ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 19 (Septembrie 2010)

EDITORIAL

PÂINE ŞI CIRC (TELEVIZAT)!

Într-o ţară în care există doar vânători şi victime, ar fi fost nedemn să nu-şi facă veacul manipularea. Şi cum este cel mai simplu să controlezi din umbră dorinţele vulnerabile ale bieţilor oameni îngropaţi în datorii, stresaţi de grija zilei de mâine şi de faptul că îşi vor pierde slujbele, decât cu ajutorul televiziunii? Clasa muncitoare este încă naivă să creadă că aceia care sunt aleşi să le îndrepte paşii către o viaţă normală sunt cu adevărat interesaţi să şi facă aşa ceva. Din subterane, pândesc minţile perverse, care seamănă îndoială şi zâzanie în rândul celor necăjiţi. Iar unele emisiuni TV nu sunt altceva decât variantele moderne ale spectacolelor oferite de romani poporului pe care voia să-l ţină în frâu doar cu pâine şi circ.

Este un nume pe care acest gen de emisiuni, mascate la umbra unui vocabular de împrumut fac în ciudă limbIi române, rupând pronunţia cu talk-show! Şi formatul e de import, dar la noi definiţia a suferit mutaţii profesionale majore, de-ţi vine să vorbeşti de ceartă în direct. Cred că această denumire ar merita să fie inclusă în categorie, nu ca format de sine stătător, dar măcar aşa, drept echivalent pentru dezbatere televizată.

Şi funcţionează tactica, chiar dacă nu se vorbeşte de politică. E foarte bine chiar, lăsând în urmă o mulţime de indivizi fericiţi că văd ceea ce le place. Aşa au fost dresaţi, să urle de bucurie când cineva bagă o minge într-o plasă, ori să plângă la câte o telenovelă siropoasă, compătimindu-i pe sărmanii nefericiţi care au fost părăsiţi de noroc. Dar asta nu e tot! Abia a luat sfârşit bâlciul cu Elodia, că au început alte grozăvii, care mai de care mai lacrimogene. Başca, nu sunt iertaţi nici morţii cu tot neamul lor, cei din urmă fiind interogaţi mai ceva decât securiştii să spună şi ce nu ştiu. De pildă, Mădălina Manole este luată la puricat până se vor convinge muritorii că tot ei au dreptate, aşa-zişii jurnalişti, ce muncesc zi şi noapte pentru subiectele de senzaţie, călcând în picioare suferinţa unor oameni care au pierdut un suflet. Oare aceştia nu au conştiinţă? Nu se gândesc că vor fi cumva pedepsiţi pentru violarea intimităţii? Dar, de fapt, nu mai contează! În vremurile acestea, trebuie să faci orice ca să poţi supravieţui! Aşadar, nu ei sunt de condamnat, ci aceia care îi privesc şi le ascultă inepţiile. Alt circ poartă numele Te vreau lângă mine, unde se proclamă ideea că omul trebuie musai să-şi trăiască viaţa, lăsând orice jenă deoparte, venind aici pentru a-şi găsi jumătatea. E şi acesta un mijloc de a scăpa de inhibiţii, sau doar o minciună, o şaradă, la care te poţi distra copios. Ce să mai spunem de Noră pentru mama, unde personajele sunt puse în situaţii-limită sau de-a dreptul ruşinoase, doar pentru plăcerile celor care îi privesc. Mă întreb cum sunt plătiţi cei care acceptă să joace teatru într-o manieră atât de respingătoare, sau unde i-au găsit pe aceştia care ar face imposibilul pentru a ieşi în evidentă cu orice preţ. Unde este arta? Unde sunt valorile? Câte emisiuni culturale şi educative mai sunt la televizor? Şi ne întrebăm de ce copiii noştri sunt atât de irascibili şi nu mai pun deloc preţ pe învăţătură, considerând că doar banii contează, nu cunoştinţele pe care trebuie să le aibă!

Deci, toată lumea e mulţumită! Puterea şi-a atins infamul scop! Şi a fost atât de uşor! Iar exemplele pot continua, fiindcă toate canalele TV se întrec în oferte care de care mai deocheate.

Dacă faci referire la cele specializate pe ştiri, bine, cu paranteza de rigoare la ce poate să însemne ştire în România, toţi se întrec la copiat: cine e mai CNN din ţară. Acest canal, de sorginte americană, un fel de Aljazeera cu pronunţie pe engleză ruptă de pe malul vestic al Atlanticului, devine un fel de Mecca al audiovizualului românesc, creează staruri pe sticlă, formate şi genuri jurnalistice, şi, poate ce este mai rău, o falsă credibilitate. Nu că americanii s-ar uita prea des la aşa ceva, dar românul, sensibil din fire şi ferit de prea multă carte, înghite cu multă uşurinţă modul direct de prezentare al unei realităţi, parcă prea ruptă din geografia Americii Latine.

Vă întrebaţi dincolo de gardul unei zguduitoare dureri naţionale, dacă a existat sau nu o răpire în Irak, ori dacă evenimentele petrecute la maternitatea din Giuleşti ţin de o culpă medicală, de o neglijenţă în serviciu, ori de un act premeditat, pus la cale cu bună ştiinţă de minţi nu numai diabolice, dar şi puse pe practicarea unui terorism de presă, adică aducerea în prim plan a unor evenimente create artificial, cu un scop bine definit? Ei bine, pentru aceia dintre dvs. cu spirit de analiză, vă mai pun o întrebare: cum se poate ca în anul când falimentul societăţilor comerciale a devenit un fapt normal, când însăşi presa scrisă dispare la modul fizic, televiziunile nu suferă din acest punct de vedere? Nu doresc să mai amintesc de datoriile pe care aceste societăţi comerciale le au faţă de bugetul naţional, ci doar aşa, în treacăt, cam cine sunt acţionarii şi, implicit, cam cum se face o politică de redacţie tipic românească.

Seria: Pro TV, Pro TV Internaţional, Acasă TV, Pro Cinema, sunt sub acţionariatul CME România BV (Olanda) - 85,0770%, Adrian Sârbu - 9,8135%, Rootland Trading Ltd (Cipru) - 4,9473%, Grigoruţa Roxana Dorina - 0,0811%, Petrovici Liana - 0,0811%. CME România BV (Olanda) este până la urmă Central European Media Enterprises Ltd, o firmuliţă din Bermuda ce-l are în spate pe Ronald Lauder. Rootland Trading Ltd (Cipru) e un SRL cu acţiuni la purtător avându-l la cârmă pe Lakis Theodorou.

Din seria antenelor: Antena 1 Dan Voiculescu - 46,59%, Grivco SA - 28,86% (acţionar principal Dan Voiculescu), Lazăr Mihai - 10%, Anca Raluca Gheorghe - 10%, Fundaţia Umanistă Dan Voiculescu - 4,53% (fondator Dan Voiculescu), Intact Advertising SA - 0,00435% (acţionar principal Dan Voiculescu), Sangold (Omi) Distribuţie SA - 0,00435% (acţionar principal Grivco SA, adică tot Dan Voiculescu), Antena 2 cu Camelia Voiculescu - 50%, Mirela Voiculescu - 28%, Fundaţia Umanistă Dan Voiculescu - 10%, Grupul Industrial Voiculescu şi Grivco SA - 10% şi Dan Voiculescu - 2%, Antena 3 Mirela Voiculescu - 50%, Oancea Sorin - 25%, Camelia Voiculescu - 15%, Fundaţia Umanistă Dan Voiculescu - 5% şi cum altfel, Dan Voiculescu - 5%, iar în cazul Euforia Lifestyle TV Crescent Comercial & Maritime (Cipru) - 34%, Mirela Voiculescu - 26%, Camelia Voiculescu - 20%, Grupul Industrial Voiculescu şi Grivco SA - 15% şi persoana fizică Dan Voiculescu - 5%.

Despre B1 TV, News TV Romania BV (Olanda) - asociat unic News TV Romania BV (Olanda), mai clar Ismar International NV (din Antilele Olandeze, companie cu acţiuni la purtător) - 87,5% şi News Romania Inc (SUA) - 12,5%. La OTV, adică Ocram Televiziune SRL, Dan Diaconescu are 95%, iar Al Attar Khaldoun - 5%. La Naţional TV, monopol ca şi la Antene, pe o afacere de familie: fraţii Micula, cu firmele lor, după cum urmează: European Drinks SA - 55,7098%, Rieni Drinks SA - 20,1474% , Scandic Distilleries SA - 12,3792%, Intermark SRL - 8,2514% şi firma World Brands Romania SRL - 3,5122%, care nu are (chipurile) nicio legătură cu fraţii mai sus menţionaţi. Prima TV, adică Amerom Television Limited NY, fostul Canal 38 - acţionar unic Acţionarul majoritar Amerom Television Ltd, e Romanian Corporating Limited, cu 80%. La rândul ei aceasta e deţinută de SBS Broadcasting SA (46,5%) şi de o firmă a lui Cristian Burci - 53.5%, ultimul deţinând şi Astra Vagoane şi Romvag Caracal, firme pe care ANAF a şi pus sechestru pentru datoriile acumulate. Mai curios este la Realitatea TV şi The Maney Channel: Bluelink Comunicazioni SA (Elveţia) - 54,997%, unde acţionari sunt Dario Colombo, Anna Croci, apoi Federaţia Petrom a Sindicatelor Libere Independente - 25%, Petrom Service SA - 10% (acţionari principali - Asociaţia Salariaţii Petrom şi 8577 persoane fizice), Global Video Media SA - 10% (acţionar principal Petrom Service), Luca Liviu, Toroipan Cristian, Luha Eugen Gheorghe - fiecare 0,001%. Despre Liviu Luca ne cred că este cazul să mai amintesc. Este suficient să-i scrieţi numele într-un motor de căutare şi apoi să aflaţi câte-n lună şi-n stele despre liderul sindicaliştilor din Petrom. Ar mai fi şi Kanal D, dar turcii de la Dogan Media chiar şi-au dat seama că nu prea au ales bine când au venit pe piaţa de profil românească. Deja au apelat la ajutorul unei companii specializate în a vinde licenţa pentru potenţiali investitori în ale media mioritice.

Dar nu asta mi-am propus să expun astăzi, ci cum se realizează circul manipulărilor de la TV. Mai plauzibil şi plin de interes mi se pare faptul că firma Gold Corporation, despre care s-a scris cu nemiluita că doreşte sub orice chip să pună mâna pe aurul pământului românesc, prin exploatarea de la Roşia Montană, a dat, nici mai mult nici mai puţin, decât 12 mil. euro în clipuri publicitare (şi nu numai) la televiziunile româneşti pentru a-şi promova interesele. S-a vorbit vreo clipă de manipulare? S-a pomenit vreo secundă de interes naţional înainte de cel personal financiar? Niciodată! În 2010, adică pe jumătatea acestui an, compania din străinătate a dat cei mai mulţi bani către: B1 TV, Realitatea TV, Antena 1, TVR 1, Antena 3, Prima TV şi The Money Channel, adică de la 284 mii euro, până la 65 mii euro, în funcţie de audienţă. Dacă la canalele private (să zicem) interesul material ar prima, la postul naţional de televiziune, oare nu se impunea o mai mare atenţie acestui caz, cel puţin controversat şi cu conotaţii mult mai adânci decât comerciale şi politice? Dar dacă Adriean Videanu, ministru în ale economiei susţine că proiectul exploatării aurifere din Apuseni este neapărat de introdus pe lista programului de guvernare, înseamnă că nu are nicio legătură cu firma sa, Marmosim, din Simeria, condusă o bună bucată de timp şi de Gheorghe Pogea şi acesta din urmă cu pretenţii de ministru. Că de la Simeria la Roşia Montană nu sunt prea mulţi kilometri, asta e lesne de înţeles, numai că în cazul acesta, despre o altfel de distanţă şi despre altfel de interese ar trebui să ne facem griji. Să ne îngrijoreze ştirea potrivit căreia, deşi vorbim de recesiune la nivel de macroeconomie, afacerile celor de la PDL în construcţii, prosperă ca nicicând? Sau poate e mai bine că luăm aminte, mult mai traductibil faţă de ceea ce înseamnă manipulare, faptul că cei de la Roşia Montană Gold Corporation au îmbarcat pentru zece zile într-o excursie – chipurile de documentare – mai mulţi conducători şi oameni cu influenţă din media românească, tocmai în Noua Zeelandă? Adică dincolo de orice discuţie despre etică şi deontologie profesională, nume precum: Ioan Morar, Emil Hurezeanu, Floriana Jucan sau Vlad Macovei, mai pot să-şi facă meseria atât timp cât li se arată cum se exploatează aurul la antipozi? Cum se poate plăti o excursie în Noua Zeelandă, la nivelul numelor de mai sus, dacă nu, cel puţin prin tăcere?

Atât de subtile sunt uneltele pe care le folosesc, încât cu greu poate vedea cineva realitatea. O pânză groasă de fum hipnotizant se aşterne pe mintea obosită a omului sincer şi nu mai simte ce este important şi ce nu. Se pierde în detalii inutile, lăsând timpul să se scurgă în voie pe lângă el, secătuindu-l de toate puterile şi lăsându-i, din milă, doar amăgirea. Îşi duce zilele-i triste şi monotone privind cu gândul dus, parcă drogat, la emisiunile special create pentru ochii săi, în care chiar el pare a fi protagonistul. Astfel, îşi priveşte o altă ipostază, cea a omului fără voinţă şi iniţiativă, a celui care doar execută fără să gândească, pus în faţa implacabilului, ori a unei fatalităţi. Totul se desfăşoară aievea, ca pe o scenă cu marionete, în spatele cărora stă triumfătoare Puterea, rânjind satisfăcută la auzul celor debitate şi la faptele derulate încet, în nenumărate episoade, înghiţite de reclamele fără de care n-ar exista, unele dintre clipuri simulând bunăstarea care ar pica pe bieţii locuitori ai aşezării Roşia Montană.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DIALOGURI PRIVILEGIATE: ALEXANDRU FLORIN ŢENE, PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Vă rog, mai întâi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?

Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi... fumează. La cele spuse mai sus mai adaug că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă, pe deasupra, şi de sănătatea şi hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel: Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii. Sunt produsul şcolii drăgăşenene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu. Ne ştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea poeta Titina Nica Ţene peste 20 de ani va lucra la această publicaţie. Sunt acela care, elev fiind la Liceul Teoretic din Drăgăşani, am înfiinţat Cenaclul literar Gib I. Mihăescu din cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani. Organele de partid de atunci nu au fost de acord cu numele scriitorului, pe motiv că era interzis, dar, printr-o stratagemă am impus numele acestui scriitor care stătuse pe strada mea şi cu ale cărui fete copilăream. Eram în clasa a XI-a şi îi citisem toate cărţile. Le împrumutasem de la Mira şi Ionica. Sunt acela care am înfiinţat cenaclul Nord din Baia Mare, pe când eram student. Subliniez că aceste cenacluri funcţionează şi astăzi. Din anul 1980 până în 1987 am fost secretarul cenaclului literar Lucian Blaga al Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca, alături de scriitorul C. Zărnescu. În anul 2004 am înfiinţat cenaclul literar Vasile Sav din cadrul unei secţii a Primăriei Cluj, subordonat Ligii Scriitorilor din România, organizaţie profesională înfiinţată de mine în 2006, alături de alţi zece scriitori clujeni. Sunt cel care a sesizat apariţia noului curent literar, pe care l-am botezat Globmodernul, ce vine după postmodernism. Este o întoarcere, pe jumătate, la modernism. Fenomen pe care l-am analizat în câteva eseuri publicate în Oglinda literară şi alte reviste. Toate aceste întreprinderi ale mele au intrat, deja, în tradiţia locurilor, înscriindu-se în ceea ce spunea Octav Şuluţiu: O adevărată tradiţie nu este mărturia unui trecut depăşit; ea este o forţă vie, care însufleţeşte şi formează prezentul.

Ce aţi făcut, valoric vorbind, prin timpul prezentului, ca viitorul să vă recunoască?

Dacă mi-aş întreba inima ce am făcut, valoric vorbind, cum spuneţi dumneavoastră, aşi zice că am investit în oameni. Foşti membri ai acestor cenacluri au devenit scriitori recunoscuţi: Virgil Mazilescu, Dumitru Velea, D. Constantin, N. Băciuţ, N. Benea, şi mulţi alţii. Am înfiinţat Liga Scriitorilor din România care, peste timp, v-a deveni o instituţie culturală importantă. Prin această organizaţie profesională încercăm să democratizăm mişcarea literară din ţara noastră. Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni, că în această ţară sunt cinci asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţi şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria, etc. Uniunile Scriitorilor s-au desfiinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţii scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se auto-premiază. Ce ar fi însemnat pentru democraţie să rămână doar P.C.R.-ul? La această zbatere mai adaug cele 27 de cărţi publicate, din care 3 romane: Chipul din oglindă, Insula Viscolului şi Orbul din Muzeul Satului. Romane care sunt componente ale trilogiei Insula Viscolului, ce se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Am publicat volume de poezie, teatru, eseuri şi critică literară, dar şi de proză onirică.

Concluzionând, spun ce sublinia odată filozoful grec Constantin Tsatsos: Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om. La care adaug, pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor, şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.

Despre zestrea dumneavoastră spirituală trebuie să ştie şi cititorii noştri. Câte titluri de carte poartă majuscula numelui dumneavoastră, ce alte făptuiri publicistice vă pot recomanda onorant?

Mai sus am spus, am editat 27 de cărţi. Debutând editorial în 1974, la Bucureşti, cu volumul de versuri Ochi deschis. Dar în presă, radio, inclusiv cea literară, de-a lungul celor 50 de ani de activitate literară, am publicat peste 3000 de articole (reportaje, cronici de carte, informaţii, anchete literare şi economice, interviuri cu personalităţi din diferite domenii, etc.), şi aproximativ 1800 de poezii. În aceste materiale publicate nu am dorit să devin original, fiindcă nu am dorit să mă împing la extrem, cum au făcut-o optzeciştii; nu este originalitate. Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod normal forma cea nouă.

Hegel avea dreptate susţinând că modul de a cugeta al unei epoci îl înţelegem pe deplin abia atunci când suntem în stare să-l negăm. Umorul scris poate să nege această debusolare a prezentului?

Gândurile deşarte, chinul zadarnic, devin uneori atât de obositoare, încât umorul îmi apare ca un refugiu. Prudenţa este o abţinere dureroasă. Satira, izbucnirea-reconfortează. Umorul nu poate să nege debusolarea unei societăţi, el îi arată adevărata faţă, fiindcă adeseori o prostie este tot atât de greu de combătut ca şi o idee corectă. Umorul nu există în lucruri. Există însă în modul în care le privim. Nu este reflectarea lor pasivă. Este activ, ca şi mânia. Este îmbibat însă de-o renunţare la orice reacţie violentă. Relaţia se restrânge la exaltarea acelor elemente care sunt respingătoare din punct de vedere etic, amorale şi deformate, urâte din punct de vedere fizic, astfel încât să pară ridicole. Care este acest ceva respingător şi urât, ce provoacă râsul, a fost elucidat odinioară de Bergson şi nu avem nimic nou de adăugat. Umorul este un entuziasm întors pe dos. De aceea, constituie sursa unei mari poezii satirice. Este de ajuns doar ca mânia să fie dezinteresată, aşa cum trebuie să fie şi entuziasmul. Isaia, Juvenal, Dante, Hugo sunt corifei ai poeziei mâniei.

Ce reprezintă revista AG PE RIME pentru cititorul şi scriitorul de umor şi pentru dumneavoastră, desigur? Pe unde o situaţi în galeria revistelor de profil?

Vă rog să mă iertaţi, dar din păcate, nu am citit nici-un număr din această revistă. Nu mi-a parvenit. Îmi pare rău... şi nici la chioşcurile de difuzare a presei nu am văzut-o. Însă, cred că este o revistă bună în domeniul respectiv având în vedere că este condusă de un poet şi umorist de talia lui C. Mândruţă. Despre acest subiect vreau să închei cu ce spune Păstorel Teodoreanu: Cu cât zeflemeaua e mai neserioasă, cu atât zeflemistul e mai serios.

În vremurile noastre, critica literară mai reprezintă un act de identificare, de delimitare? Mai este făcută cu bună-credinţă, fără partizanate şi parti-pris-uri?

Eu am mers pe principiul, vis-a-vis de critica literară, modelului universal al obrazului christic, ce trebuie întors şi pe o parte şi pe alta, atunci când cineva stă pregătit să mă pălmuiască fără milă. Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman când tu nu şti să construieşti o astfel de lucrare? De-a lungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. Plăteşti bine poţi avea un articol favorabil. Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în Gazeta Literară pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul Desculţii umbla în sandale de aur prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat Recviem pentru nebuni şi bestii, apărut în 1999? Lăudat de critici, inclusiv de Alex Ştefănescu. Romanul fiind de proastă calitate, inclusiv din punct de vedere al construcţiei, stilului şi al esteticii. Dar, domnul Augustin Buzura era director şi căţeluşi de critici trebuiau să beneficieze de stipendi din partea Centrului Cultural Român. Aceasta este critica literară de la noi. Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv fi sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau opzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă. Cum spunea Camil Petrescu, făcând aluzie la criticul literar: Un măcelar nu cere, despre el, părerea boului pe care îl taie.

Notorietatea prin literatură este greu de atins astăzi, pentru că revistele sânt cu sutele. Greşesc dacă socotesc rolul unei reviste mai mare în menţinerea unei atmosfere literare decât în ierarhizarea şi în promovarea valorilor?

Notorietatea prin literatură nu înseamnă că reprezintă şi calitatea acesteia. Notorietatea este câştigată de unii scriitori, vezi Cărtărescu, nu prin valoarea operei scrise ci prin falsificarea barometrului de către criticii prieteni aflaţi în posturi cheie şi la conducerea unor reviste literare (N. Manolescu), inclusiv prin managementul de publicitate ale editurilor care promovează cărţile. Sunt scriitori din România Tainică ce nu apar pe sticla televizoarelor, nu publică pe primele pagini ale revistelor, stau la biroul lor şi scriu, lucrează în tăcere, iar cărţile lor sunt mai bune faţă de cele ale autorilor zgomotoşi. Lucrează şi pun cărămidă peste cărămidă la construcţia Templului Culturii Române. Personalitatea scriitorului nu se reflectă nicăieri atât de exact şi de total ca în opera pe care o scrie. În orice altceva reuşeşte scriitorul să-şi ascundă urâţenia, superficialitatea, nimicnicia. În literatură, vine un moment când te trădezi neapărat. Vezi scriitorii proletcultişti.

Ce se întâmplă de folos în spaţiul literar al Clujului dar în Liga Scriitorilor Români pe care o conduceţi? Cam peste tot literatura a devenit un câmp de luptă între găşti, iar scriitorii sânt angrenaţi în tot felul de tabere. Premiile se dau pe interese, scriitorii buni rămân întotdeauna pe dinafară. Vă rog, mă puteţi contrazice…

În Cluj, lumea literară s-a divizat în două tabere, distincte. Conservatorii, cei mai bătrâni, nu văd cu ochi buni apariţia Ligii Scriitorilor din România, parcă nu ar fi loc în literatură şi în cultura română pentru toţi. Fiind educaţi la şcoala marxist-leninistă ei nu acceptă multiculturalismul, apariţia... concurenţei. De fapt Liga Scriitorilor nu concurează cu nimeni ea încearcă să acopere un spaţiu cultural-literar pe care Uniunea Scriitorilor, rămasă sclerozată în structurile şi mentalitate impusă de vechiul regim, nu doreşte sau nu poate să le acopere. Însă noi nu ne luptăm cu nimeni. Ne construim încet şi sigur organizaţia noastră pe întreg teritoriul ţări şi în străinătate. Până în prezent s-au constituit 28 de filiale, şi este în curs de constituire Filiala Vrancea, din care 12 în străinătate. Avem la Filiala Timişoara, revista Heliopolis, la Constanţa, revista Cuib, la Iaşi, revista Moldova Literară, la Bucureşti, revista Cetatea lui Bucur, la Cluj Agora Literară. Sperăm ca la Piteşti să apară cu sprijinul dumneavoastră o revistă sub egida Ligii. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor premiază prin rotaţie aceeaşi scriitori, inclusiv pe unii care lucrează la Primăria Cluj, drept recompensă, că intervin pentru acordarea de la bugetul local bani pentru aceste premieri.

Putem vorbi despre o literatură de centru şi una de provincie? Care ar fi relaţiile dintre ele?

După mine nu există literatură de centru şi una de provincie. Există o literatură bună sau proastă. Mai există o literatură, fie ea de la centru sau din provincie, care beneficiază de o propagandă promovată de edituri puternice, sau de gaşca din care face parte scriitorul. Din păcate, unii cititori ne avizaţi şi care nu cunosc subtilităţile promovării cărţilor, cad în capcana lăudăroşeniei întinsă de criticul prieten cu autorul. Între literatura de centru şi cea de provincie există acea legătură, datorită mentalităţii impusă de-a lungul anilor, de subordonare. Însă eu rămân la concepţia că un rachiu bun e totdeauna preferabil unui coniac prost.

Vreau să citesc o carte bună de umor din peisajul literar românesc. Ce îmi recomandaţi?

Vă recomand cărţile lui Cornel Udrea şi cartea Fabule trăsnite de Gavril Moisa.

Ce nu v-am întrebat şi aţi vrea să ştie cititorii. Formulaţi o întrebare şi răspundeţi, vă rog.

Dacă v-aţi naşte a doua oară tot scriitor aţi dori să fiţi? Da!

a consemnat, Maria-Diana Popescu (Piteşti)


 

CĂRŢILE ZEIT

ANOTIMPUL VISĂRII, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

Dumitru Barău e ataşat de frumuseţea poetică a literaturii, poate pentru că doar în acest fel îşi exprimă cât mai profund emoţiile variate, frânturi ale vieţii de până acum, libertatea de gândire, ca om de litere care şi-a îndreptat destinul către meleagul fanteziei.

Volumul este intitulat Anotimpul visării, deşi poetul îşi împarte creaţia între mai multe domenii ale sufletului, cum ar fi: iubirea, natura, credinţa, meditaţia, încercând să aducă în lumină întrebări, frământări şi, de ce nu, răspunsuri, mai ales că această carte este una de început, la vârsta la care omul devine înţelept, cugetând cu atenţie la toate minunile interioare ale fiinţei umane. Cartea este prefaţată de publicistul Dumitru Anghel, remarcând puterea de introspecţie a poetului, precum şi dorinţa de a reda splendoarea unui suflet sensibil la orice atingere a lumii.

Este evidentă atracţia magică faţă de pământurile dăruite cu farmec şi stropite cu mireasma sfântă a cerului azuriu, chiar şi atunci când soarele roşeşte sub incandescenţă, purificându-şi chipul la răcoarea norilor divini în miez de vară. Un asemenea loc de poveste este Lepşa, pământ drag autorului, care-i simte pulsul în clipele de acalmie şi repaus, când mintea vibrează la unison cu inima, scăldându-se în albia răcoritoare a pâraielor vechi de când lumea. Dar glasul mieros al Dunării îl ademeneşte irevocabil, transformându-l într-un mare admirator al său şi într-un cântăreţ al undelor năvalnice şi repezi, ce ascund sub coama lor lacrimi şi zâmbete, ca pe o comoară de neatins: Curge Dunărea bătrână / Cu privirile spre mal. Nu se ştie ce o mână / Alergând din val în val. (Dunărea la Brăila) Şi pentru că am pomenit de temele agreate de scriitor în rândurile sale, iată că natura este una dintre ele. Un veritabil regal al toamnei ne este înfăţişat generos în paginile cărţii, dovadă că aceasta se identifică perfect cu poetul, ca suflet-pereche, mereu gândind şi simţind la fel, iubind cu sinceritate fiecare fărâmă a sufletului: Mi-s palmele frunze care sărută oalele / de lut ale toamnei;... Copacii smulg din timpul tău / îmbrăţişarea noastră cu cerul... La umbra copacului nostru plâng / frunzele toamnei ca nişte copii. (De toamnă)

Dar omul nu poate să-şi imagineze viaţa în solitudine, de aceea Dumnezeu a decis să-i creeze pereche, pe măsura dorinţelor sale: femeia, veşnic atractivă şi misterioasă, a cărei menire este aceea de a-şi completa partenerul, de a-l împlini, de a-l iubi, ca pe sine: Ca să ajung până la tine te-am adunat / într-un poem / Întoarce-te să-ţi dăruiesc / floarea aşteptării / în care te-am cules. (Restituire) Îmi ard mâinile de atingerea ta / Şi mă doare sărutul cuvintelor tale, / Te îmbrăţişez ca lumina-nflorită pe floare, / Ca ziua topită în noapte când moare. (Mi-e dor de tine...) Şi versurile continuă, înclinându-se înaintea femeii iubite, dăruindu-i sunetul inimii şi focul din priviri. Probabil că poetul recunoaşte forţa din sufletul acesteia, fără de care el n-ar fi reuşit să scrie cu pasiune ceea ce a simţit alături de ea, cea pe care o respectă şi o consideră eternul său vis neprihănit, idealul spre care întinde cu speranţă mâna: Timpul se opreşte pentru a se umple de noi, / Iar clipa devine eternă / Legaţi printr-o unică trăire / Dăm sensului de a fi veşnicie. (De dragoste)

Iubirea părăseşte planul real, sau poate rămâne în umbră, spre a face loc unui nivel mai înalt: meditaţia. Aici ajunge acela care ştie să iubească şi să creadă în el. Înţeleptul îşi înmoaie pana în cerneala vremii spre a călători mai departe, spre tărâmul tainic al timpului fără secundă, al petalelor prăbuşite sub povara parfumului, al cerului colorat de curcubeul viselor, al aştrilor, ce binecuvântează pământul însetat de frumos. Astăzi mi-am scăldat sufletul şi amintirile / În lacrimile poeţilor. / Peste câmpiile solare înnebunite de metafore, / Chipul tău era singura dovadă că exist. (Partea mea de suflet)

De fapt, filele acestui volum cuprind gânduri atent structurate, asemenea unei scări pe care urci treaptă cu treaptă, pentru ca, la final, să atingi perfecţiunea. Drumul în viaţă începe cu lucrurile simple, spre a înţelege mai bine care ne este sensul, apoi se complică totul şi încercăm să descifrăm firul destinului, să cernem fiecare particulă din nisipul vremii şi să adunăm în suflet comori pe care să nu le poată atinge nimic. Astfel, Dumitru Barău a ajuns la nivelul superior al existenţei, când valorile morale primează, fiind conştient de imensitatea experienţei de-o viaţă, alegând cu precizie aurul dintre miile de reziduuri şi amăgiri care i s-au aşternut în cale de-a lungul anilor. Poetul se analizează bănuitor, vrând parcă să recunoască aluatul din care a fost creat şi să dobândească înţelepciunea la care a aspirat mereu: Apele mele curg / în eterna îmbrăţişare a malurilor / Iar eu mă bucur în tăcere / de cântecul ascuns al valurilor. / Din adâncurile mele / izvorăsc incert întrebările. (Râul)

Conştient de grandoarea tainelor existenţei, poetul îşi înalţă palmele spiritului către cer, de unde e convins că vin alinarea şi scânteia de speranţă, invocând elemente ale naturii spre a fi martore la desăvârşirea pământească a viselor: O parte din mine se-nalţă spre cer, / Adâncul de sus mă poartă pe vânt / şi Domnului Sfânt iertare îi cer / Şi-aş vrea să ajung din nou pe pământ. (Fântâna) Simte nevoia unei confesiuni, de care nu are de ce să se ruşineze, fiind capabil să-şi recunoască neputinţa ca om, însă cuvintele sale sincere ard ca o torţă vie în bezna vremurilor: Prin mine colţii trecutului / muşcă din obrazul prezentului. / În zadar alerg, / fugind nu mă îndepărtez, / mă apropii tot mai mult de mine / şi de adevăr. (Mărturisiri)

Versurile au în esenţa lor sufletul poetului, toamna veşnică a inimii, albastrul de netăgăduit al minţii iscoditoare şi umile în faţa Creatorului suprem. Către acesta îşi întoarce smerit privirea, adorând măreţia făurită cu delicateţe demult: Te simt în rătăcirea dorinţelor deşarte, / În viaţa după viaţă şi-n moartea după moarte. / Te văd în frunza verde ce tremură în vânt / Şi-n rătăcirea-i dură înfiptă în pământ. (Mi-e tot mai dor de Tine, Doamne)

Volumul se încheie cu o dorinţă firească a omului care crede şi simte profund într-o divinitate aproape de sufletul său: confesiunea. E tot mai convins de forţa pe care o emană propria mărturisire şi îşi opreşte cuvintele în cerul care l-a înţeles şi l-a ascultat fără ezitare, dezinteresat: Pe alei paşii mei plâng, / ca nişte pietre căzute / din copacii fără frunze. / Ochii mei s-au topit / în palmele tale, / pentru ca tu să mă poţi vedea. (Metamorfoză) Ca raza de lumină plutind pe-un cer senin, / Ca pulberea de aur născută din prea plin, / Erai lumina caldă, cu chipul potolit / Pe care n-am să-l uit! (Uitare)

În concluzie, Dumitru Barău are vocaţie de făuritor al misterelor, ştiind că nimic nu preţuieşte mai mult decât un suflet cald şi neprihănit, pe care îl oferă muritorilor dornici de lumină.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

VEŞNICIA CU PATENT, DE VASILE DATCU

Volumul de proză Veşnicia cu patent, Editura Vremea, Bucureşti, 2005, roman ultramodern românesc, cum îl subintitulează scriitorul Vasile Datcu, în nota persiflant-dominată a întregii scriituri, adună 30 de eseuri, variaţiuni rococo în contrapunct ideatic satiric la celebra aserţiune a poetului-filosof: veşnicia s-a născut la sat. Argumentul insinuant şi convingător apare de pe copertă, de la metafora patent, ilustrativă pentru apetenţa profesională a inginerului şi a brevetelor sale de invenţii şi inovaţii din domeniul construcţiilor de nave, care se dovedeşte la fel de... inventiv şi în sfera creaţiei literare prin colaborări la publicaţiile Dunărea, Porto-Franco, Flacăra, Luceafărul, cu debut publicistic în poezie, în 1985, urmat de cel editorial, un an mai târziu, într-o antologie de grup, cu povestirea Caseta. Vasile Datcu bate la porţile consacrării literare după încercări de lirică (Premiul de poezie al revistei Flacăra) şi de dramaturgie (Moartea albă, piesă de teatru, nepublicată), odată cu proza de-o diversitate derutantă: Singurătatea în tranzit, călătorii, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991; Timpul şi cultura europeană. Timpul etern, eseu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; Paznic la uşa nopţilor, proză scurtă, la aceeaşi editură, în 2002.

Veşnicia cu patent, izbânda literară a scriitorului Vasile Datcu, rămâne aşadar un eseu amplu, în care nu naraţiunea sau descrierea portretistică sunt definitorii, ci analiza, comentariul, interpretarea şi caracterizarea, iar stilul are valenţe de cronicar, nu de letopiseţ, ca la Ureche, Costin sau Neculce, ci de cronicar de spectacol, teatral sau muzical; viaţa la ţară este văzută ca un spectacol de teatru cu accente de comedie bufă, iar chipurile protagoniştilor sunt luate de pe... simezele cu sonorităţi plastice de Tablouri dintr-o expoziţie mussorgskiană. În plan ideatic, la Vasile Datcu există o viziune... antiidilică a satului, care anulează tonalităţile sentimentale grave şi dă textului literar o turnură moromeţiană, un tip de umor de câmpie, muntenesc, altul decât aerul aspru din proza rurală din Ardealul lui Liviu Rebreanu, sau melancolic insidios din orizontul sătesc al Moldovei lui Ion Creangă. Tenta satirică din Veşnicia cu patent are inflexiuni de câmpie largă, dunăreană, de Bărăgan ars de soare, cu vorbe în doi peri, cu săgeţi şi mârâieli între colţi arătaţi sfidător îi zeflemea curtenitoare, proză de calitate, inconfundabilă, de brand epic de la Dunărea de Jos, de unde au plecat Istrati, Sebastian sau Fănuş Neagu. Autoironia, scrisul în răspăr, cum spune, elegant şi cu cravata de ceremonie, scriitorul Viorel Coman, face tot dichisul stilistic ale prozatorului Vasile Datcu, care-şi păstrează maniera artistică în aceeaîi gamă vivace, constantă: Casa noastră e aşezată la răspântie... Cu vrerea străbunului stă aşa de peste o sută de ani; prin vrerea mea o să mai stea o sută, pag. 7. Detaşarea este cuminte, pragmatică iar sictir-ul este provocator, dar de-o nobleţe izvorâtă din filosofia veşniciei satului: Din această cauză, prin curte se vânzolesc întotdeauna vecinii. Mai la începuturi, o făceau de-ai dracu’ – ziceau că: ce v-aţi pus voi casa pleaşcă în drum?! Mai târziu din interes; nu ieşeau niciodată cu mâna goală sau cu stomacul neomenit, (Ibid.).

Vasile Datcu practică nonşalant, detaşat şi neiertând pe nimeni un tip de umor, în care se include şi pe sine în tirul satirei fără limite, nici măcar de circumstanţă sau de minimă eleganţă controlată... Verbul său, între neaoşul abia strunit şi ironia din vârful limbii, dă prozei sale o notă de identitate cu totul particulară, încât ar fi deajuns să-i fie decupat doar un fragment dintr-un text literar, ca să i se recunoască semnătura, ADN-ul stilistic; ca un acord muzical luat la întâmplare dintr-o lucrare beethoveniană şi să fie intuită tocmai simfonia dirijată de Herbert von Carajan... Paralela pare puţin forţată dar epicul lui Vasile Datcu este atât de... personalizat, încât tocmai acesta este călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al prozei sale, cu tonalităţi de... canon, de încadrare în tipare stilistice, ca un Coral preclasic.

Scriitorul a simţit... pericolul manierismului şi atunci a plusat, a apăsat pe tuşe grele, şi-a nuanţat stilul şi a mizat pe efectul placebo, sfidând arogant şi inteligent, cu un tip de umor între Povestea vorbei şi arta disimulării: Când m-am făcut mai mare, milos pe suferinţele păsăricii călărite - pe atunci aşa credeam, că suferă - am bătut în cuie o tablă în vârful parului, să aibă loc păsăricile, una lângă alta. Dar, pezevenghii, tot călare stăteau, pag. 8. Chiar când şarja este incisivă, fără mănuşi, neprotejând pe nimeni, nici pe cei apropiaţi: Tata, când se află în stare normală, este meditativ şi aspru; când bea, e vesel şi tandru, Ibid; chiar şi atunci, ironia subtilă, cu nuanţări de... aria lui Figaro din actul II, are o impetuoasă nevoie de a caricaturiza oameni şi tic-uri verbale, năravuri şi atitudini, ifose şi bon-ton de prost gust: ...moş Culai trecea prin curtea noastră cu măgar cu tot. De-abia mergea bidiviul, trăgând după sine o cotigă plină cu produse de furat, (Ibid). Are şi ironii... ideologice, de răspăr politic: Era pe vremea când duşmanii de la Răsărit ne erau... prieteni, pag. 9, şi nu întâmplător Vasile Datcu s-a implicat, revoluţionar, eficient şi militant, în evenimentele din Decembrie 1989. Mai în glumă, mai în serios, scriitorul impune un stil în materie de... luat peste picior, de la cele sfinte până la banalităţi fruste, nu se iartă nici pe sine, ca de fiecare dată: Ca mai toate geniile omenirii, precum şi personalităţile mari, cele mici, oamenii obişnuiţi şi proşti, primele clase le-am făcut în satul natal, pag. 11; şi adună, fixează elementele definitorii ale unei şcoli satirice, de la Bacalbaşa la Brăiescu, de la Caragiale la Băieşu, de la Vasile Datcu... la Vasile Datcu. Dominanta prozei satirice a autorului Veşniciei cu patent este, cum spuneam mai sus, şarja, pe identitatea sa inconfundabilă, pe o densitate autobiografică, în cea mai cinstită şi altruistă luare la rost, pentru că nu-şi iartă nimic, nici gesturi, nici gânduri ascunse, cu intenţia perversă de a se detaşa de zgura civică, socială, personală, pe care o pune la zid, pe un joc riscant între important, esenţial şi derizoriu. Apoi, se detaşează ca un justiţiar de-o factură cu totul specială, între blândeţe, decurgând din educaţia primară, nativă, şi duritatea uşor controlată de tradiţii bazate pe sfatul bătrânilor şi regula... bătăii rupte din Rai: ...pe când eu mi-am consumat anii înfrăţindu-mă cu tot felul de iluzii deşănţate..., pag. 12.

Există atâta îndârjire de a anihila preţiozitatea exprimării în proza lui Vasile Datcu, încât înşelat de anafoare ale stilului său, parca şi-ar da peste mână, ca să-şi potolească ţâfna ironică, persiflantă şi caricaturală. Este însă atât de bine intenţionat, de onest şi de rezonabil, când trece la moralitate, consecinţe etice şi modele de urmat ori de... condamnat, încât cititorul ezită să-l încadreze între şcoala moralistului Voltaire şi a Caracterelor lui La Bruyère.

Veşniciei unei lumi fascinante i s-au găsit mereu alte unghiuri din care să fie surprinsă, în mereu alte ipostaze umane, dar cu o constantă impresionantă - perenitatea, omenescu, inconfundabilul etnic, etica şi moralitatea – potrivit personalităţii fiecărui scriitor, iar felul cum l-a văzut fiecare pe ţăranul român şi lumea lui fabuloasă s-au potenţat în originalitate şi unicitate stilistică. Vasile Datcu rămâne profund original pentru că n-a vrut să... împrumute nimic de la iluştrii săi înaintaşi îi bine a făcut, deoarece Veşnicia cu patent este o proză robustă, cu valenţe stilistice definitorii pentru o altă secvenţă temporară, istorică şi pentru un alt colţ de ţară, cu o iconografie rustică, de neamuri amestecate, la mal de Dunăre. Scriitorul cultivă cu anume ostentaţie un alt tip de atitudine faţă de lumea înconjurătoare, când îşi permite luxul să se flageleze şi să-şi atribuie orice păcat sau ipostază nefericită: ...să fii unic şi să fii prost. Eu, atunci, le îndeplineam pe amândouă cu prisosinţă, pag. 16; sau, când din orice secvenţă, din orice crâmpei de viaţă face un spectacol, o tevatură măiestrită de imagini, reacţii şi umiri, în aceeaşi tonalitate de jovialitate şi nonşalantă sictireală à la Păcală: Pentru o clipă şi-a desfăcut larg picioarele, fusta alunecându-i în sus de genunchi, în ochii mei deschizându-se ceva aşa, întunecat, misterios, profund... nedefinit... Am văzut atunci ceea ce nu mai văzusem!, pag. 17.

Şarmul stilistic stă şi în faptul că are disponibilitatea să descrie scene din experienţa de viaţă, din copilărie, fără oprelişti, fără tabu-uri, fără interdicţii ipocrite, cu reacţii fruste, cu puncte de vedere... neortodoxe, cu o uşoară tentă de perversitate lexicală, de erezie lingvistică. Eroticul infantil, manifestat mai mult ca o nevoie de a-şi explica, copil fiind, misterul unor fiori inexplicabili, este până la urmă tot un prilej de a lua peste picior lucrurile serioase, intime, şi o face cu o tentă îngroşată, mai ales în scenele cu lumina protejată, de-o picanterie şi de-o hilară viziune à la Boccacio, iar tehnica literară rămâne tot în zona artei disimulării, ca un atentat la pudoare minimalizat prin exagerare şi mirări de circumstanţă.

Doar când vorbeşte despre moarte, moartea ţaţei Floarea, săteanca cu care a împărţit lectura celor 13 volume din În căutarea timpului pierdut de M. Prust sau moartea mamei, Vasile Datcu lasă jos garda persiflării şi a zâmbetului complice, şi doar atunci o nostalgie ca o missa liturgică modifică tonalitatea de coloratură vivace atât de particulară stilului său.

Prozatorul scrie nu cu intenţia de a schimba lumea, ci din nevoia de a se descătuşa de presiunea veşniciei..., cu tot epitetul ironic adăugat, a acelui mediu intim, pe care se preface că-l ia în tăbârcă, dar pe care îl regretă, pe care şi l-ar dori, un colţ de Rai nostalgic din care a plecat fără voia sa... Aleargă bezmetic după o lume, pe care a pierdut-o maturizându-se; după un univers, din care e evadat prin cultură, crezând că a apucat pe Dumnezeu de-un picior, iar tot tapajul sarcastic, umoristic al prozatorului vine din revolta că această veşnicie, dincolo de coordonatele patetic-filosofice, s-a depreciat, s-a pervertit într-o epocă strâmbă, demolatoare ideologic, şi imposibil de redresat la parametrii ideali ai copilăriei idilice.

Vasile Datcu este revoltat mai degrabă de faptul că ancestrala, tradiţionala veşnicie de la sat s-a tot compromis din considerente de... aliniere la civilizaţie, la Internet şi la TV prin cablu, ca şi la golănia generalizată, care au afectat naivitatea şi simplitatea ţaţei Florica, şi inocenţa copiilor născuţi, fie pe malul Ozanei cea frumos curgătoare, fie pe malul Buzăului învolburat de stihii ale Istoriei.

Autorul Veşniciei cu patent se vrea cinic, ironic, persiflant, insinuant detaşat de toată atmosfera bucolică a unei lumi aparent simplă, primitivă şi abrutizată de muncă şi de o Istorie nedreaptă şi oferă ipostaza unui nostalgic mai mult trist decât batjocoritor. Îl sperie distanţa, golul, depărtarea de acel spaţiu, areal vital odinioară, la care nu mai reuşeşte să ajungă nici măcar când se întoarce în casa părintească, pe uliţele satului, unde veşnicia dă semne că se prăbuşeşte în găurile negre ale globalizării nivelatoare şi nimicitoare.

Prozatorul Vasile Datcu ţipă după bucuria nevinovată a copilăriei, cu moşii Culai, Cartoafă, Miştoc, Nae sau Cotigă..., cu ţaţele Floarea, Leana, Mariţa sau Gheorghiţa, în care încăpeau toate fericirile din lume, cu pupezele din tei, cireşile Măriucăi, şi Ozanele frumos curgătoare ale confratelui său de la Humuleşti, şi-i este atât de dor de veşnicia satului său de pe coclaurile Buzăului, încât nu îndrăzneşte s-o demonetizeze prin inflaţie de nostalgie la paritatea alarmantă în momente de criză generalizată. Este atât de afectat de pierderea acestui paradis, încât se ruşinează ca de un păcat şi are gesturi de muiere de la ţară care muşcă colţul baticului, neştiind să mai facă şi altceva cu sufletul său.

Arta disimulării are la Vasile Datcu nuanţări şi accente între mârâiala insidioasă din câmpia Deliormanului şi gura slobodă fănuşiană, pentru că amintirile pe tema veşniciei satului sunt evocate satiric, băşcălios chiar, cu aerul nonşalant, cabotin deliberat, de a le atenua presiunea emoţională şi obţine, pervers, cu maximum de intensitate efectul invers: ...pentru că ţăranii, care între timp deprinseseră meşteşugul hoţiei – cel puţin în ultima vreme furau de zvântau tot ce le intra sub mână - deşi săraci lipiţi, nu duceau lipsă de nimic, pag. 37. Cochetează şi cu arta portretului şi desenează în cuvinte cu încărcătură semantică deturnată, în pastă densă, cu epitete aspre în nuanţe de caricatură chipuri de ţărani, mai mult cu metehne şi păcate omeneşti decât ca icoane bucolice ale veşniciei satului, modele la-ndemână, ţaţa Floarea, Mitică Boerul, tatăl, pe care nu-l protejează în niciun fel, mama, cu toată aura de duioşie, cu care o învâluie, săteni de toate vârstele şi de toate capriciile, nazurile, ifosele şi hachiţele: Faţă de alţi proşti, Toderică al nostru a rămas, fără tăgadă, un personaj valoros... era mereu, pretutindeni: la nunţi, pomeni, botezuri, hore, chiolhane, chermeze, anomastici, morţi, aldămaşuri, şezători, clăci..., pag. 46-47. Portretele de ţărani, creionate mucalit între Păcală şi Tândală sunt nuanţate de-o îngăduiţă şugubeaţă: Deşi semănau ca nume, la chip sunt de-antregul diferiţi: nea Baluc, mic, îndesat, cu ochi mici şi vioi, blond, bucălat în obraji, cu mers legănat; nea Bulac, înalt, subţire, grav, piele albă şi senină, ochi meditativi, mers ţeapăn, pag. 49-50; sau cu simpatie îngăduitoare pentru ţăranca Frusina: Ţaţa e o femeie tare simpatică; cândva chiar atrăgătoare, falnică şi nurlie, acum însă bătrână, sâsâită şi surdă. Dar surdă bocnă!, pag. 52; chiar cu nuanţări hilare: Văcarul din satul nostru este întruchiparea perfectă a ideii de văcar: în puţine cazuri mi-a fost dat să întâlnesc o aşa asemănare între idee şi materie..., pag. 55.

Vasile Datcu încearcă, spuneam mai sus, să râdă mânzeşte de ceea ce iubeşte din satul veşnicie şi al copilăriei sale, de ceea ce admiră sau regretă că se degradează, că nu mai poate fi acolo din motive de vârstă şi de schimbare de statut civic / copil de ţăran cu semnul divin al veşniciei înscris pe frunte, devenit orăşean cu tabieturi culturale şi asfalt sub picioare, incapabil să mai vibreze la cântecul cucului, anunţând primăvara, ieşirea la arat şi la miresmele podgoriilor la cules de vie, şi o face printr-un stil în contrapunct sentimental. Fiecare poveste, eseu, capitol, sau cum vreţi să-i ziceţi, din Veşnicia cu patent, descrie cu încrâncenată ostentaţie părţile vulnerabile, tarele, petele de culoare ale veşniciei satului, pentru ca prozatorul să-şi protejeze ataşamentul faţă de această lume perpetuă, stabilă şi nedreptăţită de toate orânduirile sociale sau politice, chiar şi atunci când ţăranul român a fost... forţat să fie fericit!

Într-o notă caldă, luminoasă şi frumoasă, parcă din nevoia de a-şi pondera şi de a-şi motiva arţagul zeflemitor, Vasile Datcu face cel mai... antifrumos, cinstit şi onorabil, portret al ţăranului român: ...când e vorba să-şi dea pe gratis libertatea, o face cu toată voia, dar când e să i-o ia altul, e de rău, pag. 117. Aceasta nu-l împiedică însă pe umoristul prozator să prezinte şi scene de-o intimitate frustă, sfidând orice pudoare prin exces de normalitate pentru nevoi biologice, cărora le anulează promiscuitatea prin sictir descriptiv, ca-n Poveste cu pistrui, pag. 62-69; o relatare cu lux de amănunte a locului unde vodă merge singur, de-o familiaritate hilară, în contrapunct de la gravitate la burlesc. Există în proza din Veşnicia cu patent, pe alocuri, subiecte, portrete şi descrieri deşuchiate, când prozatorul râde în hohote de cele sfinte, dar nu din icoanele de la biserică, ci din icoanele veşniciei satului românesc; şi nu pentru că ar fi... de râs, ci mai degrabă din convingerea că universul acesta ancestral, veşnic, veşnicit a fost zdruncinat din stabilitatea şi frumuseţea lui statornicită de vreme, de vremuri nevolnice care s-au năpustit peste ţăranul român, ca o pacoste, ca o pecingine. Râsul de ceea ce era de râs din ceea ce mai rămăsese din... veşnicia frumoasă şi spectaculoasă a satului rămâne până la urmă o formă de protest, de revoltă a fiului satului.

De aceea, Vasile Datcu scormoneşte insistent, pe o partitură umoristică în crescendo, în zgura, care compromite statutul de veşnicie rurală, neiertând pe nimeni, pe sine, copil, pe cei dragi, pe vecini, tocmai pentru că simte pericolul care ameninţă viaţa idilică de la ţară, poate din altă literatură, a lui Duiliu Zamfirescu sau chiar Ion Creangă.

Şi-atunci, scriitorul Vasile Datcu... plusează sugerând un univers rural, pe care-l împarte ironic între proşti şi deştepţi, dar sensul celor două antonime pare cel mai adesea deturnat, dincolo de limita semantică de Dicţionar; ceva între stricto senso, idiot, incult, senil, şi mai blândul apelativ, marcat de o undă de simpatie, vrând să însemne exact altceva, adică, prostule şi nu prea!, ca în expresiile: bă, deşteptule!, ...că deştept te-a mai făcut!, ori deştept ca noaptea!: Mă, Gheorghe, să ştii: deşteptul râde de oricine, iar prostul de orice, pag. 171.

Există, în proza de atitudine a prozatorului Vasile Datcu, o insistentă intenţie de anulare a unui mit, a unei imagini idilice, bucolice a satului, fixat pe canon-ul preclasic al veşniciei, cu intenţia disimulată a clişeului livresc, poetic, filosofic.

Iar cartea Veşnicie cu patent se constituie într-o frescă (un termen de care s-ar putea... speria neîncrezătorii, cârcotaşii), a satului românesc contemporan, care mai păstrează încă o aură de veşnicie, în ciuda schimbărilor năucitoare provocate de... intenţiile fără acoperire ale unei ideologii anacronice şi falimentare, ca şi de... alinierea la globalizarea inevitabilă şi cam tot la fel de păgubitoare...

Dumitru Anghel

 

NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA ANISTORICĂ A OMULUI

Cu toate întorsăturile şi meandrele ei, gândirea lui Hediegger a căutat sensul existenţei omului. Încă de la apariţia cărţii sale principale, în anul 1927, Sein und Zeit şi până la ultimele sale scrieri, el şi-a dezvoltat excursul sondând sensul existenţei. Aceasta printr-o perpetuă căutare şi perseverenţă pentru receptarea apelului Fiinţei. Filozoful de la Freiburg a dorit să reediteze o încercare mai veche în filozofia omenirii de a înţelege o esenţă abstractă, anistorică a omului. În acest sens îl ia ca martor pe poetul romantic Holderlin, iubitori amândoi ai filoSofiei greceşti, astfel îşi exprimă Heidegger nostalgia după ancestralitatea armoniei fiinţei umane cu pulsaţiile cosmice, a unei osmoze între existenţă şi logos. El exprimă, printre altele, anxietatea omului într-o lume a noilor dimensiuni satanice (Martin Heidegger, The Question of Being, text dedicat lui Ernst Junger, ediţie bilingvă, New York, 1958, p. 10). Gândirea presocraticilor, Heraclit şi Parmenide, au fost predecesorii poziţiei, în acest sens, al lui Heidegger. În gândirea acestora se oglindea sensul adânc al Fiinţei, al fuziunii dintre ea şi fiinţările ei concrete, fuziune ordonată de logos. Spre deosebire de sofişti, mai ales cu Platon şi Aristotel, filosofia se îndepărtează de baza fundamentală a originei sale, aşa cum subliniază Heidegger în What is Philsophy (New haven,1956, p. 48 şi 49), Orice fiinţare este în Fiinţă. Autorul lucrări subliniază că Platon prin disjuncţia între lumea ideilor şi lumea lucrurilor a sucombat ireductibilitatea bazei ontologice a Fiinţei ca totalitate de fiinţări şi inseparabilitatea lor de acestea. Sciziunea irecuperabilă între spirit şi mediu natural, dualitatea dintre subiect şi obiect, fenomen argumentat de cogito-ul cartezian, a propulsat, după Heidegger, starea psihică şi dezolantă a părăsirii Fiinţei, sau uitarea ei, care în epoca actuală a internetului are drept corolar nihilismul. Plonjarea lui Heidegger în filtrarea vieţii cotidiene, privind-o cu ochiul critic şi exigenţa analistului cu conştiinţă adversă faţă de inerţia spirituală, faţă de stereotipia lozincară intrată în vocabularul oamenilor fără o judecată prealabilă, faţă de precaritatea vieţuirii terne, are sensul unui avertisment şi al unui denunţ. Parcurgerea lui Heidegger prin acest labirint social nu uită să sancţioneze simptomele reificării, ale uniformizării materiale, psihice şi spirituale care confirmă depersonalizarea omului într-un mediu social ajuns la alienare, ostil speranţelor împlinirii lui. Trecând peste denumirea abstractă de păstor al fiinţei pe care a dato omului, filosoful din Freiburg a accentuat asupra unicităţii şi originalităţii fiinţei umane, asupra necesităţii eliberării omului din chingile facilităţii create tot de el şi înălţării lui către orizontul libertăţii; Heidegger aşează în conul de lumină legitimitatea aspiraţiei autenticităţii fiinţei umane şi propune angajarea filosofiei la realizarea acestui imperativ. Polemizând cu Sartre, el afirmă, că umanismul filosofic nu porneşte de la oameni, ci de la Fiinţă, (Martin Heidegger - Brief uber den Humanismus în Wegmarken, Frankfurt am Main, 1967, p. 160),în pofida elanului umanist care îl inspiră aprioric. Nostalgia după esenţa anistorică a omului provine şi din sentimentul de teamă pe care filosoful îl ridică, învăluindu-l în coaja angoasei, la rangul de stare metafizică esenţială. Frica nu este un sentiment elementar, empiric, limitat, care intervine la apariţia unui pericol concret, ci, spune filosoful, este o tulburătoare stare sufletească indeterminată, care semnalizează omului, la nivel metafizic, că în societatea creată de el nu se simte în siguranţă, că fiinţa lui se află în permanenţă ameninţată de pericolul desfiinţării. Temeiul angoasei este însuşi faptul de a-fi-în-lume, scria Martin Heidegger în Sein und Zeit, Eraste Halfte, Dritte Auflage, Max Niemeyer Verlag, 1931, p. 186.

Prin angoasa, de care vorbea, ce se străduieşte să străpungă carcasa mulţumirii de sine, a banalităţii cotidiene, omul are revelaţia că trăirea lui este încadrată şi mărginită de neant. Ceea ce spunea Montaigne că a filosofa înseamnă a învăţa să murim se insinuează imperceptibil şi persuasive în menirea pe care Heidegger o dă filosofiei sale. În trăirea neautentică omul disimulează sfârşitul său, i se sustrage, se calmează prin cufundarea în viaţa de zi cu zi; trăirea în faţa morţii îl readuce în ineditul autenticităţii, îl face să trăiască ritmurile Fiinţei care ţâşneşte ca o fântână arteziană în existenţa lui. Filosoful spunea că: În măsura în care este, moartea este în esenţă totdeauna a mea (Sein und Zeit, p. 230). În continuare filosoful urmărind drumul spre autenticitate ajunge la concluzia unui paradox: conştientizăm ceea ce suntem în momentul în care nu mai putem exista, ascultăm cum ni se spovedeşte din străfunduri vocea Fiinţei în momentul în care încetăm s-o mai auzim.

Reîntoarcerea la paradisul pierdut, cu nuanţe şi implicaţi teologice, (dezvoltată în gândirea lui Heidegger, în ultima perioadă a vieţii sale), este construită din nostalgia după întoarcerea idilică şi bucolică la natură şi impulsul spre trezire a surprinzătoarei forţe secrete a limbajului supus receptării Fiinţei. Filosoful ridică esenţa şi funcţia cuvântului până la mistica pitagoreică a numerelor. El substituie apologia limbajului prin apologia tăcerii, lansându-se într-un paradox în interpretarea limbajului: nu prin exprimarea coerentă a frazelor construite din cuvinte, ce au o logică şi coerenţă în transmiterea gândului, ci prin ascultarea lor, prin capacitatea de a-se-lăsa-supus (Unterwegs zur Sprache - Pfullingen, Gunter Neske Verlag, 1965, p. 255), poate acesta recepţiona tensiunea abisală unde încolţeşte tainic sensul; atunci când exprimarea acceptă pietatea solemnă a spusei tăcute se deschid graniţele spaţiului sacru al Fiinţei care îngăduie percepţiei umane să intre către arhe, către origini, să-şi înţeleagă nedesluşitul rost al Firii (Rilke), sau, să străpungă ca un fulger prăpastia Fiinţei, cum spunea Nietzsche.

Opera lui Heidegger în care găsim convingerea acestuia potrivit căreia cunoaşterea umană va izbuti cândva să găsească un luminiş în semi-zeitatea Fiinţei întreţine acele irizări care îi înstelează nostalgia după esenţa anistorică a omului.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

CETĂŢENI AI SPIRITULUI UNIVERSAL, DE LUCREŢIA BERZINTU

A apărut, zilele astea, o carte de autentic interes, Cetăţeni ai spiritului universal, datorată unei ziariste române cu un destin aparte. Plecată din Iaşii Moldovei, ea a decis să trăiască în Israel, unde, în pofida a numeroase neînţelegeri şi chiar greutăţi, continuă, cu o obstinaţie nobilă, să slujească, asemenea unei consacrate vestale a scrisului, limba română şi idealurile de conlucrare şi solidaritate universală. După cum subliniază o serie de confraţi, această carte poartă o semnătură de seriozitate şi probitate profesională: Lucreţia Berzinţu. Autoarea cărţii, destul de puţin cunoscută în ţară, deşi este prezentă adesea în publicaţii, mai ales on line de pe mapamond, îşi dovedeşte şi prin această recentă apariţie editorială, un talent indiscutabil, dar mai ales – lucru destul de rar în rândurile condeierilor de limbă română - principii morale curate – dar şi un bun fler profesional! Spre deosebire de cvasimajoritatea ziariştilor din România, Lucreţia Berzintu nu este un cititor de prompter sau suport de microfon, ci un interlocutor extrem de plăcut, cu un larg orizont cultural, capabilă să confere discuţiei un nivel elevat, interesant, bogat în referinţe cu certă valoare documentară. În plus, Lucreţia Berzinţu dovedeşte, faţă de fiecare din interlocutorii ei o vădită prietenie şi consideraţie. Ea nu doreşte să se pună pe sine în lumină, ci, prin întrebări insistente, fără a fi agasante, scoate la iveală date revelatorii pentru personalitatea intervievată. Ea nu are parti pris-uri doctrinare, ideologice sau de altă natură şi, indiferent de opţiunile interlocutorului ei, scoate în lumină contribuţiile celui intervievat la patrimoniul cultural-spiritual sau la viaţa publică românească, la sporirea şi îmbogăţirea valorilor spiritualităţii universale. Pentru că, şi prin cartea de faţă, Lucreţia Berzinţu demonstrează, discret şi deloc triumfalist, că românii de pretutindeni nu sunt doar mâncători de lebede sau cerşetori prin metrouri şi în punctele aglomerate din marile centre urbane ale Europei, ci şi contributori de seamă la promovarea marilor valori spirituale ale umanităţii. Cartea se numeşte, sugestiv şi motivat, credem noi, Cetăţeni ai spiritului universal. Prin interviurile cuprinse în acest recent volum, Lucreţia Berzinţu nu a urmărit senzaţionalul ieftin, facil, dar modul abil în care conduce fiecare dialog avut i-a permis să pună în lumină şi multe aspecte senzaţionale, fără a cădea în trivial, în mediocritate. Lucreţia Berzintu face dovada descoperirii ingredientelor şi trăsăturilor elevate ale ziaristului cu har şi talent: responsabilitatea, independenţa, sinceritatea, exactitatea, imparţialitatea, fair play-ul şi decenţa.

Chiar dacă în ţară, adică aici, în România, cartea a trecut aproape neobservată, obligând-o pe autoare să se întrebe cum se face oare că ea este mai preţuită în străinătate decât în ţara ei natală, apariţia ei a atras atenţia cunoscutului scriitor Dorel Schor, membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi al Uniunii Scriitorilor din România, care arată pe coperta acestei cărţi: Lucreţia Berzintu (Flory) este un caz special, adică deosebit. O ziaristă româncă, trăitoare în Israel, interesată de fenomenul cultural românesc, pe care îl urmăreşte pe toate continentele. Interviurile ei sunt un fel pasionant, dar amabil, de a sta de vorbă:cu o pictoriţă din România şi alta din Israel... sau cu un poet din Canada, cu un poet din România, sau cu primarul din Chişinău, cu un mare scriitor israelian (l-am numit pe Mirodan), cu un activist cultural, cu un coleg jurnalist din Canada sau altul din Australia. Sau Statele Unite...

Lucreţia acoperă o mare arie (şi geografică şi de interes) pentrucă – amănunt adevărat – ea are reportofonul în poşetă chiar şi atunci când se duce la cumpărături sau se bronzează pe plaja mediteraneană.

La rândul ei Ligia Diaconescu, director general al revistei internaţionale Starpress este de părere că: Ziarista corespondent la Agero (Germania), la Romanian Vip (SUA), la Phoenix (SUA) şi multe alte publicaţii, devotată jurnalismului, cu o documentare atentă şi la obiect a reuşit să fie cunoscută în mass-media din diaspora şi din ţară ca un jurnalist profund, nu de puţine ori scriind materiale incendiare, anexând întotdeauna documente doveditoare.
Un om cu un deosebit bun simţ, nu doar o dată a sărit în sprijinul semenilor pentru a-i ajuta, nerămânând indiferentă la problemele lor.

Lucreţia Berzintu, după cum spuneam, locuieşte în Israel, de 13 ani şi dovedeşte, prin tot ce face şi scrie, în presa lumii, că iubeşte şi respectă ţara ei de adopţiune, militând pentru apărarea Israelului împotriva duşmanilor şi detractorilor lui.

Ea dovedeşte, însă, multă probitate morală şi onestitate, slujind cu credinţă şi consecvenţă unul din principiile ei definitorii: ADEVĂRUL. De altfel, într-un interviu acordat lui Octavian Curpaş, din Arizona, SUA ea îşi afirma crezul: Pot spune cu toată convingerea că Israelul m-a surprins frumos, ţara este minunată şi faptul că am călcat pe locurile menţionate în Biblie m-a emoţionat în mod deosebit. Publicista sublinază frumuseţile şi valorile de pe meleagurile noastre, fiind totodată cutremurată de ororile Holocaustului despre care ştie acum mai mult, direct de la cei care l-au simţit pe pielea lor, din presă, din muzee, precizând că acesta este un capitol care trebuie ştiut şi însuşit de fiecare român. Trăind în mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers – spune în interviul citat Lucreţia Berzintu. Iar referitor la adaptarea ei aici, ziarista afirmă: Pentru mine a fost relativ uşor, fiind bine primită de Comunitatea evreilor din România, comunitate care număra la un moment dat peste 400.000 de cetăţeni. (...) Trăind printre evrei, le respect tradiţia, dar nu mă opreşte nimeni să nu-mi respect şi tradiţia mea creştină.

Lucreţia Berzintu, s-a născut pe meleaguri băcăuane, apoi a trăit o vreme la Iaşi. După lovitura de stat din decembrie 1989, Lucreţia Berzinţu a avut în România o bogată activitate economico-socială, fiind şi om de afaceri. Totul a mers bine, mărturiseşte ea, până când una din fabricile de stat din Bucureşti nu a plătit toată marfa ce i-am importat-o. În urma unui şir de procese pentru plată, corupţia a învins. Astfel, am hotărât să părăsesc România, să plec oriunde în lume. Iar acest oriunde a însemnat Israelul, ţară de care se simţea atrasă prin bogata şi fascinanta tradiţie culturală şi spirituală a Ţării Sfinte, dar şi de experienţa ei de viaţă alături de cetăţeni de origine evreiască.

Scriitorul, publicistul şi editorul Ion Prelipcean, în prefaţa cărţii, îşi avertizează cititorii: Cititorului îi rămâne surpriza de a descoperi cetăţeni ai spiritului universal, fără cetăţenie pământeană, îndeosebi civilizaţia omenirii reprezentată de evrei de excepţie şi români care ne fac cinste. Oameni cu care ne mândrim şi lângă care am vrea să rămânem alături cu drag.

Lucreţia Berzintu a scris Cetăţeni ai spiritului universal, o carte de referinţă pentru arta interviului, o carte care, cu certitudine, va fi avută – obligatoriu, credem, noi, în vedere, ca lucrare model, în toate cursurile şi manualele şcolilor de jurnalistică din România.

În acelaşi timp, însă Cetăţeni ai spiritului universal rămâne o veritabilă carte de spirit. Autoarea ei nu şi-a propus să dialogheze doar cu personalittăţi dintr-un anumit domeniu, limitat, de activitate. De aceea, în paginile ei citim interviuri interesante, extrem de bogate în informaţii ce nu privesc exclusiv viaţa şi cariera celui intervievat, ci oferă şi date relevante despre lumea românească, despre aspiraţiile (dar şi eşecurile) unor generaţii mai noi sau mai vechi. În paginile cărţii Lucreţiei Berzinţu ne întâlnim cu primul (şi din păcate singurul) astronaut român Dumitru - Dorin Prunariu, cu scriitorii Cezar Ivănescu, Al Mirodan, Dorel Schor, cu ziaristul Ovidiu Eduard Ohanesian, care a făcut parte din grupul celor patru ziarişti români răpiţi în Irak, cu scriitorul Ion Murgeanu, prof. dr. Dan Brudaşcu, senatorul român Iulian Urban, pictoriţa Luiza Cala, ca şi cu poetul Alexandru Cetăţeanu, directorul celebrei şi prestigioasei reviste canadiene de limbă română, franceză şi engleză Destine literare; cu Ileana Andrei Cudalb, important om de cultură şi consul la Ambasada României din Canberra - Australia, cu pictoriţele israeliene Liana Saxone – Horodi sau Leopold Marta Indig, cu prestigiosul poet Andrei Fischof, originar din Turda, ori cu distinsul publicist Mirel Horodi şi mulţi alţii; dar, mai ales, avem rara bucurie să o reîntâlim pe Lucreţia Berzintu (Flory) – aflată la prima ei carte de interviuri.

Lectura acestei splendide cărţi este, cu certitudine, un regal, cititorului oferindu-i-se motive suficiente de satisfacţie spirituală şi de reală îmbogăţire a orizontului său de cunoaştere.

Iată, cred eu, suficiente motive care justifică reluarea inspiratei sintagme: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)


 

SPIRITUALITATE

ÎNTRE MISTICISM ŞI PARANORMAL

Mulţi dintre noi am pierdut coordonatele unei vieţi autentice, condusă discret de o forţă divină către un ideal de frumuseţe şi strălucire interioară. Rătăcim dezorientaţi prin sălbăticia unei societăţi fără scrupule, uitând de necesităţile sufletului şi de calea pe care acesta o va străbate printre stele pentru a-şi primi răsplata, la finalul unei existenţe mulţumitoare, sau, dimpotrivă, dezastruoasă. Nu ştim cum şi când ne vom despărţi de trupul pe care l-am venerat mai mult sau mai puţin, dar o tristeţe enigmatică ne învăluie atunci când ne amintim de imensa generozitate a unor oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru suflet şi pentru semenii lor. Lacrimile răspund rugilor fierbinţi şi-o greutate inexplicabilă cade nemiloasă peste mintea înceţoşată de griji şi frământări. Oare, ce sens dăm vieţii? Să mergem înainte, exilându-ne credinţa şi sentimentele la nevoie, sau să ne ascundem de răutatea personală şi a unora în locuri virgine? Dar ce facem cu grija zilei de mâine? Cum ne vom hrăni? Cu ce ne vom educa proprii copii? Gândurile nu ne dau deloc pace şi astfel mai amânăm penitenţa pentru încă o zi. Dar mâine poate nu vom mai face pământului umbră, ci altor constelaţii, meleaguri neştiute...

Credinţa unui suflet pur, de copil, încă naiv şi sincer, coboară din ceruri pe pământ nenumărate daruri. Vă voi spune o poveste, pe care vă las s-o interpretaţi cum credeţi de cuviinţă.

Cândva (căci timpul trecut se pare că răscoleşte amintiri profunde), mai mulţi copii se jucau pe o stradă a unui oraş oarecare. Atât de mult i-au absorbit jocurile, încât n-au băgat de seamă că se lăsase întunericul. Era o zi de 21 mai, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Unul dintre copii îşi aruncă privirea mai departe, căutând parcă ceva în bezna greu de pătruns. Aşteptarea i-a fost răsplătită într-un chip minunat: pe latura dreaptă a străzii, paralel cu gardurile care delimitau casele de locul public, se zări o cruce înaltă cât un stat de om, albă, având consistenţa unui nor, care se deplasa încet către ei, ca în reluarea unei secvenţe de film. Copila a strigat la ceilalţi de spaimă, arătând către misteriosul semn, dar aceştia nu vedeau nimic. Atunci, toţi s-au hotărât să intre într-una din curţile apropiate, unde au aşteptat ceva timp. Ce-i drept, înainte de acest eveniment captivant, copiii discutaseră despre extratereştri şi alte fiinţe supranaturale, pe care le adorau. Când au ieşit din ascunzătoare, crucea nu mai era, dar în mintea copilului a continuat să existe până astăzi, când îşi aminteşte cu emoţie acele clipe de vis, retrăindu-le la intensitate maximă.

De multe ori, astfel de experienţe ne marchează pentru totdeauna şi chiar dacă nu le găsim un răspuns, ele vor face parte din fiinţa noastră şi ne vor însoţi pretutindeni. Poate aşa e mai uşor să ne imaginăm tărâmul unde am vrea să existăm, cel plin de feerie şi linişte. Trăim cu gândul că la sfârşitul vieţii ne rămân speranţa şi bunăvoinţa în care am crezut mereu, leac pentru sufletul de multe ori pierdut.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

MAI EXISTĂ MOTIVAŢIE ÎN ACEST NOU AN ŞCOLAR?

În sistemul de predare-învăţare-evaluare auzim vorbindu-se despre metode activ-participative, despre jocuri de comunicare şi cooperare, despre cum să lucrăm diferenţiat dar şi despre integrarea calculatorului. Ştim cu toţii că elevul se află în centrul procesului educaţional dar ca semn de întrebare - mai au profesorii motivaţie în acest an?

Vi s-a întâmplat să simţiţi că uneori lipseşte parcă ceva? A devenit mersul la serviciu un automatism, prezentaţi ce scrie în programă, trec zilele pe lângă dumneavoastră şi când trageţi linie constataţi că ceva a lipsit, ceva nu a fost … dar ce? Ce nu este cum trebuie? E acel ceva pe care nu ştim cum să-l numim şi care ştim totuşi că ne-ar face să zâmbim din nou.

Pe o scară de la 1 la 10 cât de mult mai sunteţi pasionaţi de ceea ce faceţi în prezent pe plan personal şi profesional? Oare am afla un răspuns care să ne redea zâmbetul şi entuziasmul cu care am pornit la drum? Poate că da, poate că nu. Dar, cu siguranţă un astfel de moment ar putea schimba modul nostru de a fi pe parcursul întregii zile. Dacă îl schimbă pozitiv sau negativ depinde numai de noi.

Pentru cei care au ales meseria de profesor şi nu sistemul de învăţământ, pentru cei care se simt fericiţi când văd o scânteie în ochii unui copil zicând către sine am înţeles, pentru cei care se simt împliniţi atunci când văd un zâmbet de mulţumire pe faţa celui pe care ei l-au învăţat şi l-au făcut să înţeleagă, să-şi amintească că e necesar să-şi menţină vie MOTIVAŢIA!

Motivaţia, mobilul intern care ne determină acţiunile, ne menţine dorinţa vie de a continua să mergem mai departe. În ciuda obstacolelor apărute, părinţi care nu apreciază eforturile cadrului didactic, lipsa de susţinere din partea administraţiei şcolii şi ca şi când nu ar fi suficient acum apare şi problema unui salariu mult mai mic decât eram obişnuiţi. Cu siguranţă aceste lucruri se întâmplă şi sunt cât se poate de reale. Canalizându-ne întreaga energie doar asupra acestor aspecte nu va conduce însă la nimic productiv. Trebuie să ne adunăm resursele şi să ne concentrăm spre ceea ce este totuşi bun în job-ul pe care-l avem.

Să ne amintim de pasiunea cu care am pornit la drum, să ne concentrăm pe lucrurile bune care ni se întâmplă, să ne bucurăm de lucrurile mărunte, să râdem mai mult, chiar şi de lucruri aparent banale.

Mi-am construit de curând un perete care să-mi menţină vie motivaţia. Conţine poze făcute în momente în care am fost extrem de fericită şi râdeam (în cazul în care nu am puterea să râd într-o zi, văzându-le zâmbesc), imagini cu locuri pe care le-am vizitat (care mă fac să-mi zic bravo, ai reuşit să ajungi acolo), imagini cu locuri pe care mi-aş dori să le vizitez (pentru a-mi stârni curiozitatea şi ambiţia să merg şi acolo), bilete de avion (care-mi amintesc cum e să fii deasupra tuturor), imagini cu prieteni (să nu uit niciodată că sunt şi oameni pe care pot conta oriunde aş merge).

Poate părea banal, copilăresc şi total absurd. Cel puţin aşa am gândit eu, când am auzit prima oară de această idee. Dar… funcţionează!

Carmen - Lidia Nistor

 

INTERACŢIUNEA OM - CALCULATOR

Educabilii (i.e., elevii şi studenţii) au nevoie de instruire profesională care să corespundă cerinţelor impuse de societatea cunoaşterii şi de societatea globală informaţională. Învăţarea realizată prin intermediul calculatorului, cunoscută ca e-Learning, este practicată pe o scară din ce în ce mai extinsă, atât în cadrul învăţământului la distanţă, cât şi al celui tradiţional (faţă-în-faţă). Astfel, actul învăţării nu mai este considerat a fi efectul demersurilor şi muncii profesorului, ci rezultatul interacţiunii educabililor cu calculatorul şi al colaborării cu profesorul. Interacţiunea educabil-calculator permite diversificarea strategiilor didactice, facilitând accesul acestuia la informaţii mai ample, organizate logic şi prezentate în variate moduri. Utilizarea calculatorului vizează diverse obiective, cele mai importante fiind: (1) creşterea eficienţei activităţilor de învăţare şi (2) dezvoltarea competenţelor de comunicare şi studiu individual. În continuare sunt detaliate elemente teoretice şi practice referitoare la interacţiunea om-calculator, care trebuie avute în vedere şi de care educatori în vederea proiectării şi desfăşurării eficiente a activităţii de instruire bazate pe utilizarea tehnicii de calcul.

Interacţiunea om-calculator, referită în literatura de specialitate cu acronimul HCI (Human-Computer Interaction), este o disciplină a ştiinţei şi tehnologiei informaţiei având ca obiect de studiu proiectarea, evaluarea şi implementarea sistemelor interactive în scopul utilizării lor de către om, precum şi fenomenele majore implicate.

Scopul de bază al HCI este de a îmbunătăţi interacţiunea dintre utilizatori şi calculatoare, facilitând producerea unor sisteme utilizabile, funcţionale şi sigure. Pentru aceasta este necesar ca dezvoltatorii să înţeleagă factorii care determină modul în care oamenii utilizează tehnologia şi să dezvolte instrumente şi tehnici care să permită crearea unor sisteme corespunzătoare.

Detaliind, se poate spune că preocupările HCI sunt legate de:

· dezvoltarea unor metodologii şi procese utilizate pentru proiectarea interfeţelor;

· crearea unor metode pentru implementarea acestora;

· crearea unor tehnici pentru evaluarea şi compararea interfeţelor;

· dezvoltarea unor noi tipuri de interfeţe şi tehnici de interacţiune om-calculator;

· crearea unor modele şi teorii descriptive şi predictive referitoare la aceasta.

Rezultă că HCI are un caracter multidisciplinar, situându-se la zona de contact dintre numeroase specialităţi având preocupări legate de dezvoltarea calculatoarelor, dintre care pot fi amintite:

· tehnologia informaţiei, preocupată de proiectarea şi implementarea interfeţelor cu utilizatorul;

· sociologia şi antropologia, interesate de interacţiunea dintre tehnologii şi de modalităţile prin care sistemele uman şi tehnic se adaptează unul celuilalt;

· psihologia cognitivă, interesată de procesele cognitive umane şi comportamentul utilizatorilor;

· lingvistica, interesată atât de dezvoltarea limbajului uman şi de cel al maşinilor, precum şi de relaţia dintre acestea.

Metodologiile de proiectare HCI au în centrul lor utilizatorul. Astfel, proiectarea centrată pe utilizator (UCD, user-centered design), paradigmă folosită astăzi pe scară largă, impune ca proiectanţii şi dezvoltatorii să lucreze împreună, definind nevoile şi limitele utilizatorului final şi creând – în funcţie de acestea – sisteme corespunzătoare. În cadrul UCD, se evidenţiază proiectarea sub conducerea/cu participarea utilizatorului (USD, user-driven design/PD, participatory design), paradigmă în care unii dintre utilizatori devin chiar membri ai echipei de proiectare.

În HCI sunt implicaţi doi agenţi: omul (utilizatorul) şi calculatorul. Deşi aceştia sunt fizic separaţi, ei sunt capabili să schimbe informaţii prin intermediul unor canale de comunicaţie. Din perspectiva omului, în schimbul de informaţii sunt implicate două procese de bază: percepţia şi controlul. Primul proces se realizează prin intermediul unor canale de intrare umane (Human Input Channels – HIC), iar al doilea foloseşte canale de ieşire umane (Human Output Channels – HOC). În ceea ce priveşte calculatorul, percepţiei îi corespund modalităţi (canale) de intrare (Computer Input Modalities – CIM), iar controlului medii/dispozitive (canale) de ieşire (Computer Media Output – CMO).

Canalele de intrare (sau de percepţie) umane HIC sunt vizual, auditiv şi tactil. Dispozitivele de ieşire CMO sunt utilizate pentru a furniza informaţii utilizatorului uman, fiind în directă corespondenţă cu HIC. Astfel, există dispozitive pentru ieşirea vizuală (e.g., monitor, proiector, imprimantă, plotter), dispozitive pentru ieşirea acustică (e.g., boxe, căşti) şi dispozitive pentru ieşirea tactilă (e.g., display Braille).

Canalele de ieşire (sau de control) umane HOC sunt vorbirea, mişcările faciale, scrierea de mână, gestica şi manipularea obiectelor. Corespunzător HOC, dispozitivele de intrare CIM – utilizate de om pentru a furniza informaţii calculatorului – sunt: dispozitive de indicare (e.g., mouse/trackball/joystick, touch screen, tabletă grafică), tastatura, microfonul, aparatul foto şi camera digitală, precum şi diverşi senzori.

Cercetările actuale în domeniul HCI urmăresc dezvoltarea unor noi metodologii de proiectare a interfeţelor, experimentând dispozitive hardware moderne, creând prototipuri ale unor sisteme software noi, explorând noi paradigme ale interacţiunii om-computer şi dezvoltând modele şi teorii ale acesteia.

Bibliografie:

1) Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, 2010.

2) Anghel, Traian, Instrumente şi resurse Web pentru profesori, Editura ALL, Bucureşti, 2009.

3) Pribeanu, Costin (ed.), Introducere în interacţiunea om-calculator, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003.

4) Trăuşan-Matu, Ştefan, Interfaţarea evoluată-om calculator, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2000.

Traian Anghel


 

REPERE...

POPAS LA SECUIENI - BACĂU

Ajunsă printr-o minune la Secuieni - judeţul Bacău, am respirat cu nesaţ aerul curat al plaiului moldav şi mi-am repetat pentru a nu ştiu câta oară că pământul românesc e dar dumnezeiesc şi nu are nimeni dreptul să ni-l fure.

Am cutreierat împrejurimile pline de farmec, încercând să ţin pasul voiniceşte alături de tovarăşii mei de călătorie - Ion Batin şi Victor Obreja. Născuţi în anul 1932 în Secuieni, cei doi veri s-au şcolit pentru început la Liceul Ferdinand din Bacău pe vremea când puţini se încumetau să răzbată la şcolile cele înalte, apoi şi-au continuat studiile, absolvind facultăţi de prestigiu ale timpului trecut.

Absolvent al Academiei Tehnice Militare – Bucureşti, Facultatea de Tancuri şi Automobile, dnul Batin a lucrat mulţi ani în cadrul Comerţului Exterior, Industrial Import-Export, având prilejul să colinde lumea în lung şi-n lat. China, Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Marea Britanie, Irlanda, Canada sunt doar câteva din ţările unde dumnealui a reprezentat România în perioada anilor `60 - `80, când ţara noastră era încă prosperă. Deşi a avut zeci de posibilităţi de-a rămâne în străinătate, inginerul militar Ion Batin s-a întors de fiecare dată în mijlocul familiei, iar dorul de locurile natale nu l-a părăsit niciodată. Ţinutul copilăriei şi-al primelor iubiri a rămas săpat în mintea dumnealui, determinându-l ca după pensionare să se rupă definitiv de vacarmul Bucureştilor şi să se stabilească pentru totdeauna în Secuieni. Susţinut şi încurajat de soţia sa, Cornelia, au construit o casă minunată în locul casei părinteşti, după un model canadian, dând o coloratură frumoasă unei alte etape din existenţa dumnealor. Intrarea în perioada pensionării nu le-a creat probleme de acomodare cu noul statut. Imensa grădină care se întinde maiestuos în spatele casei cuprinde viţă-de-vie, pomi fructiferi şi toate felurile de legume şi zarzavaturi, iar lucrările de întreţinere le ocupă o mare parte din timp, deconectându-i. Cu dăruirea specifică ţăranului harnic şi muncitor, familia Batin nu duce dorul produselor aflate pe tarabele pieţelor orăşeneşti, fiindcă pământul roditor al ţinutului natal le oferă un confort existenţial sporit.

Cine are pământ nu trebuie să se vaite. Pământul trebuie muncit, iar el te răsplăteşte prin roadele lui. Ţăranul s-a lenevit, a uitat să-ntoarcă brazda în favoarea sa, mi-a spus dnul Batin în timp ce băteam cu pasul împrejurimile. Multe loturi sunt lăsate pârloagă, iar stăpânii acestora suduie în stânga şi-n dreapta că traiul e greu. Nimic nu e uşor fără muncă. Pământul e cel care ne hrăneşte, dar înainte de toate trebuie lucrat.

Văr, prieten şi naş de cununie al dnului Batin, prof. Victor Obreja se-ntoarce de câteva ori pe an în Secuieni pentru a-şi încărca bateriile.

În copilărie şi tinereţe eram nedespărţiţi: şi la şcoală şi pe izlaz când mergeam cu vitele la păscut, dar şi atunci când căutam fete de iubit. Acum, la vârsta de 78 de ani tot împreună suntem. Depănăm amintiri, mai punem ţara la cale, ne facem curaj unul altuia atât cât putem şi mergem mai departe, îmi mărturiseşte cu nostalgie dnul Obreja. După terminarea liceului am dat examen la Arhitectură, dar, deşi media a fost foarte mare, nu m-au acceptat fiindcă părinţii mei, ţărani mijlocaşi, fuseseră consideraţi chiaburi, iar noi, copiii, am fost victimele acelui regim comunist. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu finul, care, după absolvirea Academiei Militare, o bucată de timp nu i-au fost recunoscut studiile, fiind nevoit pentru început să accepte postul de măturător la Fabrica Tricotajul Roşu din Bucureşti. Cu aripile frânte, m-am întors la Iaşi şi am hotărât să devin profesor de fizică-matematică. La repartiţie, am ales oraşul Brăila şi acolo am rămas tot restul vieţii, dar de Secuieni nu m-am îndepărtat niciodată prea mult. Aici sunt bucuriile noastre, ale mele şi-ale finului şi vărului meu, Ion Batin.

Mărturisesc că a fost o încântare să petrec câteva zile în compania acestor oameni. Cu o experienţă de viaţă de invidiat, întreprinzători şi plini de vise, cu simţul umorului la purtător şi cu dor de călătorie, mi-au călăuzit paşii prin împrejurimile satului, determinându-mă să merg kilometri întregi fără să simt oboseala.

De pe terasa casei mi-am scăldat privirea în întinderile fără sfârşit ale colinelor dăruite de Dumnezeu, desfătându-mi sufletul în razele blânde ale soarelui sau în lumina caldă a lunii şi-a stelelor. Ca orice fiinţă născută şi trăită în arşiţa Bărăganului m-am lăsat furată de răcoarea plăcută a dealurilor împădurite, încercând să iau cu mine o frântură din pitorescul Secuienilor.

Priveşte! m-a îndemnat ghidul meu, dnul Batin. Toată suprafaţa asta de peste 1000 de ha, cândva, era o mândreţe de livadă: livada de la Godovana. Deţinătoarea acestei bogăţii era I.A.S. Traian. Acum nu mai e nimic. Democraţia prost înţeleasă şi privatizarea prost gestionată au distrus totul. Au tăiat în neştire, iar de plantat au uitat să mai planteze.

În locul culegătorilor de odinioară, un ciobănel tinerel şi cam neştiutor îşi conducea turma de oi şi capre printre resturile de pomi care se încăpăţânaseră, parcă, să reziste tuturor barbariilor la care fuseseră supuşi pe când fructele lor dulci şi zemoase îmbiau trecătorii.

Nu foarte departe de aceste locuri lăsate la voia întâmplării, plângeau în bătaia soarelui de august alte peste 40 de ha de teren din colinele Fătăciune care fuseseră până la mişcarea din ’89 raiul viilor. Cândva, tone de struguri de viţă nobilă luau drumul pieţelor şi-al cramelor, spre deliciul consumatorilor. Acum, nimic! Şi tot aici, 300 de ha de pământ era destinat livezilor bogate în pomi fructiferi de calitate. Acum, nimic! Vegetaţia sălbatică amestecată cu plantele cultivate de cei care au simţit gustul câştigului, au înlocuit bogăţia de altădată. Săraca ţară bogată!!!

Şi cum apa e dătătoare de viaţă, am acceptat cu bucurie invitaţia de a merge la izvor. Situat la aproape doi km de sat, izvorul a fost captat în urmă cu peste 100 de ani de către bunicul prof. Obreja. Transformat într-o fântână împrejmuită la început cu ghizdele de lemn, apoi cu tuburi de beton, izvorul a rămas locul cu apă miraculoasă care potoleşte setea trecătorilor şi nu numai. Considerată apa care tămăduieşte, se are în vedere demararea unui proiect pentru amenajarea fântânii spre bucuria celor care vor poposi preţ de câteva minute la izvor.

Cutreierând ţinuturi pline de istorie şi poveste, cunoscând oameni bogaţi spiritual, am rememorat un verset din cartea sfântă: Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele!

Câţi dintre noi mai luptăm pentru a ne autodepăşi? Şi câţi dintre noi mai privesc cu optimism spre viitor? Mărturisesc că la Secuieni am întâlnit oameni îndrăgostiţi de viaţă, iar suportul principal pentru întreţinerea condiţiei fizice era munca. În ziua plecării m-am trezit de dimineaţă şi am făcut înviorarea ajutându-l pe dnul Batin să ude straturile de varză şi ardeii, apoi am servit micul dejun tot în grădină, culegând zmeură şi căpşuni (ciudat, nu mai adunasem căpşuni niciodată în luna august). M-am înălţat apoi spre crengile pline cu prune coapte şi zemoase, iar spre uimirea mea, acelaşi Ion Batin se afla de ceva vreme urcat în prun pentru a-mi culege cele mai frumoase fructe pe care urma să le iau cu mine acasă. Mare curaj! mi-am zis. Apoi, am înţeles că anii te apasă doar dacă le dai voie să-şi facă de cap; nu trebuie să-i iei în seamă întotdeauna, altfel nu te mai urci în pomi niciodată sau, poate, doar când eşti copil!

Mult mai bogată sufleteşte şi încărcată de aerul respirabil al acelor locuri, am părăsit Secuienii, privind cu pioşenie spre troiţa construită la intrare, spre drumul bisericii, tot din iniţiativa dlui Batin. Cunoscusem prin voia Domnului oameni deosebiţi, oameni pe care îi întâlnim tot mai rar în mersul nostru grăbit... În zilele acelea fără seamăn, mi-am recuperat zâmbetul pierdut şi-am învăţat a râde din nou sub oblăduirea minunatelor mele gazde Cornelia şi Ion Batin.

Angela Burtea

 

PERPESSICIUS - SCRIITORUL ŞI CETATEA (II)

Primele încercări în versuri şi în proză datează din perioada studenţiei, anii 1912, 1913. Ele sunt adevărate căutări întreprinse de un intelectual care îşi dorea un drum propriu în câmpia largă şi nesfârşită a ideilor estetice şi literare. Însemnau începutul de drum literar ale unui tânăr uimit de frumuseţile gândului propriu, creator, faţă în faţă cu spiritualitatea naţională şi europeană.

Scânteind sub ursa mică, ghiolul de argint e-un clopot,

Care-nchide ca într-o seră, flora stelelor polare…

Sunt versuri din primul său volum, intitulat Scut şi targă, publicat în 1926, în care poetul depune mărturie despre emoţiile personale atât cele de intimitate sufletească, cât şi cele despre brutalitatea evenimentelor înregistrate personal în timpul războiului.

Fire subiectivă şi intimistă, marele critic de mai târziu, nu pregetă să se înroleze sub arme, atunci când războiul cere jertfa tinerei generaţii întru apărarea patriei.

La 13 octombrie 1916 este rănit pe câmpul de bătaie. Este la un pas de a i se imputa mâna dreaptă, dar scapă doar cu o rezecţie a cotului. Aşadar, de atunci, scriitorul, criticul, va trebui să se obişnuiască să scrie cu mâna stângă. Infirmitatea nu l-a împiedicat, însă, să studieze, să scrie şi să publice lucrări valoroase trecute prin spiritul său ardent, profund analitic.

În anul 1918, după terminarea războiului, se întoarce la Bucureşti şi întemeiază împreună cu alţi intelectuali revista Letopiseţi, în paginile căreia au publicat mari intelectuali ai vremii, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Ion Minulescu etc.

Intelectualul trecut prin război rezonează cu nevoile momentului social şi naţional şi la începutul anului 1919 alege să se transfere ca profesor de limbă şi literatură română la liceul Moise Nicoară din Arad. Venirea sa în acest oraş este determinată de nevoia de răspândire a culturii şi literaturii naţionale în Transilvania proaspăt reîntregită cu ţara, după căderea imperiului habsburgic.

Din 1922 revine în Bucureşti şi se dedică publicisticii în revistele vremii şi studiului operelor autorilor români contemporani lui.

Spiritul său fin şi cultivat se afirmă în numeroase articole şi comentarii critice în publicaţii ca Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, a lui Camil Petrescu şi Mişcarea literară a lui Liviu Rebreanu.

Prima măsură înaltă a viitorului critic literar este dată în anul 1925 prin publicarea Antologiei poeţilor de azi, împreună cu poetul Ion Pilat.

Din 1927 colaborează constant timp de şapte ani în paginile revistei Cuvântul, ţinând o rubrică de critică literară. Dar are perspectiva istorică asupra viitorului şi părăseşte redacţia ziarului respectiv, atunci când acesta capătă culoare politică legionară.

Această atitudine, datorată spiritului său prea puţin politic şi mai mult artistic, i-a fost folositoare mai târziu, când a fost admis să ţină la Radiodifuziunea Naţională rubricile de critică culturală, intitulate Viaţa cărţilor şi Cărţi noi, între 1934 şi 1938.

Evident, statul român de atunci dădea mai multă atenţie vieţii literare decât cel din prezent, după aproape un secol. O explicaţie la prima vedere ar fi faptul că deşi atunci norii negri ai războiului se apropiau deasupra României, totuşi un război psihologic pătruns în sufletele românilor nu era atât de eficient şi de categoric. Peste optzeci de ani, armele perfide ale războiului psihologic, ale crizei economice fără orizont, nu ne mai permite să mai ridicăm capul şi gândurile la ideile culturale, care totuşi se mai încăpăţânează să apară.

Dedicându-se criticii operelor contemporane, Perpessicius se confesează în însemnările sale: Simt cât de greu îi este unui critic să urmărească atent întreaga producţie literară a vremii şi să-şi facă o idee despre felul şi valoarea fiecărei înfloriri a bogatei recolte.Cunosc aproape tot ce apare şi filiaţiile fiecărei opere şi cum apare ea mai întâi în reviste şi apoi în volum.

Dotat cu o pasiune rară faţă de actul literar, ajunge să devină unul dintre cei mai mari erudiţi ai literaturii române din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX. Aflat în faţa manuscriselor operei lui Eminescu, circa 15000 de pagini, criticul de emulaţie ia hotărârea să îngrijească o ediţie critică a marii opere naţionale. În anul 1939, când publică primul volum din marea ediţie critică, Perpessicius îi dedicase deja acestei opere circa douăzeci de ani de studiu. Primele trei volume se intituleaztă Poezii publicate în timpul vieţii şi apar în 1939, 1943 şi 1944.

Poezia postumă este analizată şi publicată în volumele patru şi cinci, în anul 1952, iar în cel de-al şaselea volum este tratată poezia eminesciană de inspiraţie folclorică; acest volum apare în anul 1963.

Criticul de mare fineţe şi de profundă cultură românească şi universală realizează astfel o amplă lucrare de cercetare filologică, literară şi istorică. Înalţă un monument literar cum sunt puţine altele în literatura noastră, detaşându-se astfel în cel mai autorizat eminescolog.

Integrală şi critică, spunea Perpessicius în prefaţa la volumul I, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescian, la care, şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane, şi năzuinţele an de an amânate, au deopotrivă dreptul.

Metoda de lucru a eruditului savanat îndreptăţea pe Vladimir Streinu să numească primul volum al ediţiei Perpessicius monumentul cel mai fălos al culturii noastre, al poeziei, al criticii şi al artei tipografice în acelaşi timp.

Spre deosebire de marele George Călinescu, prieten şi model de creator, totodată, profesorul Panaitescu este în primul rând un critic prin excelenţă, un spirit analitic dedicat acţiunii de a explica şi cataloga operele altora. Latura sa scriitoricească s-a împlinit numai în poezie. Cele două proiecte de roman pe care le-a anunţat destul de insistent, Fatma sau focul de paie şi Amor academic,nu le-a dus la bun sfârşit niciodată.

Meritele sale de mare literat sunt recunoscute, în mod surprinzător, dacă am judeca conform clişeelor de astăzi, obscurantiste ca un avort stalinist, în anul 1955, când este primit în Academia Română.

Ca om al cetăţii, care s-a străduit să răzbească prin toate vicisitudinile vremurilor politice şi beznei culturale sovietizante, intelectualul rafinat, Perpessicius şi-a impus proiectul său şi a reuşit să înfiinţeze în anul 1957, Muzeul literaturii române, al cărui director devine. Acest aşezământ constituie şi astăzi un loc de maximă intensitate şi valoare a istoriei literaturii române şi sperăm să rămână un simbol şi în viitor al minţii şi inimii poporului român.

Colaborează permanent la revistele literare ale timpului, cum ar fi Gazeta literară, România literară, Contemporanul.

O pasiune mai veche este dusă acum la împlinire. Reeditează în 1965 opera lui Mateiu Caragiale, pe care o publică în Biblioteca pentru toţi.

Vocaţia de ctitor de opere şi aşezăminte literare şi-o împlineşte în anul 1970, când întemeiază revista de literatură Manuscriptum, publicaţie a Muzeului Literaturii Române. Toate numele creatorilor valoroşi ai perioadei postbelice îşi găsesc locul aici. Revista a împlinit de curând patru decenii de la înfiinţare, dar în anii capitalismului sălbatic, când nu se mai găsesc bani pentru nimic cultural şi naţional, este ţinută în viaţă doar de câţiva literaţi entuziaşti şi altruişti.

În anul 1971, la 29 martie, profesorul şi criticul Petre Panaitescu Perpessicius moare la locuinţa sa din Bucureşti. Ca un dat al sorţii, eminentul literat, care a lăsat posterităţii cea mai amplă ediţie critică a operelor eminesciene, a locuit mulţi ani în Bucureşti, pe strada M. Eminescu la nr. 122. În prezent pe imobilul respectiv este aplicată o placă de marmură, care menţionează că acolo a locuit ilustrul profesor Perpessicius, cel ce şi-a închinat viaţă operei lui Mihai Eminescu.

Opera sa critică a fost deschisă tuturor orientărilor literare. Nu a arătat prejudecăţi sau preferinţe. A apreciat toate lucrările cu obiectivitate şi dintr-o perspectivă pozitivă asupra actului literar, indiferent dacă aparţinea unei celebrităţi ca Mihail Sadoveanu, ori vreunui debutant. Eugen Lovinescu, alt mare critic şi coleg de generaţie, a afirmat despre valorosul său confrate că dă dovadă de o bunăvoinţă aproape universală în aprecierea operelor.

Erudiţia criticului este dezarmantă şi se revarsă cu generozitate şi rare accente ironice. Fraza sa este bogată, plin de arabescuri şi graţie, împodobită deseori cu metafore mai sugestive decât textul comentat.

Perpessicuis a fost un creator în critica literară, un eminent profesor, un întemeietor de publicaţii literare, un intelectual integru, un model de urmat în hăţişurile prezentului bicisnic în care am ajuns să trăim.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

MINUNEA TĂCUTĂ A DEVENIRII

M-ai purtat prin valea umbrei morţii,

ţinându-mă strâns de mână.

M-ai lăsat să experimentez,

durerea, frica, neputinţa.

Le simţeam în oasele mele,

în oasele lor,

le citeam în ochii mei,

în ochii lor, apoi,

m-ai ajutat să văd,

minunea tăcută a devenirii.

Durerea a spart ziduri de mândrie,

a distrus bariere sociale,

diferenţe de neam, de religie, de mentalitate,

ajungând la esenţă.

Durerea ne-a strâns sufletul

în teascul ei puternic,

storcând din el vinul cel bun

al milei, compasiunii, omeniei.

Ce-mi rămâne de făcut,

este să mă rog:

- Trece-ne Doamne pe toţi,

prin focul durerii,

ca să învăţăm să redevenim oameni.

Moroşan Valeria (Vatra Dornei)

 

POVESTEA CELOR TREI CĂŢELUŞI

În curtea unei fabrici, improvizat coteţ,

O căţeluşă albă, pe nume Fulguleţ,

Îşi naşte-aici copiii: Gruia, Traian şi Vlad;

Trei pufuleţi de spumă, cu botul mic şi cald.

Voioşi ei se jucau mai toată ziulica,

Zburdau mult prin zăpadă şi fuga la mămica.

Ea îi lingea cu drag, şi îi hrănea,

Si sfaturi bune pentru viaţă le dădea.

Când Fulguleţ în vizit-a plecat,

Cu doi copii frumoşi ei s-au jucat.

Şi-aşa, drăguţul de Traian stăpânul şi-a aflat,

Iar mama şi cu fraţii lui s-au bucurat.

Când eşti un căţeluş frumos şi iubitor,

Le spune mama fraţilor,

Şi oamenii te vor iubi şi apăra,

O viaţă bună, liniştită şi frumoasă vei avea.

Ela Mays

 

ACEASTA-I ŢARA UNDE MOR COPIII...

daţi jos urgent din birje vizitiii

ce peste inimi au trecut cu roata:

aceasta-i ţara unde mor copiii –

demonii să-i înlocuiască-s gata!

 

ne mor copiii – păsările pleacă

nici Dumnezeu nu mai încheagă fraze:

cu mâna noastră-am plantat piatră seacă

pe unde El făcut-a nunţi de raze...

 

ne ard copiii-n pântecul de mamă

se sting pe cer toţi aştrii-n scrum fierbinte:

iar diavolii îşi fac la noi reclamă

 

că-oricui îi scot şi sufletul – şi minte...

...o, răcoreşte-n cer blestemul, Doamne –

afundă în cristelniţi glii şi toamne...

 

DE CRINI PREA LACOMĂ

de crini prea lacomă - viaţa de minuni

ţi-o-ngrădeşte diavolul - cu promisiuni -

...şi vine-apoi o seară dezlânată:

îţi priveşti, palid, mâna descărnată

 

iar perii albi - crescuţi din coate - astupă

balada palmei: ce-i făcut - se surpă...

trist stai sub ploaia de urină-a lămpii

Morţii i-asculţi în creier vocea crampei

 

din epopeea nălucită-a vieţii

ţi-a mai rămas cenuşa din privire:

au fost incendii mari - hotarul ceţii

 

ţi s-a mutat în suflet - peste fire...

...a fost odată o poveste-albastră

dar a ieşit cu fumul - pe fereastră...

 

GALOPEAZĂ PRIN LUME SATANA

galopează prin lume Satana-n extaz

şi bezne se-aştern peste minte şi soartă

se despică-n pământ pentru toţi câte-o poartă

se sfădesc peste oase talaz cu talaz

 

galopează prin lume Satana-n extaz

şi muntele - vale se face, senil

iar regii cerşesc în incendii, umil -

Dezastrul îl scuipă-ntre ochi pe Necaz!

 

galopează prin lume Satana-n extaz

retina drăcească se-mbuibă cu-atlaz:

o, vraful de ceasuri ce nu vor fi azi

 

nici mâine, nicicând, niciodată!

...orbii se-nşiră pe puntea fardată:

osul de rimă şi-o stea vinovată.

Adrian Botez (Adjud)

 

ROMANŢĂ MICĂ

Ploua mărunt la despărţire

Şi iarba se lipise lângă glezne să mă doară

Cu tot trecutul amurgit pe urme

Cu suflet greu căzut în seară.

 

Ploua mărunt la despărţire

Ploua mărunt şi era seară

Şi ţi-am închis sărutu-ncet

Să-ngheţ rămas pe dinafară.

 

AM FOST

Am fost templu tânăr cândva

Mă umplea lumina rostuitoare -

Mă înnobila

Nu-mi ştiam mâna

Tremurătoare sub palid

Gândul frânt, rătăcind în labirint

Sub zodia tristeţii…

Viaţa îmi era pe potrivă!

Viaţa mă iubea!

Nimic nu mă însera

Nimic nu mă întrista -

Biruitor mereu în ce mă biruia!…

Am fost

Am fost

Templu

Tânăr -

Cândva!

Aurel Albu (Gălăţeni, Teleorman)

 

NEBUNUL CREDE ÎN PĂSĂRI

Nebunul crede în păsări...

între vise şi zbor

gloria cuvintelor lui

revendică senzaţia nemiloasă

când

păsările îşi iau zborul...

nebunul

inventariază nesigur realitatea

din marea nebunie.

 

ARHEOLOGII SCRIU O ISTORIE NECUNOSCUTĂ

Ultima vară

îndură cerul

mâl vineţiu şi pânze de păianjen

arheologii scriu o istorie necunoscută

amestecată cu aburi de pământ!

Dincolo de toate e Dunărea...

 

ÎN LIVADA LUI DUMNEZEU

În livada lui Dumnezeu

merele coapte se oglindeau

în azurul fără sfârşit

apusul ascundea rime nepotrivite,

îngerii treceau prin marea aventură

Tatăl nu i-ar fi iertat...

În livada lui Dumnezeu

Dulceaţa dimineţii,

sânii udaţi de rouă.

Violeta Craiu

 

CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR

- fragment -

Deliciul dar şi oroarea în privinţa scorurilor la meciurile de fotbal din Campionatul Mondial din Africa de Sud, 2010, le-a făcut caracatiţa vizionară Paul dintr-un acvariu din oraşul Oberhausen, Germania.

Paul a ghicit cu precizie echipele victorioase, de la prima şi până la ultima, mâncând scoici numai din cutia ce purta steagul echipei ce urma să câştige meciul, uimind lumea fotbalistică şi milioanele de suporteri.

A stârnit iubire şi ură. L-au iubit cei în favoarea cărora a înclinat balanţa victoriei şi l-au urât cei sortiţi înfrângerii.

Paul nu a fost subiectiv nici în privinţa echipei ţării care îi este gazdă şi care îl întreţine în condiţii ideale pentru o caracatiţă. A sortit echipei Germaniei un onorabil loc trei şi chiar aşa s-a întâmplat.

Din momentul când fanaticii suporteri spanioli au aflat că echipa lor va câştiga cel mai râvnit trofeu, cel de primă echipă a lumii, au licitat, au oferit pentru Paul sume uriaşe, sute de mii de euro şi condiţii regeşti de trai la Madrid.

Administratorii acvariului german, cu toată amărăciunea locului trei, prevăzut şi confirmat, s-au purtat cu fair-play faţă de paranormala caracatiţă şi au comunicat că nu o dau nimănui, că Paul nu va părăsi niciodată acvariul din Oberhausen. Ba, mai mult, au comunicat că după campionat, Paul se retrage din afaceri; este destul de bătrân pentru o caracatiţă, are doi ani şi jumătate. În continuare, câte zile va mai putea să înoate şi să mănânce scoici, va delecta copiii veniţi în vizită la, deja, celebrul acvariu.

Interesant, nu? Încă o întrebare fără răspuns din câte plutesc în jurul nostru.

Dar dacă această caracatiţă este un oracol al unei civilizaţii acvatice, a acva-alienilor, cum le-am zis eu pentru a defini o lume necunoscută nouă şi, pe cât posibil, existentă în mările şi oceanele terestre.

Acva-alienii, cu civilizaţia lor superioară, au intrat în jocul nostru şi, cunoscându-ne foarte bine, s-au amuzat, trimiţând mesaje din viitor prin intermediul lui Paul. Au înţeles că, de data asta, ne jucăm, că fotbalul este o competiţie fără urmări distructive, şi s-au amuzat ghicind cu precizie rezultatele meciurilor.

Consider că o civilizaţie mult mai avansată ne poate influenţa pe noi, oamenii, în felul cum gândim, acest aspect devenind, modul în care trebuie să gândim.

Am două argumente în acest sens:

- Oceanul planetar este prea vast, prea adânc şi prea puţin explorat, ca să nu fie într-un fel locuit de fiinţe superioare nouă, chiar şi cu altă consistenţă a masei corporale, adaptată desigur la mediul acvatic;

- Deşi suntem în secolul XXI, oamenii fac prea puţine cercetări despre viaţa din mediul acvatic. Este arhicunoscut faptul că oceanele lumii ascund rezerve minerale, hrană şi energie necesară omului în exces. Totuşi, cu excepţia exploatării petrolului, altfel de activitate de nivel industrial nu se mai întâmplă relativ la acest mediu.

Ne-am îndreptat cercetările şi ochii telescoapelor numai înspre Lună şi stele, făcând eforturi financiare greu de imaginat. Dar despre oceanul atât de generos ştim puţin şi vrem în continuare să ştim puţin. De exemplu, nu am construit niciun oraş submarin, deşi posibilităţile tehnice actuale ne-ar permite, şi am putea exploata algele în mod industrial, în scopul obţinerii de hrană. În afară de a vâna balene şi rechini, cu consecinţe grave pentru ecosistemul lor, altceva util şi mai inteligent nu întreprindem. Ori, probabil, nu ne vine niciodată rândul să ne gândim la exploatarea oceanelor!

În afară de celebrul oceanolog francez Jaques Yves Custeau, care studia fauna şi flora acvatică, dar căuta şi comori aflate pe corăbii scufundate, nu mai cunosc alte nume la fel de importante dedicate cercetărilor marine.

George Tătăruş (Bucureşti)

extras din lucrarea Creste de spumă din Marea Gândurilor, aflată în lucru la Editura ZEIT

 

MÂINILE MAMEI

Strălucitoare imagini

Cataloage de modă

Reclame

Creme pentru mâini…

 

Ehehei!

mâinile mamei muncite

uscate

bătătorite

proeminente vene albastre

Ce iruri? Ce alifii?

Munca, leacul a toate…

 

Privesc îndelung

mâinile mele

Nu răstorn cu ele brazda

dar mâinile mele

seamănă cu mâinile mamei…

 

Mâinile mamei semănau

cu mâinile bunicii de la Tansa

 

O pădure de mâini

bătătorite

odihnesc sub ţărâna

pe care au tot trudit

pentru ca una, cândva

să fie

cu un pas înainte…

 

TOATE SUNT ALE TALE

Mâinile mele

nu sunt ale mele

Picioarele mele

nu sunt ale mele

Nici buzele

nici ochii

nici gândurile

 

Pe mine

eu nu mă am

 

Toate sunt

ale Tale.

Anica Facina (Vatra Dornei)


 

ATITUDINI

TITIRCĂ INIMĂ REA ESTE DE DREAPTA, FIINDCĂ LOVEŞTE CU DREAPTA!

Este sigur că Titircă a trăit de mai multe ori, a avut nouă vieţi ca felinele. În cea anterioară a fost vampir. Din vampir s-a întrupat, în vampir se va reîncarna! Şi a râvnit la putere şi mare putere a avut. Toată viaţa lui a fost şef, numai şef peste şefi, din ce în ce mai şef până la şefus maximus. Aici, însă, s-a încurcat în hăchiţe şi năbădăi. Poruncea şi toate poruncile i se împlineau, visa şi toate visele i se împlineau, îşi dorea finanţe grase şi ciracii îl finanţau, îşi dorea campanii napoleoniene şi supuşii participau cu duiumul, aplaudau, îl alegeau doar pe el şi îi umflau bojocii de plăcere, de paradisul puterii.

Pentru Traianus redivivus, dacii, adversari de demult, au devenit aplaudaci! Mai ascundeau printre ei supuse frumoase şi făloase; numai blonde, doar graţioase cu nume grecesc. Ca să poată să le zărească chipul luminos prin ceaţa paharelor de whisky, le cerea să se îmbrace în rochii pline de licurici mari şi să-l aştepte la ceas de seară într-un pridvor brâncovenesc.

Toate i s-au împlinit lui Titircă, ca într-un basm oriental. Covorul fermecat îl aştepta mereu în veranda vilei, în care îşi făcea somnul de plumb. Îl aşteaptă şi acum, să îl ducă pe urma vapoarelor vândute la negru, plecate de mult din portul Constanţa. Covorul persan se zburlea de plăcere la gândul că o să îl poarte pe băftosul Titircă peste Mediterana şi Atlantic, iar el să aleagă din zbor, un mineralier falnic şi negru, pe care să fie tot şef şi să devină iar piratus maximus.

Apele tulburi ale sorţii i-au hărăzit preţ de..., nu se ştie cât timp, un palat. Pe întuneric i se părea că este pe o navă uriaşă, că din salonul cel mare trimite ameninţări, palme şi şuturi către supuşi, pentru ca aceştia să fie şi mai supuşi. Biroul său a fost amenajat ca o punte de comandă. Şedea în jilţul cel înalt, trimitea fulgere din privirile lui piezişe, înjura în dreapta şi-n stânga, şi îşi freca mâinile cu poftă.

Când cete de supuşi revoltaţi se apropiau de gardul palatului şi strigau că nu au ce mânca, nici ei, nici animalele lor, ieşea cu o portavoce de tinichea roşie în mâini şi făcea promisiuni în gura mare până răguşea. După aceea se furişa iar în palat, le trăgea câteva înjurături de mamă, îşi dregea bordul cu Johny Walker şi striga din coardele lui vocale, prelucrate de tutun:

- Băi, Johny, să trăieşti! Numai tu mă înţelegi, măi scoţianule! Am să te caut personal în ţara ta, când am să părăsesc comanda asta ingrată! Şi-o să facem un chef de pomină! Şi dacă mă mai deranjează vreun chioşcar arab cu pretenţiile lui, am să îi dau iar un cap în gură, ca să vadă că în România, şefii sunt de centru!

Dar, stai aşa! Să nu uit! La nevoie, lovesc şi cu dreapta, deci, mă legitimez pe partea dreaptă a politicii! Că doar, ce ar fi politica, fără anumite lovituri?!

Tu, Johny, însă, eşti mare pişicher! Te faci că nu înţelegi, fiindcă am fost ingrat cu tine. Te-am părăsit şi am plecat la lupte greco-romane; am cucerit-o pe frumoasa Elena, într-o bătălie de-a bugetul, i-am întins covor de euro şi voiaje; pasul ei de căprioară saltă acum pe o scară tainică, în umbra palatului medieval, unde îmi fac siesta, dar tu eşti gelos, te simţi părăsit şi inutil. Eşti egoist ca orice scoţian... dar îţi promit că am să te fac fericit, când am să mă desprind din ceţuri brâncoveneşti şi am să trag la ţărmul tău. Iar când voi desfunda eu butoiaşul de whisky, şi ai să auzi, pooc!, când sare dopul, ai să te umfli în pene de plăcere..., ai să-ţi lepezi kiltul... şi-ai să sufli în cimpoi, până ţi-or ieşi ochii din cap! Ha,ha,ha! Dură ar fi viaţa ta, fără mine şi fără cei ca mine! Să nu uiţi, Johny! Te vreau ultimul meu prieten! Şi aventurile vor cădea în uitare!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

SCRISOARE LA UN PRIETEN (I)

* * * EPOCI ŞI MANIPULĂRI * * *

* * * despre Misiunea de Neam, despre nişte Protocoale, despre războaiele ciudate şi cinice ale veacurilor XX-XXI,

despre moartea lui Ceauşescu şi Crăciunul Traco-Creştin, despre Măria Sa Prostia şi despre Italia…

dar, în primul rând, despre tragedia manipulării hipnotice a Neamurilor Pământului * * *

Nu cred că avem dreptul moral, noi, care mai ştim istorie (faţă de generaţia PRO... - ...care nu mai prea ştie/nu va şti, dacă n-o ajutăm, din toata vlaga ce-o mai avem în vine... - nici ce TREBUIE să vrea, spre binele ei, dar nici istoria rostului vieţii lor...), să uităm că românii, la fel ca toate Neamurile Pământului, au/au avut/vor avea parte de URIAŞA ISTORIE A MANIPULĂRII...

Nu putem să nu ţinem cont de tehnica EXTREM DE MINUŢIOS-RĂBDĂTOARE de manipulare a Neamurilor (nu-i socotesc pe români nici mai proşti, nici mai deştepţi decât pe alte Neamuri... - că au românii multe genii, că au românii o Misiune Spiritual-Terestră superioară altor Neamuri, asta este cu totul altceva!) - de către Oculta Mondială Israelită - manipulare care s-a înteţit, începând cu anul 1774, din casa baronului Rotschild, la Franckfurt pe Mein... Rezultatul fiind că un popor care nu-i mai prost ca cel român - i-am numit aici pe FRANCEZI! - a făcut, începând cu 1789, lucruri pe care românii, CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU! (...iar nu cât de deştepţi sunt românii că nu le-au făcut... adevărul e că românii/popor erau şi sunt dispuşi să le facă, începând de la sângerosul an masonic 1848, din Muntenia şi Ardeal, şi ducând până în zilele noastre, la 14-22 dec. 1989, la 15 martie 1990 etc. - ...să nu uităm de votul PERFECT democratic, absolut perfect democratic..., pe care se întemeiază şi Iliescu, şi Constantinescu, şi Basescu... (ca şi Hitler ori Mussolini…) - care, deja, au târât poporul român în complicaţii infernale, înăuntru şi înafară: războaie care n-au de-a face cu Neamul Românesc – deocamdată, în Iraq şi Afghanistan, staţia următoare, cu peronul pe drepta, va fi Iranul… - …războaie chiar cu fraţii noştri ortodocşi, deocamdată cu sârbii kossovari, doar... - şi bombardarea, prin mână/comandă americană, a fraţilor noştri aromâni din Novy Sad, 1999 - ...nu se ştie mai departe, însă... stare de iminent război civil, pentru judeţele Harghita - Covasna - Mureş... etc.) - nu le-au făcut, sau nu le-au făcut ÎNCĂ, sau nu au fost lăsaţi de Dumnezeu să le ducă la capăt... (dar sunt şi fapte rele pe care Dumnezeu, luând în calcul LIBERUL ARBITRU AL CREATURII UMANE, ne-a lăsat să le facem...).

Să recitim cărţile cvasi-interzise, intitulate Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Protocoalele de la Toronto (dar nu numai! - sunt informaţii de manipulare CLASICĂ a Neamurilor actuale, pe Reţeaua Voltaire, a jurnalistului francez Thierry Meiyssan... – …tot aşa de adevărat este că numele VOLTAIRE avertizează asupra iluminaţilor manipulatori!…)... – să ne reîmprospătăm memoria cu plănuirile infernale, PAS CU PAS, ale Manipulatorilor Mondiali - şi apoi, să ne uităm pe fereastră, să vedem câte obiective şi-au îndeplinit aceştia… - APROAPE PE TOATE! ...Stalinismul/Nazismul american din zilele noastre - nu ne spune nimic?!

Să ne amintim că nu trebuie să fii, neaparat, prost, ca să fii manipulat... Ajunge să fii neatent, sau naiv, O CLIPĂ/CÂTEVA ORE, pentru ca să te zbaţi, o viaţă/istorie întreagă, în plasa complicităţii cu o ticăloşie monstruoasă... ŞI AFLAT ÎN PERICOL DE MOARTE, DE A-ŢI PIERDE SUFLETUL!

Să ne amintim Crăciunul Orbirii - 25 decembrie 1989... – când, pentru câteva ceasuri, aproape tot poporul, ca hipnotizat de Satana, s-a bucurat de oribilul Asasinat Talmudic al CONDUCĂTORULUI DE STAT… ceea ce n-au făcut nici bulgarii, pe care, în mod tradiţional, îi consideram… cu IQ-ul mai jos… Greşit!... Cel puţin pentru acel moment 1989, ei au procedat perfect raţional, judecându-şi, corect, Conducătorul, Todor Jivkov… cel care, după judecată şi ispăşire, a redevenit un simplu cetăţean… Acesta este procedeul civilizat! (…există şi aşa ceva, în revoluţiile masonice…). Altceva decât atât, se numeşte ASASINAT BARBAR ŞI CU FINALITATE MISTERIOS-SATANICĂ! Da, pentru că, la noi, Conducătorul trebuia să fie redus la tăcere cât mai repede, ca, pe locul udat de sângele crimei, să se instaleze, în tihnă definitivă (aşa cred ei…), adevăraţii artizani ai dezastrului României!

Am o antologie de jurnalism şi de literatură socialistă, de vreo 800 de pagini, dintre anii 1921 si 1963 (un an înainte de venirea lui Ceauşescu...). Sper ca n-au uitat, toţi, de Lucreţiu Pătrăşcanu... - care numai prost nu era... Ei, ca el, au căzut destui (sau, poate, au vrut să cadă...unii!) în plasa manipularii ziarelor invadate de manipulatorii de meserie, ÎNALT ŞCOLIŢI! - israreliţi...

…Nu am cum să fiu mai explicit... Cine are urechi SĂ ASCULTE ŞI SĂ AUDĂ!!! Ne pasc primejdii extrem de grave, dacă credem că poporul nostru este atât de destept, încât n-are a se teme de manipulare... Însuşi refuzul îndărătnic de a vedea manipularea, este dovada efectelor demonice ale manipulării… - arată cât de groaznic de perverse sunt tehnicile şi, implicit, rezultatele manipulării, dacă un om de o inteligenţă şi subtilitate deosebite, refuză să privească ADEVĂRUL crud, în faţă...

Oho-ho, şi cât de cu grijă a fost pregătit poporul român, psihologic si mental, să accepte comunismul! Sadoveanu, Călinescu, Arghezi etc. au fost măguliţi, mituiţi, şantajaţi - …alde Lucreţiu Pătrăşcanu a crezut, din ultima fibră a lui!... - iar milioane de oameni simpli (ţărani cu care am vorbit eu, ÎN CARNE ŞI OASE, ŞI EU, ŞI EI!) tânjeau sa fie luaţi în seamă, în şedinţele de partid! Nu vă îmbătaţi cu apă rece şi cu propaganda de doi bani vechi, vă rog frumos... (ţăranul român, când au venit revoluţionarii, a dat din umeri şi şi-a socotit cheltuielile pe arat, grăpat…) - şi nu-i consideraţi pe israeliţii bogaţi şi trufaşi (nu mă refer la amărâţii de evrei, pe care coreligionarii lor i-au socotit, totdeauna, degeneraţi... de i-au dat, lui Hitler, pentru munca din lagăre...) - mai proşti, ori mai buni, ori mai putin revanşarzi ( cu privire la fenomenul de pe Golgota, aşa cum îi zic ei...), decât sunt ÎN REALITATE...

DA, NOI, CEI DIN CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ, SUNTEM MANIPULAŢI ZI DE ZI ŞI CEAS DE CEAS, ÎN MII DE FELURI, ŞI NICI NU REALIZĂM... POATE DOAR A SUTA PARTE...!!! (…dacă catadicsim să ne ridicăm, pentru câteva clipe, capul, de pe perna comodităţii spirituale…). DA, SUNTEM ŞI NE LĂSĂM PROSTIŢI, ZI DE ZI, CU MILIOANELE!

UITAŢI-VĂ CE VAGON DE VITE AM DEVENIT NOI, PENTRU EUROPA, ÎN ACESTE ZILE, ALE CAZULUI ITALIA...

…Că ne va deştepta, la timp, Lumina Revelaţiei Dumnezeieşti... asta-i singura mea speranţă...

* * *

Noi uităm, spre exemplu, cu teribilă uşurinţă/nonşalanţă, spre exemplu, manipularea masonică despre Cuza... (el, la Ordinul Lojei Marelui Orient de la Paris, cu sucursala din România - Steaua Dunării ... - a despărţit, prin reforma şcoalelor - 1864, Biserica de şcoală... - din care pricini pătimim şi noi, azi...: vine ordinul lui Adomniţei, pe reţea, că numai la ora de Religie are voie copilul/elevul să audă de teoria creaţionistă - în rest, ceilalţi profesorii au obligaţia să-l lămurească pe micul Gâgă-elevul, că este fiul cimpanzeului şi gorilei...) ...Uităm manipularea pe care a dezvăluit-o chiar vânătorul de nazişti, evreul Simon Wiesenthal, în cartea sa Calea Speranţei - despre descoperirea Americii, de Columb Cristofor (nume de cod, am zice azi...), cel care căra, în calele caravelelor sale - Niña, Pinta şi Santa Maria - pe evreii aflaţi sub ordinul de expulzare al regilor Spaniei... deci, AMERICA ERA UN LOC DESPRE CARE MASONII ŞTIAU TERIBIL DE BINE (cel puţin de la Eric cel Roşu, cca. sec IX p. Ch...) - şi s-au lăudat, ulterior (în Istoria francmasoneriei, vocile masonilor Emilian Dobrescu şi Radu Comănescu proclamă răspicat, că masonii au înregistrat prima lor MARE victorie: au fondat PRIMUL STAT MASON DIN LUME – S.U.A...

Eu nu am amestecat, în viaţa mea, niciun plan de discuţie şi niciun moment istoric - …am măcar atâta carte şi glagore, în cap! - ...ci, totdeauna, am privit istoria panoramat, ceea ce, iertat sa-mi fie, observ ca nu doriţi mulţi s-o faceţi... Vreţi să ştiţi câte mii de tineri cântă (acum, bătrâni fiind...), cântecele de la Agnita-Botorca, Popeşti-Leordeni...?! Ascultaţi-i pe oamenii în vârstă când se-mbată, şi veţi afla cu cât entuziasm s-a lucrat, cu cât avânt utecisto-comunist... în acele infernuri... Erau tineri… cine poate fi mai uşor ienicerizat/fanatizat, decât tânărul?! Chiar credeţi ca Experimentul Piteşti este o poveste?! Unchiul meu, fost legionar, n-a fost la Piteşti, dar a cunoscut multi piteşteni... Sunt sigur că n-aţi vrea să aflaţi în ce hal de îndoctrinare scabroasă, au fost aduşi, sute... SUTE!... de bolşevismul rusesc… Ce să mai zicem despre românii martori la anul de răscruce, 1968, când am devenit, peste noapte, realmente îndrăgostiţi/mândri (cu maximă sinceritate!) de regimul naţional-comunist, care reacţionase corect/principial, faţă de o invazie…?!

Nu amestec niciun plan: însuşi CZC îşi pune întrebarea, în Circulări şi manifeste şi în Pentru legionari, ce diferenţă era/este între comunism şi legionarism?! - …şi ajunge la concluzia că, esenţial, ar fi ateismul comunist si lupta de clasă, propusă de comunişti... în rest, oamenii nu ar vedea multe deosebiri (?!)... – deci, între a avea Dumnezeu şi a nu avea Dumnezeu, nu-i mare diferenţă, nu-i aşa?!… - dar, în niciun caz, Căpitanul nu afirmă, o clipă măcar, CĂ N-AR FI EXISTAT COMUNISM, în minţile românilor interbelici! Cine, oare, amesteca planurile – eu, sau altcineva?! (Re)citiţi Pentru legionari - partea de început - şi să vedeti că, încă de la 1919, CZC se plânge de trădarea TUTUROR universitarilor ieşeni, care trecuseră la marxismul-comunist! - ...şi, cu cât amar vorbeşte despre gestul său, care a trebuit să reveleze muncitorilor de la Atelierele Nicolina, că luptau pentru o cauză falsă şi străină de ţară! (...când l-a cunoscut CZC pe muncitorul Pancu, în acele momente de eroism nebun, exasperat-anti-bolşevic… - când acesta, Căpitanul, a dat jos STEAGUL ROŞU de pe Ateliere!...).

Nu are rost să continuăm, pentru că, fără să fim de specialitate, am ajunge să re-scriem Istoria românilor şi a mai multor neamuri... - dar, NU ÎN STIL ILUMINIST - Şcolist Ardelean!

Sper, din toată inima, să vă daţi seama, cât mai curând că, din păcate, manipularea a început odată cu Şarpele Satanic din Rai... Iar Neamul Românesc Metafizic (cel prin care Dumnezeu va produce Re-Învierea Luminii Lumii - …acum desacralizată cvasi-total, lumea... - Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! - cum sugerează Eminescu, în articolul său din 1879, Misiunea noastră ca stat...), faţă de care eu, ca şi dvs., am nesfârşit respect - nu este totuna cu POPORUL român, care înseamnă istorie nemernică/nemernicită/înjosită/înjositoare...

Aici, de obicei, se cam amestecă planurile, de către mulţi, chiar dintre cei cu multă bună-credinţă: între sacral-anistoric şi nonsacral-istoric... Puteţi, oameni buni, avea sau nu încredere în mine: DAR REALITATEA VĂ VA CONTRAZICE PAS CU PAS... nu cărţile de propagandă..., care ies pe bandă rulantă, scoase atât de oportunişti, cât şi de fumegoşi de profesie... Este extrem de riscant, pentru idealurile multora dintre dvs., atât de curate şi frumoase, să păţiţi tocmai acel lucru de care mă acuzaţi pe mine: încurcarea planurilor (dublată de o leacă de miopie pe care v-o asumaţi, mulţi, din pur spirit de contradicţie, sper...). EU NU LUCREZ NICIODATĂ DUPĂ URECHE: ÎMI CONFRUNT SURSELE DE O SUTĂ DE ORI, DE O MIE DE ORI... Pe lângă credinţă – o leacă de ştiinţă a lumii... nu strică! Nimeni, în istorie, nu e mai bun negociator cu dracul, decât cei care, toată istoria lor, au negociat, şi acum, numai prin fraieri-mercenari luptă... SUA = Primul Mercenar al Israelului... Încă o dată: dacă n-ar fi vorba de tragedia Neamului MEU Metafizic, m-aş amuza de lucrul dracului... cât de meşteşugit lucră/îi lucră pe fraieri/hipnotizaţi/intoxicaţi, nu vedeţi?!... - după revoluţia trandafirului din Gruzia, cu Sakaşvili, va urma Haosul, prin care trupele americane vor înainta, ca pe bulevard, spre petrolul asiatic... Ei n-au nevoie, precum Satana - decât de PUSTIU...

Da, aveţi perfectă dreptate - nu e relevant nimic din ceea ce voiesc eu a avertiza: CE DUMNEZEU AR PUTEA FI RELEVANT ÎN PUSTIU?! …Că nu va voi să asculte (lumea...) şi să audă - ...e treaba ei, de acum... eu îmi voi fi făcut datoria de conştiinţă...

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie, semnez

Adrian Botez (Adjud)

 

CINEMATOGRAFIA ŞI REVIZIONISMUL UNGURESC

După cum se ştie, unele cercuri politice de nostalgici revizionişti de la Budapesta au întreprins, după 1990, tot felul de acţiuni pe teritoriul României, urmărind fie declanşarea unor conflicte interetnice, asemenea celui de la Târgu Mureş, din martie 1990, fie pentru a aduce atingere demnităţii noastre naţionale: organizarea de manifestări strict legate de zilele naţionale ale Ungariei etc., ca şi cum teritoriul transilvan, unde ele se desfăşoară cu predilecţie, ar fi în continuare parte a odiosului imperiu dualist austro-ungar, ridicarea de monumente pentru o serie de criminali odioşi, care au ucis zeci de mii de români, precum şi altele.

Cercurile extremiste ungureşti, beneficiind de concursul a numeroase cozi de topor din rândul cetăţenilor români de etnie maghiară, au în vedere şi alte astfel de acţiuni, inclusiv unele violente, pentru ca, în consens cu obiectivele politice de refacere a Ungariei Mari, să poată ulterior urla în toată lumea că în România ungurii sunt nedreptăţiţi şi chiar agresaţi de români. În ultima vreme, după ce actualul preşedinte al Ungariei l-a pus în locul său de vicepreşedinte al Parlamentului european pe extremistul Tokes Laszlo, astfel de acţiuni sporesc ca număr şi diversitate.

Recent, publicaţia clujeană online Napoca News, publica următorul apel disperat al unui locuitor al satului Valea Drăganului:

Mă numesc ****** ******, tocmai am aflat ceva foarte şocant, eu locuiesc în Valea Drăganului jud. Cluj; aici ungurii au făcut o mulţime de crime şi ne-au batjocorit, iar după aproape 100 de ani ungurii s-au reîntors pe frumoasele meleaguri ale Văii Drăganului pentru a face un film, cu actori unguri, despre rivalitatea dintre maghiari si Români. Desigur (lesne de înţeles), în film vor câştiga ungurii.

Ceea ce a fost mai şocant pentru mine a fost umilinţa pe care ne-o aduc după ce au făcut în trecut şi explicaţia pe care am primit-o de la un ungur, care colecta semnături pentru a înscena o nuntă, la întrebarea mea de ce vreţi să filmaţi tocmai în Valea Drăganului? el a răspuns pentru că este pământul nostru.

Cred că acel film va fi o umilinţă pentru toţi Românii şi mai ales pentru locuitorii Văii Drăganului.

Eu singur nu pot face efectiv nimic împotriva lor, dar dacă suntem toţi uniţi putem face chiar şi imposibilul, vă rog daţi-mi un răspuns.

După cum se poate vedea cineaştii unguri în cauză sunt interesaţi să mai dea o palmă istoriei şi adevărului. Ei sunt interesaţi să scoată în evidenţă rivalitatea dintre maghiari şi români. Cu alte cuvinte ar dori să ofere motive suplimentare spre a perpetua tensiuni şi neînţelegeri în spaţiul transilvan.

Aşa zisa cinematografie ungurească a mai realizat în România, după 1990, tot felul de filme mincinoase, în care, sfidând adevărul, au promovat o imagine aberantă despre această ţară şi despre poporul român.

După citirea acestui apel, am considerat potrivit să mă deplasez la faţa locului spre a vedea despre ce era vorba. Mi-am pus întrebarea: De ce Valea Drăganului? Este o localitate unde în prezent nu locuieşte nici un cetăţean român de etnie maghiară. Cu alte cuvinte, nu s-ar justifica un astfel de demers, fiind, practic, imposibil ca, într-o localitate fără unguri, să poţi vorbi despre rivalitatea dintre unguri şi români.

Am aflat astfel că nişte tineri jegoşi din Ungaria s-au plimbat din casă în casă propunând multor localnici să accepte rolul de figurant în viitoarea peliculă cinematografică. Aceştia însă nu au oferit celor în cauză o idee clară despre scenariul filmului, dar nici despre scenele în care era nevoie de ei ca figuranţi. Majoritatea interlocutorilor mei erau convinşi că se urmăreşte mistificarea istoriei.

Un localnic, în vârstă de 96 de ani se gândea că, probabil, aceşti cineaşti unguri au ales Valea Drăganului spre a spăla în acest fel o parte din crimele săvârşite de militarii unguri, incitaţi de groful Urmanczy, care, la sfârşitul primului război mondial, îi uciseseră tatăl, doi unchi şi alte circa 20 de rude apropiate. După ce s-a dumirit, din explicaţiile date de un reputat istoric clujean, care m-a însoţit în deplasarea la Valea Drăganului, a scuipat cu năduf şi a blestemat, spunând: Apăi, atunci, să nu le ajute Dumnezeu!

Acei tineri jegoşi, după cum i-au caracterizat majoritatea interlocutorilor noştri, au promis celor ce vor accepta rolul de figurant, importante sume de bani şi alte avantaje, cu condiţia de a face şi spune ceea ce le vor dicta ei. Fără a da, însă, absolut nici un fel de alte detalii.

E clar, spunea o profesoară pensionară, că se pune la cale ceva murdar.

La această concluzie am ajuns şi noi, în urma discuţiilor avute cu mulţi localnici. Ca să-şi poată susţine tezele şi afirmaţiile revizioniste şi anti româneşti, aceşti cineaşti jegoşi, care au avut tupeul să-şi motiveze optarea pentru această locaţie cu o sintagmă din repertoriul extremismului şovin, iredentist şi revizionist unguresc, ipochimenii ţin cu orice preţ să fie prezenţi figuranţi români.

După ce ne-au furat folclorul, au luat din târguri şi iarmaroace din Ardeal mii de costume populare, obiecte de ceramică, ţesături etc., iată că acum aceşti pui de năpârci sunt gata să dea o nouă palmă pe obrazul poporului român.

Nu aş vrea să se uite că astfel de tentative şi atacuri iredentist revizioniste au loc în anul în care se împlinesc 70 de ani de la odiosul Diktat de la Viena în urma căruia, prin cedarea unei părţi din Nord-Vestul României, Ungariei horthyste au fost posibile înspăimântătoarele crime de la Ip, Trăznea, Huedin şi pe întregul teritoriu transilvan ocupat, astfel încât până şi un autor ungur a vorbit, încă din 1941, despre Golgota Transilvaniei.

Mai nimerit ar fi fost ca acum, în luna august, profitând de sesiunea extraordinară a Parlamentului României, noul preşedinte al Ungariei să fi cerut permisiunea de a veni la Bucureşti spre a cere iertare poporului român pentru milioanele de români ucişi mişeleşte de unguri de-a lungul istoriei, inclusiv în timpul celui de-al doilea război mondial. O serie de conducători de state, inclusiv cancelarul german sau fostul preşedinte rus, au cerut public iertare popoarelor care au avut de suferit din partea statelor respective. Dacă ar face acest lucru, noul preşedinte al Ungariei ar demonstra că şi clasa politică a ţării sale a ajuns la gradul de civilizaţie şi responsabilitate al altora, fiind capabili să-şi ceară scuze şi să-şi asume răspunderea faţă de crimele săvârşite în timp de statul pe care-l reprezintă.

Mă îndoiesc, însă, că preşedintele Ungariei sau vreo altă înaltă oficialitate de aici este capabilă de un astfel de gest. Acum sau în viitor!

Revenind, însă, la preconizatul proiect cinematografic revizionist, solicit în mod neechivoc tuturor forurilor române abilitate să acţioneze, în conformitate cu legea, spre a nu tolera această nouă manifestare şovină, antiromânească.

Este de dorit, cred eu, să intervină instituţiile abilitate prin lege, decât să se dea prilej de manifestare unor manifestări individuale, necontrolate, care, ulterior, ar putea fi exploatate de cercurile revizionist revanşarde de la Budapesta şi de aiurea. Pentru că s-ar putea, văzând despre ce e vorba, ca o serie de cetăţeni români demni, cu mândrie naţională, să acţioneze şi să nu permită umilirea lor şi a poporului lor, nici proferarea de minciuni şi neadevăruri faţă de trecutul nostru naţional.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

 

ALBANEZII DIN ROMÂNIA ŞI INTRUSUL LOR

Albanezii s-au bucurat întotdeauna de ospitalitate în România. România este Franţa Orientului şi a tuturor libertăţilor, scriau albanezii în urmă cu 100 de ani. România este patria de obârşie a mamei mele, şi în această ţară am întâlnit un miracol istoric: legăturile de rudenie româno-albaneză, o ţară de vis şi poezie şi mândria de a fi român. În urmă cu 160 de ani, în România albanezii au întocmit primul abecedar în limba maternă (1844). Aici au fost întemeiate primele societăţi culturale şi patriotice albaneze (de la 1884 încoace). Pe strada Lipscani a funcţionat prima tipografie albaneză (1886). În urmă cu 120 de ani, în România a apărut primul număr al săptămânalului Shqiptari - Albanezul (1888). Pentru şcolile albaneze din Albania, în perioada regală, au apărut în Bucureşti zeci de mii de exemplare de manuale şcolare şi cărţi diferite. Între anii 1887-1938, la Brăila, Bucureşti şi Constanţa, au apărut în jur de 30 de ziare şi reviste albaneze. La biserica Dintr-o Zi s-a ţinut prima liturghie albaneză (1911), iar într-o şedinţă istorică ţinută în hotelul Continental s-a hotărât ca Albania să obţină independenţa (1912).

România este prima ţară din lume care a recunoscut indipendenţa Albaniei. Despre naivitatea politicienilor noştri care susţin poziţia prosărba privind nerecunoaşterii independenţei kosovare, nu mă pronunţ. De ce? Fiindcă, virgulă, Kosova nu este Harghita şi Covasna României, ci Basarabia Albaniei. Kosova nu este un precedent periculos pentru Transilvania, ci este un precedent exemplar pentru românii din Serbia care merită autonomie teritorială în Valea Timocului. Într-o zi va veni ziua când România va recunoaşte independenţa kosovară fiindcă dacă românii ar fi uniţi cu albanezii, ar fi domnit asupra Balcanilor (a spus Regele Carol I, în 1900). Cei care nu cunosc adevărul istoric trebuie să ştie că în România a apărut primul ziar al diasporei albaneze Kosova (Constanţa, 1932-33). România va recunoaşte independenţa Kosovei fiindcă Destinul lumii depinde de Kosova (Dan Pavel, 1999). Unde era deputata nonalbaneză a minorităţii albaneze (Oana Manolescu) când albanezii, românii şi aromânii marşaluiau pe străzile capitalei în semn de solidaritate cu NATO, Kosova şi SUA (31 martie 1999)?

Albanezii s-au stabilit în ţara noastră şi au pătruns în inima românităţii prin corectitudine, devotament, sinceritate şi loialitate. La cronicarii şi istoricii români întâlnim numeroase menţiuni privind albanezii. Aceştia apar, în general, sub două forme, de arbănaşi şi de arnăuţi. Istoriografia arată faptul că fiind foarte corecţi şi credincioşi misiunii încredinţate, s-a ajuns la situaţia că arnăuţii au fost angajaţi fără rezerve, de societăţile de pază particulare, care au existat la Bucureşti, până prin 1944-1945. În catalogul telefoanelor, aproape în toată ţară (încoace şi dincolo de Prut), găsim zeci de nume de familie Arnăutu şi Arnăuţoiu. Având în vedere simpatia autorităţilor române faţă de albanezi, contribuţia albanezilor din România este enormă pentru cultura şi evoluţia politică a Albaniei.

Nicu Constantin, care provine dintr-o familie mixtă (aromâno-albaneză), pomeneşte faptul că în perioada regală, de multe ori la mica publicitate, erau anunţuri de genul angajăm paznic, inclusiv albanez. Loialitatea arnăuţilor de altădată a contribuit la stabilirea unor bune legături de respect şi colaborare cu populaţia română, fapt care constituit una din premisele intenselor contacte de moralitate, corectitudine, şi simpatie, dintre cele două popoare. Sunt contacte care au avut un caracter sistematic, o amploare şi o profunzime considerabilă, mai ales în domeniul istoriei, culturii şi al spiritualităţii.

Despre Albania, Kosova, şi limba albaneză, au scris, vorbit sau tradus, cu simpatie profundă: Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Nacio, Sextil Puşcariu, Carmen Sylva, Regele Carol I, Nicolae Iorga, Teodor Capidan, Ioan Aurel Candrea, Constantin Sterie Constante, Stavri Cunescu, Gjergj Bubani, Victor Eftimiu, Grigore Brâncuş, Nicolae Djamo, Silviu Brucan, Nicolae Ciachir, Hristu Cândroveanu, Tănase Cristescu, Marin Sorescu, Gelcu Maksutovici, Tiberius Puiu, Şerban Tabacu, Corneliu Zeana, Cătălina Vătăşescu, Pandi Bello, Aida Todi, Elida Petoshati, Baki Ymeri, Gemile Susliu, Luan Topciu şi mulţi alţii, români, aromâni şi albanezi.

Câţi arnăuţi au rămas azi în România? Care este adevărul istoric în acest sens? După unele surse neoficiale, în perioada interbelică, inclusiv în 1940, în România erau în jur de 40 de mii de albanezi. Conform ultimului recensământ: în jur de 500. Numărul lor este mult mai mare, dar din cauza lui Oana Manolescu, mulţi albanezi nu-şi au declarat apartenenţa etnică. De ce? Fiindcă ei sunt reprezentaţi în Parlament de o lăcomie mercantilistă care nu are nici obârşie albaneză, nici simţul responsabilităţii faţă de întreagă comunitate, un intrus care poate reprezenta orice, dar nu şi pe albanezi.

Este cu atât mai regretabil că astăzi albanezii din România se găsesc într-o situaţie aproape disperată. Albanezul se luptă să existe, iar publicaţia Prietenul albanezului, condusă de incultura unui deputat, nu este citită decât de câteva persoane care au căzut în capcana înşelăciunii. Regretăm faptul că în loc ca eforturile tuturor care iubesc cultura albaneză să fie unite, acestea sunt dispersate. Ce s-a întâmplat în campania electorală din 2004-2006-2008? De ce candidatul Uniunii Culturale a Albanezilor din România nu a fost validat? Ce este de făcut în această situaţie? Unde era Oana Manolescu când se cerea votul parlamentarilor români pentru cauza pro NATO din 1999, sau despre independenţa Kosovei în 2006 şi 2007? Veteranii comunităţii albaneze se sting pe rând, iar sacoşele cu alimente ale Oanei au fost distribuite pentru voturi printre ne-albanezi. Dacă minoritatea albaneză a avut un reprezentant atât de ferm sprijinit de oligarhii nomenclaturii feseniste, pesediste şi pedeliste, de ce n-ar avea în viitoarele alegeri un deputat albano-român, care să-i reprezinte pe albanezi, şi nu un cal troian care se preface că e albanez?

Gelcu Maksutovici (preşedinte de onoare a UCAR) şi Baki Ymeri (redactor-şef al revistei Albanezul)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii