ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 2 (Aprilie 2009)

EDITORIAL

DISFUNCŢII - CULTURA MEDIATICĂ

Se întămplă destul de des să urmărim din telecomandă canalele TV preferate şi în scurt timp să exclamăm: ce mediocritate! Dorinţa făţişă, de a înlocui literele cu cifre, arta cu comerţul şi artistul cu vedeta a dus inevitabil la producerea unor noi forme de manifestare. Una dintre acestea este pop-cultura. Socilogii americani o definesc ca fiind o componentă media, prin care arta în general este tradusă, filtrată, aşa încât publicului să i se faciliteze accesul către satisfacţia artistică. Înlăturând specificul, nu publicul devine mai atras de planul artistic, ci artistul cade în vulgar. Coborârea limbajului, nuditatea excesivă, lasă cale deschisă unui public larg, fără pretenţii, dar aducător de audienţă şi tiraj.

Extinderea continuă a numărului de ore de emisie, apariţia pe piaţă a multor publicaţii, a dus rapid la modificarea politicilor redacţionale, factorii de decizie impunând în centrul atenţiei tot mai des, elementul concurenţei. Fuga disperată după locurile eligibile în planul rating-ului şi tirajului, foamea de publicitate şi, implicit de bani, au dus şi duc în continuare la concesii. Coborârea gustului este o decizie pe termen lung, omogenizarea şi opţiunile de utilizare a lexicului stradal, doar de dragul spectacolului, trecând dincolo de costurile de producţie ale publicaţiilor şi produselor mass-media.

Cultura mediatică poate reprezenta un real pericol din însăşi natura ei de deformare a personalităţii publicului, care nu mai vede în actul cultural un exemplu de formare. Digerarea prematură a informaţiei oferite nu permite receptorului identificarea unei opinii separate. Dificultăţile cultural-spirituale şi superficialitatea duc la deformări asupra realităţii. Sunt mulţi dintre noi care încep o discuţie cu: Ai auzit ce-a zis la radio? sau Ce-au dat ăia la televizor aseară!

Culegerea exclusiv a informaţiei din presa scrisă sau radio-televizată duce la apariţia unei concepţii exclusivist-mediocre, iar un asemenea tip de om ajunge să devină predominant în societatea noastră. Excesul de consum televizat în detrimentul cărţii şi a celorlalte forme de manifestare autentică a culturii va duce inevitabil la deteriorarea percepţiilor valorilor. S-a mers chiar mai departe, specialiştii afirmând că transformarea unui produs artistic într-unul mediatic va cunoaşte o decădere în sens valoric spiritual, în planul recepţiei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru autorii de produse culturale. Mediatizarea în exces a unor elemente destinate unui public restrâns, avizat, nu aduce altceva decât deservicii de imagine.

Pentru că ofertele de program artistic din audiovizual coboară fără nicio urmă de regret ştecheta în ceea ce priveşte calitatea mesajului, cultura mediatică este o formă de contaminare a ideii de cultură în sensul determinant al termenului, eliminând din planul publicului-ţintă elita intelectuală.

Deformarea prin transformare în spectacol ieftin, simplificarea limbajului şi non-limbajului, comprimarea, repovestirea, traducerea după traducere, resemnificarea duc în cele din urmă la pierderea esenţei estetice a actului artistic iniţial.

prof. Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

SIMPLE PROPOZIŢII, DE CORNELIU FLUERARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009, 208 PAGINI

Se spune că sunt cărţi din care înveţi mult mai mult decât din obositoare şi inutile cursuri universitare, cărţi care te îmbogăţesc mental, spiritual, emoţional, uman, şi la care revii cu nesaţ în momentele de cumpănă ale vieţii, de incertitudine şi de chinuitoare căutări interioare.

Cartea domnului Corneliu Flueraru – Simple propoziţii vol. VIII – apărută la Editura Zeit din Brăila, în ianuarie 2009, având 208 pagini, este un astfel de izvor de uimitoare şi necontenită înţelepciune, acesta fiind cuvântul-cheie, nucleul celui de-al optulea volum, cu o prefaţă de o mişcătoare profunzime, scrisă de doamna profesor Gina Moldoveanu. Astfel, celor trei motto-uri care însoţesc cartea, le-aş adăuga (definitoriu pentru întregul volum), câteva versuri despre atât de necesara, vitala înţelepciune, aparţinând poetului-nepereche, Mihai Eminescu: Ei caut-adevăr – găsesc minciune.../Eu adevăr nu caut, ci-nţelepciune. (În căutarea Şeherezadei)

Ordonate alfabetic, simplele propoziţii strânse în volum sunt în număr de 3251, numai la litera C găsindu-se 348. Dând dovadă de o meticulozitate demnă de invidiat, autorul a structurat cartea alfabetic, în 27 de capitole, corespunzătoare literelor, oferind o lectură agreabilă şi rapidă. Printr-o oportună completare, pe coperta a patra, sunt definite aforistic 25 de litere. Cartea mai cuprinde o bogată bibliografie, cu 59 de titluri şi 61 de autori români şi străini.

Abordând o vastă paletă de domenii (educaţie, cunoaştere, politică, dragoste, sexualitate, sănătate, istorie, religie, natură, gelozie, eşec, conştiinţă, moarte, timp etc.), aflăm despre universul de gânduri, idei, sentimente, reflecţii, în esenţă produse ale minţii şi sufletului, în care omenescul este întors pe toate faţetele sale.

În cartea domnului Flueraru nu avem crâmpeie de savantă filosofie, greu accesibile omului neiniţiat, ci vorbe de duh, care esenţializează ipostazele umanului, în care mintea dă dovadă de certă măiestrie, de pur rafinament şi, în acelaşi timp, oferă – salvator – soluţii la problemele inerente ale existenţei, răspunsuri la întrebările apăsătoare ale conştiinţei neiertătoare.

Păstrând proporţiile, aş spune că, asemenea corolei de minuni a lumii, aparţinând poetului luminii, Lucian Blaga, (scriitorul-filosof care a debutat în anul 1919 cu două volume – unul de versuri şi altul de aforisme – Pietre pentru templul meu), corola domnului Flueraru cuprinde toate sinonimele posibile (savante sau populare, totale sau parţiale) ale cuvântului înţelepciune: inteligenţă, isteţime, deşteptăciune, inserate în enunţuri de o aparentă simplitate, dar cu un substrat complex.

Sunt presărate şi sfaturi printre aceste reflecţii, deşi autorul însuşi precizează la sfârşitul capitolului dedicat literei Î: Îţi dau un sfat: să nu asculţi de sfaturile nimănui!

Totuşi, sfatul preferat dintre cele oferite de către autor este: Îndrăzniţi să visaţi!, pentru că numai refugiindu-ne în vis putem uneori supravieţui în această lume crudă, visarea fiind singura cale de acces către fericirea mult dorită.

Îi sunt recunoscătoare domnului Flueraru pentru că în această carte am găsit una dintre caracterizările complexe şi complete ale femeii (Femeile în... 71 de ipostaze), autorul surprinzând cât mai exact eternul feminin.

În esenţă, culegerea de gânduri îndeamnă la cunoaştere şi autocunoaştere, invită la călătorii lăuntrice, trăiri şi retrăiri profunde, este un manual pentru toate vârstele (dar mai ales pentru cei tineri), şi pentru toate gusturile.

Şi, pentru că am precizat că nucleul, cuvântul-cheie al cărţii este înţelepciune, închei cu un enunţ uşor amar: Nu ajungi uşor la înţelepciune!

                                                                                                                                                                                                       prof. Corina Moroianu


 

 

REVERENŢE CRITICE

COMBINAGII DE PROFESIE. RĂZBOIUL GĂŞTILOR, DE MONICA PARASCHIV

Cartea Combinagii de profesie. Războiul găştilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008, este o culegere de editoriale de primă pagină semnate în cotidianul Obiectiv - Vocea Brăilei, pe care Monica Paraschiv îl conduce în calitate de director general şi în care a impus un stil, o atitudine ca expresie a unei poziţii combatante, critice, chiar violent polemice după pulsul mereu altul, mereu viu al actualităţii. Monica Paraschiv taie în carne vie şi calcă pe cadavre într-o politică jurnalistică încrâncenată şi justiţiară de factura şi maniera intransigentă a presei interbelice din Sărindarul bucureştean, de la Universul unor Luigi Cazzavilan şi Stelian Popescu sau de la Curentul lui Pamfil Şeicaru.

Solicitaţi de cursul alert al evenimentelor, proiectaţi în mijlocul acestora, reporterii îşi ascut şi-şi perfecţionează simţul observaţiei, abilitatea de a descifra cu repeziciune în noianul de întâmplări zilnice, faptul de viaţă cel mai potrivit pentru a fi considerat subiect de Editorial. Este ceea ce a reuşit să facă Monica Paraschiv cu echipa sa redacţională, ca să asigure şase zile pe săptămână, prin rotaţie şi unitate stilistică de atitudine, în materiale de presă semnate şi de Marian Coman, Cristian Robu-Corcan, Mircea Doagă, Cristina Dosuleanu, Iulian Grosu, Cati Lupaşcu, Radu Meşniţă, Liliana Şerban...

Editorialele cultivate de aceasta şi de toţi colaboratorii săi, inteligenţi şi talentaţi prin adeziune nonimpusă dar simţită ca operantă şi competitivă, se recompun într-un tutti publicistic surprinzător de omogen, ca un cor pe patru voci, în care bagheta Monicăi Paraschiv adaugă catalizator bemolii aflaţi la graniţa fragilă dintre o morală în impas şi o atitudine civică intransigentă.

Editorialele cuprinse în carte sunt nişte eseuri construite deliberat pe un motiv oarecare, aparent minor, suspect de banal, insinuant de mâna a doua, dar atât de ofensiv şi de ostentativ în desfăşurare, încât ironia bine controlată, băşcălioasă pe alocuri, se transformă în acuze şi în paragrafe de cod penal moral.

Monica Parasciv este dură, incoruptibilă şi pusă pe harţă cu politicienii de operetă, cu reprezentanţii gulerelor scrobite, cu funcţionarii de lux, cu finanţiştii de la Bruxelles şi de la Fondul Monetar Internaţional, cu liderii de partide şi cu liderii lumii interlope şi ai găştilor de cartier.

Pare a nu-şi alege cuvintele dar ţine să se înţeleagă printre rânduri că respectă o anume deontologie a legii presei, în ciuda unui jemanfişism de cea mai elegantă calitate dar şi a celui mai riscant... ce-o să-mi facă mafioţii şi colectorii de taxe de protecţie?!

Autoarea mizează pe valorile de expresivitate ale stilului său direct, neceremonios, liber, degajat, riscând uneori savoarea şi insolitul unui limbaj mai dur, bătăios, împinsă de demonul şi apetitul profesiei de ziaristă, reuşind, prin amploarea dezbaterii etice propuse, prin realul imaginilor vieţii contemporane, o cronică vie, actuală şi, mai ales, critică a vieţii politice locale, o cronică lucidă a unei legislaţii brăilene ca o reverberaţie a fenomenului politic naţional, cu actori de provincie cu nimic mai prejos decât vedetele de la Centru.

Cartea Combinagii de profesie. Războiul găştilor este structurată pe cinci capitole, semnalate sec, lapidar, în cel mai pur stil jurnalistic - 2004 - 2005 - 2006 - 2007 - 2008 - cât o legislatură, în care Monica Paraschiv este avocatul acuzării fără menajamente, ironică, sarcastică, uneori tristă, fără s-o recunoască, datorită gravelor şi revoltătoarelor acuzaţii la adresa oamenilor politici ai locului, pe care-i cunoaşte foarte bine, cu unii sau cu unele fiind în raporturi de prietenie. Râde superior şi distant dispreţuitor de bălăcăreala din lumea noastră politică, de ifosele penibile ale unei protipendade de ultimă generaţie, de maimuţărelile imorale ale parveniţilor şi îmbogăţiţilor peste noapte, de meschinăria ridicată la rang de principiu şi stil de viaţă.

Face reale dar şi caricaturale portrete de politicieni... nimeni altul decât fesenisto-pedisto-pedistul X, un traseist politic cu bani, dar fără afaceri..., descrieri în aquaforte şi caracterizări de-o scăpărătoare acurateţe, cu incisive tuşe şi culori violente, personaje cărora nu le iartă nici demagogia, nici cameleonismul politic, pe care le invită să se privească într-o oglindă măcar de circumstanţă dacă nu din bun simţ elementar.

Valoroase şi inspirate sunt şi titlurile, pentru vizualitatea de prim contact a cititorului de ziar, Cine zice, ăla e!, Parfum de corupţie, La plăcinte înainte, la război, pe ultimul loc, Ce golăneală!, Ciocu’ mic! etc. etc. etc., pentru că verbul Monicăi Paraschiv modifică etimologia primară, de dicţionar, a cuvintelor şi altoieşte pe trunchiul vechi sensuri noi în concordanţă cu semantica agresivă a comentariilor sale politice, sociale, culturale, civice, de comportament public. Este atât de revoltată de ceea ce se întâmplă cu conştiinţa oamenilor, cu modul lor de comportare, în situaţii normale sau în situaţii-limită, încât pare doar nedumerită de nesimţirea din jur, de bădărănia ajunsă mod de viaţă, de politicianismul de bâlci şi de demagogia de duzină dâmboviţeană de la malul Dunării, de bălăcăreala sclifosită şi penibilă din jurul său, de zâmbetul vesel, inocent şi tâmp al opiniei publice, al omului de rând, beneficiar de gogoşi electorale şi de abonamente gratuite de călătorie cu tramvaiul. Acuzele din editorialele volumului ar putea fi probe, documente, martori în procese de corupţie şi de incriminări de tot felul şi de toate spiţele juridice, dar, într-o democraţie ca a noastră, semnalul de alarmă al unui publicist bine intenţionat se ia drept ştire de scandal, mahalagism politic, bârfă, can-can! sau radio-şanţ.

Dezavantajul sau ineficienţa pentru acuzele dintr-un editorial constau în faptul că viaţa lor este scurtă, de doar o zi, de fapt, de doar câteva ore, pentru că totul se uită sau se minimalizează odată cu retururile, care trebuie să facă loc ziarelor calde, cu ştiri proaspete, cu editoriale noi.

De aceea, adunate într-o carte, editorialele unui ziar cotidian se recompun ca nişte capitole de roman, ca nişte secvenţe de nuvelă, ca un crochiu epic de schiţă, iar Combinagii de profesie. Războiul găştilor are consistenţa unei opere literare cu o temă majoră, politica, şi cu multe, foarte multe personaje, politicienii, chiar dacă concluzia cărţii este cel puţin pesimistă: Politica-i o curvă, iar ei, politicienii, nişte perverşi. Dar noi, cititorule? Noi ce suntem?

                                                                                                                                                                                                        prof. Dumitru Anghel

 


SPIRITUALITATE

VASILE VOICULESCU – SFÂNTUL LAIC

Cea mai remarcabilă poezie mistică românescă stă sub semnul penelului voiculescian, care a reuşit să se afirme în această direcţie, începând cu poeziile ortodoxiste din perioada colaborării la revista Gândirea, şi până la scrierea târzie a versurilor relevatoare ale unei puternice trăiri cristice, din volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Shekespeare.

Vasile Voiculescu, poetul tradiţionalist, care reconstituia nostalgic icoana satului natal, desprinsă parcă din pagini de basm, va rămâne totuşi în conştiinţa românilor ca un poet al credinţei, sau mai bine spus, ca un poet de inspiraţie religioasă, cum afirma un mare profesor de literatură.

A fost unul dintre puţinii artişti, care a reuşit să le ofere cititorilor săi o poezie transfigurată de credinţă, care nu este doar o expresie a măiestriei sale artistice, ci şi un rod al rugăciunii şi al trăirii lui spirituale, prin transcenderea şi sacralizarea artei: Cerească floare, albă, strălucită,/Cu blând miros de rai, e Poezia/Sămânţa ei de îngeri e zvârlită/Şi brazdă caldă-i e copilăria.

Încă din primele sale volume, limbajul artistic abundă în termeni religioşi: înger, heruvim, icoană, rugă, precum şi în menţionarea numelor unor personaje sau toposuri biblice: Isus, Dumnezeu, Petre, Iuda, Ierusalim, Golgota, Betleem, Horeb, prin care se remarcă un interes crescut pentru adevărurile credinţei creştine.

În poezia sa, căutarea şi cunoaşterea lui Dumnezeu sunt forme de manifestare ale trăirii religioase, în mod etapizat: de la Dumnezeul copilăresc, perceput naiv ca un stăpân netulburat, stând în jilţ, pe nori, înconjurat de îngeri, până la Hristos-Dumnezeul înomenit, care se substituie celor păcătoşi şi se roagă pentru ei (În grădina Ghetsemani), ori doarme somnul morţii întru izbăvirea lor (Pe cruce).

Apropierea şi iubirea de Dumnezeu nu înseamnă o îndepărtare de om, ci dimpotrivă este vorba despre o iubire bipolară, bazată pe complementaritate, în care omul este chemat să se sfinţească prin parcurgerea traseului spiritual al vieţii lui Hristos: Şi muream şi noi toţi cu Tine/Până ce duminica înviam iară/Tu ca să te urci la cer şi să Te schimbi la faţă,/Noi să ne’ ntoarcem jinduiţi la viaţă.

Asemenea magilor următori ai stelei călăuzitoare în căutarea şi cunoaşterea adevărului prin Hristos, poetul accentuează ideea că omul, în ascensiunea lui către Dumnezeu, trebuie să se întoarcă la puritatea copilăriei, pentru ca acest parcurs să aibă finalitatea dorită: Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,/ Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Toposul voiculescian este sacralizat de prezenţa îngerilor, ca mesageri între Dumnzeu şi om: Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate/ Izvorul luminii adevărate, iar pământul devine prin transfigurare un altar al firii, aflat în sărbătoare: Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul/(...) Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul (Florii), Era pe la Rusalii şi socul alb de floare/Umplea întreg văzduhul cu dulcea lui mireasmă,/Adâncul cer albastru încununat de soare/Părea o strălucită şi grea catapeteasmă (La Rusalii).

În viziunea poetului, căutarea lui Dumnezeu are ca scop unirea deplină cu el prin harul rugăciunii şi al cuminecării: Încleştat de-o grea minune/Stau în mută rugăciune/Să mă mişc nu se cuvine/Ci cu harul care vine/Raiul tot se află-n mine.

Însă, cel mai înalt nivel artistic al poeziei sale religioase este atins în Sonete, volum publicat postum, în care Voiculescu ne apropie de Dumnezeu, pornind de la iubirea firească. La o lectură superficială, poezia pare a ne dezvălui vibraţiile exaltante ale erosului, fără a avea nimic comun cu agape, însă tocmai aici este meritul artistului, şi anume că, printr-un limbaj încifrat, introduce iubirea trupescă în cea divină, pentru a o face accesibilă nouă. Capabil de a transmite tainele iubirii văzute şi nevăzute, limbajul voiculescian creează fiecăruia dintre noi posibilitatea de a avea acces la iubirea absolută, prin transfigurarea iubirii carnale în iubire divină: Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Poetul reuşeşte să înfrunte legea omenească a iubirii, nu în sensul de a o degrada, ci de a o spiritualiza, prin înălţarea duhului spre cel care este însăşi iubirea: Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,/Dar cumpăna ei fixă-pământ şi cer n-o-nfrâng/Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:/În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

Astfel, Voiculescu se dovedeşte a fi un poet mistuit de credinţă, devenind pentru cititorii săi îngerul, mesagerul lui Dumnezeu, care fulgeră tot cerul sufletului omenesc prin lumina întoarcerii la starea paradisiacă a purităţii şi prin flacăra puternică a iubirii omeneşti trasfigurate.

                                                                                                                                                                                                     prof. Steluţa Şerbănoiu

 


ÎNVĂŢĂMÂNT

STRUCTURA DE LUCRU LA CLASĂ, ÎNTRE NECESITATE OBIECTIVĂ ŞI PROGRAMĂ ŞCOLARĂ

Motto: Nu există nicio fiinţă umană atât de solid fortificată, încât să nu găseşti un loc de pătrundere spre ea, dacă eşti destul de inteligent şi iscusit. (J. Wasserman)

Noile politici educaţionale impuse de onor Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI), de cele mai multe ori importate din Occident, ca multe alte lucruri mai mult sau mai puţin importante, vin să ne impună anumite metode şi tehnici de lucru ori strategii de învăţare, pe care de multe ori nu reuşim să ni le impropiem. Ar trebui să le adaptăm realităţilor învăţământului românesc, ceea ce alţii, în alte sisteme educaţionale, le folosesc cu succes, deoarece nu toate ne sunt bune şi nu toate potrivite.

Din dorinţa de a folosi cât mai multe astfel de metode la clasă, uităm de copii, uităm că ei sunt plastilina, pe care trebuie să o modelăm şi nu să ne etalăm noi, dascălii, în faţa celorlalţi, ştiinţa, şi cât de multe metode suntem capabili să aplicăm. Ajungem să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor.

Suntem sfătuiţi să ne formăm capacităţi de a adecva situaţiile de învăţare, conţinuturile şi materialele educaţionale la caracteristicile individuale ale elevilor, necesitatea implicării elevilor în propria lor formare, prin crearea unor situaţii de învăţare apropiate de viaţa concretă.

Nimic mai adevărat…însă…problema este cum facem acest lucru.

Literatura pedagogică oferă mai multe soluţii metodologice moderne: pluri- , inter- sau transdisciplinaritatea. Avem, oare, în şcoli toate condiţiile pentru aplicarea acestora? Realităţile şcolii româneşti sunt atât de dure, încât bieţilor copii, care fac naveta, pe jos, câte 3, 4, 7 sau mai mulţi km zilnic, numai de transdisciplinaritate nu le mai arde... Nu credeţi că se exagerează puţin (sau poate mai mult)? Noi, cei care suntem formaţi în aşa-numita şi veşnic blamata şcoală comunistă, oare nu am fost instruiţi, nu ne-am format un bagaj consistent de informaţii? Am fost privaţi de aceste metode cu denumiri care mai de care mai sofisticate, că uneori trebuie să citeşti de câteva ori instrucţiunile de folosire, ca să îţi dai seama cum se aplică... şi... până la urmă, care este eficienţa? Ce câştigă elevii, dacă aplicam toate metodele şi tehnicile interactive de grup?

Chiar dacă majoritatea cadrelor didactice le cunosc, voi îndrăzni să fac o clasificare a acestora, pentru a-şi putea da seama părinţii, şi cei din afara sistemului educaţional, cu ce sunt împovăraţi bieţii copii:

După funcţia didactică principală, putem clasifica metodele şi tehnicile interactive de grup astfel:

Metode de predare-învăţare interactivă în grup: Metoda predării / învăţării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar); Metoda Jigsaw (Mozaicul); Citirea cuprinzătoare; Cascada (Cascade); STAD (Student Teams Achievement Division) – Metoda învăţării pe grupe mici; TGT (Teams/Games/Tournaments) – Metoda turnirurilor între echipe; Metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles); Metoda piramidei; Învăţarea dramatizată; Cubul; Metoda horoscopului.

Metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare: Harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual map); Matricele; Lanţurile cognitive; Fishbone maps (Scheletul de peşte); Diagrama cauzelor şi a efectului; Pânza de păianjen (Spider map – Webs); Tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom Technique); Metoda R.A.I.; Cartonaşele luminoase; Ciorchinele.

Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii: Brainstorming (Furtuna de idei); Starbursting (Explozia stelară); Metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono); Caruselul; Multi-voting; Masa rotundă; Interviul de grup; Studiul de caz; Incidentul critic; Phillips 6/6; Tehnica 6/3/5; Controversa creativă; Fishbowl (Tehnica acvariului); Tehnica focus grup; Patru colţuri (Four corners); Metoda Frisco; Cvintetul; Buzz-groups; Metoda Delphi; Turul galeriei; Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat (eseul de cinci minute); Sinectica; Jurnalul dublu; Metoda cadranelor; Metoda piramidei (Metoda bulgărelui de zăpadă).

Metode de cercetare în grup: Tema sau proiectul de cercetare în grup; Experimentul pe echipe; Portofoliul de grup.

Ei, ce parere aveţi? Nu cumva v-aţi speriat şi vă fericiţi că aţi absolvit şcoala cu mult timp în urmă?

Să nu mă înţelegeţi greşit, să nu aruncaţi cu pietre în mine (Cel care este fără de vină, să arunce primul cu piatra). Nu sunt total împotriva acestor metode de învăţare… problema este dozajul acestora la clasă, câte şi când le aplicăm. Am asistat la câteva lecţii deschise ale unor colegi şi am rămas cu un gust amar. S-a pierdut lecţia, s-a rătăcit prin atâtea furtuni în creier, ciorchini şi lotuşi, cascade, cuburi şi piramide, şi ne-am afundat de tot în pânze de păianjeni şi cartonaşe luminoase… Înţelegeţi de ce sunt atât de supărată? Cu ce sunt de vină bieţii copii că sunt elevi în epocile Hărdău, Miclea, Adomniţei sau Andronescu, sau ai cine ştie căror epoci vor mai urma?

Copilul trebuie învăţat să-şi folosească ochii, nu numai pentru a vedea, dar şi pentru a privi; urechile, nu numai pentru a auzi, ci şi pentru a asculta cu atenţie; mâinile, nu numai pentru a apuca obiectele, ci şi pentru a pipăi şi a le simţi, spunea Lonwenfeld. Cum va fi învăţat toate acestea, dacă nu va mai fi timp pentru lecţie, din pricina metodelor şi tehnicilor interactive de grup?

Nu sunt, oare, programele prea încărcate şi numărul de ore covârşitor de mare pentru vârstele fragede ale elevilor noştri?

Şi, ca să punem şi cireaşa pe tort, ni se impune de la centru un Agamiţă Dandanache al învăţământului… lecţiile AEL. Da, sunt bune, frumoase, interesante, dar numai atunci când dispui şi de tehnica necesară. Cum să punem în aplicare lecţii de acest tip, când într-o şcoală cu 50 de clase există un singur cabinet de informatică, insuficient dotat, la 10 calculatoare intrând 25-30 de elevi sau, mai grav, nu există laboratoare de informatică, dar ni se cere aplicarea acestui tip de lecţii ? Cum să aplici lecţii prin noile tehnologii, când nu există retroproiectoare sau, dacă se găseşte rătăcit vreunul, nu îl folosim pentru că… se strică?

La facultate, am învăţat că metodele de învăţământ (odos = cale, drum; metha = către, spre), reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacitaţile elevilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii, transformând exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi pesonalitatea.

Consider că înainte de a proiecta o lecţie, ce urmează a fi prezentată elevilor, ar trebui să procedăm precum croitorul, care măsoară de 10 ori şi taie o dată. Nu noi trebuie să primim laurii, ci elevii noştri să fie încununaţi cu lecţii de calitate şi metode gândite şi aplicate cu măsura înţelepciunii fiecărui dascăl în parte…

Iar în ceea ce îi priveşte pe cei care vin peste noapte cu idei care mai de care mai inovatoare, şi le mai şi pun în aplicare sub formă de ordine, ordonanţe sau legi, nu mai rămâne de spus decât:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

                                                                                                                                                                                                             prof. Veronica Bulf

 


REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – UN SPIRIT RENASCENTIST (partea I)


Pentru istoria românilor, sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, până la instaurarea domniilor fanariote, constituie o perioadă de transformări impuse de curentul novator, care transformase Europa încă cu două secole înainte, atât pe plan politic cât şi pe plan cultural, prin Renaştere şi implicaţiile acesteia.

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) se distinge faţă de celelalte prin natura metodelor politice, economice, culturale, care au dat evoluţiei acestui popor un loc aparte.

Elementul de noutate, pe care îl consemnează istoria, este dat de originalitatea personalităţii voievodului dar şi de aportul colaboratorilor săi. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, prin consecinţele războiului austro-turc, au intervenit în calculele diplomaţiei europene şi popoarele din sud-estul Europei. În condiţiile în care, marile puteri îşi disputau hegemonia în luptă, micile popoare din această parte europeană nu puteau decât să adopte o atitudine abilă, care să le permită să jaloneze printre marile interese teritoriale, atingerea dezideratelor lor de libertate.

Prin spiritul nou introdus în viaţa politică şi prin receptivitatea la noul cultural, s-a tins către desfăşurarea procesului de transformare a omului medieval în cetăţeanul modern. Acest fenomen amplu şi complex, politic şi spiritual, a dat epocii brâncoveneşti o originalitate cu trăsături definitorii. Cum se explică acest proces la români încercăm să subliniem în capitolele lucrării de faţă, fiind convinşi de amploarea fenomenelor de atunci.

Domeniul, în care Constantin Brâncoveanu s-a situat ca un adevărat european occidental, a fost cel al culturii şi vieţii artistice. Fiind receptiv faţă de spiritul renascentist, care cuprinsese întreaga Europă occidentală, domnitorul muntean a căutat prin tipărituri în limba română şi prin aducerea acestei limbi mai aproape nu numai de instituţiile de stat ci şi de sufletul omului, în biserică, unde de câteva decenii se tindea la trecerea de la slavo-bizantinism la o veritabilă afirmare a limbii române.

Viaţa de la Curte a cunoscut şi ea manifestări în spiritul european prin prezenţa câtorva străini, medici, perceptori sau secretari ai cancelariei domneşti, care prin vestimentaţie şi grai aminteau de Occident.

Epoca brâncovenească, prin stilul ei propriu, inconfundabil, a deschis noi perspective de afirmare a poporului român prin fapta politică sau actul de cultură.

Având o personalitate distinctă, această epocă am structurat-o în lucrarea de faţă pe câteva secţiuni aparte. Ele se referă fie la dimensiunile naţionale ale politicii lui Vodă Brâncoveanu, fie la dimensiunile europene, după cum pe plan cultural aceste coordonate ilustrează mediul cărturăresc de la Curtea domnească, fie elementele de noutate apărute prin arta brâncovenească: în arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative, o artă ca o simbioză între tradiţie şi influenţele occidentale, aşa cum veţi putea observa în numerele viitoare ale revistei.

Toate aceste viziuni politice şi culturale nu s-ar fi putut pune în practică, dacă domnitorul nu ar fi adoptat faţă de Imperiul Otoman politica pungilor de aur, devenind în ochii lor Altân Bei, şi dacă nu s-ar fi adaptat, fără să ştirbească interesele naţionale, la politica otomană, care se transforma foarte repede, păstrând caracterele originale ale spiritului oriental.

Într-un asemenea cadru istoric, în interiorul căruia, prin mutaţii spirituale s-au produs transformări cu adevărat revoluţionare, s-au pus bazele culturii moderne ce avea să se afirme din secolul al XIX-lea. În ceea ce priveşte procesul de maturizare a domeniilor politic şi cultural din secolele imediat următoare epocii brâncoveneşti, acesta a avut ca fundament premisele create în timpul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, prin iniţiativele sale, ca şi prin contribuţia avută de unii cărturari în frunte cu stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Teodosie, mitropolitul Antim, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, Iordache Cantacuzino, fraţii David şi Teodor Corbea, tipografii Mitrofan, Radovici şi Mihai Stefanovici, zugravii Constantinos şi Pârvu Mutu sau pietrarii Vukaşin Caragea şi Lupu Sărăţan.

Prin inteligenţă, formare şi intuiţie politică Brâncoveanu a reuşit să se strecoare prin toate vicisitudinile întâlnite şi să implice Ţara Românească în politica europeană a vremii lui.

                                                                                                                                                                                prof. dr. Viorica Moldoveanu Sabie

 


ATELIER

- Poezie -

ZĂPEZILE NOASTRE


Mi-ai amintit de zăpezile noastre, trecătoare şi reci

Se dezlipeau de mâinile ude, închideau ultimul sărut

Acolo în gara aceea din nord.

Bocancii cu şnururi galbene călcau

Plânsul transformat în oglindă de apă,

simbolul uitării

Pe care tu, iubitule, l-ai răvăşit în furtună.

Cât de departe eşti acum!

Timpul nu mai sună a beţie ci a eternitate,

în celula de gheaţă cu pereţii fumurii

S-a stins ultima ţigară, şi ultimul poem.

Sună în turnul din târg glasul Iubitelor

Chemându-te pe aleea tăcerii.

Fugi cât mai ai timp!

Ploile de primavară îţi vor spăla urmele

Pe marmura rece doar amintirile.



INVENTARIEREA TIMPULUI

Dacă ar avea loc o inventariere a timpului

Poeţii ar acuza nenumărate pierderi.

Poveri de nesomn abandonate în mijlocul dimineţilor târzii,

Faţa veştejită străjuită de surâsul cenuşiu

Şi frica atârnată la gât ca talisman.

Toţi ar blaza muza, o jună pusă pe furat

Şi-ar căuta o cale neumblată, uitată

Numai să nu dea socoteală.

Timpul pus la dispoziţia celor certaţi cu gestionarea lui

S-ar transforma în vampiri, cuibăriţi în memoria vicleană

Ar umple de mister, tulburător, universul

Şi într-un târziu ar cere dreptul de autor.

Dar el, poetul,

Se-ncurajează mizând pe inspiraţie

Îşi apără muza de ochii intruşilor şi speră.



CA UN POEM NESCRIS

Ca un poem nescris doreai lumină.

căutai norocul pierdut printre amoruri trecătoare,

iar un chibrit aprins îţi lumina cearcănele.

Noaptea se lăsa, un fulg peste genele umede.

întrebai şoptit cât a mai rămas din noi...

doi snobi cu isterii trecătoare, certăreţi cu buze de foc,

înlănţuiţi între munte şi mare.

Mai rămăseseră doar trei puncte,

aşează liniştea cerşită,

ultimului zâmbet.

De ce 59? Pe un curcubeu aprins

cuvântul tău, apoi restul lumii

Şi iar,

şi iar te ascundeai după metafore,

Ca un lup gata să-şi înşface prada.

                                                                                        Violeta Craiu

- Eseu -

ELA


Culori difuze şi reci se răspândesc alene printre rafturile îmbătrânite de greutatea anilor şi a nostalgiei vremurilor apuse. Spectrul firav al Elei se imprimă ostentativ pe zidul de piatră al camerei, apăsat de semiobscur şi antic. Cuvinte tăcute şi adânci, scrutează conturul abia definit al imobilului, ce străjuieşte semeţ la marginea unei păduri de conifere. E timpul împlinirii candide a trecutului, prea repede aruncat în mrejele uitării, renegat de voluptatea nesăţioasă a prezentului. O lume diafană şi perversă îneacă în marea întunecată a corupţiei ceea ce a fost cândva suprema libertate a cuvântului. Înţelepciunea uitată a senectuţii reînvie mai puternică şi însetată de trecut în persoana Elei, gingaşa adolescentă, a cărei personalitate pare a se fi transpus în bătrânul cuprins de profunde trăiri ascetice, de singurătatea meditativă a creaţiei, şi de verticalitatea imbatabilă a sufletului. Ela îşi rememorează visele care, demult, au reprezentat înşăşi propria existenţă, călăuzită luminos de sublim şi de-o intransigentă morală, acum vetuste frumuseţi ale inefabilului. Un zâmbet trist îi străbate chipul încununat de lumina firavă a veiozei, singurul lucru de preţ care i-a rămas de la moartea bunicii, pe care o păstrează vie în memorie, ca pe-o icoană făcătoare de minuni.

- Unde se află spaţiul în care s-au retras cei care nu mai sunt? Cum ar putea fi descris? Ce gânduri existenţiale trimit prin noi aceştia, şi de ce nu le răspundem atunci când ne cheamă, ne mângâie sau ne apostrofează?

Scuturându-şi fruntea încărcată de şuviţe negre, Ela îşi cuprinde faţa cu mâinile şi călătoreşte mai departe prin labirintul cugetului, de parcă ar căuta ceva dinadins, dar o distrage ţipătul ascuţit al cucuvelei, care străbate sticla ferestrei îngălbenită de ploi şi vânt. Se ridică încet, purtându-şi cu greu povara nostalgiei, şi priveşte îndelung spre zarea întunecată a orizontului, din care nu desluşeşte altceva decât o linişte apăsătoare şi lumina îngeţată a lunii, care-şi cerne misterul peste firea adormită. E miez de noapte, dar clepsidra minutelor trecute îşi pierde valoarea în faţa imortalităţii cugetului, care abia acum se trezeşte cu adevărat din letargia cotidianului atât de monoton şi lipsit de importanţă. Pentru Ela, orele se măsoară în munţi, ape, aştri şi în alte minuni ale veşniciei, pe care le preţuieşte ca pe cel mai drag odor al sufletului. Încântarea deplină a imaginaţiei sale reprezintă sunetul tăcut al transcendenţei, fără de care nu ar putea supravieţui. Pentru Ela, paloarea nemărginitului amurg înfăţişează nesfârşite chipuri ale dulcii melancolii, glasul tomnatic şi necuprins al virtuţii, care păşeşte atent şi simplu printre rândurile de lumină difuză a cerului. Nimic n-o mulţumeşte şi parcă ar fi prizoniera unei lumi, în care se simte stingheră, invidiată de cei care o înconjoară, sau chiar marginalizată de societatea mult prea dură pentru ea şi idealurile la care aspiră. E doar liberă să-şi poarte gândurile în alte universuri, fără un corespondent fizic, ce reprezintă unicul refugiu temporar, în care unica realitate este ea. Cu ochii ficşi, ca pentru o profundă contemplare, Ela se apleacă asupra foii ce-o aşteaptă să-i destăinuie frământările aprigei vieţi, care nu-i vor da pace decât la împlinirea jurământului pe care l-a rostit în ziua tristei plecări a bunicii, fără să fi avut răgazul revederii acesteia. Atunci şi-a promis că nu-i va mai îngădui prezentului să-i umilească sfintele amintiri dureroase şi profunde, ci va încerca să le transforme în văpăi sublime, care să-i aline spiritul chinuit de răutatea vremii şi de cursul prea rapid al timpului. În câteva clipe, şuvoiul ideilor s-a dezlănţuit nemilos asupra hârtiei lacome, care cerşeşte insistent slovele încă nenăscute. Astfel, Ela începu a scrie degrabă gânduri luminate de-o înfiorătoare dorinţă a cunoaşterii:

Se pare că ceea ce ne caracterizează este solitudinea, pentru că doar astfel ne cunoaştem integral fiinţa. Deşi suntem forţaţi să trăim într-un spaţiu impropriu, reuşim să trecem dincolo de inutil şi deplorabil, aţintind ochii minţii asupra infinitului şi ai cerescului din noi, actualizându-ne principiile şi imaterialul capacităţilor intrinsece, pentru a ne afirma voinţa în faţa monştrilor intoleranţei şi ai platitudinii. Fiecare individ îşi oglindeşte spiritul într-un model existenţial, deşi unii dintre noi ne susţinem originalitatea, chiar dacă ne-am demostrat înşine de sute de ori că arhetipul s-a descompus deja în incomensurabile variante, împodobite şi dezvoltate de-a lungul anilor. Sentimentele, ideile noastre sunt şi au fost şi ale altora, poate nu la fel de intense, dar în conţinut, aceleaşi. Taina umanităţii a fost demult dezlegată, iar acum nu ne mai rămâne decât să retrăim chintesenţa vieţii într-un mod personal, fără a uita însă că elementul definitoriu al omului este sufletul. Fiorul revelaţiei divine străbate puternic fiinţa, reamintindu-i însemnătatea purităţii primordiale, delicateţea nemuritoare a cunoaşterii şi a unirii cu Dumnezeu. Conştiinţa eliberată de tumultul apăsător al decăderii morale, revine mai puternică şi dreaptă, cruţând cugetul de amare experienţe psihice. Suferinţa intelectului devine tot mai însemnată, când prozaicul îi ridică infame obstacole, dorindu-i distrugerea sau alunecarea într-o ireversibilă paralizie. Totuşi, lupta cu tot ceea ce este comun, reprezintă expresia cea mai pură a gândirii nelimitate, însuşi scopul vieţii.

Încheindu-şi pledoaria momentului, adumbrit de suferinţe ascunse, Ela îşi părăseşte creionul şi foaia încărcate cu sarcina crudului prezent, şi merge la fereastră, pentru a scruta peisajul, încremenit în imensitatea umbrei. Un duh de curată armonie îi încântă privirea, pierdută departe, în noianul viselor târzii şi revelatoare, stăpâne incontestabile ale nemuririi. Ramurile tihnite şi îngheţate odată cu trecerea asupritoare a crivăţului, îşi dezvăluie frumuseţea trecătoare, lăsând întunericul să le cuprindă într-o hieratică îmbrăţişare, iar liniştea neasemuită a nopţii să-i cânte în surdină melodia însingurării. Ela nu poate înţelege cum trupul ei se află în acest loc, dar spiritul hoinăreşte radios, dincolo de hotarele fizice ale pereţilor casei sale. Încearcă să-şi aducă fiinţa înapoi, dar în zadar. Călătoria sufletului ei abia acum începe, şi simte o indescriptibilă bucurie, pe care nu şi-o poate oprima, fiindu-i imposibil şi de neiertat. Este împăcată cu sine, îşi revede chipul îngândurat ca într-o oglindă, însă fluxul memoriei se întrerupe, fără a-i cauza vreo durere insuportabilă, tăcerea se aşterne peste tot, ca o dulce încântare, nevăzutul păşeşte hotărât pe tărâmul renaşterii, iar lumina vieţii devine călăuza unei lumi anonime şi enigmatice.

                                                                                                                                                                                                      prof. Gina Moldoveanu

 


ATITUDINI

FALIMENTUL PRESEI ROMÂNEŞTI DE PROASTĂ CALITATE

Presa autohtonă a început să dea faliment. Tot mai multe companii şi produse media au dispărut de pe piaţă în ultima vreme, unele dintre ele fără să aibă speranţa că vor mai reveni. Ziare, posturi TV, reviste şi-au încetat activitatea definitiv sau temporar. Totuşi, unii nici măcar în ultima clipă nu au arătat că îşi respectă publicul consumator de produs mediatic, cu privire la hotărârea de a sista activitatea. Acest comportament sfidător l-au avut şi când erau pe piaţă.

De exemplu, ultimul număr al revistei Misiunea Casa a apărut la începutul anului, fără să anunţe acest lucru. Aici a fost vorba despre un management defectuos care, într-o lume în care mass-media se specializează pe nişe, a încercat să o diversifice şi să o transforme în ghiveci. Curios este faptul că revista avea un singur concurent pe piaţă, Util de la trustul Hiparion, care nu se ridica nici măcar până la gleznele Misiunii Casa. Ce fel de manager trebuie să fii pentru a rata o astfel de situaţie, pe care şi-o doreşte orice investitor!?

Totuşi, întrebarea firească este de ce au dispărut. Răspunsurile sunt diverse, unele dintre ele nefiindu-ne accesibile. Însă, cu siguranţă că unul dintre ele este lipsa de respect pentru cititori/telespectatori/ascultători. Iluzia tirajului mare sau a rating-ului bun i-a făcut să ceară bani mulţi pe spaţiile publicitare, bani pe care i-au şi primit. Numai că atunci când ridici un castel din nisip pe malul mării trebuie să ştii că orice val ţi-l poate dărâma. Nisipul a fost puterea mică de cumpărare a audienţei lor, care a făcut ca publicitarii să nu aibă rezultate, iar valul a fost această presupusă criză, care a micşorat şi mai mult veniturile românilor.

Aşa s-a întâmplat cu ziarul gratuit Compact, al grupului de presă Ringier, care a avut ultima apariţie în data de 26 februarie 2009, zi în care au fost anunţaţi şi ziariştii care lucrau acolo. Nu şi-au anunţat cititorii despre acest lucru în ziar, ci printr-un comunicat de presă pe un website, şi nu s-au sinchisit nici măcar şă îşi anunţe cei 22 de oameni decât în ziua fatidică. Deşi explicaţia oficială este aceea că Ringier România a decis închiderea cotidianului gratuit Compact în urma unei analize aprofundate asupra performanţei titlului în raport cu planul de afaceri, precum şi a estimărilor privitoare la evoluţia viitoare a publicaţiei, au omis să recunoască faptul că preţurile imense ale spaţiilor publicitare din ziar au făcut să scadă încasările.

Multe firme din piaţă şi-au redirecţionat bugetele de publicitate către Internet şi le-au micşorat, sau chiar au renunţat la spaţiile oferite de audiovizual, radio şi tipar. Acest lucru s-a întâmplat mai ales din cauza preţurilor nejustificat de mari cerute de media tipărită sau televizată. Un alt factor important, care a dus la închiderea lor, a fost managementul defectuos şi gândit pe premise false. Dacă analizăm situaţia, vedem că nu au dispărut publicaţiile sau posturile TV bine ancorate în piaţă şi bazate pe aprecierea corectă a publicului vizat, ci acelea care au încercat să profite de obiceiurile proaste ale oamenilor. Numai că aceste apucături de mahala nu sunt valabile în momentele actuale.

Multe dintre produsele media de pe piaţa românească au încetat să apară pentru că l-au considerat pe român prost şi bârfitor. Nu au încercat să creeze plus valoare, ci doar să speculeze slăbiciunile şi să ofere produse de proastă calitate. Nu şi-au respectat nici măcar meseria. Şi cum toate acestea se plătesc mai devreme sau mai târziu, nu poate decât să ne bucure faptul că presa românească se curăţă de balast, de mizerie şi de nonvalori. Recesiunea prin care trecem va maturiza forţat mass-media autohtonă şi o va determina să îşi reconsidere politica faţă de public, de concurenţă şi de clienţii de publicitate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

                                                                                                                                                                                                                               Dan Călin

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii