ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 18 (August 2010)

EDITORIAL

MEDIA SCUFUNDĂ ROMÂNIA!

Se pare că televiziunea şi presa scrisă deţin puterea şi controlul unei lumi debusolate, ce pare că aşteaptă sosirea apocalipsei din clipă în clipă. Omul simplu e bombardat de ştiri senzaţionale, uluitoare, menite să distrugă total creierul şi să-l spele, după reguli vechi, dar care funcţionează perfect. Desigur, cei mai afectaţi sunt pensionarii, a căror singură ocupaţie relaxantă este privitul la televizor, în primul rând, apoi cititul ziarelor, în special al celor furnizate gratuit, căci nu mai sunt bani şi pentru a cumpăra aşa ceva. Nu că ar fi prea scumpe, dar sunt lipsite de conţinut, de esenţă, iar banii ar fi risipiţi. De ce ai da un leu pe un ziar doldora de publicitate comercială? Adică dai bani să vezi reclame? Comentariile, textele în general sunt scrise oricum fără noimă, iar cei care ştiu să scrie, o fac aşa cum le este dictat (financiar), ori după alt interes ştiut numai de unii.

Dar ce-i cu televiziunea? Păi să o luăm pe degete. La început s-a vorbit de spectacolul televizat, de aici şi denumirea celui ce închide circuitul – telespectator. Deci, acesta din urmă este cel ce înghite spectacolul de pe micul ecran, cu referire strictă la tot ceea ce înseamnă show de televiziune, varietăţi, emisiuni de divertisment. Dar foamea de bani, goana după jurnalismul de senzaţie, oferit cu atât de multă generozitate de şcoala americană de profil, trimite postdecembristul absolvent de media să inducă şi starea de spectacol al ştirilor. O găselniţă în spatele căreia opinia şi de cele mai multe ori, lipsa de informaţie, să ia locul ştirii propriu-zise.

Vrei ştiri sportive, dar pe TV se dă ce a făcut nevasta lui nu ştiu cine, un neica-nimeni în arenă, dar plin de can-can-uri în viaţa privată. Vrei - probabil - informaţii despre starea vremii, dar maimuţoiul de serviciu, sau paţachina puternic fardată şi mult decupată la vestimentaţie, zice despre orice altceva, ori dacă face referire chiar la starea vremii se răţoieşte că e prea frig sau prea cald, de parcă anotimpurile trebuie să fie după cheful său. Nu există un grupaj meteo la vreo televiziune din ţară unde să vezi clar o prognoză pentru fiecare judeţ în parte, nu că n-ar fi posibil, dar e mai uşor să aduci moace pe ecran, în loc de date clare, din grafic.

Ştirile de la ora 5 fac furori printre numeroşii telespectatori, care doar pentru ele deschid televizorul şi pun capăt oricărei munci care trebuie terminată la timp. Subiectele au un singur scop: inducerea stării de frică. Acum ne temem de cutremurul cel mare, care ne va lovi cât de curând şi visăm la buncărele deja construite pentru cei aleşi care să scape cu viaţă. Vrem să-i sugrumăm pe cei care îşi bat nevestele şi copiii fiindcă sunt morţi de beţi, îi compătimim pe cei abandonaţi sau pe pruncii ucişi la naştere, plângem împreună cu cei care suferă. Fără să vreau, am amintit - în treacăt, cu referire la IQ - de publicul ţintă, pe care se focusează jurnalul de după-amiază.

Cineva din trecut ar putea spune că televiziunea are puteri magice, că ne farmecă definitiv şi devenim sclavii ei fideli până la sfârşit. Când priveşti, ceva ciudat se întâmplă: parcă nu-ţi mai poţi dezlipi ochii de pe ecran, aşteptând cu sufletul la gură urmarea. Devenim aspiratoare de ştiri în foileton şi emisiuni celebre, sunăm sau punem pe cineva din regie să sune, ca să spună că ceea ce primim în dar este minunat şi nu ştim cui să-i mai mulţumim. Şi aşa creşte rating-ul şi vin banii doldora pentru unii, care nu trebuie să are pământul cu boul de la căruţă şi să trăiască din sudoarea frunţii. Ei sunt şmecherii care au şcoala vieţii, nu glumă! Ce le mai trebuie facultăţi, dacă au pile? I-a recomandat cine trebuia, au băgat adânc mâna în buzunare şi au devenit vedete peste noapte şi putred de bogaţi, încât îşi permit să cheltuiască sume exorbitante în cluburi şi să le dăruiască fetiţelor rochii şi bijuterii de mii de euro. Vorbim de funcţia de formare a televiziunii? Nici nu mi-am dat seama. Să insist asupra vedetei TV, beizadeaua cu miros de creier comprimat până ce supapa prostiei dă să cedeze?

Cele mai dezolante rămân emisiunile în reluare, unele de acum cinci ani. Facem ce facem, şi tot la 5 ajungem! Să fie coincidenţa de vină? Unii le vizionează cu drag, căci prezentatorii sunt vestiţi şi ocupă funcţii importante (în stat), asta aşa, ca să nu mai creadă unii că ţara este condusă numai de politicieni. Nimic nu e întâmplător! Totul se petrece cu un scop bine definit, doar că nu oricine înţelege care e acela. Redacţiile sunt pline ochi de infiltraţiile celor de la externe, interne şi numai ştiu eu câte servicii de-astea de contraservicii. Aici sunt băieţii deştepţi, cu fitiluri lungi, puşi pe manipulare în masă, pe dezinformare, pe mutarea centrului atenţiei către altceva, în caz că un subiect devine prea interesant. Apar de nicăieri şi dispar fără urmă, numai că în urma lor, de multe ori, se ridică ore de audienţă maximă, cu publicitate comercială scumpă, pentru că domnul gură-cască din fotoliu crede, crede, crede, şi e atât de convins de răpirea din Irak, de tornadele ce ameninţă România, că în Deltă trăiesc somoni, nu somni, de iminentul şi devastatorul cutremur, că ţara este condusă de la Bucureşti şi nu de la Tel Aviv şi Washington, sau că Soarele se învârte ca un bezmetic în jurul Pământului. El crede, el, telespectatorul, transformat peste noapte în consumator de aberaţii TV, crede pentru că i se dă într-un flux infernal o cantitate enormă de sandwich audiovizual, sub formă gata digerată, opinie şi nu informaţie, adică ce cred unii că s-a întâmplat, în niciun caz cum s-a petrecut un anume eveniment.

Dramatizarea excesivă, politizarea şi mai ales comentarea dincolo de graniţele penibilului, duc la o deteriorare nu numai a percepţiei faţă de tot ceea ce ne înconjoară, dar induc negreşit şi starea de panică, de ură, chiar de acţiune. În prezent, manipularea prin intermediul TV a ajuns o practică mai mult decât curentă, în care acţiunile aşa-zisei armate române, devenită peste noapte armată de ocupaţie pe fronturi (numite după standardele NATO teatre de operaţiuni) în ţări cu care România nu a avut niciodată de-a face, dincolo de orice decenţă cu care eram obişnuiţi din manualul de istorie, sunt în permanenţă alimentate cu filme - chipurile - artistice, de acţiune, iar brava armată imperialistă americană, tartorul NATO, purtând simbolic de tot şi denumirea de jandarm mondial, luptă cu îndârjirea-i binecunoscută împotriva terorismului, punându-şi toată lumea arabă în cap, cu tot cu petrol şi, de ce să nu spun, forţând tot mai mult graniţele fostei URSS, că doar, doar, i-om mai stârni, şi s-o mai punem de-un război mondial. Şi românul crede că e bine, mai ales dacă e înrolat – de bună voie – sub uniforma statului, crede în echipamentul şi arsenalul său de tip sovietic din anii ’60, crede că e bine să meargă în mijlocul deşertului ori prin stâncile Asiei încasând solda în euro sau dolari, şi, de ce să nu spun, uneori şi un glonţ sau vreo schijă din bietul TAB cu care – credea el – că va face furori, aşa cum făcea la ţară cu Dacia sa tunată, pe uliţele prăfuite când impresiona fetele. Dar nu e nimic, nu e nimic că mai moare câte unul, chiar dacă scenariul duce mai mult a sinucidere. Televiziunea va avea grijă să-i transmită în direct funeraliile, preşedintele să-i dea o decoraţie pentru bravele sale fapte, colegii să-l transforme în erou (căzut la datorie), iar restul, poporul, consumatorul de TV, să se învrăjbească împotriva celor care, simţindu-se sub ocupaţie, îşi apără în felul lor, sărăcia şi nevoile şi neamul, aşa cum, odinioară, o făceam şi noi, noi românii, când nu exista televiziune şi manipulare în masă.

În prezent nu există în România standarde de redresare a materialului audiovizual, nu există decât cuvântul criză, sub care ne ascundem neputinţa, neajunsurile, lipsa de perspectivă şi, mai ales, lipsa de respect pentru tot ce înseamnă ţară, neam, românesc, autohton, mândrie naţională, pe de o parte, dar şi etică şi deontologie profesională, pe de altă parte. Consecinţele? Efectele? Oare nu se simt, nu se văd?

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

GHEORGHE ISTRATE - 70

Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină

Stimate domnule Gheorghe Istrate, de curând aţi împlinit şapte decenii de viaţă şi nu mai ştiu câte de poezie. Când aţi început să scrieţi?

Aşadar, de când am început să scriu? La început, am început să scriu pe plante: era o iarbă înaltă, care-şi despica floarea; eu aveam vreo 5-6 ani, şi ea îmi arăta exact când este ora 12. Miezul zilei, să-mi car văcuţa de pe viroagă şi să mergem la masă. Planta asta există şi acum, nu mai ştiu cum o cheamă, iar colegii copilăriei mele au murit cu toţii. Atunci am început să scriu (furasem alfabetul de pe cărţile pitoreşti – abecedare – ale surorilor mele mai mari) şi literele miroseau a iarba aia de 12, când mă întorceam acasă şi puteam să umblu în trăistuţele tustrelelor mele surori. Să ştiţi că alfabetul se învaţă foarte repede. Mai greu e fluviul lui de mai târziu. La început, am scris pe post-copertele cărţilor de poveşti (obicei pe care îl am şi astăzi). În ciclul II (clasele 5-7, după dicteul sovietic), la gramatică scriam versuri cu rimă şi ritm, integrându-mă în toate diatezele verbului cerut. Tot în acei ani, 12-13, m-am surprins că pot să scriu şi altfel, o poezie emblematică despre Bărăgan – imperiul fiinţei mele nesătule. Reţin doar prima strofă care l-a uluit pe Ion Gheorghe, oaspete de o noapte la mine, la Limpeziş:

Fântânile-s nevestele vădane

ce le sărută orice trecător,

cu oasele lor albe şi bălane

fac semne lungi în calea tuturor...

Poezia asta e inedită. Şi eu mă mir de unde mi-o fi venit şi de ce n-am publicat-o.

V-aţi născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău. Este acesta un mirabilis locum care v-a inspirat şi volumul Limpeziş. Locul fiinţei (1997). Cât de important este locul naşterii pentru un scriitor?

Locul naşterii pentru un scriitor – şi pentru oricine – este matricea lui, semnul buricului lui şi al destinului său viitor. Eu m-am născut pe un rug, pe un hotar, între pogoane. Şi de atunci port pe piele o frunză de iarbă, de ceva anume vegetal, un deget umed al lui Dumnezeu, în numărătoarea lui pluriarhaică, pluri-milenară. O amprentă. Că s-a numit Limpeziş, nu e meritul meu – ci doar al întâmplării. Dar câte ascunzişuri nu are copilăria?

Câtă autobiografie există în cărţile dvs.?

Nu autobiografie – ci biografie. Întrebarea dvs. e mult mai subtilă decât răspunsul meu fugitiv. Autobiografia e un cuibar secret, fără oaspeţi. Biografia e deschisă, ca un salon de întâlniri, de conversaţii, cum îl definea Eminescu.

Creaţia dvs. se organizează în ritualuri, rituri, semne. Aţi urmat un program estetic pe filonul ancestral-păgân-creştin, sesizat de critica de specialitate?

La dracu’! Critica de specialitate, pre cum o pronunţaţi dvs., nu m-a descoperit nici până acum. Eu sunt un ilustru anonim, absent din ultimele dicţionare (sic!). Nelipsit, însă, din cel al lui Marian Popa – marele urmaş al genialului G. Călinescu. Mai departe, nu rămâne decât un trotuar literar... Program estetic? Nu, n-am avut, ci doar program-instinctiv. Mama mea era analfabetă, ca şi mama lui Panait Istrati (e). Dar dânsa mi-a adus în în casă prima carte, Poezii de M. Eminescu, fiindcă îi plăcea cum cântam (am voce!), împreună cu surioarele mele, romanţele lui M. Eminescu.

Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină. Clopotul satului, din subţioara casei noastre, era profetul, părintele Sfânt care mă reîncreştina prin repetatele morţi şi sfinţenii ale satului meu. Când părinţii se întorceau de la o înmormântare, cu un buchet de busuioc în mână, erau solemni şi tăcuţi, erau parcă în haine negre şi neguri văluroase curgeau pe pereţii casei noastre. Covrigul adus de ei îl piteam în gingia câinilor cu o frică uriaşă, întunecată, peste care se culcase gura marelui clopot obosit al bisericii din Limpeziş.

Volumul de debut Măştile somnului (1968), apărut în cunoscuta colecţie Luceafărul, a fost primit excelent şi a obţinut Medalia de argint din partea revistei Breve din Italia (Medalia de aur a fost primită de poetul Marin Sorescu). Ce impact a avut asupra dvs. acest succes timpuriu?

Succesul acela mi s-a părut artificial. Prelucrat de cineva. Dar de cine? Eu am stat mereu în spatele meu la pândă. Ştiam: succesele sunt temporare. Rădăcinile sunt totale şi nemincinoase. Eu am fost şi am rămas, mereu, un ţăran pe rădăcinile mele. Sub ele există un foc pe care doar oasele mele îl simt. În ultima vreme, doar pâlpâie... Dar tot rădăcini se numesc...

L-aţi cunoscut pe Tudor Arghezi, căruia i-aţi fost prezentat în 1963, la aniversarea maestrului, care v-a încurajat şi pe care l-aţi frecventat. V-a influenţat în vreun fel autorul Florilor de mucigai?

Tudor Arghezi e un capitol tulburător şi nedefinit încă în întreaga istorie a literaturii române. Eu am fost doar o mică bâzdâganie nimerită în acest altar, dar, căruia, curios, maestrul i-a dat o atenţie cuvenită. Pe scurt: luasem un Premiu I pe Armată (îmi satisfăceam – acesta era termenul oficial – stagiul militar la Constanţa), şi, brusc, am fost adus în Gara de Nord bucureşteană (eram soldat feroviar). Şi m-au luat N. Tăutu et &, şi m-au arătat lui T. Arghezi (aveam vreo 35-40 kg), încătărămat şi cu bocanci, ca pe o urâtanie talentată, pe care Arghezi a intuit-o precis. Rezemat de genunchii maestrului, am avut sentimentul instinctiv de a-i săruta mâna, semnal de care s-a ferit muscular. Dar m-a privit în ochi şi mi-a autografat o carte pe care o purtam în cufărul meu de soldat, împreună cu Labiş, Eminescu şi Esenin. Olteanul de deasupra norilor m-a intuit. Am făcut fotografii şi chiar un film. Anul următor, tot de 21 mai, 1964, l-am vizitat într-un ansamblu uriaş de personalităţi. Într-un final decent, declanşat de mine, m-a retras într-un ungher şi, după o dedicaţie uriaşă pe o cărticică a Domniei Sale, mi-a şoptit: D-le Istrate, veniţi, vă rog, cât mai des pe la mine, dar daţi-mi un telefon, fiindcă de broasca asta neagră depinde viaţa mea! Bea cafea şi bea tutun: otrava mea necesară – aşa mi-a zis.

Arghezi ca şi Eminescu au fost profeţii mei întru poezie. Asimilaţi pe dedesubt. Nu studiaţi! I-am lăsat să respire: ei în mine şi eu în ei, neprogramatic. Precum marile iubiri ce se întrepătrund. Şcoala adevărată a poeziei a venit ad-postem.

La Facultatea de limba şi literatura română, aţi fost coleg şi uneori chiar prieten cu cei mai importanţi scriitori de azi. A fost o atmosferă care v-a stimulat?

Al. Piru, la una din întâlnirile noastre promoţionale, a spus răspicat: Dvs. aţi fost generaţia de aur a ultimilor ani. Şi i-a numit, începând cu Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, Gr. Hagiu, Gh. Pituţ, Gabriela Melinescu, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Dorin Tudoran, undeva, între ei, pitindu-mă şi pe mine. Şi mai sunt şi alte nume: Dorina şi Liviu Grăsoiu, Ion Mincă, Nicolae Baltag, Dorin Teodorescu (ucis imediat, de viaţă, cu un studiu editat postum, esenţial, unic, despre Poetica lui Ion Barbu, 1978), Tia Şerbănescu, Florentin Popescu, discreţii Ion şi Rodica Madoşa etc., etc.

Amfiteatrul Odobescu a fost o matrice naţională, pe care o spurcă, astăzi, nişte nume construite, avide pentru Premiul Nobel, care încă nu ştiu că acest premiu s-a transformat în cenuşă. Somn uşor... Mai important e premiul de la Trei-Ogrăzi (unde o fi aceea?).

Dar aţi audiat şi profesori iluştri, unul dintre aceştia fiind şi G. Călinescu. Ce impresie v-a lăsat divinul critic?

Divinul critic şi-a divinizat lectorii şi audienţii. El ştia cine este. Noi nu ştiam cine suntem. Acum ştim. El nu era un profesor. El era PROFESORUL. Ultimul lui curs a fost despre opera lui I. Creangă. Despre universalitatea acestui autor care se scufunda într-o putină cu sare, vară de vară, fiindcă suferea de epilepsie – şi dincolo de ea conversa cu Eminescu. Doamne, adună-mi minţile ca să cred că totul a fost adevărat!... Erau, acolo, convorbiri între Socrate şi Platon, şterse pe frunzele de toamnă din Ţicău. Unde s-o fi înregistrând Timpul şi sunetele lui pierdute?

Aţi cunoscut mari oameni de cultură, dar aţi dat mâna şi cu... Nicolae Ceauşescu...

Mâna lui Ceauşescu era flască şi negativă. Nu comunica. Era tovărăşească. Era precum o pătlăgică murată de Oltenia. Nu avea senzori uscaţi şi nici sonori. Ne-am cunoscut (în 5 persoane) la cutremurul din 4 martie 1977, adică în zorii zilei de 5 martie, la Facultatea de Medicină, unde se prăbuşise plafonul celebrei ei biblioteci. O adusese după el şi pe aia, iartă-mă, o bipedă incultă cu pantofi ascuţiţi, negri, ce se împiedicau în fiecare cuib de iarbă. Scena a fost lungă şi barbară, mi-ar trebui vreo 2-3 file s-o descriu. Poate cu altă ocazie.

Simptomatic: prin anii 1992, împreună cu Ulici, am stat în preajma monseniorului Corneliu Coposu, în sediul partidului lor. Alături de El (era în stânga mea), am trăit, realmente, sentimentul clar al înălţării, al exaltării şi al euristiei, aşa cum l-am mai avut doar în preajma lui Arghezi (îmi pierdusem duhul), Octav Onicescu, Al. Rosetti, Ştefan Odobleja. În faţa marilor fântâni, eterne, eu îmi pierd respiraţia.

Pe Ceauşescu (vreme de o oră), l-am citit cu sentimentul sec al prăbuşirii, al unei impersonalităţi, al unui nimic sfios ascuns sub fusta acelei bipede scabroase. În 1980, aveam să fiu şi eu acolo, la CC, în plenul USR, lângă Laurenţiu Fulga (Dinescu lângă Ceauşescu) – acolo unde a fost desfiinţată, pe loc, organizaţia PCR a USR - , fiind realmente contrarevoluţionară. Putorile care au vorbit acolo (am stenografiat), ţi le voi developa cu altă ocazie. Acolo Ceauşescu era tern, mut şi când vorbea. Pentru el, intelectualitatea scriitoricească era duşmana dictaturii şi ideologiei comuniste. Am un carnet de peste 20 de pagini din ziua aceea, când Laurenţiu Fulga mi-a şoptit în ureche: Gata, Gheorghiţă, ne-a desfiinţat!

Deşi sunteţi perceput ca o persoană discretă, sfioasă, v-aţi implicat serios în evenimentele din ’89, făcând parte din grupul Dinescu de la Televiziune în zilele 22-23 decembrie, refuzând apoi titlul de Erou al Revoluţiei. De ce l-aţi refuzat?

Fusesem sechestrat de pe stradă de securitatea semnalată de blândul scriitor informator Vasile Băran, fiindcă îl alimentam pe disidentul M.D. După dialog, am fost eliberat. La evenimentul din dec. ’89, am fost un intervenient excitat. M-a purtat mulţimea în braţe peste gărduţul verde, până-n culoarul de trecere al TV-ului, studioul 4; acolo m-a întâmpinat Dinescu, cu ochii ex-holbaţi, de victorie, mi-a zis să nu plec; mi-am instalat ad-hoc, dintr-un instinct disciplinar, un pluton de pază cu 2 soldaţi, stânga-dreapta, la stud. 4 – şi comunicam cu Dinescu prin interfon. Prin uşa aia i-am pătruns pe I.P.F. Teoctist, şi pe Ion Iliescu (care se tot fofila: vreau să dau un telefon scurt, vreau să dau un telefon scurt.), până ce l-am smuls de mâna dreaptă şi l-am împins în studio. Atunci şi astfel l-aţi văzut pe primul preşedinte al României capitaliste cu hainele şifonate de mine.

Am părăsit turnul Televiziunii, spre seară, când ni s-a spus că s-a descoperit o bombă la subsol şi vom fi aruncaţi în aer (alarmă falsă). De acolo ne-am dus la USR şi-am propus o nouă conducere.

Am refuzat Titlul, fiindcă şi Dinescu l-a refuzat (el avea rezervele lui secrete, f.f.f. secrete). Eu eram un simplu iobag, dar n-am vrut să mă amestec cu ţiganii şi golanii. Adevăraţii eroi s-au retras în anonimat ori în postumitate. Câţiva, mulţi, au scăpat şi s-au furişat în interminabilele lor Parlamente şi supremaţii.

După ’89, aţi lucrat în presă, aţi iniţiat şi condus Curierul Românesc, revistă care din 30 decembrie ’89 s-a difuzat în 70 de ţări. Ce a însemnat pentru dvs. această publicaţie?

O gură de comunicare. Vorbeam prin porta-voce cu M. Eliade, cu ambii Ciorănescu (Alex şi George), cu Cioran (incomunicabil, dar atent), cu George Emil Palade, cu Eugen Ionescu...

Aţi susţinut mulţi autori, tineri sau mai în vârstă, aţi girat intrări în USR, aţi scris cronici despre cărţile confraţilor şi nu de puţine ori aţi făcut demersuri discrete şi eficiente atunci când a fost vorba de boală ori deces în rândul scriitorilor. Este vorba de generozitate, responsabilitate, solidaritate?

Tăcere. Totală tăcere.

Creaţia dvs. de până acum a fost încununată cu Premiul Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Române, cu Premiul Omnia la diverse festivaluri, cu numeroase, distincţii, diplome de excelenţă, din ţară şi din străinătate etc. Consideraţi că acestea certifică valoarea unei opere?

Nu.

Mă întorc la prima dvs. carte, Măştile somnului, care a fost întâmpinată entuziast, inclusiv de Nicolae Manolescu, criticul afirmând că sunteţi un poet excepţional, dar care vă omite în recenta sa Istorie critică... Unde greşeşte criticul?

Acolo, în el; în ghiveciul lui critic.

Aţi definit poetul: Poetul e lacrima lui Dumnezeu. Cum definiţi poezia?

Poezia este suspinul lui Iisus de pe cruce: Eli, Eli, lama, Sabachtami!

a consemnat, Victoria Milescu (Bucureşti)


 

CĂRŢILE ZEIT

ARCA LUI PARANOIE, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010

Fiind o carte destinată celor mai sensibili devoratori de literatură persiflantă şi umoristică, am căutat în filele ei gustul teribil al pelinului dulce, planta preferată a românilor, care le-a fost hărăzită de ursitoare încă din leagăn. E ca şi cum cineva simte apropierea fiorului dulce al morţii, dar îi râde ironic în faţă, descurajând-o să-şi mai recolteze suflete din rândurile poporului iubitor de frumos şi echitate. George Tătăruş a primit la naştere delicata unealtă a scriiturii, pe care s-o folosească spre a le dărui oamenilor licărirea unei vieţi mai bune, dorinţa de a-şi cunoaşte destinul prin lectură şi diplomaţie. În peste cincizeci de crochiuri însoţite de moto-uri alese cu grijă, vizionarul scriitor îşi expune cu francheţe gândurile şi tonusul literar, încântând prin claritate şi acuitatea spiritului. Călătoria sa prin lumea amăgitoare a politicului, a istoriei, a fantasticului, a lipsurilor de tot felul, ne determină să ne întrebăm: Când şi cum se vor sfârşi necazurile celor oropsiţi, ale celor care şi-au pus speranţa în puterea de guvernare a savanţilor?

Titlul cărţii cuprinde un adevăr trist şi irevocabil: plutim în derivă către un ţărm al viselor, către o himeră flămândă, nemiloasă şi perfidă, care uimeşte prin capacităţile sale versatile, având ca unic scop ademenirea fiinţei umane într-un vârtej de minciună şi decădere sufletească.

Se vădeşte aceasta chiar în prima schiţă, unde autorul explică de ce a botezat cartea sa astfel. Ea reprezintă sinteza lucrării, chintesenţa ideii că timpul contemporan nouă este unul al vitregiei, al strigătului în pustiu în jungla intereselor meschine. Apoi, ca într-un veritabil salt al echilibrului, ni se înfăţişează personalitatea integrală şi complexă a lui Fănuş Neagu, pe care-l omagiază ca fiind unic în şlefuirea diamantelor literare, a metaforelor, ce ne-au fascinat ani de-a rândul, mai ales pe noi, locuitorii bălţilor dunărene, ai Câmpiei Bărăganului, atât de cuceritoare prin farmecul florilor, bâzâitul albinelor şi cântecul insistent al greierilor la lumina pală a lunii.

Şi pentru că scriitorul e îndrăgostit de vechea raia turcească, cetatea Brăilei, cu izul ei de istorie medievală, aminteşte de hrubele existente aici, acelea care formează o veritabilă reţea subterană, ce traversează bătrânul fluviu, mistere savuroase, povestite cu drag la un pahar de licoare bahică, hipnotizat parcă de ceea ce ar putea descoperi dincolo de aparenţe.

Iubirea n-a trecut nici ea neobservată şi analizată, întrucât a fost răpit de frumuseţea-i amăgitoare, de mirosul tainic de magnolie, fără putinţă de evadare, aruncându-l în antecamera morţii, ca pe un suflet îndurerat şi rănit de propriile dorinţe. Cele două mari poveşti de dragoste i-au marcat definitiv existenţa, metamorfozându-l într-un contemplator desăvârşit, creator de linişti dantelate şi energii pozitive.

Politica, cel mai aprofundat subiect, îşi dezvăluie nenumăratele ipostaze, fără nicio reţinere, dovedindu-şi cruzimea de fiară apocaliptică, asurzind cu strigătele ei mintea cetăţenilor secătuiţi de vampirismul societăţii actuale, sufocaţi de promisiuni electorale şi fermecaţi de iluzia unui trai decent. Sunt evocate scene ale trecutului comunist, presărate cu detalii cunoscute numai de scriitor, ca unul care a fost nevoit să îndure inepţiile unor aşa-zişi conducători, şefi sau şefuţi cu idei delirante, invidioşi că cineva s-a ridicat prin forţe proprii deasupra intelectului lor inexistent. Amintirea unor regimuri apuse, condamnate la revenire, suprimă imboldul de a trăi altfel, conform propriilor convingeri şi precepte. Acestea sunt ucise din faşă de către tovarăşii entuziaşti, amatori de pedepse aplicate nesupuşilor. Ineditele lozinci scandate cu vervă de către clasa muncitoare răsună straniu, dar parcă aroma lor se mai simte din când în când şi astăzi, când se vor a fi lăsate uitării: Ana Pauker şi Dej bagă spaima în burgheji! Scriitorul e convins că remarcabilul Caragiale e cât se poate de actual şi asta îl şi determină să-l citeze, întărindu-şi afirmaţiile referitoare la tot soiul de alegeri şi alergări, la propaganda ipocrită a celor aflaţi în fruntea unei ţări căzută într-un abis al neşansei. Toate întâmplările sunt relatate din perspectiva martorului ocular sub o formă comică. De pildă, schiţa Bubulii, Mogulii şi Barabulii, urmată de Hambârlai, whiski şi adio mamă, brand românesc de succes! sunt o emblemă a unui popor încătuşat şi cu botniţa la gură, condamnat la sărăcie şi chin de către guvern, parlament, Cotroceni, precum şi de alte foruri superioare poate mai puţin cunoscute, din cauza opacităţii şi a măştilor originale pe care le poartă, în funcţie de evenimentul la care participă din poziţia indiferenţei şi a lipsei de bun simţ. Cititorii constată că trăiesc într-un spaţiu carpatic, nu balcanic, convingere care li se implementase cu ceva timp în urmă, subtil, cu susţinere de fraze întortocheate, aduse din fântâna unei istorii prelucrate în interesul puterii.

De asemenea, unii dintre semenii lor au devenit barabuli, adică turişti electorali, în schimbul unor pungi cu zahăr, orez şi-al altor alimente atât de necesare, mai ales în vremurile acestea de criză economică acută. Ei sunt plimbaţi de la un sediu la altul spre a ştampila buletinele de vot în favoarea cui trebuie să fie ales, pentru binele comunităţii, pentru a trăi bine! Doar un cetăţean turmentat rău de tot, vizibil lucid, intuind adevărul, exclamă: Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whiski datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whiski, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului. Şi-au vândut sufletul pentru câţiva arginţi, atât de utili pentru a asigura familiei pâinea de mâine doar, căci de viitorul mai îndepărtat, nici nu poate fi vorba. Iluştrii noştri înaintaşi, printre care Alecsandri, şi-au pierdut odihna veşnică privind cu ochii înlăcrimaţi cum piere o naţiune cândva renumită pentru onestitate, bărbăţie şi dreptate. Vorbe precum: Românul s-a născut poet! sau Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, aparţinând Bardului de la Mirceşti, nu mai sunt acum valabile, căci rimele nu ţin de foame, iar sentimentele nobile au îmbrăcat veşmântul cernit al disimulării, fiindcă suntem nevoiţi să jucăm teatru şi în somn. Aşadar, istoria se tot repetă, nu se mai ştie de când, dar oricum nu are importanţă, deoarece nimeni nu învaţă ceva din erorile care s-au produs şi care n-ar trebui să mai existe. Zugrăvită în tonuri sobre, enigma decembrie 1989, reînvie de fiecare dată puternică, amintindu-ne în special de sacrificaţii nevinovaţi de atunci, care nici n-au ştiut ce li se întâmplă şi de înflăcărarea ce-i cuprinsese pe toţi, fără număr şi identitate, doar pentru că aşa trebuia. Patriotismul era cuvântul de ordine, cel care i-a tulburat pe cei direct implicaţi în fenomenul inexplicabil şi uimitor, care a lăsat răni nevindecate şi a înmulţit mormintele veşniciei. Totuşi, anumite interese înalte dirijează orchestra vieţii, care s-au îmbarcat pe corabia nebunilor, neştiind că va veni timpul când aceasta se va duce în adâncuri, sub greutatea blestemelor celor mulţi, care nu mai pot suporta asuprirea neamului odată invincibil.

Schimbând registrul literar, autorul ne introduce într-un spaţiu fantasmagoric, terifiant şi seducător, odată cu povestirile despre Leonardo, vampiri, castele bântuite, reverii cu fluturi, dar şi aventura unui scoţian debarcat cu forţa pe teritoriul ţării noastre, unde a trebuit să se adapteze vieţii de aici. De ce a ales autorul personalitatea lui Leonardo Da Vinci? Poate pentru că este un colos al ştiinţei şi un visător de talie superioară, al cărui spectru se răsfrânge în chipul candid al Giocondei, nemuritoarea muză a inocenţilor. Idealurile sunt preferate şi agreate, fiind imaginea din oglindă a scriitorului, un alter ego deosebit, scăldat în lumină şi rouă.

Cartea se încheie triumfător într-un stil pur românesc, abordând numeroase şi nostime dueluri verbale, ca între amici, ce-şi adresează întrebări memorabile la un pahar de bere, discutând despre situaţia de azi a societăţii, făcând haz de necaz, doar ca să treacă timpul cu folos şi în detrimentul crizei, asemenea unui Moromete actual, cu înţelepciunea-i proverbială.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

ASCULTÂND VOCEA BRĂILEI: DUMITRU ANGHEL ŞI CĂRŢILE SALE

Cărţile lui Dumitru Anghel alcătuiesc, privite în ansamblul lor, o operă unitară din care se înalţă, gravă şi melodioasă, vocea Brăilei. O voce inconfundabilă, uneori tăioasă ca şişul, aspră ca şmirghelul, dar şi voce-mugur parfumat, voce-vin înmiresmat, voce-floare de salcâm, voce-dor de depărtări... Vocea oraşului porneşte din adâncul pământului său străbătut de hrube tainice care au conservat, precum gheţarii, ecourile unei istorii străvechi. Hrănit de rădăcini înfipte adânc în întunericul vremurilor, s-a revărsat în lumina zilei oraşul-evantai, oraşul arcurilor de cerc care pornesc şi se sfârşesc în malul fluviului lui protector. Dumitru Anghel a surprins în cărţile sale spiritul şi sufletul trăitorilor pe aceste meleaguri.

După debutul său în 1997 cu Monografia Şcolii nr. 12 Brăila, scriitorul trasează cu fiecare nouă apariţie editorială un arc de cerc în interiorul căruia prinde viaţă o realitate pe care o cunoaşte bine şi o iubeşte mult: istoria veche şi istoria contemporană a Brăilei. Cetăţeni de onoare ai Brăilei 2004, Portrete în aquaforte 2004, Brăila muzicală 2005, Jurământul... Euterpei 2005, Portrete în clarobscur 2007, Portrete cu variaţiuni pe contrapunct 2008, Reverenţe critice 2009, toate aceste cărţi alcătuiesc o monografie spirituală şi de suflet a pitorescului oraş dunărean.

Cartea de debut a scriitorului este mai mult decât spune titlul. Dincolo de datele statistice inerente unei astfel de lucrări, Monografia Şcolii nr.12 Brăila' este, după expresia autorului însuşi, un ecou peste timp. Primele capitole ale cărţii fac referire la istoria străveche a oraşului, la dezvoltarea sa economică şi edilitară, la începuturile tiparului şi ale jurnalisticii, la primele manifestări de viaţă culturală. Este apoi prezentată o unitate şcolară brăileană, în speţă Şcoala nr. 12, aşa cum a devenit ea la capătul unui lung proces de transformări în sistemul nostru de învăţământ.

Aria de observaţie a scriitorului se lărgeşte apoi, în cercuri concentrice, cu fiecare lucrare nou publicată. Cetăţeni de onoare ai Brăilei este o carte - album în care sunt fixate,ca nişte medalii, portretele unor personalităţi care, de-a lungul timpului, au avut o contribuţie de excepţie la dezvoltarea vieţii culural-artistice, dar şi social-economice a urbei. Domeniile sunt dintre cele mai diverse: ştiinţă, învăţământ - cercetare, religie, cultură, armată. O menţiune specială se face la capitolul Filantropie pentru Dumitru Ionescu, primarul Brăilei între anii 1906-1910, şi pentru Nedelcu P. Chercea, oameni care şi-au folosit averea pentru a iniţia importante opere de binefacere prin fundarea unor şcoli, spitale, biserici etc. Istoria recentă a Brăilei are şi ea eroii ei. Troiţa înălţată în faţa Primăriei, precum şi monumentul situat la intrarea în biserica Sfinţii Arhangheli poartă încrustate pentru vecie numele celor patruzeci şi cinci de martiri ai Revoluţiei din decembrie 1989.

Toţi aceşti oameni, născuţi în Brăila, care au trăit o vreme în acest oraş, sau cetăţeni străini care au lăsat amprenta trecerii lor pe aceste meleaguri, au fost declaraţi, prin Hotărâri ale Consiliului Local Municipal, cetăţeni de onoare ai Brăilei. Numele lor onorează oraşul.

Cu volumul Portrete în aquaforte scriitorul trece într-un domeniu literar nou, portretul, specie a genului epic pe care o va cultiva ulterior cu o plăcere mereu vie. Parcurgând galeria de portrete pe care o realizează Dumitru Anghel, gândul ne poartă inevitabil spre Caracterele lui La Bruyere. Dacă însă portretele realizate de celebrul moralist francez alcătuiesc o satiră a moravurilor vremii şi sunt scrise într-un limbaj incisiv, la Dumitru Anghel, dimpotrivă, portretul devine o ocazie pentru autor de a-şi exprima preţuirea şi prietenia pentru personajele sale, iar stilul este unul liric, nuanţat de epitete sugestive şi neaşteptate comparaţii. În acest sens este grăitoare propria mărturisire a autorului: Eroii cărţii mele sunt oameni pe care i-am cunoscut şi admirat, personalităţi ale vieţii culturale, artistice, social-politice... Oameni pur şi simplu, unii dintre ei prieteni, cu care aş fi vrut să semăn, care m-au fascinat. Volumul cuprinde portrete ale unor personalităţi brăilene din cele mai variate domenii, dar şi portrete de grup. Asupra tehnicii portretistice a lui Dumitru Anghel vom reveni.

Volumul Brăila muzicală înmănunchează avancronici şi cronici muzicale care, după expresia lui Nicolae Grigore Mărăşanu, ...redau o istorie a vieţii muzicale a Brăilei aşa cum a fost ea. Ne aflăm pe tărâmul miraculos al sunetului muzicii, domeniu al artei pure pe care scriitorul îl iubeşte cu pasiunea tinereţii sale. În carte sunt evocaţi iluştri înaintaşi ai genului muzical la Brăila. În acest oraş,ne spune autorul, în care au concertat Ştefan Ruha, Eugen Sârbu, Ion Voicu, Daniel Podlovski, Mariana Nicolesco, Radu Aldulescu, Mihai Constantinescu ş.a., brăilenii ascultă Bach, Mozart, Brahms, Wagner, Bartok, Enescu. În prefaţa sa la volumul Portrete cu variaţiuni pe contrapunct George Apostoiu scria: Pornind de la cronicile lui Dumitru Anghel, generaţiile viitoare vor fi surprinse să descopere că împărăţia Brăilei nu a fost numai iadul hamalilor şi raiul hoţilor de cai, ci şi un strălucit oraş muzical. Parcurgem volumul şi aflăm că în lumea culturală brăileană şi-au găsit,de-a lungul timpului, câmp fertil de dezvoltare toate genurile muzicale. Muzica corală,cu repertoriu de valoare din creaţia românească şi universală, a fost prezentă la Brăila prin prestaţia corului Societăţii filarmonice Lyra şi a corului Armonia încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Prin anii 1850 ia fiinţă în oraş prima orchestră simfonică, iar muzica de cameră sub forma cvartetului de coarde a fost şi ea reprezentată timp de peste 100 de ani. Muzica de fanfară şi concertele de muzică lăutărească găseau la Brăila o largă audienţă. Publicul brăilean a manifestat întotdeauna ceea ce scriitorul numeşte nevoia de muzică; de aceea, poate, pe aceste meleaguri s-au născut oameni de mare talent, care au dus pe marile scene ale lumii faima oraşului lor natal: George Niculescu-Basu, Hariclea Darclee, Petre Ştefănescu Goangă, Letiţia Anuşca Piraccini, Ionel Voineag ş.a. Aşa se face că, într-o vreme când Bucureştiul era supranumit Micul Paris, Brăila se putea şi ea mândri cu un calificativ care o onora: Mica Vienă. O tempora,o mores! Din păcate, în zilele noastre, Brăila este invadată de muzica de gang, vulgară şi de un prost gust înspăimântător. Prin ferestrele deschise ale caselor şi ale maşinilor de lux se revarsă acum acorduri de manele, cu iz oriental şi accente de Bosfor ori Dardanele. Dar, dum spiro, spero! Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât! pare a spune - cu optimismu-i cunoscut - scriitorul, reluând vorba bătrânului cronicar. Există în mod sigur suficiente motive pentru ca autorul să poată totuşi afirma, cu o necenzurată mândrie: Emblema culturală definitorie a Brăilei rămâne muzica.

Acest periplu prin lumea cultural - artistică a Brăilei continuă în volumul Jurământul... Euterpei. Primul capitol, intitulat Brăila, urbe în istorie, îi introduce pe cititori în atmosfera unui trecut îndepărtat în care oraşul a cunoscut, succesiv, perioade de dezvoltare înfloritoare, dar şi secole de oprimare. Este citat Nicolae Iorga: Oraşul Brăila a început prin a fi întâi un port, din port a ajuns să dea în târg şi din unirea portului cu târgul, cu ceva lume sătească dimprejur,apoi cu dezvoltare militară şi politică,s-a alcătuit forma superioară a unui oraş mare. (Din trecutul istoric al oraşului Brăila, Ed. Istros,1999, p.156). Sunt punctate câteva repere istorice semnificative: dovezi ale unei civilizaţii străvechi din epoca geto-dacică, actul de naştere al oraşului emis de Vlaicu-Vodă la 20 ianuarie 1368, dezvoltarea Brăilei între secolele XII -XIV, perioadă pentru care Iorga îi atribuie calificativul de ...regină a comerţului Ţării Româneşti, transformarea oraşului în raia prin cucerirea lui de către turci (1540-1829), Brăila în timpul revoluţiei de la 1848 şi pe parcursul celor două războaie mondiale.

Capitolul al doilea al cărţii se intitulează Brăila, cetate culturală şi cuprinde o trecere în revistă a începuturilor vieţii culturale a oraşului. Sunt amintite vechi preocupări pentru culegerea şi conservarea folclorului precum şi concerte ale vestiţilor lăutari brăileni (Petre Creţul Şolcan ş.a.), primele concerte de muzică de operă şi operetă la mijlocul secolului al XIX-lea, primele concete simfonice şi de muzică de fanfară. A fost benefică pentru dezvoltarea culturală a oraşului constituirea Societăţii muzicale Lyra (1883) şi a Conservatorului de muzică. Numeroasele societăţi culturale româneşti, greceşti, bulgăreşti, italiene şi evreieşti apărute în această perioadă au contribuit în mod esenţial la cultivarea gustului artistic al brăilenilor. Corul comuna, constituit în 1871, care va deveni mai târziu Ansamblul bărbătesc Armonia, va avea şi el un rol important în promovarea unei muzici de calitate la Brăila.

Partea a treia a cărţii este dedicată unei ilustre personalităţi a Brăilei contemporane: Nicu Teodorescu. Muzicolog şi muzician, scriitor, publicist, dirijor, animator fervent al vieţii culturale, medicul Nicu Teodorescu este omul care a deschis o epocă luminoasă pentru muzică în special şi pentru cultura brăileană în general.

Portrete cu variaţiuni pe contrapunct este o colecţie de radiografii umane în care scriitorul surprinde esenţialul eroilor săi pornind de la detalii. Tehnica de compoziţie pe care a ales-o Dumitru Anghel este aceea a contrapunctului. Nici nu se putea altfel! Dacă însă în muzică compozitorul poate recurge la suprapunerea mai multor linii melodice pentru a realiza o opera unitară, în portretistică drumul creaţiei este invers. Scriitorul porneşte de la o personalitate existentă, constituită, căreia, cu arta sa de bun psiholog şi fin analist, îi pune in evidenţă trăsăturile componente până la cele mai mici amănunte. Tehnică de bijutier,ori de meşter ceasornicar. Dar şi de... poet! Pentru că portretele lui Dumitru Anghel au o pronunţată notă de lirism, iar epitetele ornante,descrierile sugestive şi comparaţiile dintre cele mai neaşteptate dau stilului său valoare artistică.

Scriitorul are la dispoziţie o largă paletă coloristică pentru a crea un portret expresiv şi sugestiv. Atent la detalii, sesizează amănunte semnificative - vestimentaţia, timbrul vocii, zâmbetul, modul de abordare a interlocutorului, muzica şi lecturile preferate - care, în mod subtil,desemnează trăsături esenţiale de caracter.

Uneori portretul este pigmentat cu o doză de umor de bună calitate: Serios, grav, uşor afectat, ca un flăcău cu armata făcută, bun de însurătoare cu o fată posesoare a cinci pogoane şi maşină de cusut Singer, sau: Văzut din spate seamănă cu celebrul personaj al lui Walt Disney, pentru că se leagănă ca răţoiul Donald, încărcat de sacoşe... Alteori personajul este proiectat într-o şarjă amical-ironică: Îmbrăcat într-un costum de epocă şi machiat după recuzita filmelor de aventuri cu piraţi care tocmai atacă şi abordează o corabie genoveză, spaniolă ori olandeză, vajnicul epigramist mânuieşte sabia cuvintelor în doi peri. În unele cazuri, scriitorul apelează la eposul popular: Te învăluie cu priviri şi gesturi reţinute, de zână bună,cu care este bine să te întâlneşti dis-de-dimineaţă ca să-ţi meargă bine toată ziua, sau: La naştere ursitoarele i-au pus în scutece culorile pastelate ale curcubeului.

Portretele lui Dumitru Anghel nu sunt idealizate; cum însă tot răul este spre bine, micile umbre au şi partea lor luminoasă: Cetăţeanul... rămâne un tip incomod, pus pe harţă în orice chestiune, mai ales când şi unde nu se pricepe,dar se impune doct, cu o emfază pe care nu se sfieşte s-o afişeze autoritar, sau: Vorbeşte, vorbeşte mult şi acaparator, cu oricine şi despre orice... Argumentele sale au o notă subtilă de agresivitate şi nu admit replică.

Dar cine sunt aceşti oameni şi în ce ipostaze sunt văzuţi ei? Sunt profesionişti în cele mai diverse domenii - medicină, învăţământ, diplomaţie, pictură, grafică, muzică - oameni care îşi fac meseria în mod exemplar, cu rezultate notorii în carieră. Alţii sunt oameni cu funcţii politice ori în structura administrativă, lideri sindicali, directori, inspectori. O categorie aparte o formează cei pe care autorul îi defineşte,pur şi simplu, prin trăsătura dominantă a personalităţii lor: Şefa, Doamna, Liricul, Managerul. Portretele realizate de Dumitru Anghel, atât cele din volumul Portrete în aquaforte, cât şi acelea din Portrete în variaţiuni pe contrapunct, sunt obiective. Trecute însă prin filtrul subiectivităţii, ele se conturează şi prind viaţă din acea mare deschidere spre oameni pe care o are scriitorul. Aceste portrete se întrupează din prietenia, generozitatea şi căldura sufletească a autorului lor. Şi, mai ales, din talentul lui literar. Ele şi-ar putea găsi locul, aşa cum remarca George Apostoiu în postfaţa la volumul Portrete în aquaforte, ...nu într-o galerie de artă, ci într-un salon, în care reverenţele sunt discrete şi se ascultă Mozart. La fel de bine, aceste portrete ar putea deveni personaje literare de nuvelă ori roman, pentru că ele sunt o reprezentare convingătoare a particularului în general; în substanţa lor sunt surprinse cele mai variate atitudini şi reacţii morale ale omului aflat în complexul angrenaj social.

Cărţile lui Dumitru Anghel prezentate până acum aduc însă în conştiinţa cititorului o imagine incompletă a societăţii. Stridenţe şi dizarmonii se fac deseori auzite în vocea Brăilei; umbrele întunecă uneori lumina şi atunci se produc efecte de contrast pe care numai tehnica clarobscurului le poate reda. Ajungem astfel la cartea Portrete în clarobscur care vine să completeze imaginea de ansamblu. Este un volum de proză publicistică structurat în trei capitole Educaţie, Civic, Portrete. Lipsa de respect pentru bunurile publice care sunt murdărite sau distruse sistematic, vulgaritatea agresivă a prostului gust manifestat în pieţe şi unităţi comerciale, dar şi în domeniul cultural-artistic, comportamentul suburban al grupurilor de tineri care sfidează ostentativ prin limbaj şi gesturi triviale şi multe alte aspecte asemănătoare stârnesc indignarea scriitorului.

Autorul constată cu durere că oraşul însuşi, cu bulevardele, parcurile şi clădirile lui - multe de patrimoniu - suferă, fie din cauza neglijenţei şi a nepăsării, fie datorită demolărilor făcute iresponsabil. Clădiri impunătoare, de mare valoare arhitecturală, nelocuite în prezent, cu ferestrele lor sparte, uşi furate şi balcoane avariate, îşi trăiesc ultima etapă a existenţei lor ca adăpost pentru oamenii străzii. În schimb, au apărut faţadele de beton şi sticlă, gresia şi termopanele, elemente care implantate în arhitectura vechilor clădiri,au compromis nota lor de personalitate şi unicitate. Astfel, Strada Mare a Brăilei, cândva centru vital, comercial şi de promenadă, a devenit ...cea mai nefericită stradă din România de azi. Pe multe străzi, sau în afara oraşului şi-au făcut însă apariţia viloaiele, clădiri opulente şi finisate fără gust; e drept, din fericire, la Brăila mai puţine decât în alte zone din ţară.

În alte articole scriitorul menţionează fenomenul antisocial care se numeşte furt din avutul obştesc. Se fură capace de canalizare, cabluri din sistemul energetic şi din instalaţiile de securitate ale traficului feroviar, produse finite care se vând apoi la preţ de fier vechi. Din tabloul unui oraş aflat în suferinţă, care este Brăila de astăzi, nu pot lipsi câinii vagabonzi, coparticipanţi la traficul pietonal, sau muzica de cea mai proastă calitate care răsună strident până şi din maxi-taxiurile ce îi străbat în trombă străzile.

Interesante sunt şi portretele colective pe care scriitorul le inserează în volum. Ele surprind psihologia şi comportamentul unor grupuri sociale restrânse, care completează cu prezenţa lor imaginea comunităţii brăilene actuale. Iată, spre exemplu, tarabagii. Majoritatea tineri, unii cu studii superioare, tarabagii îşi petrec săptămâna, de luni până duminică la ora paisprezece, în faţa mărfurilor lor aranjate cu grijă: nasturi, baterii, batiste, ceasuri, bikini... Ziua lor de muncă începe pe la ora şapte cu aranjatul mărfii şi se sfârşeşte la ceas de seară când, strângându-şi marfa, constată, de multe ori, că n-au vândut de nici un leu mic şi devalorizat. Foarte cunoscute în oraş sunt şi echipele de muncitori angajate să execute diferite lucrări publice. Şi ziua lor de muncă începe la ora şapte,dar ea decurge cu totul altfel. Dimineaţa la prima oră îşi schimbă hainele,studiază locul de muncă alegând un spaţiu potrivit pentru bicicletă şi pachetul cu mâncare, povestesc, aprind o ţigară. Ascultă ştirile meteo şi-şi trec unul altuia sticla de ţuică. Pe la ora zece li se face foame aşa încât se aşează să mănânce şi desfac primele sticle de bere. Abia la prânz se apucă de treabă...

Dar, evident, nu toată lume este aşa. Brăila, ne asigură autorul, are şi lume bună. Este adevărat că ea nu mai are nimic comun cu lumea saloanelor literare, sau a seratelor muzicale în care oameni cultivaţi, de o eleganţă moştenită genetic, ascultau cândva muzică clasică, sau citeau poezie simbolistă. În această lume bună de după 1989, care funcţionează după norme stricte, nu au acces scriitori de renume, muzicieni talentaţi, pictori originali, actori celebri... Ea este alcătuită din îmbogăţiţi peste noapte, oameni de afaceri de mii de dolari sau euro, posesori de iahturi, cazinouri, vile şi maşini scumpe. Această lume bună, care îşi petrece vacanţele în hoteluri de şapte stele din Egipt, Hawaii sau Dubai, se simte totuşi bine şi dansând din buric în acorduri de manele...

Copiii proveniţi din această lume privilegiată se numesc beizadele, după arhaismul care desemna cândva pe fiii de domni ori voievozi ţinuţi zălog la Constantinopol ca garanţie a loialităţii faţă de Înalta Poartă a părinţilor lor. Aceştia reprezintă,după expresia scriitorului, o faună distinctă, arogantă, zgomotoasă, care a înţeles că-şi poate permite orice şi că poate cumpăra orice,de la mărfuri oricât de scumpe, la conştiinţe.

Dar locul de onoare în galeria portretelor realizate de Dumitru Anghel îl ocupă, cu siguranţă, cel intitulat Brăileanul. Aici arta portretistică a scriitorului impresionează nu numai prin pertinenţa observaţiei şi fineţea analizei psihologice, ci, mai ales, prin înţelegerea profundă a modului în care, trăsături de caracter şi de temperament dintre cele mai diferite, uneori diametral opuse, s-au îmbinat armonios în personalitatea unică, cu totul particulară, a brăileanului comun. Născut din amestecul de neamuri din istoria Brăilei, pe trunchiul originar s-au grefat deopotrivă lăcomia, cruzimea şi spiritul gospodăresc al turcilor, înclinaţia spre frumos şi artă, dar şi duplicitatea grecilor, hărnicia şi labilitatea lipovenilor habotnici, exuberanţa verbală şi talentul italienilor-zidari. În fond, conchide autorul, omul acestor meleaguri dunărene este ...sensibil, omenos, prieten devotat, mimează băşcălios indiferenţa şi neputinţa, dar îşi protejează intimitatea şi delicateţea sufletească printr-o aroganţă afişată zgomotos, uneori aproape de ridicol...

Ultima apariţie editorială a lui Dumitru Anghel, cartea Reverenţe critice, este o incursiune în fenomenul literar brăilean, aşa cum a evoluat el după Revoluţia de la 1989. Primul eseu îi este dedicat lui Fănuş Neagu, acest voievod al limbii române care a împlinit de curând 78 de ani. După starea de confuzie şi incertitudine din primul deceniu postdecembrist, când literatura nouă, de valoare, necenzurată de vreo restricţie ideologică, întârzia să apară, cartea lui Fănuş Neagu, Amantul Marii Doamne Dracula (2001), dă semnalul unei revigorări în planul literelor româneşti. Cele patruzeci şi cinci de eseuri care alcătuiesc volumul lui Dumitru Anghel sunt tot atâtea reverenţe critice, făcute cu graţie şi condescendenţă scriitorilor brăileni. Cărţile lor completează, prin pagini de o autentică valoare artistică, tabloul de ansamblu al vieţii social-culturale a Brăilei zilelor noastre.

Într-una din conferinţele ţinute la Cursurile de vară în cadrul Universităţii populare de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga vorbeşte despre omul interior, pe care îl consideră lucrul de căpetenie în societăţile omeneşti. Prin sintagma omul interior marele istoric înţelegea ...ceea ce are înăuntrul său fiecare dintre noi. Dezvoltând ideea, Iorga ajunge la concluzia că se poate vorbi despre sufletul comun al unei societăţi ca fiind rezultanta trăsăturilor dominante ale membrilor ei (Figuri reprezentative din istoria universal, Ed. ALL, 2001). Este tocmai ceea ce a surprins Dumitru Anghel în cărţile sale: sufletul şi spiritul comun ale unei aşezări omeneşti străvechi, înzestrată cu daruri minunate, a cărei voce a fost, ca şi Dunărea, tumultoasă, năvalnică, vijelioasă uneori, impasibilă, tandră, misterioasă alteori, dar mereu statornică.

Cărţile lui Dumitru Anghel refac, ca într-un joc de puzzle, o imagine de ansamblu prin amplasarea la locul potrivit a părţilor componente. Astfel prind viaţă, pentru imaginaţia şi înţelegerea cititorului, Braylam şi Ibrail care au fost, dar şi Brăila care este.

Iar autorul lor, brăilean prin adopţie, dar BRĂILEAN, este aşa cum îl dezvăluie cărţile sale: atent observator şi fin analist, bun psiholog, intransigent cu ipocrizia, vulgaritatea, non-valoarea şi prostul gust, sociabil, jovial, bun cozeur, amator de glume bune, discret, sensibil la muzica bună şi la farmecul feminin, avid de informaţii şi noutăţi, fără ifose şi morgă, prieten statornic şi devotat, entuziast, generos şi mereu îndrăgostit de frumos.

Sanda Tănase

 

DELIR ÎN CURCUBEU ŞI ALTE POEZII, DE ŞTEFANIA OPROESCU

Ediţie de lux, în condiţii grafice de efect, savant elaborată, cu o tentă uşor pedantă dar susţinută de bune intenţii şi de o finalitate convingătoare, volumul de versuri Delir în curcubeu şi alte poezii, Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2009, semnat de poetesa Ştefania Oproescu, se remarcă prin nota de seriozitate a demersului poeţilor contemporani de a atrage atenţia, în orice formulă, chiar... comercială (?!) că poezia există, că lirica rămâne o componentă serioasă a actului artistic iar... impasul de moment nu este unul de criză a comunicării, ci mai degrabă o reacţie de neacceptare a noului atât de... agresiv din domeniul celei mai vechi arte literare.

Un astfel de demers editorial face şi Ştefania Oproescu alegând o structură a noii sale cărţi, alta decât modelul standard, când mizează pe culorile spectrului, ROGVAIV, şi dă titlurile: Roşu, Oranj, Galben, Verde, Albastru, Indigo şi Violet, în trei... reprize lirice, pentru 21 de poezii; rămâne... cuminte pentru alte 20 de poeme cu titluri comune, obişnuite; încheie, în afara oricăror tipare cu Poemul pe care nu l-am scris niciodată şi, ca să fie şi mai convingătoare, intercalează 13 imagini plastice color.

În dicţionarele explicative, cuvântul delir este definit ca o tulburare a conştiinţei, manifestată prin halucinaţii, iar în sens figurativ ca o exaltare, extaz, frenezie, entuziasm excesiv. În poezie, sensul cuvântului se potenţează semantic pe o linie melodică cu variaţiuni sentimentale fără limită. În volumul Delir în curcubeu şi alte poezii, limita elegant acceptată capătă nuanţări de spectru solar, în gradaţie de clasic ROGVAIV, căruia poetesa şi adaugă bemoli plastici, după un lirism pe care-l struneşte după un tempo bine temperat, nicidecum... delirant.

Alteori, pare a se complace într-un fel de... dolce descântec liric şi, din exces de zel, irumpe în dezordine elegant controlată, excesiv elaborată apoi, pentru ca să sugereze disciplina şi cultura clasică în materie de simboluri poetice. Încadrarea într-o gamă coloristică cu cele şapte nuanţe spectrale şi intenţia de a le găsi corespondenţi lirici, de literatură... cu program, presupune fie orgoliu în exces, fie... delir sentimental, fie un risc asumat... Asumat liric, pentru că doar valoarea autentică este cea care dă girul ideii poetice, încărcăturii artistice!

De altfel, autoarea este hotărâtă să atragă atenţia pe toate căile şi începe cu... coperta, semnată de artistul francez Yves Tanguy, a cărei manieră suprarealistă se naşte, insinuant de simplu, din peisaje, din contururi minerale sau structuri botanice, extrem de conturate, cu o precizie până la saturarea de concret, evoluând treptat spre un aer straniu, metafizic pe alocuri, în aşa fel încât plastica lui Ovidiu Kloşka şi poezia Ştefaniei Oproescu să se întâlnească.

Dincolo de obsesia cromatică, poezia Ştefaniei Oproescu alternează între bucurie şi tristeţe, între linişte şi zbucium sufletesc, între singurătate şi neastâmpăr.

Delirul cromatic este evident, ostentativ, insinuant şi programatic, însoţit de tuşeul greu, apăsat al planşelor lui Ovidiu Kloşka, cu nuanţa cromatică potrivit stării sufleteşti a poetei, încât senzaţia de comunicare intuită de cititor este că ori pictorul s-a inspirat din poezie, ori imaginile au fost alese după o aleatorie selecţie cu intenţia de echilibru, de corespondenţă, într-un tutti ideatic liric-plastic.

Volumul de literatură Delir în curcubeu şi alte poezii este construit în trei părţi, ca un concert, ca o simfonie; în trei părţi cu o tonalitate unică spectrală de Rogvaiv, între care nu există respiro, fără aplauzele stânjenitoare dintre părţi ale spectatorilor neiniţiaţi, pentru că poetesa se expune liric... cu sufletul la gură, luând-o mereu de la capăt, pe un registru stilistic discursiv-continuu, pe aceeaşi linie melodic-cromatică.

În prima treime cromatic-lirică, cu primul Roşu, pag. 5, Ştefania Oproescu se identifică într-o biografie cosmică: am văzut cine sunt, / cine nu mai sunt; În al doilea Roşu, pag. 19, se vede orgolioasp, mândră, virilă, un simbol al unor idealuri de Icar în stare să îngenuncheze trufia Soarelui: Simt cum mi se înfig aripile în spate / una până în inimă, / cealaltă până în coasta cu pricina / ... / zborul le transformă în fulgerul / unei săgeţi..., şi abia dacă recunoaşte că: Eu mai am de căzut puţin, ca să accepte. Şi trufaşă, şi neînduplecată, şi neînvinsă: zbaterea fluturelui roşu / doar m-a împins / cât să dansez reverenţios / peste ispitele nebuneşti / ale focului, în cel de-al treilea Roşu, pag. 32-33, idee lirică a triumfului plenar.

În trilogia spectral-poeticp Orange, tonusul eului liric capătă nuanţări concrete: sete de culoare orange care nu mai ajunge, / care nu mai satură, pag. 6; idealul se vrea foarte concret în Oranj, pag. 20: licoarea oranj s-o sorb / printr-un pai de grâu / secerat proaspăt, ca să devină categoric, precis, ca o identitate manifestă: Când citesc poezie / nu-mi deschideţi uşa / să nu se sperie îngerul gemenilor, în poemul Oranj de la pag. 34.

Triunghiul cu alternative poetice din Galben are tonuri de... gri sufletesc, deşi spectral ar trebui să irumpă optimist în valuri de speranţe, pentru că poeta adaugă o tuşă grea, melancolică: Privirea albaştrilor răsfrântă pervers / în întomnări vegetale, / ... / însoţind muzica rece a clopotelor / bătând în galben, pag. 9. Tempoul elegiac, ca un leit-motiv obsedant, se amplifică în cel de-al doilea Galben, pag. 22, ca o Întomnare între afară şi mine, / solzi galbeni de frunze / ... / în care se ascunde iernaticul după, / solzi galbeni de frunze; cu o... coda în gamă sentimentală de sarabandă preclasică: Galbenă nostalgie searbădă, seacă / frison paludic torturant / prin absenţă, pag. 37.

În tripticul Verde, simbol al naturii, al reînvierii, al iubirii şi al vieţii, poeta Ştefania Oproescu plusează metaforic pe motive biblice: păcat ascuns în culoarea frunzei de vie, / ... / stare de graţie a fiinţei / din care au rodit trupuri şi legi / nimic fără verde / nimic fără verde, pag. 10; cu mirări şi dileme existenţiale, mascate de erezii şi păcate ale tăgadei, între credinţă şi sfidare: În aceeaşi secundă îmi imaginez / cum Dumnezeu privindu-şi creaţia / se minunează găsind-o atât de cuminte, pag. 24; dar îşi ia, precaut şi pentru orice eventualitate, măsuri de siguranţă, de iertare a păcatelor lumeşti: Jur pe verde de mai / sfinţit de ploaie / că şi acum merg bezmetic / prin dor ca un pui de armăsar / păscând inocent trifoi / la marginea cetăţii, pag. 40.

Trio-ul Albastru, cu reflexii mai mult plastice, picturale, include elemente cosmice ale creaţiei divine, cerul de azur, apa cu irizări bleumarine şi Planetă albastră...: albastră poveste a tainei / îngenunchiată la picioarele curcubeului / palpitând prezentul / năvălit de niciunde în memorie, / sărat adevăr al iluziilor..., pag. 12-13; un univers pur, celest, în care poetesa, în nevoia sa de pace şi echilibru sufletesc, este categorică, hotărâtă: Mă alătur copiilor / în petrecerea lor neatinsă / de izul otrăvitor al mlaştinilor, pag. 27; ca o încercare de a da sens real iluziilor, de a întrezări speranţa ]i de a percepe optimist viitorul: ...învaţă pas cu pas / prima lecţie a cuvântului mâine, pag. 42.

Trioletul Indigo este desenat pe partituri cu nuanţări ascendente de gamă majoră, agresiv, violent, ca şi varianta plastică semnată de Ovidiu Kloşkă, în ciuda conturului feminin, abscons, abia ghicit, care ar fi trebuit să-i transmită ideea de delicateţe, de suav, şi nu de sumbru, grav, patetic: Împreunări demonice / între catarge dănţuind isteric / şi buze de spumă fremătând pofticioase, / dansul nupţial al morţii, / respiraţia ei grea / într-un necontenit preludiu, pag. 14; într-un crescendo, pe acorduri wagneriene, cu aceeaşi idee obsedantă de negru, de trist, de bocet: Văd sângele întunericului / cum izvorăşte din plafonul peşterilor / locuite de lilieci orbi în lumină, / ... / cu seva ierburilor / fecundate de moarte, pag. 29; pe o fundamentală a eului liric, pe care Ştefania Oproescu şi-l adjudecă nonşalant, uşor persiflant, cu atac la... clasici: Tocmai îmi băusem porţia de lună / aşteptând pe banca din parc / noaptea să înflorească umbrele / copacilor cu aripi de brumă, / aşteptând să se arate / pasărea plânsului, pag. 43, pe aceeaşi cromatică de... indigo, cu pete de lumină, sugerate mai degrabă ostentativ decât discret de către autorul desenului.

Ultima trilogie din spectrul curcubeului poetic al Ştefaniei Oproescu, Violet-ul, trezeşte mister, ca o complicitate între creatoare şi energiile acestei variante spectrale, acestei culori: Toate culorile mi-au trecut peste trup, / mi-am respirat clipele oarbe, / le-am înălţat până la tăria întunecată / a viselor, / atâtea fragile năluciri explodând / în bolţi de vitralii, pag. 17; iar impresia de neprevăzut, de necunoscut, de nesiguranţă se accentuează în cel de-al doilea poem: În violet pulsează singurătatea, / de la violet mai departe nu ştim, / Mare Tăcere. Şi-atât, pag. 31; ca să încheie protestatar, revoltată, acuzatoare: Câte toamne poate să mai suporte / Şi frica - ghemuită în trup / de unde se trage mereu înapoi / ca un animal de pradă, pag. 47.

Celelalte... alte poezii, vreo 20, în afara ciclului spectral al curcubeului, debutează cu un fel de profesiune de credinţă lirică, vocaţională, de rost pe acest pământ, o originală ars poetica, un crez artistic, pe care Ştefania Oproescu îl motivează, pe care-l justifică mai mult pentru sine şi pentru condiţia sa de... artist al cuvântului frumos, încărcat de noi sensuri, mai plenare, mai nuanţate decât sensul rece de dicţionar, decât pentru... (rânjetul cunoscător al celui care întreabă): Uite, scriu ca să fac şi eu ceva / pe lumea asta. / Ceva din care să-mi plătesc / factura la frică, al somn, la trezire / la durerile de măsele, la orele de lene / la un căpătâi de dragoste (Dedicaţie, pag 49-50).

Un capitol, care pare a fi mai echilibrat, mai convingător, poate şi pentru că Ştefania Oproescu n-a mai fost încorsetată tematic de graniţa Rogvaiv-ului; capitol, în care are şi poezii scrise în tehnica prozodică învăţată la şcoală, cu rimă încrucişată şi în... săltăreţele dactile, ca-n poemul dedicat confratelui Dumitru Pricop, trecut în zona crepusculară: Poetul avea glasul tulburat / se înmuia în vers ca în tămâie / venea cu gândul că va fi uitat / venea să se i se-mbete vorba de vecie (Ultima venire, pag. 55).

De altfel, şi planşele lui Ovidiu Kloşka sunt mai elaborate, tuşele cromatice sunt mai apăsate, mai violente iar chipul uman mai bine conturat, mai insinuant, mai statutar...

Şi registrul tematic este altul, cu un lirism mai puţin abstractizat, mai intim aici, de-o pudică intimitate, chiar dacă există riscul derapajului în exces sentimental, ca În crevasa vreunei amintiri oarecare (Insomnie, pag. 52), sau din motive de impas sufletesc în căutare de certitudini şi spaţii largi de afirmare: Îmi caut casa din odaie în odaie / pe uşi de gheaţă stă scris accesul interzis / respir un vis cu struguri umbrind un cer deschis / cu struguri negri, mustind dulceag a ploaie (Vis cu struguri, pag. 67).

Şi aici, poeta pare încercată de dileme existenţiale, cărora nici nu vrea să le intuiască mecanismul cosmic al necesităţii şi întâmplării biologice: ...uneori te gândeşti / că nu moartea e spaima / care te bântuie ci posibilitatea / de a fi sechestrat de un vis, / imobilizat într-o dezordine stranie / uitat de orice înţeles / al întoarcerii (Inundaţie din culise, pag. 71); ca să acepte semnul din cumintele şi resemnantul... ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!: Eram nimic fără consemn / eram nimic fără ştiinţă / n-aveam pe tâmplă greu însemn / n-aveam pecete de dorinţă (Dau seamă, pag. 73).

Prezenţă activă în viaţa literară românească, Ştefania Oproescu încheie volumul de versuri Delir în curcubeu şi alte poezii cu o poezie-colaj, un exerciţiu de versificaţie, Poemul pe care nu l-am scris niciodată, cu titlurile cărţilor celor 40 de participanţi, dintre care 27 din ţări de pe toate continentele lumii, la Festivalul Internaţional de la Curtea de Argeş, 2008, în limbile română, franceză şi engleză: Am fost acolo. Eram toţi / Venise unul cu Primul tramvai (1) / Altul cu o Piatră înflorită pe braţul drept (2) / ... / când mi s-au înfipt aripile în spate (29) / ... / într-un Peisaj cu ură şi tremuri (37) (Op. cit., pag. 101-104, cu semnătura poeţilor Viaceslav Samoskin (Rusia), Laurian Stănculescu (Bucureşti), Ştefania Oproescu (Focşani) şi Constantin Gherghinoiu (Brăila).

Dumitru Anghel

 

SCRISUL CA DESTIN

Impresiile Luminiţei Aldea despre poezia lui Adrian Botez

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: Mircea, fă-te că lucrezi! - şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa – ...atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu...

Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.

Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!... Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?...

Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!

Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:

V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?... Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers... Simt pământul respirând... Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse... Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumnezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam îl simt...

Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtând titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce îşi spun unul altuia poete.

Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.

Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu îmi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.

De exemplu poezia Când scrii o carte e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii după ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere... Îmi încep scrisul cu o rugăciune şi îl sfârşesc cu o mulţumire către cel ce mă inspiră.

În Seara vorbesc cu fratele Hristos mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească...
Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu - ce acum este parte a aerului ce îl respiram si face parte din fiinţa noastră ca apa, e împărtăşania noastră cu vis - dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă... V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs. – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.

Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu: Ce bani buni ai făcut tu, fă Patrie,/Cu turcaleti, cu arabi, cu libanezi si curzi, /în boschete sau direct din picioare/Toţi ştiu ca eşti meseriaşă când dai din bucile tale, fă Patrie,/Ale tale sunt pârâiaşele de spermă care-ţi curg printre sâni,/Ale tale izvoarele de fecale!/Ce frumoasa eşti tu, fa Patrie si cum ne laşi sa ti-o băgăm toţi intre picioare,/Stai si tu la noi măcar o dată, fă Patrie, să ne dăm şi noi drumul în tine!/Ce sfinctere şi ce rozetă ai, fă Patrie,/Nimeni nu dă aşa de bine din cur ca tine?… - cf. Mihail Gălăţanu - O noapte cu Patria) - şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor! A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge:Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înălţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre florile răului ale lui Baudelaire, sau mucegaiurile lui Arghezi - înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.

Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia Pax, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut - şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!...

Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?... Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân.

Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: Meditaţii ramificatoare/ daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie - de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn - ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi. Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?!. Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi! - ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de viermi ca oricare mădular: Aripa/ ostenită - am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi - şi duh mă voi face? şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire - şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.

Poezia, harul - nu vin oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire - deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru - sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine. Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!... A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă - dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.

Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: Ars poetica/ toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu - nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos: orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână pe care poetul o descrie tot în Ars poetica sa şi îngemănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.

Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin - şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:

Dur, inchizitorial, dar adevărat!

Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus da oricât am fost de flămândă, nu am spus da nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus da nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevărată si spiritul acestui pământ... nu am spus da niciodată, daca da-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şopârlele ce conduc astăzi visându-se iguane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă... Ei să înţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola... Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta...

Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!

Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nici altul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor - de scris citind: Rugăciunea unui copil:

Despre-acest neam de toţi călcat

Când sfinţi Te-or întreba

Spune-le că-i adevărat:

L-ai luat în slava Ta

 

Să le spui curat

Că l-ai înălţat

De unde l-ai luat:

Pe-o gură de rai

Pe-un picior de plai…

Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat - de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?... Ştiu, poete... Ştiu... Plânge pământul şi străbunii în tine plâng - şi nu te lasă să taci... Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.

…Normal că este prezentă şi tema dragostei de natură (…), ca la orice poet mare. Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu mă mir ca ultimul vers este: ...renunţ să mai fiu eu... - de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină - aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ.

Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat: de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem - îndelung/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi? şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi - eu te-am slăvit!

Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa - raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. Măreţie are nu omul: suferinţa lui - spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta - înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei.

Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: Prigoană de doină, Cântecul cavalerilor rourei, Licornul, Doina ghiocului, Venit-a ceas, Rugăciunea unui copil. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile în dulcele stil clasic: Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai.

Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar profesionist... M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic... Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea - şi totuşi nu ştiu cum să închei... Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule... Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:

Bilanţ

n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu

îngenuncherea

pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti

îndatorat mocirlei

nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa

nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

 

slab poţi să fii – uneori – cât mai

rar: ticălos

niciodată

 

cine greşeşte din credinţă - nu

greşeşte – dar când el

ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja

simt neplăcut pe obraz - încleiate a moarte

balele Iudei

 

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici

de sus – apoase lacrimi să mă stropească

sub pământ

 

aş vrea – ca otrava cea bună – care

asmute-n plumb – răutatea şi

măreţia divină a aurului – de neoprit

să pătrund – prin ureche – ori

minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor

puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc

fiece epitaf: versul smuls

din rărunchii durerilor mele

cu patimă

trecute

 

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să

obţin un prim armistiţiu – cu

Dumnezeu.

Luminiţa Aldea (Cornu Luncii - Suceava)


 

SPIRITUALITATE

ÎN VAN…

Într-o furtună de gânduri şi într-o clipă de claritate, întrebările nu mai contenesc să lovească sufletul măcinat de nelinişti inexplicabile: Ce e dincolo de linia vieţii? Dacă am şti, altfel ar fi traiul nostru? Care ar fi preceptele după care ne-am conduce?

Dar viaţa n-ar mai avea farmec dacă ne-ar fi revelate toate răspunsurile. Misterul zace nedezgropat până la moarte. Astfel, ne minţim că există fericire, împlinire şi alte valori şi sentimente, de care ne agăţăm în momentele când simţim că totul s-a sfârşit. E mai palpitant să nu cunoaştem momentul despărţirii de trup şi să trăim cum vrem, neîngrădiţi de nimic. O viaţă nebună, haotică şi vulnerabilă. Pe de altă parte, mă gândesc că dincolo de planul fizic mai este ceva: o stare de spirit, o răsplată a existenţei.

Omul are nevoie de un suport moral, de o credinţă, de o confirmare că binele e suprem, iar sufletul, veşnic. Şi cu toate acestea, sărmanul, se îmbată cu aşa-zisa fericire şi strigă în gura mare că nimeni nu mai e ca el. Ba mai mult, într-un acces de solidaritate oarbă şi de generozitate fără limite, urează tuturor Să fiţi fericiţi! Dar atunci nu realizează că fiecare om percepe fericirea în felul său. Pentru unii, ea nu există decât într-un loc necunoscut. Li se pare stupidă urarea de mai sus, ştiind că dacă nu cunoşti, este imposibilă fericirea. Şi-atunci, cum să numim viaţa?

Trăim pentru a muri, târâţi printre amăgiri şi rânjete false. Nimic nu pare feeric şi special. Toţi termenii legaţi de fericire sunt născociri stângace, care să reprime luciditatea şi să-i dăruiască promisiuni ireale. Fiecare clipă de respiraţie trece printr-un filtru atent al gândirii tăioase şi repudiază tot ceea ce pare distrugător pentru conştiinţă. Aşa gândeşte un călugăr, al cărui destin este suferinţa în schimbul vieţii veşnice. El îşi reprimă sentimentele inutile şi ucigătoare, supunându-şi trupul unei penitenţe zilnice, iar mintea, rugăciunii neîncetate, spre a fi continuu purificată de puterea ei.

Oare ar fi necesar ca omul să experimenteze diferite ipostaze şi să aleagă apoi una, ca fiind calea către un spirit liber? Poate că da. Numai că ar putea fi ultima, prea timpuriu. Şi atunci, nu ar afla drumul către visul ideatic. Totul se opreşte cândva, lăsând în urmă întrebări fără un răspuns. Timpul sau cineva anume, nu ne permite să rătăcim fără sens printre îndoieli şi regrete, căci avem o anume cale de parcurs, la capătul căreia ne vom regăsi, ori ne vom pierde pentru totdeauna. Ne consumăm ca o lumânare, fiecare cu flacăra lui, slabă sau puternică, lăsând în trecut ceva sau mai nimic.

Vrem ca oamenii să-şi amintească de noi, dar oare ne foloseşte asta la ceva? Ne ajută cumva? Nu cred. Memoria dispare şi ea odată cu fiinţa, coborând miile de trepte spre templul uitării, peste care se va aşterne un hău necuprins. Suntem singuri şi aşa vom rămâne. Ne prefacem că nu putem trăi unii fără alţii. Conştiinţa ne va însoţi oriunde, chiar şi dincolo de pragul vieţii, căci existenţa e asemenea sferei, venim pe lume ca unică fiinţă şi plecăm la fel, luând cu noi speranţe şi dorinţe, călătorind către un vis imaginat demult, când nu eram decât un fir neînsemnat de nisip. Doar liniştea adâncă, strecurată delicat printre gânduri, mai are forţa de a consola vieţi răpuse de chinuri cumplite. Şi totul se duce în pământ, care înghite şi fărâma de cer curat care a mai rămas, pentru a privi cu multă compasiune cum se stinge soarele vieţii, lăsând loc întunericului.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

LICENŢE CREATIVE COMMONS

Creative Commons (http://creativecommons.org/), având acronimul CC şi motto-ul Share, reuse and remix – legally, este o organizaţie nonprofit care oferă artiştilor, autorilor, oamenilor de ştiinţă, editorilor şi educatorilor opţiunea de utilizare a unui copyright flexibil pentru operele lor publicate pe Web, furnizând instrumentele necesare în acest scop. Astfel, CC permite schimbarea termenilor copyright-ului, înlocuind clasicul All rights reserved (Toate drepturile rezervate) cu Some right reserved (Unele drepturi rezervate). Ţinta CC este de a lărgi domeniul de creaţii disponibile tuturor în mod legal, atât pentru utilizare cât şi ca părţi ale unor noi creaţii. Sub licenţă CC pot fi destribuite text, muzică, video, imagini etc.

Situl Creative Commons dă titularilor de drepturi de autor posibilitatea de a oferi publicului o parte din aceste drepturi (păstrându-şi cealaltă parte), folosind o serie de mecanisme, printre care eliberarea lucrărilor în domeniul public sau sub licenţe de conţinut deschis. În acest scop, CC furnizează o serie de licenţe libere pe care titularii drepturilor de autor le pot alege atunci când vor să-şi publice lucrările pe Web. De asemenea, sunt furnizate şi servicii care permit descrierea lucrărilor şi licenţelor corespunzătoare, facilitându-se astfel localizarea şi prelucrarea automată a lucrărilor.

Organizaţia Creative Commons şi proiectul cu acelaşi nume au fost lansate la San Francisco în 2001, cu sprijinul Centrului pentru Domeniul Public (Center of Public Domain) şi Fundaţiei Rockefeller, precum şi al altor organizaţii şi persoane publice. Primul set de licenţe CC a fost publicat la 16 decembrie 2002, acestea fiind inspirate parţial din GNU GPL (GNU General Public License). În anul 2004, CC a primit Golden Nica Award, de către Prix Ars Electronica (http://www.aec.at/en/prix/), la secţiunea Ars Vision.

Conform lui Lawrence Lessig de la Stanford Law School (http://www.law. stanford.edu/), unul dintre directorii Creative Commons, eforturile CC au ca scop dominanta şi tot mai îngrăditoarea cultură a permisiunilor, în care un material protejat de copyright poate fi utilizat numai cu acordul explicit al titularului drepturilor de autor. Acesta a criticat limitările de alegere a legii dreptului de autor (un autor care publică pe Web poate alege între a accepta drepturile prevăzute de lege sau a lăsa opera în domeniul public).

Licenţele CC sunt utilizate de un număr foarte mare de situri, deşi nu toate materialele postate pe acestea sunt disponibile sub astfel de licenţe. Iată câteva dintre siturile respective: Flickr (http://www.flickr.com/), Internet Archive (http://www.archive.org/), OpenCourseWare (http://ocw.mit.edu/), Ourmedia (http://www.ourmedia.org/), Public Library of Science (http://www.plos.org/), Wikimedia Commons (http://commons.wikimedia.org/wiki/ Main_Page). De asemenea există proiecte naţionale care sprijină publicarea operelor sub licenţe Creative Commons. Dintre acestea pot fi amintite: Images for the future (http://www.imagesforthefuture.org/) – proiect guvernamental olandez susţinut cu 137 de milioane de euro, pentru a pune pe Web filme, emisiuni TV şi înregistrări radio, precum şi fotografii din arhivele olandeze; Overmundo (http://overmundo.com.br/) – sit colaborativ pentru promovarea culturii braziliene.

Licenţele Creative Commons variază de la o libertate aproape totală până la permisiuni foarte limitate. Aceste permisiuni (condiţii), incluse în licenţele CC sunt: Atribuire (Attribution) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, inclusiv operele derivate, cu condiţia de a menţiona autorul operei originale; Necomercial (Noncommercial) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, dar şi operele derivate, exclusiv în scopuri necomerciale; Fără opere derivate (No Derivative Works) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a copia, distribui, afişa şi interpreta o operă, fără a crea opere derivate pe baza acesteia; Distribuire în condiţii identice (Share Alike) – autorul oferă utilizatorilor posibilitatea de a distribui opere derivate numai sub o licenţă identică cu cea care guvernează opera originală.

Pentru toate licenţele Creative Commons, folosirea/partajarea operei înseamnă posibilitatea de a o copia, distribui, afişa şi interpreta. Distribuirea de opere derivate presupune că utilizatorul are posibilitatea de a transforma/modifica opera originală (remixa), precum şi de a crea alta pe baza acesteia.

Creative Commons pune la dispoziţie la adresa http://creativecommons.org/license/ un formular (Choose a License) care permite autorului să aleagă cu uşurinţa licenţa optimă sub care doreşte să-şi publice opera (răspunzând la câteva întrebări), un logo de identificare şi un text descriptiv (versiunea în limba română este disponibilă la adresa http://creativecommons.org /license/?lang=ro ).

În data de 2 septembrie 2008, la Centrul pentru Jurnalism Independent din Bucureşti, a avut loc lansarea licenţelor Creative Commons în România, la iniţiativa lui Bogdan Manolea (un cunoscut specialist român în legislaţia Internetului). Comunicatul de presă oferit cu ocazia lansării poate fi citit pe situl APTI (Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet), la adresa http://www.apti.ro/Lansare-CC-ro-comunicat.pdf. Echipa Creative Commons România, condusă de Bogdan Manolea şi Ştefan Gavrilescu şi susţinută de echipa APTI, a parcurs procesul de adaptare a licenţelor CC şi discuţie publică cu experţi juridici naţionali şi internaţionali, în consultare cu Creative commons International.

După Bogdan Manolea, Dreptul de autor are aceleaşi principii din 1886 până acum, dar investiţia in suportul creaţiei, la ora aceea, era semnificativă, numărul celor care puteau să creeze fiind mult mai mic. Internetul vine cu noi forme de exprimare, este din ce în ce mai uşor de publicat, intervine conceptul de sharing, de partajare, devine din ce în ce mai folosit conţinutul realizat de utilizator... Creative Commons nu înseamnă o alternativă la legea drepturilor de autor, ci este complementară acestei legi. Doar cine e titularul dreptului de autor poate să pună o licenţă pe obiectul protejat. Licentele Creative Commons nu sunt revocabile, nu iţi dau protecţie mai mare decât legea, nu te pot ajuta în instanţă dacă e cazul şi nu se aplică la softuri, pentru că sunt alte licenţe aplicate în domeniul respectiv (acest text al lui Bogdan Manolea a fost publicat în data de 4 septembrie 2008 pe situl http://www.underclick.ro/).

Căutarea resurselor Web publicate sub licenţă Creative Commons poate fi efectuată folosind:

· serviciul de căutare Search Creative Commons (http://search. reativecommons.org/);

· motorul de căutare Google, modalitatea de Căutare Avansată (Advanced Search) şi opţiunea Usage Rights la care se poate specifica not filtered by license sau free to use or share;

· serviciul de căutare pentru resurse licenţiate Creative Commons, dezvoltat de Yahoo! (http://search.yahoo.com/cc);

· un instrument din colecţia Mashable (http://mashable.com/) pentru detectarea resurselor publicate sub licenţă CC (http://mashable.com/2007/10/27/creative-commons/)

Articolele publicate pe Web sub una dintre licenţele Creative Commons sunt sau pot fi sursă de inspiraţie pentru educatori, inclusiv pentru cei din România. De asemenea, aceştia işi pot pune la dispoziţia cititorilor, pe Web, propriile articole, utilizând licenţele Creative Commons.

Traian Anghel


 

REPERE...

PERPESSICIUS, POETUL VIU

Erudiţia criticului, afirmă Eugen Simion, este impresionantă şi se revarsă cu generozitate în comentarii de un graţios cărturărism. Fraza e bogată, odobesciană, înflorită cu metafore, uneori mai sugestive decât acelea din textul comentat. Criticul este un virtuoz al stilului artistic.

Acestea sunt doar câteva cuvinte de apreciere a unui mare critic, academicianul Eugen Simion, despre un alt mare înaintaş, un critic prin vocaţie, eseist, poet, cercetător şi editor al operei lui M. Eminescu.

În vâltoarea vieţii prezentului este greu de recunoscut personalitatea profesorului Dumitru S. Panaitescu, Perpessicius, doar după această sugestivă apreciere, a mai tânărului confrate.

Mare creator de opere originale şi editor de mari opere ale înaintaşilor, Dumitru S. Panaitescu, s-a născut în Brăila în anul 1891. În adolescenţă a urmat cursurile liceului Nicolae Bălcescu, adevărată pepinieră de minţi luminate, după care, ajungând în Bucureşti, studiază filologia, secţia limbi romanice, pe care o absolvă în anul 1914.

Pasiunea pentru scris a simţit-o de foarte tânăr. În revista locală Flori de câmp a debutat cu proză originală, încă din anul 1911.

Pseudonimul Perpessicius şi l-a ales în anul 1915, când a debutat cu poezii în periodicul Cronica din Bucureşti, condus de Tudor Arghezi şi Gala Galaction.

Prin talentul dovedit ca poet, Perpessicius intră în galeria marilor talente interbelice, alături de Ion Barbu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, George Bacovia etc. La acesta din urmă, el a sesizat unul dintre cele mai autentice izvoare ale poeziei moderne româneşti.

Profesorul şi omul de litere, Perpessicius, a excelat în critica literară, eseurile şi analizele sale apropiindu-se ca valoare de cele ale lui George Călinescu şi Vladimir Steinu.

Respectând cronologia drumului său literar trebuie să începem, însă, cu spicuiri din opera poetică, în care putem repera suflul tineresc, emoţiile artistice şi sensibilitatea unei minţi cultivate în contact cu o datele fundamentale ale existenţei, dragostea, războiul, moartea.

Ca şi mine, presupun că şi cititorii poeziilor care urmează, vor fi plăcut surprinşi, să observe că Brăila a mai dat în secolul XX un poet important, ce trebuie readus acum în memoria contemporanilor:

Ca floarea prinsă în rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă

În bănuieli prea multe şi prea grave

Asemeni florilor ce prinse-n rocă

Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

 

De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem,

Din pietrele ce-o fac nesănătoasă

Şi răsădind-o-n brazdă apoi s-o prindem.

Nestânjenit să crească - mai frumoasă?

Din volumul Itinerar sentimental, 1932

 

Din şanţ, executaţii…

Din şanţ, executaţii privesc cu ochiul fix

Spre stelele sublime ce ard în depărtare,

Şi-n recile pupile sticlirile stelare

Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

 

Prin viile din preajmă e-un straşnic chiuit

De greieri ce cu mustul s-au îmbătat şi joacă

Şi ţipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă

De sânge zac în şanţuri, sătui de chefuit.

 

Din urna neagră - a zării - un zar al negrei sorţi -

Un reflector irumpe cu lungile-i antene,

Cădelniţează-o clipă pe locul gravei scene

Şi-apoi aruncă giulgiuri şi lespezi peste morţi.

(Din volumul Scut şi targă, 1926)

 

La micul Cupidon de bronz

Et puer est et nudus Amor…

Ovidius

Sub ochiul dispreţuitor al lui Voltaire citesc,

Privind, din când în când,ferestrele la care se-mbulzesc

Bezmeticele roiuri de zăpadă.

Pe hornuri crivăţul vuind, din stradă

Aduce ţipete de prunci puşi la înţărcare,

Şi urlete de lupi ieşiţi la drumul mare,

Şi răbufneli de vânt pe coridoare.

 

Ce farmec e-n biblioteca izolată!

Plutesc în voia gândurilor line,

Şi mă surprind gândindu-mă la tine,

Şi mă încânt de-această locomoţiune minunată,

Ce îmi permite să ajung cu bine,

Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.

Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită,

Revăd Danubiul şi balta înverzită,

Revăd atâtea colţuri răzbătute-n mai,

Dar mai cu seamă parcul

În care ne opream adesea să privim,

La micul Cupidon de bronz ţintindu-şi arcul,

Ce stă zâmbind, în pielea goală, n-tr-un alai,

De fluturi şi de flori şi ne îndeamnă să ne iubim…

 

Dar vântul zgâlţâie ferestrele, şi ielele

Idilele le-alungă cu harapnicele.

Şi mă gândesc, înduioşat, la micul Cupidon plăpând,

Ce despuiat de tot în bronzul gol şi-ntroienit,

Stă-n parcul astăzi desfrunzit,

Nepăsător de frig - ca vara

În mijlocul florilor - dar aşteptând,

Convins că o să vină iarăşi primăvara.

(Din AlbumuI, Album danubian, 1921)

Elanurile tinereţii înaripează imaginaţia poetului; ea învăluie pe Fatma, o frumoasă fată cu nume arab, dar şi cu rezonanţă de soartă. Poate fi desigur şi un simbol emoţional, o muză călăuzitoare în complicata retortă a cuvintelor ce ridică fruntea spre soarele poeziei.

Surprinzător este faptul că exoticul nume îl întâlnim şi într-o poezie a lui George Coşbuc, apărută în 1893, în volumul Balade şi Idile, cu titlul Fatma, o frumoasă fiică de calif din Bagdadul basmelor, nu din cel de astăzi, distrus de război.

Desigur, criticul Perpessicius, era la curent cu opera confratelui său ardelean, dar l-a impresionat acest nume arab, pe care l-a folosit în circumstanţe de dragoste mult mai românească, într-o sugestie a tânărului îndrăgostit de a replanta în alt loc iubirea crescută pe un sol dur, pe o rocă; ea trebuia răsădită într-o brazdă de pământ, unde să crească mai frumoasă.

Mobilizat în 1916, în timpul primului război mondial, tânărul profesor de limbi romanice, cu vocaţia criticului de nemurire literară în raniţa de ofiţer, îşi aduce obolul de curaj şi sânge, ca orice patriot român, şi, într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte, este rănit la mâna dreaptă, rămânând infirm pentru tot restul vieţii. O ironie a soartei, nu?! La vârsta de 25 de ani, profesorul şi omul de litere se vede silit să înveţe să scrie cu mâna stângă.

Ca şi în opera lui Camil Petrescu, războiul a lăsat, şi în creaţia analizată aici, urme importante. Poezia, Din şanţ, executaţii, transmite un mesaj cutremurător, o imagine apocaliptică despre luptele de la Silistra din 1916, la care Perpessicius a trebuit să ia parte.

Cuvântul folosit de artizanul de talent capătă forţă şi rămâne în corsetul lui imagistic peste ani, peste secole.

Din şanţ executaţii privesc cu ochiul fix

Spre stelele sublime ce ard în depărtare…

Grozăviile războiului au săpat urme de neuitat în conştiinţa poetului; el a transmis cu talent peste ani imaginile care l-au cutremurat.

Albumul danubian, un ciclu de poezii dedicate amintirilor şi emoţiilor, păstrează pentru atunci şi acum delicate imagini de dragoste incipientă, de reverie în căutarea împlinirii.

Revăd Danubiul şi balta înverzită…

Dar mai cu seamă parcul

În care ne opream adesea să privim

La micul Cupidon de bronz ţintindu-şi arcul…

Cine mă poate contrazice că poetul nu dedică aici nestemate oraşului său natal? Cine poate să observe altceva decât imaginea statuii de deasupra izvorului aflat în Grădina Mare?

În cercuri concentrice, prin apele amintirii şi prin intermediul cuvântului meşteşugit, poetul se întoarce în timp şi survolează ariile înflorite ale adolescenţei, minunatele locuri ale Brăilei, care se contopesc în sufletul fiecăruia dintre noi cu zborul adolescenţei şi cu perplexitatea primei iubiri.

Opera marelui nostru concitadin se întinde pe o perioadă de şaizeci de ani. Aici am făcut doar o mică incizie în cerul poetic al operei. În viitor vom releva şi valoarea deosebită a creaţiei sale de cărturar inspirat, de critic literar şi editor al clasicilor literelor româneşti.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

ET IN… BRĂILA EGO!

Et in Arcadia ego! - Şi eu am fost/ trăit în Arcadia!

Precum antica Arcadie, colţ de rai al Peloponesului, populat de oameni fără seamăn în toate, Brăila zilelor noastre, la cele aproape şase secole şi jumătate de atestare documentară, nu-şi dezminte renumele de oraş cosmopolit, oraş cultural, oraş frumos şi ospitalier, pe care Dunărea îl leagă, pe drum de apă, cu Marea şi cu Lumea…

Deşi - vorba proverbului - A nimerit orbul Brăila…, în traseele de vacanţă, desfăşurate după anume repere de suflet, Brăila nu şi-a găsit niciodată locul în itinerariile mele anterioare.

Mă fascinaseră poveştile lui Panait Istrati, alergasem, numai în vis, cu toţi caii albi ai lui Fănuş Neagu pe coclaurile Bărăganului, până la Brăila, traversasem Dunărea de câteva ori, cu trenul, pe podul construit de Anghel Saligny la Cernavodă, o trecusem şi cu bacul, de la Ostrov la Silistra, o văzusem prin geamul unui vagon de clasa a doua la Turnu Severin… Am dormit o noapte pe Dunăre, într-un hotel amenajat pe un vapor dezafectat, la Budapesta, am făcut croaziere pe marele fluviu în Ungaria şi la Viena, am văzut Dunărea la Bratislava, printre ramurile sălciilor pletoase, dar la Brăila…, încă nu mă purtaseră paşii.

S-a ivit ocazia la începutul lui martie, anul trecut, când - Ce mare onoare! - am descins, din zăpezile Ţării Dornelor, în minunata aşezare de la Dunăre, invitată fiind ca membru al juriului Concursului Naţional de creaţie literară pentru elevi, organizat de Şcoala Ion Creangă - veche şi prestigioasă instituţie de învăţământ - sub genericul: Hai, despre copilărie să vorbim!, concurs aflat atunci la a patra ediţie.

Emoţiile erau cu atât mai mari, cu cât, nimeni altul, decât foarte cunoscutul scriitor ardelean Nicolae Băciuţ, fusese desemnat preşedintele juriului. Îl cunoscusem la Vatra Dornei, cândva, la o întâlnire a scriitorilor dorneni cu redacţia revistei Vatra, care apărea la Târgu Mureş şi la care domnia sa era redactor pe atunci. Ştiam că reuşise, printre altele, performanţa unor interviuri de excepţie cu mari personalităţi ale culturii româneşti: Nicolae Steinhardt, Nichita Stănescu, mai târziu, Grigore Vieru şi alţii…

S-a dovedit, încă o dată, că oamenii mari, asemeni lui Băciuţ, sunt, cu adevărat, modeşti. Din prima clipă, comunicarea între noi doi, dar şi între noi şi organizatorii şi gazdele concursului s-a produs firesc, deschis, cordial…

Liantul dintre toţi cei implicaţi în acest foarte important demers, sufletul activităţii în sine, flacăra, care ardea pentru reuşita a toate, a fost profesoara Angela Olaru, cea care şi iniţiase concursul în urmă cu câţiva ani. Dânsa a găsit chei potrivite şi a deschis sufletele tuturor colegilor… A reuşit să-i motiveze pe toţi oamenii şcolii, nu numai pe filologi, să fie o echipă. Fiecare a reprezentat o rotiţă care, dacă n-ar fi funcţionat, întreg angrenajul s-ar fi năruit.

Am intrat în şcoală cu oarecare sfiiciune, dar ne-a întâmpinat cu căldură sufletistul profesor Victor Buzea, directorul instituţiei de peste 20 de ani, secondat de Livia Băcanu, director adjunct, o suceveancă (aveam să aflu) de la Baia, vechea capitală a Moldovei. Ne-au prezentat istoricul impresionant al şcolii, apoi şcoala cu încăperile ei, cu oamenii şi cu toate reuşitele lor, deloc puţine.

Am aflat că biroul directorului este un loc deschis în care poţi intra oricând şi cu orice problemă, că găseşti aici, nu un director, ci un prieten, un coleg…

Pe lângă jurizarea celor peste 2000 de lucrări, primite din absolut toate colţurile ţării, gazdele ne pregătiseră şi momente de încântare sufletească şi spirituală…

Mă simţeam deja brăileancă - cred că şi domnul Băciuţ simţea la fel - când admiram valurile, tulburi acum, ale Dunării, de pe faleză, alături de noii prieteni: amândoi directorii, Angela Olaru, profesorii Nicolae Barbu şi Carmen Vlad ori Ana Maria Zlăvog, dar şi un rafinat poet, deţinătoarea unui prestigios premiu literar obţinut la Iaşi…

Şi, ce bucurie, când elevii unei clase a V-a ne-au poftit la o întâlnire cu ei şi ne-au recitat versurile! Miruna, Filip, Laurenţiu, Ioana, Andra, Nicoleta-Adela, Răzvan, Gabi, Ştefan şi toţi ceilalţi… Versuri, flori şi mărţişoare… Ne-am fotografiat împreună. Simţeam că se bucură de întâlnirea cu noi şi cu poezia, iar noi ne bucuram de bucuria lor…

O seară cu totul specială avea să se petreacă la Muzeul Brăilei. Sub genericul Scriitori şi cărţi, masa rotundă, moderată extraordinar de conf. univ. dr. Zamfir Bălan, director adjunct al instituţiei, ne-a făcut pe toţi cei prezenţi acolo să plecăm acasă mai bogaţi. Mărturisesc că, pentru mine, personalitatea domnului prof. univ. dr. Ionel Cândea, director al muzeului, a fost copleşitoare. Nu numai că iubeşte cu toată fiinţa sa Brăila şi o cunoaşte ca nimeni altul, dar o dăruieşte şi altora… Plus că am putut intra în dialog direct cu două dintre condeiele actuale ale Brăilei: Constantin Gherghinoiu şi Vasile Datcu, iar Angela Burtea, debutanta într-ale scrisului, mi-a dăruit câteva Frânturi de suflet, adunate într-un foarte elegant volum de proză.

Întreaga frumoasă întâmplare brăileană avea să se încheie fastuos, printr-un spectacol, în sala de festivităţi a Colegiului Ana Aslan, unde, în deschidere, elevi de clasa a IV-a, discipoli ai Marianei Simion, coautoare a proiectului, au transpus artistic secvenţe din opera lui Ion Creangă, interpretându-le cu spontaneitate şi vioiciune copilărească.

S-au decernat premiile, s-au împărţit diplome şi cărţi, s-au oferit flori, multe flori, o căruţă de flori, din care, ulterior, a binemeritat şi gazda noastră, doamna Zamfira Stănescu.

Şi, nu în ultimul rând, trebuie spus că rămâne o enigmă faptul că, în doar câteva ceasuri, de la terminarea jurizării şi până la festivitatea de premiere, a putut să apară o revistă specială, Hai, despre copilărie să vorbim!, revista concursului, tipărită color, de care… vinovate nu pot fi decât Rodica Alexandru, informaticianul şcolii, şi Angela Olaru.

Părea că la Brăila îşi dăduse întâlnire toată România: un ardelean şi o bucovineancă în juriu, participanţi din toată ţara, plus inegalabilii oameni ai locului… Cu toţii au caligrafiat ideea de românism, de romanitate, de Românie Mare şi Unită…

Când ecoul aplauzelor s-a stins în sală, oaspeţi şi gazde am pornit-o agale către Dunăre, ca să privim, în lumina crepusculară a amurgului, sclipirea altor mii de luminiţe albastre, oglindite-n Dunăre, de pe puntea unei foste corăbii, la un pahar de vorbă bună, de prietenie şi de bucurie.

Nu există niciun dubiu că, la următoarea ediţie, echipa de la Şcoala Ion Creangă, din Brăila, se va autodepăşi, că va propune secţiuni noi în concurs, că va face totul pentru a menţine sus ştacheta unei activităţi deosebite, care şi-a câştigat, pe drept, un binemeritat prestigiu naţional şi are toate şansele să devină o frumoasă tradiţie a şcolii, a oamenilor ei şi, de ce nu?, a Brăilei.

Când toate vorbele au fost spuse, când toate îmbrăţişările de rămas bun se derulaseră şi plecarea era inerentă, am simţit un gol în suflet. Eram, parcă, un aheu silit să-si părăsească fericitul ţinut al Arcadiei sale… şi nu m-am putut dezlipi de Brăila până ce nu am făcut, de una singură, câţiva paşi pe urmele atâtor oameni mari pe care i-a dat această aşezare ţării şi lumii întregi - Haricleea Darcle, Perpessicius, Ionel Perlea, Ana Aslan şi lista poate continua - spre faleza Dunării, coborând, treaptă cu treaptă, într-o amiază cenuşie, pe lângă fântâna arteziană din Centrul Civic, cu speranţa că, cine ştie, voi reveni în această Arcadie, atât de târziu descoperită mie…

Anica Facina (Vatra Dornei)


 

ATELIER

OM, MOARTE, ARTĂ

ce poate fi mai ilogic - şi

nepotrivit la culoare cu

cerul - decât existenţa

unui om

a fi galant cu stelele - şi a-ţi viola

propriul suflet: pe ce plită-ncinsă la

roşu - a căzut sămânţa lui

Prometeu

prea mult bocet - la poalele

Câinelui: mai demn este

a despica - dintr-o singură lovitură -

înnodatul cu sine

Măr

legaţi - ca de-un catarg (izbăvitor de

sirene) - de Marele Orb - urechile noastre fiind

desfundate - aşteptăm să cineze din noi - cinica

Artă

 

VIZIUNE DE PERSPECTIVĂ

înveninat de-atâta risipire

nu vrea nicicum deşartă proslăvire:

prea mult ar fi nedrept şi deocheat

dar tot nedrept - nimic din cât ai dat!

 

...cine să stea cântaru-n astă fire

a-l ţine-n echilibru ideal?

când vezi atâta crimă şi-umilire

şi vezi limbricu-n tronul cel regal

 

când vezi albina zdrenţuită-n zbor

căzându-şi cerul de-aur în nămol -

geniul silit să bea cucută din pocal

 

iar pajura-n văzduh cum se sufocă

sau marinari măcelărind o focă -

îţi ceri - nebun - vacanţă din real !

 

ATUNCI CÂND

atunci când le vom da

carnea trupului nostru – tuturor celor care

au pierdut din carnea trupului

lor – oameni sau fiare – atunci când – din

inima noastră – vom

smulge – precum

Prometeu din vatra Olimpului – aprinsă

căldură - şi-o vom dărui celor

de mult îngheţaţi în năpastă – atunci când

vom smulge – de bună-voie

stelele şi luna – din

pomul viselor noastre – şi vom

dărui Crăciunul – tuturor celor care

au uitat desăvârşit – în bezna suferinţei – de

Lumina din Iesle

 

doar atunci vom merita

vizita la vorbitor – a Lui

Dumnezeu: şi-i vom spune

acolo - la vorbitor - numai despre câte

deznădejdi nenorociri şi dezastre am

văzut – în colibe cu mesele

goale – ale

mereu altora – şi

altora... numai

altora

 

mântuire va fi – de propria noastră

închisoare a ghiftuirii cu

bine – doar când vom lua

asupra noastră – răspunderea întregului

Rău

 

când vom lua din spinarea

preasupuşilor diavoli - povara zdrobitoare-a

ispitirii.

 

CU TOATE CELE PATRU FEŢE

ştiu că trebuie să stai

mereu – cu spatele la

ceva

cineva

dar va veni – curând – din nou

vremea – când vei privi - deodată - cu

toate cele patru

feţe ale

naşterii tale – în mistica

ţară din nori – cum

numai Dumnezeu – acum

mai poate

 

atunci – vei redeveni

cu adevărat - Fiul Lui:

Văzătorul.

 

VINO CU MINE!

să vii – de Crăciun

cu mine – în aceeaşi biserică

friguroasă – tu javră

umflată

buburoasă!

 

să-L priveşti – dimpreună cu

mine – pe Pruncul cel

dezgolit – pe

Hristos Cel

Pribeag şi Sărac

Scuipat şi-Umilit!

 

nu se cade să-ţi cauţi

tu – un Dumnezeu mai

călduros decât al

meu: ori suntem copiii

aceluiaşi Dumnezeu – ori

Hristosul meu

zgribulit – va

bate război crâncen – cu

Veneticul tău – potrivit din

burtă şi guşă – cu

ticăloşia ta – puţind

încinsă şi râncedă – cât şi

credinţa-ţi!

 

vino cu

mine - tu jivină borţoasă - la

încercarea

Bisericii de Ger - pronaos la

Cer!

Adrian Botez (Adjud)

 

PITICII MUZICANŢI

Erau odată doi pitici mici, dar voinici,

Muzicanţi de soi, să ştiţi!

Din zori de zi şi până-n seară

Cântau din harpă şi vioară.

Când pasărea i-a vizitat

Şi disperată i-a rugat

Să o ajute-ntr-o problemă,

Ei au avut o stratagemă.

Când domnului balaur-rău ei i-au cântat

Cu muzica vrăjită pe loc l-au fermecat.

Bietul de el, atâta a dansat…

Că pân’ la urmă lat de-oboseală a picat.

Dintr-un dragon periculos şi fioros,

Ce credeţi c-au făcut cei doi pitici?

Păi, să vă spun eu: un om bogat, cum sunt pe-aici,

Ce are acum un plug şi-un câmp mănos.

De v-a plăcut povestea lor, copii,

Luaţi aminte: nu e bine rău să fii,

E mult mai bine să fii bun şi blând,

Să poţi cânta, să poţi zâmbi oricând!

Ela Mays

 

CUM M-AM PROCOPSIT CU HARUL POEZIEI

V-aţi uitat la emisiunile televizate cu blonde? Aţi văzut cât de perfecte le-a creat Dumnezeu?

Nici nu-i de mirare având in vedere că e şi El bărbat. Şi... ca orice bărbat şi creator pe deasupra (mereu cu capul în nori) impresionat de atâta frumuseţe a uitat de celelalte daruri şi a dat fuga la sfântul Petru să se laude. Ăsta care de obicei îşi făcea bine treaba de critic, vine, se holbează, rămâne ca trăsnit şi uită să mai zică ceva. Într-un târziu şopteşte pierdut:

- Bună treabă! grăbindu-se să îşi ia tălpăşita de frică să nu-şi piardă aura,slujba sau mai grav... capul.

Când m-a creat pe mine îi căzuse greu de atâta frumuseţe ştii… ca atunci când mănânci multe dulciuri... şi plictisit se juca cu noroiul moale dându-i forme ciudate. Sfântul Petru îl suspecta de plictiseală şi temător să nu o ia razna întreaga creaţie, trăgea din când în când cu ochiul la ce mai face Dumnezeu. Când a intrat şi a văzut forma aceea ciudată a îndrăznit şi l-a întrebat:

- Ce dra... hm… hm faci Doamne?

- Peetreee! Ai mare grijă ce spui.

- Mi-a scăpat Doamne… Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg ce-ţi mai trece prin cap şi ce pocitanie îţi mai iese din mâini.

- Recunosc că sunt cam plictisit,dar ce ţi se pare anormal?

- Păi... ai pus cam mult material la spate.

- Ei şi care e problema? Uite pun şi-n faţă să fii tu mulţumit.

- Acum... ai pus prea mult şi în faţă... dar... cred că ştii mai bine ce faci.

- Ştiu Petre sigur că ştiu. Excrescenţele astea îi vor fi de mare ajutor. Legea compensaţiei.

- N-am priceput mare lucru.

- Lasă că ştii tu cum e! Te-am văzut eu hoţomane cum te uitai printre zăbrele în grădina sfintelor.

Doamne iartă-mă, ce Îţi trece prin cap. Dar lasă asta. Că nu de mine e vorba aici. Am o mică observaţie. La ce trup i-ai zidit, mie mi se pare capul prea mic.

- Lasă mă... că-i femeie… ce-i trebuie?

- Păi Doamne eşti nedrept… şi urâtă şi proastă e prea mult.

- Ştii că ai dreptate? Mai trebuie să mai adaug ceva. Ce zici de un bărbat năzuros şi trei copii obraznici, care o să-i dea de lucru cât pentru zece?

- Nu-i prea rău… dar se putea şi mai bine.

- Ce vrei Petre, nimic nu-ţi place azi?

- N-aş spune… îmi făceam doar datoria.

- Uite pentru că sunt cu adevărat plictisit, te las pe tine să continui.

Sfântul de mult dorea să-şi încerce puterea şi să-i demonstreze lui Dumnezeu de ce e în stare. Deci se aşeză iute la roata vieţii şi se gândi:

- Cum mi-ar place mie să fie o femeie? Blondă cu ochii verzi şi părul lung, lung până în călcâie. Brrrr trezeşte-te Petre că o să te acuze Domnul de plagiat. Ei bine să revenim de unde rămăsesem. Păi... nici frumoasăăă, nici urâtăăă aici a potrivit-o bine. Bărbat pretenţios... copii obraznici... aici am să intervin puţin... am să-i dau răbdare şi pricepere să poată răzbi. Ca să îi placă şefului o să o fac credincioasă. Să-i dau oare şi un dram de minte în plus? Nee! Chiar până acolo nu-mi pot călca pe inimă.

În schimb, pentru că o asemenea ocazie nu e de pierdut, o să mă răzbun pe tot cârdul ăla de gâşte gălăgioase a sfintelor şi am să o fac mută. După asta s-a tras un pas în spate să îţi admire opera.

În urma unei plimbări prin grădina raiului Atotputernicul s-a întors într-o cu totul altă dispoziţie.

- Ce naib... hm se petrece aici?

- Doamne ce ai păţit?

- Se pare că m-am molipsit de la tine.

Petru a înghiţit găluşca. Era în faţa şefului şi învăţase între timp că tăcerea e de aur dar în faţa Şefului poate deveni de platină.

- De ce nu aud nimic? De ce nu-mi mulţumeşte creatura? Sau ai greşit ceva şi a ieşit nemulţumitoare?

- Nu, nu am greşit nimic ba din contră, aş îndrăzni să zic... am reparat o mare nedreptate făcută bieţilor bărbaţi. E mută!

- Cum? Unde mi-o fi stat capul când te-am lăsat în locul meu? O să te adore ăştia pe tine mai mult!

- Doamne nu te îngrijora, că am semnat cu numele tău.

- Măi, Petre vezi tu de aceea sunt eu de neînlocuit. Adoraţia bărbaţilor mi-ar prinde bine dar ce mă fac cu ura femeilor? Dacă le iei acest dar, astea dispar de pe pământ. Mor toate de oftică. Şi uite aşa se duce pe apa sâmbetei toată creaţia.

- Atotputernice acum tot eu sunt de vină?

- Tot, Petre, tot! Că prea îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Uite de pildă acum cu biata femeie. Nu era de ajuns că am fost cam plictisit şi a ieşit aşa ceva între două ape? Tu o mai faci şi mută.

- Iertare preaputernice eu mă gândeam că-i fac un bine. Ştii şi dumneata zicala din bătrâni gura bate c...

- Petre termină cu scuzele idioate. Te gândeai, auzi îndrăzneală! Păi ce aici eu te plătesc să gândeşti sau să munceşti? De gândit gândesc eu pentru toţi. Până şi bătaia tot din rai e ruptă.

Aşa că n-ai făcut mare scofală.

- Doamne, recunosc şi de data asta, că nu am vocaţie.

- Eşti absolvit!

Dumnezeu s-a aşezat mulţumit la masa de lucru şi pentru că tocmai se plimbase prin grădină se gândi:

- Am să mă distrez puţin şi am să înzestrez această creatură făcând-o să pătrundă înţelesul ascuns al lucrurilor. Îi voi umple mintea de gânduri înalte. Cei din jur, licenţiaţii mai ales, o vor privi ca pe o ciudăţenie dar eu voi avea o scuză bună. A lucrat şi Petru ca să iasă cum a ieşit. În loc de muţenie o voi face să vorbească cumpătat - prea multe rugăciuni ale bărbaţilor am înregistrat în ultima vreme pe tema asta, aşa că îmi voi schimba şi eu puţin stilul - şi... îi voi da harul poeziei. Mamă ce figură vor face unii! Să vezi atunci distracţie! Recunosc, am cam sărit calul, dar într-un fel merita. Urâtă, grasă, gospodină, cu bărbat pretenţios, copii obraznici, nu prea deşteaptă, (aici a fost decizia sfântului hi hi! Trebuie să vă spun că nici pe mine nu mă lasă inima să fac risipă de pomană cu asemenea dar).

Ea cum să simtă că trăieşte? De fapt dacă mă gândesc bine nici nu am făcut mare lucru pentru ea. I-am deschis puţin ochii să vadă, chiar dacă e mioapă, inima să simtă, chiar dacă-i cardiacă şi bogăţie-n suflet i-am dat, chiar de-i săracă.

Na, că i-am pus în minte şi rima! La cât sunt de generos azi, era cât pe ce să o fac să ajungă între marii clasici.

- Petreee! Ia-o de pe capul meu şi arunc-o pe pământ, până ce nu mă răzgândesc şi o fac blondă!

Valeria Moroşan (Vatra Dornei)

 

CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR

- fragment -

Adăpostirea a unui milion de cărţi dintr-o celebră bibliotecă engleză are cumva legătură cu ciudăţeniile anului 2012?

Conform unei ştiri de presă, care a trecut neobservată, Biblioteca din oraşul Manchester îşi depozitează anul acesta inestimabila avere culturală, cca.1 milion de volume, în nişte mine de sare dezafectate de mulţi ani, până în anul 2013.

Pretextul ar fi, renovarea bibliotecii, reorganizarea colecţiilor etc. Dar de ce nu le transportă provizoriu în alte sedii banale din oraş, ci tocmai sub pământ, în mine de sare dezafectate?

Au vreo bănuială privind dezastrele posibile în apropiatul an fatidic, 2012 şi vor să lase acest tezaur de informaţii unei posibile viitorimi?

Sau poate civilizaţia intraterestră, care, după toate semnele materiale şi mai puţin materiale, există pe Terra, are nevoie de un volum mare de cunoştinţe ale umanităţii aşa dintr-o dată şi nu a găsit altă cale de întâlnire cu omul terestru decât prin mine de sare părăsite, de unde apoi să le ia în primire.

Dacă în 2013 vom auzi că în minele dezafectate de sare a avut loc un incendiu, iar cărţile nu vor mai reveni niciodată în biblioteca lor, înseamnă că au fost recepţionate de cineva atât de puternic, încât le-a putut obţine şi apoi a şters şi urmele.

Poate la fel s-a întâmplat şi cu Biblioteca din Alexandria! Cine ştie?! Dovezi ale incendiului bibliotecii, chiar dacă au existat în epocă, nu mai pot fi relevate astăzi, după mii de ani. Culmea este că din punct de vedere arheologic, biblioteca nu poate fi localizată. Adică, a fi sau a nu fi! Asta este întrebarea!

Posibil ca şi atunci, vreuna dintre civilizaţiile care vieţuiesc pe Pământ dinaintea Omului, să fi avut nevoie să se înfrupte din înţelepciunea antichităţii sau numai să o distrugă, cine ştie? Eu semnalez doar existenţa problemei şi enigmele ei.

Dar mă gândesc şi la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, cu un fond de carte de 500.000 de volume, care a fost incendiată cu napalm în nopţile de haos şi crime din decembrie 1989. Ca diversiunea să fie şi mai gogonată, aceiaşi incendiatori invizibili au devastat prin foc şi Galeriile de Artă de peste drum şi Ateneul Român, din vecinătate.

De data asta nu s-a mai înfruptat nicio forţă ocultă din acea avere culturală inestimabilă. A fost un jaf de neimaginat, pur şi simplu, un jaf care a prefigurat jaful economiei naţionale care a urmat.

Ciudat este faptul că nici un fel de autorităţi competente nu s-au apucat să cerceteze cauzele acelor incendii, în toţi aceşti 21 de ani care au trecut de atunci!

Am rămas la acelaşi stadiu şi la acelaşi mister ca cel al Bibliotecii din Alexandria.

Cele trei sedii din Bucureşti, de interes naţional şi internaţional, au fost reconstruite în câţiva ani; în prezent arată superb, dar despre incendiile din timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi despre inestimabilele pierderi, nu a mai suflat nimeni nici o vorbă.

George Tătăruş (Bucureşti)

Extras din lucrarea Creste de spumă din Marea Gândurilor, aflată în lucru la Editura ZEIT


 

ATITUDINI

DON’T CRY FOR ME, ARGENTINA!

E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini şi mor şi-n mine,

Statul român este bocciu,

Din rău de mare nu-şi revine!

Să nu plângi pentru mine, Argentina! Film celebru dedicat vieţii soţiei dictatorului argentinian Juan Peron, anume Evita Peron, fostă şi ea şefă a statului.

Aluzia nu se referă la acel film, ci la faptele de vitejie ale Fondului Monetar Internaţional în Argentina.

A împrumutat guvernul argentinian cu milioane de dolari în anul 2000 şi i-a eliberat şi factura propriei autodistrugeri.

Au protestat săracii argentinieni în stil latin, ardent, cu bulevarde pline de înfometaţi huiduind, cu vitrine sparte, cocktail-uri cu poliţia, nu comandate în baruri, ci cocktail-uri Molotov, servite gratis şi aruncate la mare distanţă.

În anul 2009, cu paşi repezi, românii, vorba răutăcioasă a Realesului, ignorându-i pe poetul Marko Bela şi pe mulţi alţii de altă etnie, - au început să se dea şi ei pe toboganul latino-american.

Mai întâi au fost anunţaţi într-un interviu televizat de primul bugetar al ţării că nu vom accepta nici în ruptul capului un credit, fie el şi de 10 miliarde euro de la instituţii internaţionale, după care, la fix o săptămână, acelaşi prim responsabil de destinele ţării ne-a anunţat că avem nevoie de o centură de siguranţă şi că vom împrumuta de la Fondul Monetar Internaţional şi alte fonduri europene uriaşa sumă de 20 miliarde de euro!

În ce condiţii de rambursare nu ştim nici până astăzi, după venirea în ţară a celei mari părţi din această sumă!

Cuplul Băsescu - Boc a muşcat cu mare uşurinţă momeala cămătarilor americani în 2009 şi în 2010 şi a procedat la această îndatorare de decenii fără a avea aprobarea parlamentului, printr-o lege aferentă, ci în mare grabă, prin ordonanţe de urgenţă!

Evident, acum, omogenul cuplu nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa, în faţa perspectivei unei asemenea ipotecări a viitorului naţiunii, soluţia cea mai la îndemână părându-i-se, luarea unui rând de piele de pe bătrânii pensionari şi de pe bugetarii ţării.

Aşadar, situaţia conflictuală din Argentina s-a mutat, imediat după zborul retur la Washington al grăsunilor contabili americani, în România.

Deciziile cu rezonanţă draculiană de tăiere a salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15% au băgat în disperare circa 9 milioane de cetăţeni români.

Am văzut pensionari ajunşi la capătul puterilor trăgând de gardul de fier forjat al Casei Poporului, unde somnolează acum parlamentarii.

Tinerii şi vânjoşii jandarmi s-au pus pe îmbrâncit părinţi şi bunici, au practicat breşe în lanţurile umane de la porţile parlamentului, au luat de spinare septuagenari şi i-au repezit înspre ambulanţele Salvării, le-au pus piedici, le-au tras pălăriile pe ochi…

Brusc a intrat în vigoare un soi de blestem asupra unei generaţii, nerostit clar încă, conform căruia, aceeaşi generaţie care l-a gonit pe Ceauşescu de pe acoperişul clădirii partidului lui, se află din nou în faţa aceleiaşi alternative; ori crapă, ori scapă!

Corurile reunite ale pensionarilor şi bugetarilor strigă în zadar: Jos Băsescu!, Jos Boc!

Bock, în germană înseamnă ţap, dar în româneşte nu înseamnă nimic. El este mai degrabă un e-boc, un Boc electronic. Iese şi editează fraze seci în faţa camerelor de luat vederea, după care se retrage vesel şi ţanţoş în palatul în care trage cu dinţii de hăţurile puterii, într-o ţară peste care se extinde spectrul foamei.

Guvernanţii habar nu au ce urmează! De un an de zile desfăşoară doar o campanie psihologică antinaţională de tăieri şi iar tăieri.

Dar după aceste tăieri ce mai urmează?

Doar tăieri şi atât?! Ce vor face cu milioanele de euro rezultate din tăieri? Ori nici măcar nu le au?! Doar se fac că taie, dar sumele astea nici măcar nu există?!

Mai urmează şi alţi ani. Ce vor mai tăia în anii 2011 şi 2012?!

Ce va mai spune pe posturile de televiziune cuplul Băsescu-Boc despre reforma statului?!

Neinspiratul premier mai are de tăiat până în anul 2012, iar domnul preşedinte până în 2014! Cât un cincinal de altă dată. Acesta se va numi cincinalul tăierilor?!

Nici nu îmi pot imagina ce ajutoare sociale vor mai tăia! De la şomeri, de la mame şi copii. Am o idee şeitanică! Să taie şi tainul animalelor de companie!

Probabil că tot efortul acesta îndărătnic de reducere de fonduri şi sugrumări de perspective omeneşti ne va conduce spre statul ideal, care să funcţioneze… gratis!
Dacă huliţii bugetari şi ameninţaţii pensionari ar renunţa prin voia lor la toţi banii primiţi, statul românesc pedelist ar funcţiona perfect. Ar avea cea mai mare eficienţă de pe planetă. Ar veni aici fel de fel de delegaţii străine, să îi întrebe pe guvernanţi, cum au ajuns la aşa o eficienţă.

Forţa de muncă activă este pusă pe goană; informaticienii, inginerii. Doctorii şi asistentele vor fi în curând mai rari decât caprele negre pe coclaurile patriei despădurite. Pe cale de consecinţă, spitalele trebuie închise.

Pensionarii se vor împuţina simţitor. Vor prospera doar firmele de pompe funebre, care, auzi comedie, vor plăti impozit forfetar în continuare, adică, aleşii din capul ţării sunt siguri că acestea vor avea mai mult de lucru şi încasări mai sigure!

Gânduri bacoviene îmi bat acum în tâmple:

O! Genii întristate care mor,

În cerc barbar şi fără sentiment, -

Prin asta eşti celebră în Orient,

O ţară tristă, plină de humor…

George Tătăruş (Bucureşti)

 

LEGITIMĂ APĂRARE, FAŢĂ DE CIOCOI

- dreptul cetăţeanului la arme -

...Ia închipuiţi-vă că-l puteţi determina, pe vreun politician (după 20 de ani, aproape că nu mai contează din ce partid l-ai căuta-afla-umfla pe respectivul!), de preferinţă pedelist, însă (pentru că, în materie de nesimţire, pedeliştii ultimilor ani au ajuns să dea lecţii până şi pesediştilor, nu mai zic de liberali...) – să vă asculte oful (când NU e în campanie! – pentru că, altfel, îţi inventează chiar el ofuri, pe care, pe loc, ţi le şi rezolvă!... din gură, fireşte!). Să zicem, pe un Hoară, sau Oana Badea, sau Cristian Boureanu, sau Adriean Videanu... sau Traian Băsescu! Sau chiar pe cel supranumit Bocescu... Trabocul sau Băsbocul!

...Am spus: să vă asculte! Ciocoii ăştia au devenit atât de aroganţi, încât nici n-am îndrăznit a visa verbul a rezolva... ceva/orice! Ar fi ţinut de SF!

...Cum poţi tu, un om muritor, să te gândeşti, măcar, să le tulburi acestor zei nemuritori, somnul letargic al afacerilor?! Când fac afaceri (adică, atunci când ne fură ţara TOATĂ, dând-o în bucăţi, pe comisioane grase, străinilor - sau când ne fură, DIRECT, din buzunare, cu o grabă năucitoare, paralizantă pentru noi - şi nonşalantă, pentru ei!), aceşti nemuritori se comportă precum cocoşul de munte, când îi cântă găinuţei lui dragi, sau precum gândacii (să zicem, masculii de călugăriţă...cel care se lasă devorat de viu, pentru plodire!), când le vine vremea împerecherii: n-aude, n-a vede, n-a greul pământului. Parcă sunt cuprinşi de travaliul unei naşteri mistice, cu implicaţii cosmice! Poţi să tragi cu puşca la urechea lor, că nu aud. Sunt foarte curios cum ar reacţiona, dacă n-ai trage cu puşca... la ureche! – CI ÎN PLIN!

...Nici la Dumnezeu nu li-e gândul, decât în campanie: în rest, domnul Agent Electoral DUMNEZEU să-şi vină în fire, că altfel...domnul puţoi al nemuritoarei Sorina Plăcintă urinează pe toată afacerea aia celestă: După ce pedelista Sorina Plăcintă a ajuns de pe locul doi, în Parlament - cu pomeni electorale la biserici, basma pe cap şi lacrimi la televizor - fiul Andrei Răzvan urinează pe o troiţă maramureşeană, simbol al credinţei creştin ortodoxe (cf. LpL - Trăiţi bine?) – şi zice Răzvănelu', întru trâmbiţarea legitimă a triumfului faptei sale: Asta fac eu cu Dumnezeu! (Mândru de fapta sa, Plăcintă a adăugat un comentariu: Asta fac eu cu Dumnezeu! – afirmaţie apreciată şi lăudată de prietenii de suflet ai lui Răzvan Plăcintă - cf. idem). Iar mămiţica îi mângâie, blând, creştetul odoraşului odorizat (ca dihorul şi sconxul, laolaltă), şi zice, cu sânul în stare de palpitaţie: Sunt mândră de el!

La fel de mândri sunt şi prietenii de suflet. Care suflet şi de pe unde… – cercetătorii vor cerceta!

...Şi, când însuşi Tatăl Ceresc, o păţeşte, din partea pedeleilor, apoi, noi… - noi, nişte fire de nisip, nişte râme, voim a fi luaţi în seamă…! Cât de nebuni şi netrebnici şi cât de întunecaţi la minte suntem! Noi nu merităm, N-AVEM DREPTUL SĂ MERITĂM! nici măcar tratamentul cu urină, rezervat divinităţii, fireşte (probabil, reţeta Bivolaru rediviva… întru ceruri!)! Nu strică ciocoiul şi odrasla de ciocoi, câtumai bunătatea de urină personală (deci, sancta urina!), pe nişte bacili microscopici, ca noi!

…Priveam, ieri seară (8 iunie 2010), pe Antena 3 – la noul format al emisiunii Sinteza zilei. Pe un ecran enorm, deasupra capetelor tuturor (TUTUROR! - şi invitaţi, şi ditamai directorului de post, Mihai Gâdea), trona, parcă înconjurat de nouraşii ameţitori de pe Muntele Sinai, chipul Supremei Fiinţe.

…Dan Voiculescu, înţelegătorul şi ocrotitorul sărmanilor, împărăţind dintre miliardele sale magice şi sfinte… - Dumnezeu-Voiculescu, care-i răspundea monosilabic, nefericitului de năpârstoc, care-şi frângea gâtul, spre în sus, să-şi vadă (măcar câtuşi de cât!) divinitatea… - sărmanul Gâdea, care-l, chipurile, intervieva - ?! - (să-l intervievezi pe Dumnezeu! – ooo, câtă îndrăzneală blasfematorie! – iar să-ţi şi răspundă, cu uşoare mârâituri din gâtlej… ooo, câtă fericire, câtă beatitudine, nu alta!).

…La fel vorbeşte, după ce a intrat în zona crepusculară, în care s-a băgat singur, cu de la sine putere şi energie volitivă, de o ilogică perfect transcendentă, transmisă lui, prin semnale, de şefii de la etajul al II-lea zeiesc (Supra-Dumnezeiescul FMI… cu băncile lui mondiale cu tot!), şi tot dintre norişori sinaiţi vorbeşte (renunţând la pângăritoarele băi de mulţime…!) - şi ZEUS-BĂSESCU-MOISE.

…BĂSESCU-MOISE, cel care, după ce ne-a deşertat - deşertificat, cu atâta iscusinţă şi rapiditate magnifică - ne plimbă prin propria-i… OPERĂ! - …singura întrebare este dacă vor fi TAMAN - numai 40 de ani de plimbare-safari, sau… POUR TOUJOURS, PRIN… DINASTIE!).

…Cam cu tot atâta slabă sonoritate şi lipsă de chef de vorbă se manifestă şi ZEUS-BĂSESCU-MOISE, în interviuri, mai ales în cele (rarissime!) la care… se pun întrebări! – pentru că zeilor trebuie, cu fruntea în ţărână, DOAR să le asculţi mesajele, pe care ei, zeii-ciocoi, binevoiesc să le dea, şi pe care agramatismul lor mistic le face de neînţeles… - decât aşa, cam în doi peri… (pe zei trebuie să-i pândeşti, până-şi beau, tacticoşi şi cu tot ighemoniconul, nectarul sau ambrozia - iar nu să dai peste Olimpul lor, ca mârlanul de pământean împiedicat, şi să pretinzi răspunsuri la durerile tale de furnică…! - …şi să faci mătănii, precum că, DA, le eşti profund, TOTAL îndatorat, pentru…NIMIC…!).

…De fapt, ce vreau eu să zic, aici, este că noi NU MAI SUNTEM, DEMULT, CETĂŢENI! Veghetorii/Paznicii platonicieni ai Cetăţii. Noi suntem aduşi, de Viţelul de Aur Mondialist, la nivelul de SCLAVI ÎNDOBITOCIŢI. Priviţi peste tot, în lume, şi veţi vedea că Oculta Mondială a avut grijă să planteze, în fruntea statelor, NU ELITE, ci MÂRLANI, ŞI LAŞI OLIGOFRENI, ŞI CRIMINALI MONDIALI, - care să asculte, orbeşte, de comenzile BĂNCILOR VIŢELULUI DE AUR.

[…În treacăt fie zis: Moţiunea Sărăciei Noastre, care se citea, azi-dimineaţă, în Parlamentul României, la 11,30, de pesedistul Şova – a fost dată la toţi dracii, de către anunţul apelpisit precum că, la 11,45, vine la tribuna Parlamentului Românesc UN SUPRA-ZEU AL CERULUI AL II-LEA, cel mondial… - dl zeu Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European…Că acesta binevoieşte a venire în vizită zeiască, să ne sfătuiască… de CUM SĂ MURIM MAI REPEDE!

…NU ni s-a permis, prin acest servilism al zeilor noştri, faţă de zeii de un grad ameţitor mai… ceresc, nici să ne putem asculta DUREREA SĂRĂCIEI NOSTRE STRATEGICE! - …nu că vreun fraier va fi tras nădejde, de la bicisnicia EXTERNĂ a zeilor noştri… că ne va slăbi, măcar oleacă, acea concetăţeană/contemporană a noastră, Coana Sărăcie!].

…Priviţi: regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi scoate coroana, obligatoriu, de pe cap – când intră în City-ul londonez, şi i-o predă Lordului Primar din City – un nobil evreu înţelept. Franţa (altădată, sora mai mare a Bisericii Catolice, farul civilizaţiei europene, Ţara Regelui-SOARE şi a împăratului lumii, Napoleon Bonaparte!), îşi are, azi, Băsescul ei – pe afemeiatul şi beţivul de musiu Sarkozy, despre care gurile rele (cf. Réseau Voltaire) zic că a fost pus de dl Dominique Strauss-Kahn ca preşedinte al Franţei, tocmai pentru a-şi trăda patria care i-a dat pâine…Franţa! SUA (aşa-zisul jandarm al lumii, de fapt, mercenarul Israelului) l-au avut pe cimpanzeul - Bush, acum îl/o au în frunte pe marioneta Obama (cf. Réseau Voltaire)… etc. etc. Nicio Rază de DUMNEZEIRE nu mai permite, pe Terra, Oculta Mondială – NICIO SPERANŢĂ!

…Cel puţin aşa pare/apare lumea, unui Duh nededat cu cetitul cărţilor (că nu iaste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor… – zicea, cu infinită blândeţe şi visătorie autentic cărturărească, patriotul martir Costin).

…Şi eu, luând încăpăţânată pildă de la martirul-cronicar, am căutat soluţii (pentru vremuri noi) - în texte vechi. Ale lui Aristotel, de exemplu… – dacă tot se mănâncă tahâm, în tot ceasul şi-n toată minuta, despre… democraţie! - apoi, s-o vedem în patria ei bună (nefalsificată!), Cetatea Antică de sub egida Athenei, Cetatea Fecioarei Celei Născute din Fruntea Lui Zeus (…cel ADEVĂRAT…!). Şi iată ce zice Stagiritul, în Statul atenian:

După ce a învins la Pallene şi a cucerit oraşul, Pisistrate (n.n.: născut în 600 a.Ch.-m. în 527 a.Ch.) a dezarmat poporul şi a putut să se menţină în siguranţă, ca tiran. Apoi, cucerind şi insula Naxos, puse acolo ca tiran pe Lygdamis. Pe popor l-a dezarmat în chipul următor: pe când trecea în revistă oamenii înarmaţi, în curtea templului Dioscurilor, a încercat să ţină poporului o cuvântare, însă vorbi încet. Cum oamenii strigau ca nu-l aud, el i-a imbiat sa se suie pe coasta Acropolei, ca să-l audă mai bine. Şi pe când el continua să-şi ţină cuvântarea, oamenii puşi de el luară armele pe care ascultătorii le lăsaseră jos, le închiseră în încăperile vecine cu Teseionul, şi venind, dădură de ştire, în ascuns, lui Pisistrate, de cele întâmplate. Acesta, după ce-şi isprăvi cuvântarea, spuse şi cele întâmplate cu armele, adăugând că poporul nu trebuie să se mire, nici să fie abătut, ci să se ducă, fiecare, să-şi vadă de treburile lui, că de ale statului va avea el grijă, de toate, totdeauna…

Păi, exact la fel ca în veacul al şaselea înainte de Hristos, li se spune şi greviştilor, celor de azi - din zilele astea şi dintotdeauna. Şi tiranul rămâne, Unicul şi Singur(-ul), precum Satana, să se ocupe EL de treburile statului, căci numai el poate să aibă grijă de stat – de toate, totdeauna. Iar noi, ceilalţi vieţuitori? Oi de turmă, pe care le tunde ori le taie stăpânul-jupânul, după chef ori moft, când îi vine ori când îi trăsneşte.

…Ei bine, eu zic – NU: LA ARME!

…Eu mă silesc a fi creştin, şi n-aş voi a încuviinţare pedeapsa cu moartea, care presupune nu doar ireversibilitatea pedepsei, dar şi luciferismul ca omul să decidă ceea ce numai Dumnezeu decide – VIAŢA ŞI MOARTEA - …însă, când lupii cei prădalnici, hienele şi hoitarii ne sufocă Neamul şi ne aduc în genunchi Voievozii şi Martirii (cei de ieri, de azi, de mâine!), silind un popor întreg să se prostitueze, scârbavnic, pe la zarafi şi obligându-ne să ne închinăm la Viţelul de Aur al lepădăturilor CRIMINALE, voi zice, precum a zis un mare vizionar naţionalist român, din aceeaşi spiţă cu Aminul Neamului Românesc: Când este chestiunea să aleg între moartea ţării mele şi aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului. Cred că sunt mai bun creştin dacă nu voi permite tâlharului să-mi ducă ţara la pieire. Şi, DA, eu voi cere, aici, aplicarea PEDEPSEI CU MOARTEA, ÎN DOUĂ CAZURI, DOAR: TRĂDAREA NEAMULUI/PATRIEI ŞI UMILIREA NEAMULUI (...cu tot cu trecutul, prezentul şi viitorul său, cu tot cu voievozii şi martirii, trecuţi, prezenţi şi viitori...!).

...Oare, atunci când dl Băsescu, ori dnii Hoară şi Boureanu, ori doamnele Udrea, Ridzi, Roberta Anastase, Oana Badea etc., sau dnii Boc, Videanu, Berceanu & Comp. (precum şi alţii, de după ei, care vor încerca a proceda precum ei!) vor vedea că aceia pe care-i socoteau nişte păduchi insignifianţi (numai buni de strivit, între butucănoasele degete ale sfruntării şi mârlăniei lor suverane) SE RĂSCOALĂ EFICIENT (nu castrato-sindicalist...)!, căpătând, peste noapte, şi împotriva crezurilor lor satanice – AC DE APĂRARE!, dacă sus-zişii domni şi sus-zisele doamne ar vedea în mâinile obidiţilor şi trădaţilor către cele patru vânturi, ARMA DE STĂVILIRE A MÂRŞĂVIEI DISTRUGERII NEAMULUI ROMÂNESC, tot aşa se vor fi dând de ocoşi/ocoşe?!

NU CRED. În loc să tremurăm noi, ca oile în ţarc, iarna, de frica nefastelor şi imprevizibilelor consecinţe ale Legii 53 a Constituţiei, aplicată complet abuziv, numai pentru reducerea noastră la statutul de dobitoace (precum în România stalinistă a anilor '50-'60), e mai bine să tremure ei de frică (...deci, să nu mai scuipe/flegmuiască Ţara/Neamul... ritmic!): şi vor fura mai puţin, şi vor insulta/sfida mult mai rar – ŞI NU VOR MAI TRĂDA NEAMUL ŞI ŢARA!

De asta, zău, nu mă îndoiesc! Deci, LA ARME!

...Asta şi vrem. Să se plinească stihurile prin care Solon descria viziunea lui asupra democraţiei autentice (...o utopie de prostit proştii, nu, domnilor masoni?!):

Voi care sunteţi sătui de bunuri nenumărate

Astâmpăraţi-v-acum sufletul vostru trufaş,

Vă cumpătaţi lăcomia fiindcă nici vouă chiar toate

N-or să vă meargă din plin, nici noi bătuţi nu ne-om da

...Şi Solon se adresa, totuşi, unor oameni care-şi căpătaseră drepturile aristocratice prin sânge eroic... şi, totuşi, nu aveau (NICI MĂCAR AŞA!), moralmente, dreptul să-i calce în picioare pe mândrii (de altădată...) cetăţeni/OAMENI AI SFINTEI CETĂŢI-ATHENA...!

D-apoi când e vorba de nişte lepădături (Ciocoi pribeag, adus de vânt) de hoţi ordinari, de găinari agramaţi, primitivi şi îmbuibaţi, vătafi ai străinilor - vătafi oploşiţi, cu sfruntare, la noi, în bătătura, şi-n ograda, şi-n ţarina, şi-n livada noastră - din prea mare blândeţea ori din prostia, laşitatea, ori din lipsa noastră (teribil de jalnică...) de demnitate - ori, mai ales, DIN LIPSA DE VEGHE ASUPRA CETĂŢII NOASTRE COMUNE/ROMÂNIA?!?

...Vorba franţuzului revoluţionar (care, în vers, nu era ateu, ci patriot!): Ils viennent jusque dans vos bras/ Égorger vos fils et vos compagnes! (…) Quoi! des cohortes étrangères/ Feraient la loi dans nos foyers?!/ Quoi ! ces phalanges mercenariers/Terrasseraient nos fiers guerriers?! (…) AUX ARMES, CITOYENS!

...LA ARME, CETĂŢENI!!! - CU DUHUL ORI CU SABIA, SĂ PORNIM LUPTA ÎMPOTRIVA RĂPĂNOŞILOR ĂSTORA DE CIOCOI AROGANŢI, CARE SE CRED STĂPÂNII ABSOLUŢI (...de nu ne răspund nici la bună-ziua, decât cu un NOU JAF LA DRUMUL MARE!), STĂPÂNII NOŞTRI ŞI AI COMORILOR NOASTRE MULTIMILENARE!

AFARĂ CU MERCENARII CIOCOILOR/ZARAFILOR MONDIALI, AFARĂ CU EI, DIN BRAZDELE PĂMÂNTULUI NOSTRU, DIN MUNTELE NOSTRU - KOGAION - ŢARINĂ ŞI MUNTE SFINŢITE DE DUMNEZEU, DAR PECETLUITE/SFINŢITE ŞI CU SÂNGELE MARTIRILOR ŞI EROILOR, TRACI EROICI ZALMOXIENI ŞI CREŞTINI ROMÂNI, SMERIŢI ÎNTRU MÂNTUIRE ŞI ÎNVIERE - TOTDEODATĂ!!!

...Vă asigur, cu tărie, că nu va fi ca-n Texas-ul absurd al veacului al XIX-lea, ci ca-n România veacului XX: să-i ţinem la respect pe bandiţii care dau prin băţ şi scuipă flegme, drept în obrazul Neamului Românesc! Deci: LA ARME!

Procuraţi-vă arme şi Lege! - Lege care să certifice CLAR - da, cât mai clar! – dreptul de LEGITIMĂ APĂRARE, în faţa Crimei contra Neamului şi a Jafului asupra Patriei (peste măsură sfidător şi catastrofic/apocaliptic de distructiv!).

...LA ARME! – ca să scăpăm de pericolul pisistraţilor noştri, peste măsură de criminali şi mârlani!!!

Adrian Botez (Adjud)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii