ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 17 (Iulie 2010)

EDITORIAL

VIITORUL DE AZI

Liceenii susţin probele scrise la bacalaureat, cu dorinţa fermă de a obţine diploma de absolvire, dar nu oricum, ci cu note mari. Speranţele lor se consumă pe măsură ce se apropie de punctul critic din existenţa lor, şi anume, alegerea profesiei, care să le asigure un viitor financiar normal. Mulţi dintre ei ştiu deja la ce facultate să meargă, alţii se lasă pe mâna Fortunei, ori se decid în ultima clipă, în funcţie de intuiţie şi de statistici în ceea ce priveşte universităţile ale căror cursuri pregătesc studenţi care îşi vor găsi un loc la muncă la final. Dar, oare, ce mai este sigur în societatea asta? Cine poate să spună că aceşti tineri, ai căror părinţi îşi vând ce au mai de preţ în casă pentru a le oferi o şansă la facultate, ori se împrumută până când nu mai pot restitui sumele primite, vor putea trăi pe propriile picioare, fără grija zilei de mâine? Cu siguranţă, nimeni! Şcoala românească stă pe o mare de nisip şi se clatină la fiecare val de schimbări care îi vrea binele, progresul, alinierea la standardele europene. Miniştri peste miniştri, inspectori mai inspectori, o adunătură politică pusă numai pe schimbări, dar fără niciun efect pozitiv. Olimpicii sunt umiliţi şi lăsaţi să-şi irosească talentul unde vor putea, trăind în agonia nesiguranţei, că şi aşa noţiunea de performanţă are un cu totul şi cu totul al sens în zilele noastre, iar ideea că trebuie să fii în rând cu ţările europene, seamănă mai mult cu o paiaţă, decât cu floarea aceea albastră cu petale galbene din steluţe, aşa cum se poate vedea la intrarea în şcoli.

Toţi copiii care primesc în familie o educaţie bună, ştiu că trebuie să înveţe pentru a ajunge ceva în viaţă. De multe ori, aceştia îşi irosesc zadarnic cei mai frumoşi ani, pentru a deveni exemple de morală şi talent creativ în societate, iar cei care ar trebui să-i răsplătească, să-i stimuleze, îi împing înapoi şi ridică din umeri, neputincioşi, dând vina unul pe altul. Sistemul, sistemul, se aude ecoul politizării excesive a tot ceea ce înseamnă factor de conducere în şcoli, în tot ce mişcă şi ce zboară când vine vorba de ban public şi mai ales, nerambursabil.

Bieţii tineri, devin tot mai debusolaţi, privind cu disperare în toate colţurile lumii, spre a găsi o soluţie salvatoare, care parcă nu mai vine. Aleg Danemarca, Marea Britanie, aleg şi Congo, chiar şi Antarctica, deoarece până şi alături de pinguini nutresc măcar speranţa că vor fi apreciaţi şi trataţi ca atare, după calităţile intelectuale, nu după gradul de rudenie şi prietenie cu familia Leu, Euro sau Dolar.

De aceea se plâng profesorii că elevii sunt de la an la an tot mai nepregătiţi la examene şi se amuză pe seama renumitelor perle, de parcă ar fi descoperit cine ştie ce. Copiii au înţeles mai repede decât noi, cei maturi, că valorile nu mai sunt apreciate şi remunerate, că le trebuie RELAŢII pentru a ajunge undeva şi a ocupa o FUNCŢIE pe care oricum o merită şi ar fi câştigat-o cinstit, prin forţe proprii. Din care model de viaţă să se inspire, căci înaintaşii noştri sunt pentru contemporani idealuri la care nu are rost să mai viseze, fiindcă e nevoie de bani ca să trăiască şi să creeze. Dacă am putea reprezenta într-o pictură situaţia actuală a ţării noastre, probabil că punctele forte ar fi cerul întunecat şi oameni cu chipul răvăşit de necazuri, care imploră îndurare, purtând pancarte cu textul: Suntem pe marginea prăpastiei. Probabil că vreţi ca toţi să cădem şi să rămâneţi doar voi, hienele, care să repopulaţi planeta şi s-o distrugeţi din nou, apoi să dispăreţi odată cu ea.

Totuşi, fiind atât de tineri, viitorii absolvenţi de liceu poate vor găsi o cale de a evada din spaţiul sumbru, care nu le oferă nimic şi vor ajunge pe tărâmul făgăduinţei, unde să-şi etaleze aptitudinile şi să obţină ceea ce şi-au dorit. Unul dintre aceste locuri pare a fi oricare altă ţară în afară de România, unde vor presta orice serviciu, care oricum este mai bine plătit decât aici. Acelaşi lucru îl vor face şi profesorii, prea sufocaţi de verticala pe care a luat-o euro faţă de leu, dar mai ales pentru debusolanta decizie de majorare a TVA de la 19 la 24%, emanaţie girată de guvernul fanariot aflat acum la guvernare.

Şi cum se va arăta ţara? Femeile vor deveni îngrijitoare de bătrâni, asistente medicale, iar bărbaţii barmani, agricultori, sau cine mai ştie ce. Însă, vor avea salarii de invidiat şi consideraţi o paria, nişte intruşi care le fură locurile de muncă şi de care ar vrea să se dispenseze cât mai repede. Se pare că nu asta e salvarea naţiei noastre. Cine ar trebui să facă ordine şi să ofere o perspectivă reală generaţiei tinere, nu o face, dimpotrivă, Puterea nu se gândeşte decât la ea, la dorinţa de a deţine controlul, de a MANIPULA masonic şi de a se juca într-una cu vieţile oamenilor.

Oare ce e în sufletul părinţilor acestor copii, care văd cum toate visele se spulberă şi se roagă să mai aibă zile pentru a-i întreţine? Degeaba au 18 ani, fiind consideraţi maturi, dacă nu li se oferă şansa unui viitor decent! Ei rătăcesc printr-o junglă şi caută lumina, unde să se refugieze când vor fi intraţi în această cretină şi neruşinată pacoste ce se numeşte cinic: SOCIETATE DE CONSUM!

Astfel înfloreşte corupţia, fiindcă mulţi tineri intră în politică pentru a reuşi. Ce să reuşească? Să imite! Să imite clasa politică actuală, această clasă socială aparte, privilegiată şi care consideră termenul responsabilitate, ca fiind valid, numai când vine vorba de alegeri. Probabil că odată ce devin membri de partid se întâmplă ceva straniu cu ei, căci se schimbă, pierzându-şi identitatea şi convingerile anterioare. Uită de unde au plecat şi care sunt nevoile părinţilor şi bunicilor. Totul e un cerc vicios, interminabil, ce pare să atragă populaţia asemenea unui magnet, şi apoi să nimicească tot ce era inocent şi moral înainte.

Deci, dragi copii, zidari de societate, dacă veţi ajunge în fruntea piramidei, nu ne uitaţi şi pe noi, cei care v-am dăruit un trecut şi o educaţie, şi conduceţi cu grijă destinele acestui neam mult prea încercat, căci e posibil ca vremurile să ne răzbune suferinţa şi să pledăm nevinovaţi până când vom deveni istorie! Nu repetaţi greşelile unui sistem pe care din ce în ce mai multă lume îl regretă acum, nu vă lăsaţi impresionaţi de prea multă limbă engleză vorbită şi scrisă pe la TV şi internet, nu vă lăsaţi duşi de nas de reclamele ancorate cât casa pe toate blocurile şi mai ales nu renunţaţi la visul cel mai de preţ, acela de a avea o identitate a personalităţii în conduita moralităţii şi eticii pe care floarea vârstei ce o aveţi vă obligă să o purtaţi ca un medalion.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII ROMÂNI NU SUNT CU NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA, EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT

Interviu cu scriitorul şi omul de cultură Ioan Miclău, român din Australia

Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla / Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP - Artur Silvestri, în 2006.

Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… - de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!

…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam... El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului…

…Atâtea aş vrea să vă întreb… - dar prima întrebare va fi şi cea mai indiscretă: ce anume cataclisme ale istoriei (naţionale şi personale) v-au adus tocmai de cealaltă parte a pământului pe care-l iubiţi cu atâta nesecată disperare? Eu sunt bucovinean, dvs. sunteţi ardelean – şi amândoi ştim, poate mai bine decât alţi români, cât de amară este desţărarea… martiriul rupturii de locurile sfinte ale româno-dacismului…

Stimate dle prof. dr. Adrian Botez, stimate Bucovineanule de la Gura Humorului născut, cum făcură Cerurile a găsi dumitale tocmai un ardelean-australian, pentru a-i lua interviu?

Cum se vede, răspunsul meu începe tot cu o întrebare, însă am plăcerea să constat, la o sinoptica privire, că, de fapt, Domnia Voastră a prezentat, extrem de limpede, spectaculoasa nostra cunoaştere. Eu o numesc re-cunoaştere, prin acea iubire de Neam, Limbă şi Credinţă. O vizibila sinonimie, dar care are izvor într-un adânc sufletesc preafrumos, intuiţia şi sinergiile proprii, cred eu, au favorizat acea posibilitate de împărtăşanie, euharistia divină dintre oameni. Dar dacă şi alte alese personalităţi ale culturii române apreciază gândirile şi ideile mele, cum ziceţi, înseamna că visul şi dorinţa mea de a fi şi de a rămâne un Român de un bun caracter, oriunde aş trăi în lume, devine o realitate de care mă bucur foarte multm - şi, bineînteles, reprezintă un îndem a face la fel şi în viitor.

Ca să revin acum la intrebarea Dumneavoastră, Domnule prof. Adrian Botez, căreia ii ziceţi a fi ceva mai indiscretă, eu am să recunosc că nu e deloc indiscretă, deoarece orgoliul meu de român curat la inimă şi fapte, mă face să ţin fruntea sus, căci este o frunte care a transpirat în muncă, nu am a o apleca. Am legate în sfoară groasă toate scrisorile mele şi ale familiei – atât cele din Lagărul de Emigranţi din Traischirken-Austria unde m-am refugiat în 1979, cât şi cele din Australia, când ceream reîntregirea familiei. Soţia şi trei copii mici. Din aceste scrisori chiar sper să scot o carte, dar până atunci, oricine va ceti aceste scrisori se va convinge. Nu am fost un hoţ, nu am fost prin puşcării, nu am fost un vânzător de colegi, am fost aşa cum sunt şi azi, familist, truditor şi mândru de sorgintea mea românească. Îmi este deja lehamite să-mi tot scormonesc durerile fugii mele din Ţara-Mamă. Eu simt ceea ce vorbesc, deci nu mă folosesc de un interviu pentru a mă da mare om de cultură. Nu, nu sunt, dar acel har ce mi l-a dat Dumnezeu , este al meu, bun-slab, merg cu el alături fără a-mi fi ruşine de scrierile mele. Din copilarie am iubit cartea, îmi plăcea să citesc poveştile lui Petre Ispirescu, mă fascinau intr-atata, încât noaptea visam că eram şi eu alături de Făt-Frumos, prin pădurile de-argint şi de-aur, colindam pe alte tărâmuri, urmărind zmeii şi balaurii. Şi azi la ai mei şaptezeci de ani, citesc cu nesăturare poema lui Mihai Eminescu Călin, file din poveste, cutremurându-mă de frumuseţea versurilor:

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Şi-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –

De departe-n văi coboaăa tânguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,

Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie…

Apoi, tot de la Eminescu, acea prelucrare folclorica Călin Nebunul, cu versurile:

...De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,

Toţi îi zic: Ne-aude Tontul,- da’ pe el Călin îl cheamă,

Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: Haidem şi noi,

Dulce mare-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi

Dumnezeu din cale lungă. – Cine-a fi să le găsească –

Tot voinic din astă lume, de viţă pământenească!

Deci cum vrură să se ducă, zice prostul: Hai şi eu!

Hai! Că tot n-are ce face, ş-aşa îmblă teleleu (….)

Parinţii mei erau români săraci, neştiutori de carte, dar mă rog şi azi Cerurilor şi Pământului să le odihnească sufletele şi osemintele, pentru că de la ei am învăţat ceea ce n-am învăţat la toată şcoala comuniştilor. Părinţii mei, din dragostea lor curată, m-au adus în lumea asta, dându-mi viaţă la anii 1940, m-au botezat la Biserica Ortodoxă Română din satul natal, dându-mi numele Ioan, dar la primăria vremii, unde ordonau cei cu pene de cocoş la pălărie, m-au trecut Ianoş, la catastiful naşterilor, lucru ce nu avea să fie fără importanţă, mai târziu.

Nu gândea mama să mă vadă mai târziu şi pionier şi utecist, dar am ajuns la aceste mândrii, aduse obligatoriu în şcoli. Ce înţelegeam noi a fi însemnând învăţături, care preamăreau sinceritatea pionierului care va informa tot ce face celălalt pionier…, astfel să fie curmate faptele rele! Vezi că noi făceam atunci fapte rele, dacă nu-i iubeam pe noii conducători comunişti, care se căţărau deja la putere. Am ajuns şi utecist, altă mândrie…, numai că fiinţa mea se îndoctrina învăţăturilor celor 7 ani de-acasă, învăţăturilor părinţilor mei. Cine a citit sau va citi eseul meu Pădurea, universul copilăriei mele, va înţelege de îndată calea destinului meu. Eu crescusem la vite, dar eram fericit şi liber, bucuros de copilăria mea, mai ales când îl vedeam pe tata zâmbind şi el satisfăcut, atunci când mama ne umplea blidele cu mămăligă şi lapte de capră. La terminarea şcolii primare, devenită deja generală, tata mi-a zis: Tu te du de te fă tâmplar, că e meserie bună, ca a lu’ Hristos! Şi aşa a fost. Am lăsat satul meu natal, Gepiu. În anii 1959, mă înscrisesem la Şcoala de Meserii din Beiuş. De acest oraş mă leagă şi mă vor lega, întotdeauna, cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei, fiindcă, vă reamintesc, trăiam încă în acea libertate sfântă a satului natal, dar nici în vis sau în gând nu aveam ideea de a-mi părăsi vreodată ţara mea. După terminarea meseriei, am muncit la TRCLO – Oradea (Trustul Regional de Constructii Locale). La această nefericită hotărâre am ajuns la maturitate, când mi-am văzut zdrobite visele, precum şi ceea ce era mai greu de suportat: pierderea libertăţii de a gândi şi activa liber, cu frica răsarită, acum, la tot pasul, să nu scoţi vreo vorba rea împotriva orânduirii, neavând siguranţa că nu te toarnă chiar cel mai bun prieten.

Iată rezultatele creşterii pionierilor şi uteciştilor cinstiţi şi devotaţi. Terminasem, prin 1977, Şcoala de Maiştri în prelucrarea lemnului, tot la Beiuş; m-am reîntors la noua Fabrică de Mobilă ALFA - Oradea. Planuri măreţe comuniste, cincinale, dezvoltări multilaterale, totul la export, nu numai mobila, dar inclusiv roşiile şi castraveţii serelor Oradei. Securitate la toate porţile, mici sau mari. O muţenie generală. Sărbătorii, Duminicii, nimic! - numai o muncă absurdă, la un plan de producţie aberant, mereu crescândele cifre făceau imposibilă realizarea acestuia, astfel se porniră, spre nenorocirea economiei în general, acele rapoarte fictive, care năuciră şi băncile, tot plătind fictivităţile. Şi toate astea, ca să fie pe placul organelor superioare de partid, care oricum, simţeau cutremurul ce avea să vină curând. Dar presiunile nu încetau, amenzile de tot felul veneau fără milă, de la cei cu controlul calităţii produselor, de la cei cu protecţia muncii, până la pompieri, toţi dădeau amenzi, şi toate exemplare, ca să fie educaţionale, cotizaţiile de sindicalişti, pecerişti, utecişti, şedintele care nu mai interesau pe nimeni, şi din toate astea, Maistrul ăşi avea primul partea. Când ajungeam acasă de la fabrică, mă aşteptau pe masă facturile de plătit apa rece, curentul electric, copiii cerând săndăluţe, ce mai, să tot trăieşti în comunism...! Apoi, pe ultimul plan, rămâneau hrana şi hainele, dacă mai aveai vreun bănuţ rămas. Din acest moment, începusem a-mi face gânduri negre. Încotro, omule? Dar îngerul vieţii mele nu m-a lăsat!

Iubite Domnule Adrian Botez, sper să-mi acordaţi acest privilegiu de destăinuire sufletească: precum frunzele de toamnă ce cad îngălbenite rânduri-rânduri, tot aşa gândurile plecării în lume mă bântuiau pe mine tot mai des.

Veni momentul nesperat: în 1979, la o reclamaţie a unei firme vest-germane, care pretindea repararea unor defecţiuni de calitate a mobilei importate de la noi, am fost trimis eu, aşa a vrut îngerul salvării mele! Am muncit bine şi conştiincios, dar la sfârşitul reparaţiilor. M-am oprit la Lagărul de Emigranţi din Traischirken, de lângă Viena, unde am cerut azil politic, economic, cum o fi!

Era în toamna anului 1979. Pe data de 4 ianuarie, 1980, eram în Australia, unde cerusem a emigra. La controalele ambasadei australiene din Viena, care avea, desigur, şi rapoartele Poliţiei vest-germane, nu am avut niciun impediment, de nici un fel, în ceea ce privea persoana mea, emigrarea mea. Dar depărtările nu au secat izvorul iubirii locurilor natale, ci au prins viaţă în versurile mele ulterioare!

Eu le ştiu, dar, pentru cititorii noştri, câţi vor fi fiind ei, tare vă rog să-mi ziceţi: acolo, în adâncate depărtări, cum aţi învins străinătatea, cum aţi reuşit de v-aţi re-clădit, cu atâta vigoare, românismul? Vă rog să-mi descrieţi măcar câteva din acţiunile dvs. culturale, din Cringilla/Australia, prin care nu lăsaţi să treacă în uitare Duhul Românesc…! Regretatul Artur Silvestri v-a încununat cu laurii maximi ai românismului – Premiul revistelor ARP! V-aţi simţit onorat, sau aţi luat-o ca pe o firească recunoaştere a unor merite atât de evidente, în lupta pentru neuitarea de Neam?

La această întrebare a Domniei Voastre, vreau să încep, rostind numele venerabilului scriitor Artur Silvestri, Românul incontestabil, genială personalitate şi efigie aurită, incizată istoriei, culturii şi literaturii române, pentru totdeauna. A fost îndemnul în persoană, Omul care a înviorat şi însufleţit pe toţi cei care-i veneau în apropiere.

El însuşi căuta dinadins oamenii de talent, încurajându-le eforturile creative, împrejurare care, de fapt, mi-a creat şi mie fericita apropiere de acest om de geniu.

Da, aveţi dreptate, în acea carte minunată, Mărturisire de Credinţă Literară, acea antologie cu scriitori şi poeţi care, prin eseurile lor, au făcut posibilă împlinirea ideii arturiene, am şi eu publicat eseul: Sunt Român şi Punctum, oriunde aş trăi în lume. De fapt, prin acest eseu pot să-mi întocmesc acum şi un răspuns cât de cât mai întreg, referitor la întrebarea Dvs.

Spuneam la un moment dat: Când încerci a face o mărturisire despre tine, despre tine ca individ, şi încă trăitor departe de locurile tale natale, dus de destin şi împrejurari, psihologia ta capătă valenţe ceva mai interesante. Personalităţii tale i se adaugă, sau i se desprind valori care răbufnesc spre a fi exteriorizate, adică spre a te regăsi pe tine, in raport cu lumea din jur.

Deci, bunule Profesor dr. Adrian Botez, cam în ce raport mă puteam găsi eu - desigur când zic eu, zic familia mea - eu, soţia şi trei copii, cinci fiinţe omeneşti, fără un ban în buzunar, fără un acoperiş, fără a şti un cuvânt în limba engleză - cu această lume nouă, în care intrasem? Luând în seamă insa căldura şi bunăvoinţa cu care ne-a întâmpinat Australia, ştiam din învăţăturile celor 7 ani de-acasă, că trebuie să muncesc. Iar o slujbă aşa… mai sinecură, cum s-ar zice, lucru mai puţin şi bani foarte mulţi, nu face decât iluzii, celor ce nu acceptă sacrificiul, visându-se dintr-odată stea pe cerul Antipozilor, sau ale altor geografii ale Terrei.

Pe data de 24 ianuarie 1980, deci al aceleiaşi luni de sosire, eram angajat la Oţelăriile din Port Kembla, oraş vechi, pe coasta sud-estică a Australiei. Am acceptat locul oferit, aş fi mers şi la pădure, mină, oriunde, aveam 39 de ani împliniţi, aveam responsabilitatea familiei. Anii pensionării tot la Port Kembla m-au ajuns, muncind, dar acum eram implinit, copiii mari, pe la casele lor. După o oarecare pensie din ţară, iar nu m-a lăsat cugetul să caut, căci n-ar veni din punga avutului, ci tot din truda sărmanului meu frate român. Asta e!

Acum să revin, din nou, la intrebarea Dumneavoastră, deci pe la începutul anilor 1981, când de fapt pornisem calea studiilor mele, ca urmare a chemărilor interioare, o cale ce mergea paralel cu munca fizică la oţelării. Deci, acea sămânţă de har pusă de Dumnezeu, striga în mine, îţi cerea eliberare, împlinire! Asta se chema a fi Învierea Spiritului. Familia mi-a fost recunoscătoare şi m-a înţeles. Adunam, de pe oriunde găseam, o carte - mi-au dăruit prietenii şi cunoscuţii, binevoitorii, am cumpărat pe banii mei, mi-a adus familia din ţară - oricum, îmi improvizasem o mică bibliotecă, dar care avea sa crească, cu anii. În 1996, am declarat-o deschisă cititorilor români, gratuit, şi am botezat-o biblioteca Mihai Eminescu. La numai un an, în 1997, pe fundalul acesteia, am deschis Revista de artă şi cultură Iosif Vulcan, care a apărut pe hârtie un întreg deceniu. În această perioadă am urmat şi cursurile unui Institut Tehnologic, din orasul Wollongong, iar în 1999, am obţinut admiterea la Universitatea din Wollongong, Facultatea de Istorie Modernă, pe care n-am terminat-o, din motive de sănătate.

Prima poezie am dedicat-o Port Kemblei, şi se intitula Port Kembla’s Fire Fortress – Cetatea de foc al Port Kemblei, care a fost publicată în Quarterly, o publicaţie a Societăţii P.E.N. - Sydney Centre, al carei membru devenisem. În 1989, am devenit membru al ASA - Sydney (Australian Society of Authors), iar în anii următori, membru al Societăţii Literare SCWC - Wollongong (South Coast Writer’ Centre). La pensionarea mea, această Societate Literară mi-a acordat onoarea de Life Member – adică Membru pe viaţă.

În toată perioada asta, desigur că scrierile şi cărţile mele prindeau viaţă. Mă bucuram în cadrul comunităţii româneşti din zonele Wollongong, Sydney, Melbourne, învolvându-mă, cum se zice modern, şi în viaţa comunităţii mele româneşti, simţind astfel că trăiesc în legea neamului meu. Cu bucuriile şi tristeţile aferente vremilor respective. Acum vorbesc despre mine, nu despre alţii. Volumul meu de poezii, intitulat Poezii alese, a fost prezentat pe data de 21 ianuarie 2006, la Consulatul General Român din Sydney, într-o sală arhiplină de români. Consulul General la Sydney pe acea vreme era Dl. Ovidiu Grecea.

Mi-au urmat apoi, în continuare, cartea de TEATRU, cu cele două piese tragi-comice: Mitrea Sucitu şi mireasa şi Limbuţă Strugurel pe post de director. Poezii alese vol. II, Scrieri în proză vol. I, II. , Bună ziua, bade Ioane, o carte de factură folclorică, plus nenumărate articole cu diferite tematici, pe care nici eu nu ştiu pe unde s-or mai fi aflând. Pentru mine, un lucru era limpede: eram convins că faptele mele trebuie să aibă direcţii precise: mândria mea de român respectabil pentru propria-mi familie, pentru imaginea României celei tainice, cum o numea Artur Silvestri, şi apoi o referinţă, pentru nepoţii nepotilor mei, că am emigrat din Romania şi că nu i-am făcut de ruşine, nici în România, nici în Australia. Să fie şi ei la fel! Baza de referinţă o vor constitui aceste cărţi ce le scriu acum.

Vă simţiţi aparţinător de două culturi (română şi australiană, concomitent), sau veţi purta, până la moarte, nostalgia unei singure culturi posibile? Doinele din biblioteca dvs. parcă ar da răspuns singure şi luând-o înaintea gurii dvs. – dar tot nu abandonez întrebarea, pentru că ea are o continuare: este imposibil ca, trăind mare parte din viaţă, într-o ţară adoptivă, să nu fi fost influenţat de ea… de valorile ei… Ce anume din valorile australiene este imposibil să nu influenţeze pe un român, oricât de acordat ar fi el la Carpaţii lui Orfeu?

Excepţională întrebare! După cum s-a putut observa din cele zise mai sus, eu începusem împlinirea chemărilor mele înspre ale scrisului, prin a mă apropia şi înţelege, a cunoaşte şi a mă integra noii culturi, în care căzusem ca din cer. Cum puteam să-mi evaluez valoarea mea, valoare la care deocamdată numai speram, căci artele-mi dospeau încă în minte şi-n vis, fără a avea deci un punct de referinţă din mediul nou, în care aveam să trăiesc şi să creez operele mele literare! Azi, judecandu-mi gândurile şi socotinţele acestea, găsesc că am procedat bine. Azi iubesc, în egală măsură, cultura, limba şi locul australian, cum mi le iubesc pe cel natale. Principal este să fii OM, oriunde ai trăi. Şi dacă îmi daţi voie, însăşi Revista fondată de mine, şi numită după numele Iosif Vulcan, face o legatură de afecţiune consimţită, între mine şi concepţiile acestuia, despre viaţa si condiţia noastră de fiinţe umane.

O operă artistică, zice Vulcan, are darul de a vărsa lumină, de-a răspândi cultura, de-a ne face să cunoaştem mai bine frumosul, să dispreţuim urâtul, să ne închinăm moralei şi să ne îngrozim de păcat. In viaţa mea literară m-am străduit să nu părăsesc albia acestor principii vulcaniene. Iar prin metafizica fiinţei mele, aud versuri ce-mi şoptesc cu mândrie despre un Eminescu cel Sfânt, despre acea voinţă titanică, orfeică, a acestuia, până la sacrificiul pentru identitatea neamului său! Deci, voi purta dorul doinelor noastre, pentru că în leagănul lor m-am născut şi am crescut, dar nu voi dispreţui niciodată mama adoptiva Australia, ci am să-i port iubire şi respect, fiindcă ea mi-a fost Mama-bună, care m-a primit la necaz, şi va fi la fel copiilor şi nepoţilor mei. Deci, în aceasta constă corola valorilor umane australiene de care se bucură un imigrant: posibilitatea realizarii familiei sale, material şi spiritual, acces la toate drepturile sociale, doar să le respecte.

Scrieţi atâtea şi atât de frumos… atins fiind, mereu, de aripă de înger… dar şi de învolburări de viscol (vă înfurie nu doar impostura, ci şi cei care-i rabdă şi, deci, îi încurajează pe impostori să se dezvolte…TOT MAI PROFUND ŞI PARŞIV IMPOSTORI!): poezie (şi nu una a vremilor, ci una cu esenţa veşniciei în ea!), proză, dramaturgie… cât despre jurnalistică, sunteţi un veritabil RUG APRINS! În volumul dăruit mie, printre atâtea regale alte daruri de cărţi - mă refer, aici-acum, la Poezii alese, vol. II (Ed. Cuget Românesc, 2006), ziceţi aşa, la un moment dat: Dar luaţi Letopiseţii ăstui neam ce îl distrugeţi/Mai amarnic ca duşmanii despre care vă tot plângeţi!/Ridicaţi un suflet mare, cârma Ţării să o ţie,/Cel puţin ca să rămâneţi c-o fărâmă de mândrie!

…Trebuie să fac o mică pauză, pentru că inima mi-a luat-o razna… În primul rând, cum reuşiţi să vă suprapuneţi atât de exact sufletul, de departe (mult mai exact decât majoritatea românilor din… România lui aici!), peste Sufletul Ţării, rămase, spaţial, atât de departe?

…Apoi: Chiar credeţi că Neamul nostru va fi capabil, va avea clarviziunea şi puterea ca, în următoarele decenii, să-şi pună/aleagă un suflet mare, cârma ţării să o ţie? De fapt, ce impresie vă face poporul acesta necăjit şi năucit, care, parcă, e blestemat: mereu, alege bicisnici, în fruntea lui? Sau bănuiţi că nu-i prea alege el? Vă rog să-mi ziceţi părerea dvs., cât mai fără cruţare: numai fiind cruzi cu noi, vom putea fi blânzi cu destinul nostru!

Stimate Domnule Profesor, aceste reflecţii la care faceţi întrebare, regăsite de fapt în lumea românească de pretutindeni, au într-adevar o valoare enormă, la care se aşteaptă răspunsuri, bineînţeles, şi, în primul rând, de la acei din România, care se zice ca hotărăsc destinele acestui Neam al nostru, sociologi, politicieni, economişti, pedagogi etc., plus marea Opinie publică, despre care se ştie a fi albia acelui fluviu viu, prin care să se filtreze totul înspre un viitor naţional şi european, cât mai favorabil unei vieţi trainice şi umane. Dar, pentu că mă întrebaţi în calitatea mea de poet, departe de locurile natale, dacă eu cred în puterea şi clarviziunea Neamului românesc înspre viitor, voi răspunde DA, după acelaşi răspuns pe care l-a oficializat deja Sfântul nostru Mihai Eminescu: VOM INAINTA CU TOATĂ TICĂLOŞIA NOASTRĂ, FIINDCĂ NU AVEM INCOTRO, adică numai a urma calea Crucii noastre sfinte. Tudor Vladimirescu mai face, practic, o specificare categorică: Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor - deci, din învăţătura acestor istorii să ia norodul aminte; aş alege un suflet mare, cârma ţării să o ţie. Dar, cum în zilele noastre norodul nu se prea grăbeşte la votare, este un fel de răspuns care nu-i deloc prea folositor, după cum nici a se învrăjbi între ele etniile nevinovate nu este de folosinţă, fapt ce trebuie să-l aibă în vedere politicienii zilei, mass-media şi confesionalii, pentru că într-adevăr în judecata urmaşilor nostri să rămânem c-o fărâmă de mândrie. Asta-i tot ceea ce cred eu astăzi!

M-am tot codit, de un an încoace, să vă întreb, dar iată că momentul abia acum a venit, se pare: ce anume vă determină, în tot scrisul dvs., nu doar în poezie, să adoptaţi tonul vaticinar, epopeic, de o gravitate senatorială romană? Cum v-a venit dumnezeiasca inspiraţie (nu s-o explicaţi, că doar e dumnezeiască minune! - dar măcar s-o fixaţi în datele ei de apariţie/hierofanie!) de a scrie în aşa fel, încât să coaseţi marginile destrămate, de istorie şi chiar de (uneori) greşita înţelegere, din partea unora, a Ortodoxiei noastre, să re-faceţi puntea între zalmoxianism şi creştinism, între păgânismul greco-roman şi creştinism?

Am mai raspuns la această întrebare, recunoscând întotdeauna sincer, căci doar Pronia Cerească ar fi răspunzătoare de ceea ce primim fiecare, la fel şi eu, în această situaţie!

Dar cum n-am studii teologice, tata nu m-a făcut popă, doar numai prin bun simţ şi bună creştere pot să afirm, cu deplină credinţă, căci şi atunci când pornesc a scrie, aştept mai întâi dezlegarea îndemnului, chemării interioare, şi numai atunci reuşesc a scrie, desigur după puterile mele, dar fără a mă gândi la ceva epopeic sau la a statua vreo anume gravitate senatorială! Spre exemplu, cartea mea recentă, Bună ziua, bade Ioane are tendinţa sa ţăranească, cu toate înţelepciunile folclorului nostru românesc, care mă iniţiază în a coase marginile destrămate ale vieţii de zi cu zi! Dacă-mi îngăduiţi Dvs., să citez un proverb oarecare, luat aşa, la repezeală, bunaoară: În fiecare rău există un bine, s-ar putea vedea acel adevăr precum că, din suferinţe, se naşte mintea cea bunaă filosofiile, după cum şi din prea mult bine şi lux, germinează relele; parcă am avea de-a face cu o adevarată lege naturală!

Vorbind despre acea metaforică punte de legătură, între zalmoxianism şi creştinism, cât mai ales despre acele origini şi tradiţii de sihăstrie şi cult monahal practicate, observăm o continuitate sacrală specifică Daco-Geţilor. Astfel, izvoarele credinţei noastre creştine Ortodoxe îşi au rădăcini adâncite în istoria formării Neamului, este o religie vie, nu a apărut aşa, pe un gol oarecare, Apostolul Sfânt Andrei, Patriarh şi Intemeietor al Bisericii Constantinopolitane, ştia despre faima şi bunăstarea vechii Dacii, atunci când şi-a început misiunea de creştinare a daco-geţilor. Nici viitorii împăraţi ai Romei antice nu erau prea liniştiţi de vecinătatea lor cu un stat dacic, puternic economic şi militar, aşa cum era Statul lui Burebista şi al lui Decebal. Cu toate legiunile lor militare şi zeităţile lor păgâne (zeităţi pe care le-au avut şi grecii) - nu au zdrobit acest Neam dacic. Dimpotrivă, prin certurile interne de tot felul, şi, mai ales, pentru putere, se ajunge la scindarea Imperiului roman în două: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin. La fel, desfăcându-se şi Creştinismul, recunoscut de împăratul Constantin cel Mare, ca religie oficială, iî cele două Biserici creştine surori, Biserica Creştină de Apus şi Biserica Creştină de Răsărit. Prima zisă de cult catolic şi a doua de cult ortodox… - surori pentru supremaţie până în ziua de azi se gâlcevesc.

Cât de greşit vi se pare sistemul nostru educaţional? – mă refer la cel din România. Care credeţi că ar fi cele dintâi măsuri ce ar trebui luate (ca într-o casă care arde!), pentru a salva ceea ce merită salvat, şi să nu se mai zică, precum zice actualul nostru preşedinte, că sistemul de invatamant romanesc e prost. Si ca nu avem nevoie de filosofi ci de tinichigii si ospatari…?! Sau vor fi voind ei să fie (şi, deocamdată, să şi credem noi că deja este…) prost şi tot mai prost, pentru că peste cei fără de şcoală mai uşor domneşti?! Prin ce anume ar fi, de exemplu, învăţământul din Australia, superior celui românesc?

…Totuşi, genii scriitoriceşti, plastice, matematice, medicale, tehnice etc. românii au născut şi nasc mereu (că nu se investeşte în aparatură şi alte fierătanii, asta e altă… mâncare de peşte…!), olimpiadele internaţionale, la care elevii şi studenţii români medaliaţi cu aur şi argint se numără cu zecile, dovedesc că nu e totul la pământ… încă!

Stimate Domnule Profesor Adrian Botez, poate că nu sunt eu cel mai în măsură a face aprecieri şi a da îndrumări sistemului educaţional din România, cu atât mai puţin a cântări valoarea politică, în discursurile prezidenţiale, în condiţiile în care azi nici mama sărăciei nu mai înţelege ce se vrea, ce viziuni educaţionale de viitor au politicienii Terrei, în general. Ordinea firească se înfăţişează asemenea unui val spumos de mare, ce tot vine şi iar se retrage, fără a ieşi însă din albia sa veche, aşa şi unii oameni în lumea veşnicelor lor interese de îmbogaţire acceptă minciuna şi dezumanizarea. Fiind de fapt vorba tocmai de acel efect datorat, cum bine sesizaţi, slăbirii calităţii sistemului de educaţie, la un moment dat. Dar lipsit de inteligenţă românul nu este, aşa cum de asemenea bine se vede, tinerii români, elevi şi studenţi, la aproape toate olimpiadele internaţionale sunt medaliaţi cu aur şi argint. Deci, dovedesc suficientă materie cenuşie, doar să dea Dumnezeu să pătrundă şi în viaţa politică românească asemenea tineri, care să pună preţ pe valoarea acestui popor harnic şi supus, şi nu pe cea a arginţilor vanzărilor de tot felul, inclusiv a identităţii proprii. Daca am înţeles eu bine întrebarea, referitor la învăţământul din Australia, comparativ cu cel din România, atunci pot spune că atât dascălii, profesorii de liceu, cât şi universitarii români - nu sunt cu nimic mai prejos la pregătirea şi capacitate profesională, aspectul de superioritate ar consta, eventual, în faptul că învăţământul australian nu e sub o apăsătoare şi continuă politizare, la fiece moment.

La noi în România toată lumea face politică, dupa vorba lui badea Ion, din aceeaşi carte amintită mai sus. Toţi confesionali fac politică, toţi laicii fac escatologie, adică prevăd sfârşitul lumii. Chiar să fie? Prevăd şi anul şi ziua în care se va prăpădi lumea, auzi ! - CAND IN CARTEA SFANTA ZICE SA VEGHEM, DEOARECE DATA ASTA NICI FIUL NU O STIE, CI NUMAI TATAL CEL CERESC. Dar, cum ziceţi, înca nu e totul… la pământ, iar din îngenuncherea noastră ne vom ridica vultureşte, cu aripi întinse, spre a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul.

Cum se ţine cultura, în Australia? Că, pe la noi, artiştii au ajuns ultimii milogi… A fi sponsorizat echivalează, de cele mai multe ori, cu a cerşi (rare de tot sunt excepţiile!).

Dragă Profesore, ca oriunde, şi pe la noi, cultura este ca o fată frumoasă, dar săracă.

De fapt, întrebarea asta e tot mai frecventă în interviurile devenite la moda în ziua de azi, dar când vorbim de cultura australiană, trebuie să amintim câte ceva şi despre forma de constituire a însăşi statului australian, care are o structură etnică atât de bogată, încât aproape că nu există ţară din lume din care să nu fi emigrat câteva familii. Deci, Australia e o ţară născută pe principiul de imigrari, poate unica ţară din lume, grădina Edenului, unde adevăratul multiculturalism corespunde definiţiei.Libertatea manifestărilor culturale etnice e asigurată prin legile Statului.

Guvernul Australian îşi prevede un fond financiar pentru cultură şi arte, distribuind, prin Ministerul Culturii, fondurile alocate fiecărei comunităţi etnice, pentru a-şi organiza festivaluri culturale, pentru editarea de ziare şi reviste, în limba proprie, staţii de radio şi televiziune. Cei cu reale aptitudini artistice sunt promovaţi şi recunoscuţi, indiferent de etnicitate. În Australia sunt români de înalte valoari profesionale, care în comuniune cu alte comunităţi etnice, alcătuiesc un liant de unitate australiană de admirat. In fiecare familie etnică există libertatea vorbirii limbei naţionale, există servicii de translatare peste tot în serviciile publice - dar, bineinţeles Limba oficială pentru toţi cetăţenii australieni fiind Limba de Stat, Engleza.

Ştiu că nu aveţi decât 1-2 numere (ultimele) din revista noastră, Contraatac (care se vrea mai mult decât şcolară şi mult mai mult decât locală: se vrea ROMÂNEASCĂ!) – şi, eventual, posibilitatea să vedeţi, pe Internet, câteva (puţine…) numere, pe care regretatul Artur Silvestri, în generozitatea şi vizionarismul lui (celebre!) le-a postat, într-un parteneriat între revistele ARP şi Contraatac-ul sărăcuţ… - de la plecarea lui Artur Silvestri la îngeri, acest parteneriat a încetat… Ce părere vă faceţi despre revistele de cultură din Australia?

…Ce părere aveţi/v-aţi format, prin comparaţie (dacă-mi este îngăduit şi nu-s prea mare îndrăzneala şi tupeul…) cu cele de la Antipozi…, despre revistuţa asta românească, totuşi,… din puţinul ce vă e cunoscut despre ea şi existenţa ei? Merită să ducem lupta infernală, pentru supravieţuirea ei (de 12 ani, de când am întemeiat-o, din tot sufletul meu.., - semestru de semestru, tot resuscităm mortul…!), pentru fiinţa/fiinţarea ei (într-una e ameninţată cu asasinarea!), ori degeaba atâta strădanie şi mâncătorie de suflet şi de energii?! Oare ajută ea cuiva, face educaţie cuiva, oare pe cineva ar putea interesa (măcar o rubrică, măcar vreun articol…)… - ori e muncă de-a surda să-i tot pompăm oxigen în plămâni?

Iubite domnule prof. Adrian Botez, de aici de departe, prind rezonanţă frământările, iubirile şi dorinţele Dumneavoastră, afecţiunea sufletească pentru Revista Contraatac, ca pentru un adevarat prunc căruia i-aţi dat viaţă – şi, ca orice părinte bun, nu l-aţi lăsa să moară! Eu vreau să va spun un adevăr de care să fiţi sigur că vă este ca o lumină de interior - şi care să vă lumineze conştiinţa şi inima, în faţa tuturor celor ce vor să vă privească şi să vă înţeleagă: Intotdeauna marii oameni de cultură, arte, ştiinţă, politică, atunci când sunt curaţi şi dezinteresaţi, fac fapte mari în profesia lor, iar când trebuie, natural, să se retragă, lăsând cârma celor mai tineri, o jale sfânta îi apasă. Să dau un exemplu - potrivit ar fi momentul în care Iosif Vulcan avea să înfăşoare filele revistei sale, Familia, la anii 1906; el se destăinuia prietenului său Ioan Bianu, care era profesor de Filologie la Universitatea din Bucureşti, referindu-se la situaţia revistei sale: I-am oferit munca unei vieţi şi i-am jertfit aproape tot capitalul ce am avut. Decenii lungi, nimeni nu mi-a dat drept ajutor nici un gologan, nici n-am cerut, am pus tot din al meu, pâna ce am avut. Şi am dat bucuros, căci vedeam că nu muncesc degeaba (…). La intrebarea Dvs. referitoare la anumite valori comparative între reviste, eu am îmbătrânit, Dle Adrian, la ideea că nu sunt reviste mari şi mici, dar fiind vorba de valorile acestora, orice revistă mare care publică neadevăruri şi minciuni e, în realitate, una foarte mică, pe când o revistă simplă, dar care aduce adevăr şi lumină opiniei publice, aşa cum mi se pare mie a fi revista Contraatac, este una de foarte mare valoare, adică utilă comunităţii şi vieţii de zi cu zi! Dumnezeu să vă dea sănătate şi voinţă, iar pământenii ajutor şi iubire, ca această revistă, care aduce cinste Adjudului, să fiinţeze în continuare!

A consemnat, Adrian Botez (Adjud)


 

CĂRŢILE ZEIT

ŞAPTE ANI PE MARE, DE PĂUN CONDRUŢ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2008

Şapte ani pe mare este un memorial, adică un jurnal literar pe care autorul vrea să-l ridice la rangul de monument. Memorialul lui Păun Condruţ are o particularitate: este scris după regulile romanului, cu o acţiune bine condusă, desfăşurată într-o unitate de timp minuţios stabilită şi care are happy-end. După o odisee de şapte ani pe mări şi pe un ocean, autorul îşi găseşte liniştea vieţii într-o căsnicie prozaică. Aceasta face ca lectura jurnalului să fie incitantă. Dialogurile sunt vii, adevărate, iar un umor fin, subtil, străbate până la noi crusta unei problematici mult prea grave. Cartea este scrisă într-un limbaj curgător, care, deşi te mângâie precum valurile mării într-o zi calmă, nu reuşeşte să te adoarmă. Ca dovadă stă faptul că, personal am lecturat-o într-o noapte. În mod firesc, la final am încercat să găsesc virtuţile, dar şi lacunele acestei scrieri.

Prima constatare este că avem în faţă un document autentic despre o epocă tristă, pe care putem s-o numim fără reţineri coşmarul comunist. În acea perioadă, pe când noi eram închişi precum canarii într-o colivie, un grup, se zice privilegiat - marinarii - avea sentimentul că se bucură de libertate: putea vedea lumea pe care noi, muritorii de rând, doar o visam. Dar, oare marinarii noştri erau cu adevărat liberi? Nicidecum! Supravegheaţi draconic de ochii şi timpanele securiste care se aflau printre ei, aveau mişcările limitate frustrant, precum ale cailor priponiţi pe o vastă păşune.

Angajat ca radiotelegrafist pe diverse nave de pescuit sau pentru colectat peştele din Atlantic, în cei şapte ani, Păun Condruţ a avut o serie de experienţe interesante: trece prin marile porturi ale lumii în mai multe voiaje. Din fiecare dată ne relatează câte o întâmplare insolită. Trecerea prin bazarul din Las Palmas este o ameţitoare poveste, ca şi Barul lui Antonio sau Baba cu dragonul. În Gibraltar are loc o ciocnire cu o navă englezească, fireşte, din cauza ceţii. Portul irlandez Dublin, rămâne marcat printr-o vizită la o societate religioasă, dar mai ales prin vizita la Clubul marinarilor, unde o blondă voluptuoasă dansează la bară având asupră-i un mănunchi de grenade pe care le aruncă în mijlocul publicului, emanând ca mesaj un delicat parfum de lăcrămioare. În portul englez Plymouth, la barul Black Pussy, o altă blondă, de astă dată cowboy, oferă un număr de strip-tease împuşcând simbolic marinarii într-un loc delicat. La Londra, o vizită la Muzeul figurilor de ceară ne aduce în memorie imaginile unor personalităţi precum Chaplin, Gandhi, Hitler, amiralul Nelson, Al Capone şi... Ilie Năstase. New York-ul îi lasă pe români cu gura căscată prin grandoarea sa, iar Luanda prin mizeria şi dezastrul post-colonialist, dar şi prin abundenţa fetiţelor de ciocolată.

De un farmec irezistibil este descrierea botezului marinăresc al trecerii ecuatorului. Aflăm amănunte de un pitoresc grotesc, printre altele şi faptul că la eveniment se servesc clătite umplute cu…, vaselină.

Talentul de povestitor al lui Păun Condruţ este inegalabil şi captivant. Te prinde în mreje mai abitir decât plasa unui pescar autentic. Personajele, de bună seamă reale, îşi poartă numele. Unele dintre ele, din motive lesne de înţeles, sunt ascunse de o onomastică burlescă: Şpăgălache, Caracudă, Alambic, Cormoranul.

Cartea lui Păun Condruţ ne mai surprinde prin ceva: este străbătută permanent de un fior religios, bunul Dumnezeu este invocat la tot pasul, iar autorul doarme cu Biblia sub pernă. Majoritatea capitolelor au ca motivuri citate biblice, iar finalul cărţii este o rugăciune pentru toţi românii, care, de altfel, sunt prezentaţi în carte cu păcatele lor: vând pijamale bărbăteşti drept costume de vară în Angola, cumpără pe lapte praf artă neagră din Nigeria, beau voiniceşte bere cu whisky, fumează turceşte ţigări americane, abordează femeile prin porturi şi cum pun piciorul pe pământ românesc încep să mintă. Păcate suficiente pentru a candida cu succes la focul Gheenei. Dar, eu cred că pretextul scrierii acestei cărţi este altul. La un moment dat, autorul ne face o delicată, dar apăsătoare mărturisire şi ne descrie cu o dezarmantă sinceritate cum a devenit colaborator al Securităţii. Ajuns în ţară între două voiaje, i se spune că se află pe o listă a celor ce trebuiau să-şi folosească fără voia lor pixul pentru a le fi testate aptitudinile literare în domeniul memorialisticii. Aceasta pentru a intra în Uniunea scriitorilor secreţi de la pescadoare. În acest scop este chemat la camera 20 din sediul Securităţii de către maiorul H.A. În cameră toate i se par albastre. Maiorul dădea dovadă că ştie tot ce mişcă la bordul navei. În cele din urmă, Păun Condruţ scrie trei note informative semnate cu pseudonimul Brăileanul (articulat cu articolul hotărât l pentru că mai exista un scriitor cu pseudonimul nearticulat).

Mai mult ca sigur, Păun Condruţ a fost multă vreme copleşit de taina acestui păcat. Probabil că a cerut iertare Celui de Sus, dar a dorit şi o spovedanie literară.

Ca buni creştini şi ca nişte critici literari de ocazie, dar cu har, îi dăm fără preget şi iertarea noastră, admirându-i în acelaşi timp bărbăţia de a fi sincer. Uşurinţa cu care îi acordăm această iertare vine şi din valoarea literară incontestabilă a volumului Şapte ani pe mare. Datorită acestei lecturi savuroase am trăit pentru o clipă sentimentul că am descoperit Atlantida. Iată motivul pentru care voi omite fără remuşcări enumerarea promisă a lacunelor cărţii!

Mihai Frunză


 

REVERENŢE CRITICE

ŞCOALA DE POEZIE: CONSPIRAŢIILE CELESTE ALE VICTORIEI MILESCU

VICTORIA MILESCU – O POETĂ VICTORIOASĂ

Citim într-unul din ultimele poeme ale Victoriei Milescu, intitulat CYTERA şi publicat în Literatorul, martie 23 a.c., următoarele: A murit prietenul meu, menagache/l-au prădat, l-au bătut/ o vreme a cerşit în pasaj/ îmi spune laurian/ la festivalul de poezie/ in seara premiilor/ cei pe care i-am iubit-au murit/ cei pe care i-am urât/ au murit…/ în creierii munţilor am aflat/ că a murit prietenul meu, managache/ cu care mergeam la pescuit/ mă învăţa să vânez îngeri lichizi/ cu nadă de nuferi galbeni/ în sălciile putrezind până la gât/ ne citeam versurile/ scrise pe pachete de ţigări/ scria bine, grecul/ dar nu i-am spus-o niciodată… Menagache al Victoriei Milescu este, într-un alt fel, spus, Enghidu al lui Nichita Stănescu, pe vremea când marele poet domesticea mituri străvechi pentru o biografie la zi… Dimpotrivă, Victoria Milescu, transformă o biografie comună (cât de comună poate fi o biografie de poet) în mit: un mit în care încap şi istorie şi basm sentimental şi aventură vagantă… un mit cât toată poezia contemporană, care în ultima vreme se abstrage din sine şi… naşte monştri somnul raţiunii… Victoria Milescu, între poeţii de azi are privilegiul raţiunii treze, şi avantajul unui talent netrucat, lustruit ca un diamant, pe toate feţele, din care transpar sclipiri solare şi imense intensităţi de sentiment; cu o dicţiune poetică surprinzătoare prin claritatea, era să spunem clasicismul ei.

 

Victoria Milescu s-a născut la 18 decembrie 1952 la Brăila, oraş legendar, de scriitori fabuloşi şi de femei frumoase, oraş cosmopolit cât timp lumea n-a fost închisă, sechestrată de istorie, dar şi atunci cu unele abateri de la dogmă, de-ar fi ca să-l numim numai şi pe Fănuş Neagu, scriitorul la care nu ştii unde sfârşeşte poeticul şi începe proza. După studii la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză, poeta îşi asumă destinul, tipărind în 1994 un volum bilingv: Welcome december (Bun venit Decembrie) fiind destul de clar contextul şi tematica poemelor din acest volum. Dar mai departe? Mai departe titlurile volumelor tipărite, cu o anume ritmicitate şi fervoare grăiesc prin ele însele: Şlefuitorul de lacrimi!, 1995; Izbânda furată, 1995; Inimă de iepure, 1998; Arleziana (frumos titlu!), 2000; Zâmbet de tigru, 2001; Ecoul clipei, 2003; Flacăra nevăzută, bilingv român-maghiar, 2008; alte cărţi pentru copii, dar şi o activitate de invidiat între Uniunea Scriitorilor, a cărei membră este, şi Asociaţia UNESCO Iulia Haşdeu, ASLA (Oradea) şi Academia Interferenţelor Internaţionale, Fundaţia Paul Polidor. Noi am cunoscut-o în calitatea ei de organizator şi moderator al Întâlnirilor cu scriitori de la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti, unde ne-a rezervat onoarea să facem parte dintre invitaţi. Pentrui noi o seară de neuitat. Şi cum se întâmplă în asemenea cazuri, serata se continuă şi se împlineşte pe hol. Acolo pe hol o vedeam pe Victoria de aproape, iradiind de aura poeziei, ce respira din toţi porii fiinţei sale; din păcate viaţa mi-a dat imediat după glorioasa seară un avertisment, care m-a ţinut şi mă mai ţine încă departe de ambiţiile (dacă le-am avut vreodată) literaturii ca participare… Fac poate şi eu parte din categoria păguboasă a grecului menagache, de unde şi sensibilitatea pentru acest lung poem/ o capodoperă indiscutabilă, a poetei Victoria Milescu, unde istoria locului originar se împleteşte cu biografia poeziei, suind până la altre stele cum ar spune Dante. Melancolia lui şi temporalitatea avertizând cu ochi de lup, cum iarăşi, de data asta o spune geniul tânăr al unui român: N. Labiş. În fond un mare poem este o mare simplitate şi o comunicare universală a unor adevăruri ce ne cuprind pe toţi. Păstrez de la Victoria Milescu un volum de Conspiraţii celeste/ versuri, ce mă face să cred că trimiterea noastră în altre stele nu poate fi deloc forţată. Ba dimpotrivă. Poate că dormi/ când stelele lucrează/ la destinul/ micilor vietăţi/ zbătându-se în plasele invizibile/ înghiţite încet// pe cer, monştrii se împerechează / zac în ploaie sub stropii/toropiţi de iubire şi durere/ somnul întârzie/ în braţele veşniciei/ o, câte nu mi-a promis veşnicia!… (Timpul nu se mai satură de noi). În fond, chiar metafora conţinută în acest titlu Conspiraţii celeste, nu-i altceva decât o definiţie a poeziei, dar mai ales a poetului, acea fiinţă specială (personna) ce conspiră celest cu stelele, şi cu întregul univers. Poeta Victoria Milescu având această capacitate pe care şi-o exersează parcă la nesfârşit de a spune totul în fiecare poem. Rotundul poemului, sfera lui, ascuzând celestitatea: În fiecare dintre voi/ sunt eu/ cu frica mea/ cu durerea mea/ cu lacrima mea căutând/ altă lacrimă/ în mine/ e puţin din fiecare dintre voi/ şi totuşi, acum la amiază/pe pragul filei de ceară / ard singur… (Poemul) la amiază, In mezzo del camin di nostra vita.. iarăşi Dante! Câte mi-ai dat/ şi cu cât de puţin am rămas/ am risipit, am pierdut, am distrus/ pe drumul întortocheat/ dintre fiinţă şi nefiinţă (…) (Nimănui, nesupusă) Aş fi tentat a spune parcă, dar nu! iarăşi Labiş! De altfel, parametrii între care-l citim pe poet şi-i stabileştec cititorul. Poeta Victoria Milescu (şi cu acest nume glorios şi mitologic venind până la noi cam de prin veacurile XVII-XVIII) te îndeamnă să-ţi stabileşti parametri oricât de înalţi. Ea însăşi provocându-ne cu un aşa titlu despre care am şi deconspirat. Divinităţile poeziei, veşnicia, durata, buna-credinţă, astrele, Orion, zeii, Jupiter, convieţuind cu Viaţa ca un ecou al morţii…: În locul meu răspund păsările/ brune, marine/ în locul meu răspund pajiştile/ alipine/ în locul meu răspunde poemul/ cu lacrimi, cu jurăminte venind/ dintr-o ţară frumoasă/ ce nu vindecă/ nici nu ucide… Uşa misterelor rămâne deschisă ca şi aceea a înţelesurilor majore de nebiruit. Încât, citind undeva o judecată ca aceasta: ambiţionându-se să copteze tot ce e etern în efemer simţim acut nevoia de-a întoarce apoftegma pe dos: Poeta, dimpotrivă, prin poezia sa, asumă efemerul în etern. Nu vom stimula cearta gramaticilor: GRAMMATICI CERTANT! Dar tot pre limba strămoşilor latini: ADHUC SUB IUDICE LIS EST. (Procesul nu s-a judecat/clarficat încă)… Pentru noi fiind însă mai mult decât clarificat: Victoria Milescu- o poetă victorioasă!

Ion Murgeanu (Bucureşti)

 

TURLA VEDERII, DE STAN V. CRISTEA

Scriitorul Stan V. Cristea este un clasic, în sensul… clasic al cuvântului, meticulos, disciplinat, aproape pedant, în sensul bun al cuvântului, care nici măcar în poezie, poemozii, după îndrăzneaţa sa inovaţie prozodică, nu abdică de la echilibru, simetrie şi lucru bine făcut, deşi are toate datele poetului gata să zburde pe… herghelii de metafore, epitete neînfrânate şi comparaţii… pe muchie de cuţit liric, ascuţit şi gata de atac la încremenirea în tipare. Este atât de decent în materie de ars poetica, încât nu... joacă decât pe cartea lucrului bine făcut, chiar într-un segment al literaturii, în care jocul de-a sentimentele a luat-o razna şi nu mai există interdicţii de niciun fel, nici măcar în planul personal al gradului de cultură şi al unei minime educaţii.

Aşa cum şi-a alcătuit dicţionarele, monografiile şi enciclopediile, după criteriile absolut ştiinţifice ale argumentaţiei, susţinută de documente autentice şi de grija pentru detalii, aşa a procedat poetul Stan V. Cristea şi când a scris poemozii, numai că, de data aceasta, n-a mai precizat bibliografia, nici referinţele şi nici citatul, de unde a luat tocmai scânteia de sensibilitate, de gânduri răvăşite, de tristeţi şi de bucurii, de răsărit de soare şi tril de privighetoare, cărora le-a învăluit şi le-a deturnat sensul, mai ales ca să-şi ascundă sensibilitatea în derivă, sensibilitatea în clocot, pe care le receptează ca... stânjenitoare, decât ca forme de particularitate superioară a eului liric.

Aşa se dezvăluie poetul Stan V. Cristea în volumul de antologie lirică Turla vederii, RCR Editorial, Bucureşti, 2010, structurat pe trei capitole, Prefigurări, Nelinişti şi Străluminări, care adună versuri risipite prin ziare şi reviste între 1969-1974, adică 188 de poemozii, trecute probabil prin furcile caudine ale propriei conştiinţe şi exigenţe lirice, până la această formă definitivă; numerotate ordonat în josul paginii, în contrapunct... matematic cu paginaţia volumului, sus, lângă titlul volumului şi numele poetului; intercalate aleatoriu cu treizeci şi opt de crochiuri grafice, notate savant cu cifre romane, I-XXXVIII, o grafică alb-negru, ca un interval de linişte, un respiro în emoţia continuă şi controlată a versului, din care rezultă, ca un leit-motiv obsedant şi convingător, o singură imagine: silueta unei femei într-o metamorfoză perpetuă de linii şi contururi insinuante cu trimitere la ideea erotică a întregului volum, într-o originală tehnică a poetului-artist plastic Stan V. Cristea de a izola în linii simple un fragment grafic, care se abstractizează, se geometrizează, până când sugerează prezenţa, mişcarea, ruperea, reflexia, contrastul sau absenţa.

Şi, pentru ca antologia lirică Turla vederii să fie altfel decât alte astfel de cărţi-bilanţ, sau poate doar ca să convingă definitiv, în ceea ce priveşte perioada de graţie a creaţiei sale literare, Stan V. Cristea a ataşat trei portrete, fotografii din tot atâtea trepte biologice (I, din 1969, licean, adolescent, exuberant; II, din 1972, tânăr, neliniştit, grav sau preocupat; III, din 1975, matur, serios, tată de familie, calm, responsabil, echilibrat...).

De altfel, de atunci, mai precis de la debutul publicistic din 18 mai 1968, cu poeziile Vreau să cânt şi Loc de popas, din cotidianul Teleormanul, urmat de colaborări la prestigioasele reviste literare ale timpului, Luceafărul, România Literară, Amfiteatru..., Stan V. Cristea atrage atenţia şi confirmă editorial, în 1987, cu volumul de versuri Vârsta mă arde, Editura Litera, Bucureşti.

Completează portofoliul editorial cu volumul de poeme Străluminări, Editura Teleormanul Liber, Alexandria, 1996; inovează în arta poetică cu poemozii în Nelinişti şi fluturi, Editura Tipoalex, Alexandria, 1999, şi exersează în allegro noua formulă prozodică în tripticul bibliofil, alcătuit din Stemele de lauri, Rădăcini în ispită şi Aprinderea de vise, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005. Poetul Stan V. Cristea este prezent în volume colective şi în antologii lirice, are o imprsionantă bibliografie de referinţe critice în volume şi în presa de specialitate. Poetul Stan V. Cristea este un erudit om de cultură, cu prestaţii pe măsură: studii şi volume de istorie literară (Eminescu şi Teleormanul, Constantin Noica. Repere bibliografice), enciclopedii şi dicţionare (Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni, Editura Rocriss, Alexandria, 2005). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Turla vederii, volumul de poemozii & desene, a fost construit cu intenţia de a şoca, emoţional-liric, afectiv-intelectual, impresionist-artistic, deliberat-programatic, şi a rezultat o structură editorială cu toate ingredientele necesare propagandei de librărie, care să asigure succesul în toate planurile, liric, etic, managerial, comercial, critic, ca şi în planul prozodiei moderne, moderne, moderne, fără să fie uitate regulile învăţate la şcoală, din exemplele ilustre, Alecsandri, Coşbuc, Eminescu, şi cu... aliniere la Doinaş, Sorescu, Alexandru, Stănescu; chiar în nota sfidătoare a generaţiei prepreavangardiste de azi, numai că Stan V. Cristea are decenţa să excludă din versurile sale accentele vulgare din lirica nonconformiştilor..., ca să nu le zic altfel?!

Poemozia lui Stan V. Cristea rămâne una de atitudine intim-confesională, să vrea doar un modus vivendi liric, fără să-l declare model de urmat, dar prin care poetul se expune sufleteşte, scuzându-şi neliniştile, frământările, incertitudinile şi dilemele existenţiale; o face însă cu discreţia, decenţa şi rezervele manierate ale omului încercat de prea multe alternative. Toată lirica sa se află sub semnul Timpului, guvernată de curgerea ireversibilă şi de legile implacabile ale lui Cronos, iar cele trei capitole ale volumului Turla vederii adună poemozii, cum le zice autorul hotărât să-şi promoveze brand-ul prozodic până la acceptarea lui în dicţionarele de specialitate; adică cinci ani de lirică definitorie pentru crezul său poetic. Nonşalant şi asumându-şi riscul înregimentării într-un pluton modern, lasă să se înţeleagă şi că ar putea fi un poet nonconformist, marcat de o sensibilitate lirică, pe care nici măcar nu vrea s-o strunească, hotărât să se expună sentimental pe o fundamentală de gamă majoră. O afirmă tranşant, programatic, categoric, motivat, printr-un titlu-şoc, Vârsta mă arde, cu argumente pe măsură: ...să fiu fericit / la nunta tinereţii mele..., pentru că lungă e zbaterea şi prea grea; / drumu-i, însă, presărat cu stele (Op. cit., pag. 17). Este orgolios poetul, nu acceptă condiţii mediocre: Nu pot să cad, cu timpul, /... / peste destinul meu, neclar, / nepregătit să mă doară; / ci urc... (Peste destinul meu, pag. 19), şi-şi asumă responsabilitatea, autoritar, arogant: Vinovată se face vârsta mea / ... / care-mi poartă-nfrigurarea, / închisă-ntr-un singur cuvânt (Doar eu greşesc, pag. 21).

Sau, recunoaşte, sfidător, victimă a propriei inocenţe: Vârsta îmi plesneşte-n soare - / sânge incendiat prin grădini / ... / de-atâtea sclipiri ale lumii / prin care am alunecat (De-atâtea sclipiri, pag. 23), chiar dacă: Pe fruntea mea, întristările / cad la cea dintâi uitare (Cea dintâi uitare, pag. 24), şi i-a cerut responsabilului divin al destinului său: să nu bat la poarta care / n-are lacăt şi zăvoare, / ci numai la cea gătită / şi de stele mari păzită (Pierdut de nume, pag. 25), în metrică populară, din melodica autentică a rapsodului Liviu Vasilică. Adevărul e că Stan. V. Cristea poate scrie poemozii în orice tonalitate, chiar în metru popular, cu rimă împerecheată, ca-n doine şi balade, într-un lirism de largi transparenţe şi purităţi parcă prea stilizate, ca să nu fie acuzat de... populism literar, sfidând plasarea în tipare moderne cu orice chip: Sfânta gândului se-arată / în auz înveşmântată; / e părere chipu-n care / trece peste ochi călare (Trece peste ochi, pag. 32). Recunoaşte, spăsit-diplomatic, că poet, acum, nu cânt decât / privirile ce mă împresoară / cu-atâtea imagini, urzite / doar din uimire şi sfială... (Din uimire şi sfială, pag. 33); ba, chiar are curajul să afirme, la câţi ani o fi având poetul prin 1973, că: eu rămân / acelaşi îmbolnăvit de vise, / buimăcit de-atâţia fluturi / şi de atâtea uşi închise (Îmbolnăvit de vise, pag. 50), ca un condiţional-optativ alternativ civic sau ca o aspiraţie concretă potenţată prin imaginaţie.

Şi, niciun an mai târziu, prin 1974, nu pare că s-ar fi lecuit de bucuria lecturii şi de boala cea mai riscantă a dialogului cu lumea, poezia, sau poemozia, cum şi place poetului să-i spună dulcelui păcat al muzei Erato, ca o non-identificare emoţională sau ca o declaraţie de dragoste, când trece-n senin câte-o fată, / .. / de cântecul ei suav, eu / mă-bolnăvesc, pe-nserate, / când vreau să scriu poezii / ori vreau să citesc o carte... (Să scriu poezii, pag. 54).

Dar nici nu dă semne de prea multă modestie poetul tânăr, tânăr, tânăr, când afirmă orgolios şi puţin infatuat: Nicio favoare nu-mi înalţă / gloria, însemnată cu stele, / .. / nicio speranţă nu-i pierdută / şi nicio izbândă nu-i de-ajuns (Şi nicio izbândă, pag. 59), ca o pagină biografică difuză, ca o formă de autosugestie sentimentală. În alt timp biologic, cu o altă fotografie de adolescent de-a dreptul optimist, încrezător în steaua sa lirică: O himeră mi se-arată / în lumina nepurtată, / ... / şi nu pare-a fi o sete / şi nici steaua din perete, / dar venirea altui joc / parcă-i dulcele noroc... (steaua din perete, pag. 62, (în aceeaşi cadenţă a ritmului arhaic de doină populară, în stil contrapunctic, în maniera săltăreaţă şi vioaie a gagliardei italiene sau a pavanei spaniole.

Capitolul Nelinişti, cu fotografia din 1972, dezvăluie imaginea unui poet aflat în derivă sentimentală, marcat de nelinişti de îndrăgostit şi de dileme de tot felul, şi nu de adolescent rebel, acelaşi, mereu / închis între cochilii de blesteme... (Închis între cochilii, pag. 103), dar şi un optimism naiv: ...noi / suntem aceia care ne-am mai putea / întoarce cu-o nouă îndrăzneală - / să schimbăm lumea şi înflorirea sa (Să schimbăm lumea, pag. 120).

Ca să-şi modifice abrupt registrul prozodic, în cel mai autentic ritm popular, cu rimă împerecheată, de descânt, de deochi şi insinuant voalat, de blestem, din dragoste rănită, între ludic şi patetic, cu un limbaj îmbibat de ritualuri oculte: te-ai jucat cu ochii mei, / dar acum, te rog să piei, / piei, de-acum, şi nu mai sta, / fă-te umbră-n steaua mea, / fă-te un neant într-una, / să mi te adoramă luna... (Un neant într-una, pag. 124).

Cu siguranţă, neliniştile poetului sunt din dragoste, împărtăşită, rănită, trădată, augustă, ferice, pătimaşă, primitivă, instinctuală..., de iubire oricum, adolescentină, mai ales, doar dragoste să fie: peste vârsta-nfrunzită la zenit; / de ne-am privit – să fie-o altă zare!; / ascultă cât de-naltă e iubirea / şi cum e torturată de visare!... (Să fie-o altă zare, pag. 134. Ca, apoi, să-şi adjudece dreptul la iubire printr-un recitativ în cadenţă folk, mai mult deliberat ideatic decât formal prozodic şi cu o minimă decenţă a dialogului: şi-a rămas să fie clipa curată, / din albul ei să nu putem pleca, / decât de va fi ochiul nechibzuit / şi dacă steaua s-ar întuneca... (Până ce va-nflori, pag. 135).

Poetul are nelinişti de adolescent în clocot, protestează, blestemă, se miră naiv de-atâta candoare suspectă, cu un vers elaborat, cu modulaţii abrupte, interogative, emoţional acuzatoare: de ce-ai stins candelele-n care albe zâne / ne-nsemnaseră paşii, cu dor şi albastru?, / când peste ghirlanda lumii un înger / ne ridicase ca pe un singur astru... (De ce-ai stins candelele, pag. 149).

Dar nu acceptă decât limita de sus a condiţiei umane, sigur pe el şi pe toate idealurile din lume: şi-am fost regele încoronat – dar / uite, acum, cât sunt de-ntristat şi cum / singur reîntineresc din uitare / şi din îngerescul lumii alb parfum... (Singur reîntineresc, pag. 151), şi să încheie spăsit, nici el sigur că va fi crezut, ca un reproş fără ţintă.

Capitolul Străluminări, cu o fotografie din 1975, se deschide biografic, cu un lirism decurgând dintr-o atitudine generoasă, de-un sentimentalism melodios, ca o îmbătare de emoţie: copil, cu ochii arşi de soare, / bolnav de verdele din ierbi, / mă-nfiorez la candida strigare / a burgului cutreierat de cerbi... (La candida strigare, pag. 163).

Poetul Stan V. Cristea riscă tonuri gri doar de dragul alternativei: grav e doar visul, când se-nroşeşte / şi ne prinde pe ultimul sprint... (Grav e doar visul, pag. 170), pentru că, altfel, are străluminări izvorâte din mitul folcloric al jertfei pentru creaţie: O, doamnă Ana, ce mult aş vrea / să-nalţ o turlă până la senin - / mi-ar fi lumea mult mai aproape (Să-nalţ o turlă, pag. 200), cu aceeaşi obsedantă nevoie de timp şi permanent preocupat să-i fie recunoscute gândurile pozitive: lumea m-ar însemna cu flori de măr... (Ibid.).

Timpul cosmic, timpul-obsesie este înălţat la rang de împlinire matrimonială, de motivaţie existenţială, timpul, limitat la stare de visuri - / ... / Timpul – înalt ca un mire, / în noaptea nunţii... (Bătând tactul, pag. 201), capătă accente programatice cu implicare în destin: devine chipul meu (Ibid.).

Printre străluminări alternative, Stan V. Cristea desenează în tuş de contrast sugestii plastice de Chagall, materializate în simboluri brâncuşiene: Mă aşez la o masă tăcută / aidoma cu cea a lui Brâncuşi (Un singur destin, pag. 212), şi recunoaşte că aceste... străluminări răsfrânte... / îmi taie răsuflarea (Acest joc de culori, pag. 213). Registrul tematic se nuanţează derutant în ipostaza unor meditaţii voalat sarcastice, când poetul cultivă, cu un simţ al umorului... negru, un fel de epitaf literar, ca-ntr-un Cimitir de la Săpânţa de Maramureş, convertit stilistic într-o metaforă sfidătoare: Eu sunt acela care moare / de-atâta candoare... / ... / dar moartea mea-i în poezie, / când fiecare cuvânt mă-nşală / cu-un sclipăt lung, furat / dintr-o prevestire fatală... (Cu-un sclipăt lung, pag. 233), dar şi afirmă ritos, ca să nu existe niciun dubiu: Şi eu clădesc, din flori, / miresme-mbătătoare, pe care le-mbulzesc mereu / în oglinda mea de soare; (Lunga-mi zbatere, pag. 236); ca să încheie decent, civilizat, elegant: dar eu nu pot să fiu orgolios, / şi să-mi îngădui singur spaima / că visul poate reveni, oricând, pe cer, cu stelele de-a valma... (Nu pot să fiu orgolios, pag. 238).

Ca să adauge, în ultima poemozie, dintre cele 188 ale sale, Am uitat cine sunt, pag. 246, mai degrabă orgolios decât modest, într-un alint de poet autentic, riscând autoironia sau autopersiflarea: mamă, eu am uitat cine sunt, / şi vârsta uite cum mă doare!; / ... / că eu sunt bolnav de-o gravă / alunecare din destin... (Op. cit.).

Există, repet, în poemoziile lui Stan. V. Cristea o obsesie a scurgerii clipei cosmice, lineară, imperturbabilă, fără nuanţele astronomice, fără componentele vivaldiene, poate pentru că Timpul său liric se măsoară în etape, în evoluţii biologice; nu pe un calendar solar, ci pe paliere civice, matrimoniale, pe cel puţin trei secvenţe: adolescenţă, tinereţe exuberantă, maturitate creatoare... Ciclul amurgului, al iernii sufleteşti, nu este luat în calcul, este ori foarte îndepărtat, ori exclus. Doar că, la fel ca şi în grafica alb-negru, poemoziile din volumul antologic Turla vederii sunt orchestrate pe o fundamentală gravă, nu neapărat în tonalităţi baroce, de contrapunct cu pedală de orgă, ci îmblânzite de intonaţii lirice de pian chopinian, copleşitor doar pe aceleaşi trepte, din nou temporale...

Dumitru Anghel


 

SPIRITUALITATE

ÎNTRE PREZENT ŞI TRADIŢIE

Nu ştiu ce anume ne-ar putea reda spiritul altădată viu şi ardent, care ne împrospăta existenţa în fiecare secundă. Parcă toate corăbiile ni s-au înecat şi-am devenit o mare de naufragiaţi veşnic depresivi, ce privesc fără ţintă într-un imens gol sufletesc. Dorinţa de a trăi şi a iubi în egală măsură s-a stins odată cu venirea întunericului peste întreaga făptură, când săgeţi nemiloase ne lovesc din toate părţile, doar-doar ne-or îngenunchea. Speranţa unui viitor acceptabil s-a pierdut în neant, iar zâmbetul a devenit o amintire. Poate doar chipul galeş al unui prunc ne mai înseninează frunţile încărunţite prea timpuriu, ori tradiţiile pe care ni le-au lăsat ca zestre sacră strămoşii noştri, cu gândul că ele au forţa de a distruge zidurile cu porţile ferecate ale vremurilor vitrege în care ne vom afla. Astfel, obiceiurile străvechi, ce poartă magia timpurilor ancestrale, deţin puterea de-a alunga furtunile năprasnice şi oferă novicilor şi cunoscătorilor ofranda împăcării cu sine şi cu cei mai aprigi duşmani. De ce, totuşi, cei care se consideră eminenţii acestei lumi, nu le mai apreciază şi nu le mai susţin? Chiar dacă sunt învechite, ele reînvie din propriul aluat şi primesc o înfăţişare nouă, potrivită zilelor noastre. Dar nici copiii nu se simt atraşi de ele. Acum, stăpânul vremurilor actuale, computerul, le răpeşte acestora timpul şi inocenţa, lăsându-i fără cel mai de preţ lucru: spiritul ager, dorinţa de a respecta principiile şi morala unei vieţi sănătoase.

Privim cu mâhnire în trecut şi rememorăm imagini încărcate cu energie pozitivă; oameni buni şi curajoşi, care imploră pronia divină spre a le purifica sufletul şi a le face un loc într-o împărăţie a îngerilor, unde să-şi desăvârşească sufletul. Încă ne mai răsună în minte cântecul de leagăn şoptit cu duioşie de către bunicile noastre. Tradiţiile pentru fiecare moment important al vieţii: naşterea, căsătoria, moartea, reprezintă oaze de lumină şi pace pentru orice suflet încercat de necazuri. Ne amintim vestitele Ursitoare, care torc firul vieţii cu grijă şi ne dăruiesc nectarul fericirii sau potirul cu pelin, ori cântecele şi jocurile vesele din timpul nunţii, sau bocetele disperate şi insistente la înmormântare, menite parcă să-l readucă la viaţă pe cel fără suflare, toate acestea sunt mărturii ale unei lumi care nu va pieri nicicând, fiindcă este adânc imprimată în mintea şi-n inima noastră. De asemenea, obiceiurile săvârşite când e secetă, sau ploaie torenţială, vrăjile şi blestemele, simplele cântece îngânate de copii în jocurile lor naive, încă mai persistă, chiar dacă ceva sau cineva doreşte să le închidă pentru totdeauna în temniţa uitării.

Mi-ar plăcea să cred că există şi astăzi ocrotitori ai acestor tradiţii, asemenea unui ordin secular, care simt emoţia deplină la atingerea lucrurilor vechi, săvârşite de mâinile meşteşugite ale celor care nu mai sunt, ori că se bucură atunci când participă la ritualuri închinate unor evenimente măreţe, ca acelea pe care le-am pomenit deja. Viaţa noastră n-ar mai avea acelaşi farmec în lipsa lor, şi parcă simţim puterea tămăduitoare ce emană din miezul incandescent al creaţiei de odinioară, ne răsună clar în suflet buciumul, care cheamă la trezire şi izbândă toată omenirea. Suntem fermecaţi de poveştile cu zâne şi spiriduşi, ce protejează căminul, de şarpele casei, misterioasa creatură pe care n-o vede oricine, ci doar acela cu suflet bun şi sincer. Oare ce secrete ascund munţii, cu peşterile lor interminabile? Încă mai auzim plăsmuiri ale bătrânilor despre oameni viteji care îşi aveau sălaşul în locuri greu accesibile, de unde invocau forţe supranaturale spre a le netezi calea vieţii. Dragi ne sunt colindele însoţite de obiceiuri care se mai păstrează în zone sfinte ale ţării şi de acolo primim binecuvântarea Celui de Sus pentru a mai trăi încă puţin sub povara propriilor greşeli. Minunată e cununa tradiţiilor şi ar trebui s-o aşezăm în sanctuarul sufletului nostru spre a ne lumina viaţa, destul de mult încercată în aceste nemiloase vremuri.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

CONSTRUCTIVISM

Preocupări recente de sistematizare a modelelor învăţării (e.g., R.E. Mayer, 1992) arată că, până în prezent, psihologia educaţională a utilizat trei metafore (sau paradigme) ale învăţării: metafora asociaţionistă (behavioristă), metafora procesării informaţiei (cognitivistă) şi metafora constructivistă.

În cadrul metaforei constructiviste se remarcă îndeosebi modelul denumit constructivismul social. Conform acestuia, cunoaşterea este creată de către cei care învaţă, în contextul şi ca rezultat al interacţiunii sociale. Dezvoltarea cognitivă este rezultatul unei duble mişcări, internă şi externă, orientată de la social la individual. Conform acestuia, învăţarea este un proces social, în care cel educat beneficiază de suportul educatorului şi/sau al colegilor pentru a avansa.

Dintre caracteristicile generale unui student [1] – conform modelului constructivist – se pot remarca: este responsabil pentru propria activitatea de învăţare; dezvoltă scopuri şi iniţiative; creează şi utilizează strategii; respectă diversitatea perspectivelor şi a punctelor de vedere; este automotivat, inovativ, flexibil şi moderat; are mintea deschisă, îndeplineşte sarcini şi rezolvă probleme. Dintre trăsăturile personale în activitatea la clasă pot fi amintite: este activ şi dinamic; pune întrebări; creează relaţii; este critic şi interactiv; cercetează, descoperă, colaborează, evaluează, sintetizează.

În context constructivist, rolul tehnologiilor moderne constă în a-i pune pe studenţi în legătură pentru colaborare. Rolul educatorului nu este acela de a asigura contextul pentru o învăţare individualizată, ci – dimpotrivă – de a-i ajuta pe studenţi să lucreze în grup pentru a analiza şi rezolva problemele. Activitatea de instruire trebuie să respecte următoarele principii:

· învăţarea este o activitate socială, colaborativă;

· învăţarea şcolară trebuie să se realizeze într-un context semnificativ şi nu trebuie să fie separată de învăţarea şi cunoaşterea pe care copiii le realizează în lumea reală;

· experienţele exterioare trebuie corelate cu experienţa şcolară.

Una dintre cele mai interesante idei pentru practica şcolară în viziune constructivistă modernă este aceea a clasei-workshop (H. Daniels): clasele nu mai reprezintă locul unde informaţia este transmisă ci devin laboratoare în care se generează cunoaşterea, unde studenţii şi profesorii reinventează împreună domeniul de studiu în care s-au angajat.

Contrar punctelor de vedere ale unor educatori cu concepţii tradiţionaliste, constructivismul nu renunţă la rolul activ al educatorului sau la cunoştinţele sale de expert în educaţie. În schimb, constructivismul modifică acest rol, educatorii ajutând studenţii să-şi construiască cunoaşterea mai degrabă decât să reproducă o serie de fapte şi cunoştinţe. Educatorii constructivişti furnizează diverse instrumente ale cunoaşterii (e.g., activităţi de rezolvare a problemelor, activităţi bazate pe investigarea realităţii) pe baza cărora studenţii pot formula şi testa ideile proprii, pot trage concluzii şi realiza inferenţe, pot să-şi dezvolte cunoaşterea într-un mediu de învăţare bazat pe colaborare. Ghidaţi sistematic de educatori, studenţii îşi construiesc activ cunoştinţele şi nu le acumulează mecanic pe cele transmise de aceştia sau extrase din manuale.

Abordarea constructivistă este reflectată în şi prin utilizarea instrumentelor Web 2.0, care acţionează ca elemente de mediere între studenţi şi între studenţi şi educatori, în particular între studenţii care, de multe ori, lucrează în locuri diferite şi în momente diferite.

Un model de proiectare didactică în variantă constructivistă, pentru medii de învăţare asistate de tehnologii computerizate, a fost propus de Robert O. McClintock şi John B. Black. Conform acestui model, învăţarea este realizată în următoarele etape [2]:

· observarea – studenţii observă materialele sursă în contextul natural în care apar;

· construirea interpretării – studenţii interpretează observaţiile şi propun explicaţii pentru cauze;

· contextualizarea – studenţii construiesc contextul pentru explicaţiile lor;

· ucenicia cognitivă – educatorii îi ajută pe studenţi să realizeze cu succes observaţia, interpretarea şi contextualizarea;

· colaborarea – studenţii colaborează pentru observare, interpretare şi contextualizare;

· interpretări multiple – studenţii câştigă flexibilitate cognitivă fiind expuşi unor interpretări multiple din partea altor studenţi sau a exemplelor furnizate de educatori;

· manifestări multiple – studenţii câştigă transferabilitate observând multiple manifestări ale aceloraşi interpretări.

Este de la sine înţeles că abordarea constructivistă a educaţiei nu poate – şi nici nu îşi propune – să rezolve toate problemele învăţământului. Rolul acesteia este de a duce mai departe cunoaşterea umană şi de a sugera căi pentru ameliorarea practicii şcolare [3].

Bibliografie:

1. J.G. Brooks; M.G. Brooks, In search of understanding: the case of constructivist classroom, VA: ASCD, Alexandria, 1999.

2. John B. Black, Robert O. McClintock, An Interpretation Construction Approach to Constructivist Design.

3. E. Noveanu, Constructivismul în educaţie, Revista de Pedagogie, 1999, 7-12, pp.7-16.

Traian Anghel

 

ATÂT DE APROAPE DE CIVILIZAŢIE ŞI TOTUŞI ATÂT DE DEPARTE

Prin poziţia geografică a României oricine ar putea spune că suntem aproape de tot ceea ce înseamnă civilizaţie. Practic, suntem aâtat de departe de tot ce înseamnă civilizaţie, stil de viaţă armonios şi mai ales posibilităţi de dezvoltare socio-profesională.

Un profesor în România are aproximativ 200euro salariu, în Austria mulţi nu ar face nici măcar un pas pentru atâţia bani - sunt vorbele unui elev austriac.

Însă profesorii români, adevăraţi continuatori ai lui Domnu’ Trandafir trebuie să îşi găsească motivaţia de a merge mai departe chiar mai mult să fie cât mai optimişti şi capabili să motiveze şi elevii.

După prima săptămână de străinatate, săptâmână în care am înţeles cât de cât cum stau lucrurile afară am simţit că-mi vine să plâng atunci când mă gândesc la România şi la ce stil de viaţă avem. Întâmplător am întâlnit un român din Cluj care mi-a zis că a avut acelaşi sentiment; de ce? De ce ei pot şi noi nu?

În timp ce mă plimbam încercând să descopăr oraşul am descoperit cu stupoare, exact în centru, o clădire de 3 nivele, imensă, unde puteai găsi tot ce ţinea de papetărie şi cărţi. Imensă mi-a fost uimirea când am descoperit că se puteau citi cărţi gratuit; erau şi canapele în diverse colţuri mai retrase sau la fereastră aşezate. Singura condiţie era nu intri în cafeneaua de la ultimul etaj cu cărţile neplătite. Erau şi cărţi în limbi străine, enciclopedii, dicţionare, tot felul de cărţi. Să vrei să citeşti şi ei îţi oferă şi gratis.

Sistemul austriac de învăţământ este oarecum diferit comparativ cu al nostru. Ciclul primar este identic numai că după terminarea clasei a IV a elevii apţi de a învăţa vor merge la ceea ce se cheamă gimnaziu şi care cuprinde clasele 5-12 din sistemul românesc, iar cei mai puţin dotaţi pentru a învăţa merg la o şcoală unde învaţă o meserie.

Atmosfera din şcoli este absolut uimitoare. De la faptul că elevii nu poartă încălţări - eventual papuci, dar foarte rar, unii profesori îşi schimbă şi ei încălţămintea la şcoală până la atmosfera din cadrul orelor. Elevul e tot elev, dar când li s-a impus să aibă un anume comportament ascultă, nu este nevoie de poliţia pe care o întâlnim în şcolile din România. De cele mai multe ori vedeam elevii şezând pe gresie sau pardoseală. Iar acest lucru nu era doar în sala de curs ci şi pe holuri.

Deşi au condiţii foarte bune pentru a învăţa nu mulţi elevi merg la facultate deoarece majoritatea îşi găsesc un job bine plătit şi fără studii superioare. Facultate care este gratuita! Da, în Austria facultatea nu se plăteşte; ar fi existat o taxă dar studenţii au făcut grevă aşa că s-a renunţat la idee. Studenţii aici au un KulturPass, un fel de card, care se obţine pe baza legitimaţiei de student şi care le permite intrarea liberă la orice muzeu sau gradină botanică. Condiţiile de cămin sunt incomparabile. Când am povestit că în România am avut 4-5 colegi de cameră toţi au rămas surprinşi. Ba mai mult mi s-a spus că dramatizez, că e imposibil să fie aşa de greu mai ales într-o ţară membră UE.

Tot ca student beneficiezi şi de reducere pe transport. Preţul unui tichet normal valabil o zi pe toate liniile de trasport este de 3 euro dar un abonament pentru studenţi pentru toate mijloacele de transport este de 10 euro, tichet cu care are redus şi la anumite taxi-uri.

Comunitatea locală organizează diverse cursuri printre care şi de limba germană, în baza legitimaţiei de student ai reducere pentru curs iar în zilele în care se ţin cursuri ai gratuit pe orice mijloc de transport.

Lumea cu care am intrat în contact mi s-a părut de un optimist exagerat. Vorbeau despre planuri de viitor, despre locuri de muncă importante, bine plătite, pe care ştiu că le pot ocupa DOAR dacă învaţă. Ce iluzie am zice noi, cei care am dat examen şi am fost singuri pe post iar peste noapte am constatat că postul pur si simplu a dispărut, cei care am fost respinşi de nenumărate ori, fie că nu am cunoscut pe cine trebuia, fie că nu am oferit o... atenţie.

Atât de aproape dar atât de departe. Sunt locuri unde proverbul ai carte, ai parte este valabil. Din păcate nu pentru noi, pentru România şi pentru generaţiile ce vor urma. Dar ne-am obişnuit să ne temem, să ne supunem, ne-am conformat, mai mult sau mai puţin voit ne-am conformat.

Carmen Lidia Nistor


 

REPERE...

O CONŞTIINŢĂ CLARĂ REFLECTATĂ ÎN OGLINZI

Nu cer nimănui să fie bun sau rău,

frumos sau urât, canalie sau înger.

Îi cer numai să fie ceva care

să existe doar o singură dată.

Mihail Sebastian

Dramaturgia lui Mihail Sebastian, piesele sale Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa şi Ultima oră s-au jucat şi se mai joacă încă aproape în fiecare an pe scenele bucureştene sau pretutindeni în ţară. Toate trei au fost chiar ecranizate, Steaua fără nume bucurându-se de o distribuţie internaţională, regizorul Henri Colpi şi actriţa Marina Vlady, într-un film de referinţă.

În manualele de liceu erau analizate expresivitatea textului şi mesajele umaniste transmise de personajele sale. Mai ales, un fapt pare de neuitat; şansa de a studia florilegii din opera lui Mihail Sebastian în acelaşi liceu, în care şi-a petrecut adolescenţa chiar creatorul lor.

Mai puţin receptate par să fi fost în vuietul vremii romanele sale, Oraşul cu salcâmi (1935) şi Accidentul (1940), deşi, calităţile de romancier ale autorului lor, de tipul, un martor al epocii sale, sunt de necontestat.

Metafora oraşului cu salcâmi a devenit cu timpul emblematică pentru oraşul Brăila, oraşul său natal, unde pe bulevardele principale, în prezent, salcâmul este copacul cel mai reprezentativ.

Mihail Sebastian (Iosif Hechter) s-a născut la 18 oct. 1907 în Brăila, pe strada Coroanei, stradă care i-a purtat numele câteva decenii.

În timpul examenului de bacalaureat susţinut la Liceul Nicolae Bălcescu, talentul său literar este intuit de şeful comisiei, profesorul de filozofie Nae Ionescu, brăilean şi el. Acesta, apreciind valoarea intelectuală a tânărului M. Sebastian, îi va oferi în anii următori o colaborare la revista Curentul, din Bucureşti, al cărei director era.

În capitală, în timpul studiilor de drept şi filozofie, viitorul scriitor şi avocat, colaborează la Curentul, unde face cunoştinţă cu un alt valoros confrate, Mircea Eliade.

Chiar dacă publicaţia Curentul avea o orientare de dreapta, diferenţele ideologice dintre cei trei mari intelectuali, Nae Ionescu, mentorul, Mihail Sebastian şi Mircea Eliade, discipolii, nu i-au împiedicat să fie prieteni sinceri şi tovarăşi de ideal naţional.

Năravul din prezent, de a lipi anumite etichete ideologice de un nume ilustru sau de altul, se trage din vechea ideologie de culoare roşie, de seceră şi ciocan, de ale cărei carenţe suntem încă departe de a ne fi debarasat.

Oamenii de cultură din perioada interbelică nu se etichetau ideologic cu înverşunare şi nu se separau între ei atât de sever ca în prezent, când din cauza unor încrâncenări viscerale pe criterii de concepţii - dreapta - stânga - care ascund, de fapt, interese de afaceri, se pierde din vedere în mod sistematic idealul naţional.

Tânărul scriitor era un fin psiholog. El aduce în faţa cititorilor personaje cu o conştiinţă aproape imaculată, care nu se cruţă în intimitatea monologului lor şi nici în dialogurile urmărite cu sinceritate, pe care le au.

Cele patru nuvele adunate în volumul Femei sunt dovada unui mod de abordare modernă a scriiturii, de nivel european. Analiza psihologică lansată prin intermediul personajului masculin Ştefan Valentin, care se îndrăgosteşte pe rând, de Renne, Marthe, Odette, trei femei de vârste diferite, îl include pe autor în clubul select al păstorilor de suflete rătăcite, alături de Marcel Proust, Andre Gide, ori Camil Petrescu. Din perspectivă spirituală, aceşti trei mari creatori de spirite europene, i-au fost şi contemporani şi modele.

Tânăra Adriana Dunea, eroina din Oraşul cu salcâmi, atunci când ajunge la vârsta la care brăilenii mai studioşi pleacă la Bucureşti pentru a-şi face o carieră, era deja îndrăgostită de Gelu, un bărbat inteligent, dar complicat şi dominat de sentimente contradictorii.

Dragostea lor se consumă repede, sub semnul tristeţii, dar fără accente de disperare, iar Adriana alege să se căsătorească cu Paul, un intelectual mai puţin complicat şi se întoarce acasă dorind să revină la o viaţă aşezată, cu momente de cuminţenie şi momente de amor, distribuire imposibilă de virtuţi şi pofte.

Accidentul este evident un pretext pentru o analiză psihologică a triunghiului celor trei îndrăgostiţi; Nora, Paul şi Ann. Naraţiunea se desfăşoară cu rafinament şi delicateţe, dar este doar suportul pe care se ţes analizele psihologice ale celor trei tineri intelectuali.

Conştiinţa lor este prinsă într-un carusel al analizelor şi opţiunilor diferite pe căile vieţii. Paul este mereu nehotărât, nu ştie între cine să aleagă, simte instinctiv că, oricare va fi alegerea, ea va însemna o ruptură definitivă de trecut şi o nouă soartă.

El rămâne până la sfârşit un spirit interogativ şi face un slalom printre atracţiile şi respingerile manifestate de de cele două delicate oferte, Nora şi Ann.

Finalul romanului este modern; cheia în care se termină lasă loc deschis imaginaţiei cititorului pentru a decide singur asupra finalului ales. Această manieră de a da libertate fanteziei cititorului s-a numit mult mai târziu, în perioada postbelică opera aperta, opera deschisă.

În zbuciumaţii ani 1940-1945, avocatul şi curajosul ziarist Mihail Sebastian are de suferit din cauza legilor antisemite care au marcat perioada antonesciană, când i se retrage dreptul de a mai fi avocat pledant, dar nu abandonează creaţia artistică, luptă eroic cu un destin potrivnic şi se impune ca dramaturg pe scenele bucureştene.

Aşa a fost receptat şi în posteritate, mai ales ca dramaturg, deşi romanele lui sunt de un modernism aproape vizionar, iar receptarea întregii sale opere se petrece în prezent cu un interes deosebit, ca o recunoaştere a valorii sale reale şi ca o meritată repunere în drepturi.

Dacă nu murea într-un accident de camion la 29 mai 1945, în Bucureşti, la numai 38 de ani, dacă timpul ar fi avut răbdare cu el, astăzi am fi putut enumera mult mai multe izbânzi literare în patrimoniul literaturii române, iar cel al creatorilor brăileni ar fi fost mult mai bogat.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

HRISTOS NU VA VENI LA MAHALA...

Hristos nu va veni la mahala

să-i ţină polonicul cu noroi

Satanei – preparând prânz cu moroi –

pe gheare socotind cât va renta!

în bâlciul ăsta de boieli şi vome

vă pregătiţi echipamentul pentru iad:

luminile din ochi se sting ori scad -

doar excrementele mai dau arome...

Hristos nu va veni la mahala:

îngândurat – stă-n Jilţul Judecăţii

şi-aşteaptă-umilii cerşetori dreptăţii

spre cer – puţinii ce-au scăpat de la hazna;

voi ce-aţi făcut din lume – zalhana

să ştiţi: Hristos nu va veni la mahala!

 

E-ATÂTA AROMIRE DE ALBINE...

e-atâta aromire de albine

din aur vechi sculptate-s flori de tei -

zefirii peste răni – să le aline

trec visele trimise de la zei...

e lacrimă de soare în potire

şi-atât de încărcat ospăţul vieţii:

Hristos venit la Cana Galileii

peste nuntaşi revarsă blânda-i fire

copacii zurbagii şi-au pierdut umbra:

ei doar mlădie dansul amintirii -

ei sunt icoane-n bolta fericirii

cu frunzele vrăjesc: uitată-i Sumbra...

...la nunta verii capătă loc drepţii

după ce luminează înţelepţii

Adrian Botez (Adjud)

 

PROMETEU

În zori mai ploua încă,

după aceea însă, încet încet, a început ninsoarea.

Zeus îi spuse: te cobori, mergi la Pan

şi ceri de la el mere, pentru iarnă.

„Du-te odată” - strâmbă din nas isterica de Hera,

nu-i plăcea toată afacerea asta

cu merele, credea că marfa e doar un pretext,

şi Zeus intră în crâşmă,

„Dacă tu ai dreptul să mergi” - mormăi în sine,

„eu, femeia, /!/ de ce să nu am, la fel de bine?!”

se parfumă îmbrăcată în rochia albastră ca şi cerul,

îşi luă pe ea paltonul, îşi încălţă pantofii...

Prometeu, mititelul, se juca din ce în ce mai vârtos,

nu-l interesa cearta,

în vârful grămezii de lemne mărunte aşezate sub forma de cubuleţe îşi imagină o flacără şi în jurul ei râsete.

„Ai grijă de tine !” îl mângâie Hera,

şi în timp ce îngeraşul ăsta se uita spre ea,

femeia mândră

deveni pentru o clipă nesigură,

după aceea, scuturându-şi umărul gol şi frumos se îndepărtő plutind.

Din prag îi zâmbi însă:

„Ai grijă de tine, nu umbla la foc!...”

plângând şi agăţându-se de cuvintele ei

Prometeu îi conduse afară doar parfumul.

Senzaţia uşoară dar rea a singurătăţii

nu dură prea mult, şi locuinţa era aşa de mare,

îl aşteptau jocurile, lemnele dărăburite,

flacăra închipuită deasupra lor, şi, lângă foc, păpuşile.

După aceea se gândi la ceva, se îndreptă spre sobă,

şi, negândindu-se la ceea ce face, întinse mâna spre mijlocul gheenelor!

În casa înzăpezită în miez de iarnă

fură din incandescenţă doar un pic de jăratec, şi,

pentru că era trist, puse pe grămada de lemne doar un pic,

şi minunându-se privi cum dulapul

devenind vulcan varsă scântei, bătrânul divan,

cum râul de lavă se târăşte

de pe perdea pe pat şi cum se tăvălesc în el

plapuma, perna!

Când se mişca Câini de foc mârâiau în urma lui

şi flăcările dansau ca şi zânele cu părul de un roşu aprins...

Privea cum ard covoarele, tablourile,

apoi primi în poală una din japiţe,

una din jocul focului..., pe când pândea

cum se iubesc cei mari seara lângă şemineu.

În fine obţinu-se ceea ce-şi dorise,

flacăra îl împleti făcându-l fiinţă de lumină,

simţea cum arde pe buze sărutul ei otrăvitor...

faţa i se roşi, casa ardea în flăcări,

în timp ce el tot cânta, doar se rotea

încurajând focul: „Tot înainte!” „Mai departe!”

Eos, Ganumide şi Zagreu

au venit fugind şi înjurând.

Defilând a apărut şi Delos,

Zeus era deja acolo morcovit,

isterica de Hera ţipa...

dar degeaba îl căutau

acolo unde ardeau vârsta mea şi câţiva tăciuni,

melancolicul Prometeu

era deja departe

- „Ţâncul a evadat!”

- „ Şi a luat cu el din foc!”- „În ciuda interdicţiei!”

Pe cînd dădură de el era deja târziu, Lumea fierbea...

holbându-mă la focul sobei mele

îl evoc pe Titanul sortit ciocului zăganilor.

Se spune că el este singurul dumnezeu bun,

pentru că a dat oamenilor foc

ajutându-i sa-şi încălzească casele

să-si gătească fasole cu cârnaţ...

sa poată topi din minereu fier,

să existe scule şi multe altele!

Să fie televiziune, şi cu ajutorul

echografiei să ajute vindecării celor în vârstă.

Fac doar un semn de dispreţ şi

văd imediat munţii de minereu

ai lăncilor lungi, şi săbiile,

cilindrul tunului care a făcut

o spărtură de nevindecat

în peretele cetăţii mândre,

şi vai, întunericul de la prânz de după noapte nu e vis,

căci aud răcnetul de şacal al sirenelor

şi fierul şenilelor ce calcă Oraşul!

În groapa bombelor ce cad adâncul

cere nu un astfel de foc, ci orice alt fel de foc!

Şi norul ca o ciupercă, şi tot acest fior...

Dacă se aprind de la focul acestui rug

nu ard doar pădurile,

ci şi sufletele vor fi pârjolite scrum

întărind bănuiala trecutului

că Prometeu a fost pe jumătate om

pe jumătate Dumnezeu,

poate cel dintâi martor al lui Hristos,

că doar aşa a ajuns omenirea

acolo unde a ajuns.

Pe capul domnului Iisus o flacără-cunună de spini

Acest ţânc tocit se împletea deja atunci, acolo.

Desigur fără să vrea, ca să fie de folos,

dacă indiferenţa nu o mai stinge,

dacă totul se îneacă în flacăra lui,

şi trecutul dăinuie doar în mintea lui Dumnezeu:

Omul, şi Zeus, şi oricare Titan,

precum uşuraticul Pan aşa şi Anteu,

precum Dansul tot aşa şi versurile, poveştile,

precum merele lui Cezane şi Trubadur,

precum Pigmalion şi cuvântul lui Ioan...

chiar el cu o lacrimă în ochi.

(Kalameta)

Aron Gaal (Ungaria)

 

ÎNTR-O TOAMNĂ...

Un mănunchi de vise brumate cu sclipiri de toamnă mi-apar în calea bătătorită de alte toamne. Le răsfir… şi-ncep a le sorta. Le aşez pe compartimente şi le etichetez. Pe unele dintre ele le strâng la piept, le mângâi şi le sărut, după care le-arunc cu ambele mâini deasupra capului şi le las să plutească prin aer asemenea frunzelor arămii de toamnă; pe altele le privesc cu neîncredere şi le-ncui într-un sipet fermecat, iar când timpul îmi va spune că a spulberat orice şovăială de-a le ţine în braţe, atunci vor fi scoase la lumină.

Se-nserase deja când am ajuns la destinaţie. Călătorisem câteva ore, iar atmosfera din compartiment fusese tare plăcută. Persoane de diferite vârste, femei şi bărbaţi, sporovăiseră fără a se jelui, zâmbiseră, glumiseră şi-şi făcuseră curaj unii altora cum să treacă mai uşor peste hopurile vieţii.

Am coborât din tren râzând cu gura până la urechi, iar la primul pas făcut pe peronul gării, râsul mi-a îngheţat pe buze, iar mersul mi s-a-ngreunat. În faţa mea, îmbrăcat într-o ţinută sport, un bărbat privea iscoditor peste capetele pasagerilor, încercând să cuprindă cu privirea cât mai mult. Îl ştiam, era Mircea, cel care cu mulţi ani în urmă îmi dăduse de furcă. Aceiaşi ochi verzi care străpungeau până departe, aceeaşi ţinută militărească ce te făcea să-ţi controlezi continuu mişcările, acelaşi zâmbet plin de mister. Doar părul era cărunt. Nu ne văzusem de peste 20 de ani.

Nici n-am apucat să ne salutăm c-am şi auzit: Ilinca! Draga de tine! Ghici ce am în buzunarul de la piept? O floare! am răspuns cu iuţeala de altădată. Nu!… Nu e pentru tine! a răspuns Mircea. Lac pentru unghii! am repetat eu. Nu se poate, eşti şcolăriţă! Parfum! am continuat. Nu, nici pe departe, doar domnişoarele se parfumează! Un inel! Hai, dă-mi-l mie pe acesta! Corinei i-ai mai dat unul! am început a mă smiorcăi aşa cum făceam odinioară. Eşti mică, Ilinca! Ţie o să-ţi dăruiască la timpul potrivit logodnicul tău aşa cum i-am dăruit eu Corinei. Uite, ţie ţi-am adus ciocolată! Nu, să n-aud de ciocolată! am strigat ca arsă. De zece ani fac crize de fiere de la ciocolata cu care m-ai îndopat în copilărie numai s-o fac pe curierul.

Am râs cu poftă şi de-abia după aceea ne-am dat bineţe şi ne-am îmbrăţişat de bucuria revederii. Mircea o curtase mulţi ani pe una dintre vecinele mele, iar eu, copil fiind, îi ajutam să se întâlnească cât mai des. Mă recompensa de fiecare dată cu dulciuri, iar eu eram cel mai fericit copil având în toate buzunarele bunătăţi. Toţi trei aveam de câştigat câte ceva, numai că mie îmi cam plăcea Mircea ăsta şi-l rugam adesea să se însoare cu mine. Se distra de fiecare dată, mă mângâia pe creştetul capului, mă săruta pe frunte şi-mi spunea: Eşti mică, prea mică, iar eu o iubesc pe Corina! Dar Corina n-a fost să fie nici a lui, nici a altuia: a ales să-l slujească pe Dumnezeu, luând drumul mănăstirii, iar Mircea s-a tot dus de n-a mai ştiut nimeni multă vreme de el. De atunci l-am mai reîntâlnit după ce-mi susţinusem examenul de bacalaureat. Mă privea cu drag şi-n amintirile lui n-o uitase pe Corina. Glumind, mi-a zis: Te-ai făcut frumoasă, Ilincă! Mai că te-aş cere de nevastă, dar văd că pe degetul tău străluceşte un inel! Ai un logodnic?

De data aceasta, peste alţi mulţi ani, îl regăseam pe Mircea la fel de atrăgător ca-n vremea tinereţii lui, dar mult mai cumpătat şi parcă …tot mai visător. Am stat mult de vorbă. L-am rugat să-mi spună trei dorinţe iar eu, peştişorul de aur, încercam să le îndeplinesc pe toate. 1. Să fiu sănătos şi să pot munci! a răspuns el cât se poate de serios. 2. Să-i pot ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul meu, iar eu să fiu demn de respectul lor! şi 3. Să-mi pot construi amintiri de care să mă pot bucura mai târziu! a încheiat el. Întâlnirea din seara asta poate fi o amintire pentru mai târziu? am întrebat scormonindu-i în inimă tentaţii ascunse. Deja începi să mă chinui, Ilincă! Oamenii se schimbă în timp nu numai fizic... Încercările vieţii, bucuriile nu sunt întâmplătoare. Toate apasă peste sufletul nostru şi ne transformă. Trecerea anilor ne determină să găsim substanţă şi-n lucrurile care altădată ne păreau banale, să realizăm că partea materială nu este esenţială, dar nu este de neglijat, să descoperim că oamenii nu sunt răi sau buni, ci sunt doar diferiţi, iar noi trebuie să ne pliem la întreaga paletă de caractere pentru a ne fi mai bine şi mai uşor.

Îl urmăream pe Mircea cum nu urmărisem pe nimeni în ultima vreme! Mă captase deja şi mă atrăgea cu o forţă uimitoare. Îl simţeam stăpân pe tot ceea ce spune, iar privirea lui seducătoare mă făcea să-mi stăpânesc cu greu emoţii şi impulsuri pe care le crezusem dispărute din perimetrul meu. Realizam pentru a nu ştiu câta oară că efectul persoană este determinant într-o relaţie. Mircea rămânea un om deosebit şi un bărbat care încă avea puterea de a alege şi nu de a fi ales…

Angela Burtea

 

CITITORUL ÎN STELE

Moş Spiridon spre cer priveşte,

Că doar e cititor în stele!

Alungă spiritele rele,

Şi de deochi prin sat citeşte.

O secetă îndelungată,

Lovise satul de vreo lună.

Căutase-n stele şi în lună,

Dar ploaia a rămas legată.

Sătenii o lăsară moartă.

Nu mai voiau nimic să ştie.

Îngrijoraţi de sărăcie,

Nu-i mai treceau nici pe la poartă.

Numai copiii curioşi,

Merg la bătrân să-l ispitească,

Cerul pe faţă să citească,

Cum învăţase din strămoşi.

Tocmai sorta un coş cu ouă.

Primindu-i le spune sfătos:

- Băieţi luna-i cu cornu-n jos,

În noaptea asta o să plouă.

Să ştiţi că nu vorbesc în dodii,

Priviţi!Trec norii în galop.

Mi-i teamă că va fi potop,

După cum am citit în zodii.

Va fi potop!Va fi potop!

Aleargă ţânci-n sat urlând,

Mai repede decât un gând,

Priviţi!Vin norii în galop!

Moş Spiridon stă mulţumit,

Pe prispă aşteptând să plouă,

Trecu aşa o oră... două,

Dar cerul iar s-a liniştit.

Şi s-a mai scurs încet o lună,

Fără să picure măcar,

Iar el se dă după hambar,

Când spun sătenii ziua bună.

Iar i-o făcuse Dumnezeu

Distrându-se pe seama lui!

Moşul trânti căciula-n cui,

Convins fiind de harul său.

Bietul se supărase tare!

Şi ca şi când n-ar fi de ajuns,

Luna stătea cu cornu-n sus,

Deci seceta va fi mai mare.

- Cât o mai ţine? Ce ai de spus?

Îl întrebă un negustor.

Păi mult,că-i luna lui cuptor,

Şi luna are cornu-n sus.

Domnului nu-i ţii cai-n frâu!

Pe lucruri serioase pus,

Adună norii la apus,

Şi ploaia se porni pârâu.

Plouă aşa o săptămână.

Bătrânul iarăşi supărat,

Nici măcar nu s-a bucurat

Că ploaia e acum stăpână.

Stă mut şi cercetează cerul,

Fără să ştie ce să zică.

Cuprins fiind de-un fel de frică,

Întrezăreşte adevărul.

- Ei tată ce ne spui,mai ţine?

Îl ispiti băiatul său.

- Întreabă-L mă pe Dumnezeu!

Ce tot mă necăjeşti pe mine?

Valeria Moroşan (Vatra Dornei)

 

DEFINIŢIE

Înconjoară-te cu zâmbete pure de copil!

Cine-ţi mai oferă totul necondiţionat?

Dăruieşte-i, la rându-ţi, ceva infantil,

Să te simtă aproape, să-i fii aliat.

Ochii lui? Ferestre deschise spre soare.

Inima lui? Izvoare de candoare.

Mânuţele lui? Flori cu cinci petale.

Gândurile lui? Păsări în zboruri astrale.

Îţi aminteşti acum? Aşa ai fost şi tu cândva?

Mai poţi acum să dăruieşti ceva?

Mai poţi gândi, mai poţi visa la fel?

Doreşte-ţi să mai fii ca el!

Ela Mays


ACTUALE

Saltimbancii şi irozii
amintiţi de Eminescu
devenit-au, nu încape!
rude, fraţi cu noul Escu.
Azi sunt mult mai enigmatici
afumati, boiţi cu fard
mincinoşi dar foarte sceptici
în noi variante hard.

Nu-ţi faci treaba, nu-i ok
de ţi-o faci tot te socot
că nu eşti în rând cu ei,
un parşiv, un incomod.

Te pândesc, îţi dau târcoale,
sau te urmăresc cu colţii
ascuţiţi, de caţi valoare
de diferi de ei netoţii.

De nu dai Tu, Doamne, Ţepeşi
rămanea-vor toţi nerozi
pramatii, cabotini nemeşi
epigoni, vicleni aprozi.

Elisabeta Dumitru (Buzău)

VIITORUL NOSTRU ESTE PE ATLANTIDA!

O civilizaţie ce trăia într-o dimensiune spirituală superioară a aterizat din cer pe acest continent înconjurat de ape, localizat de cercetători în mijlocul Oceanului Atlantic. Şi-a propus să îşi continue existenţa ei ezoterică în pace şi rugăciune pe aceste meleaguri, în care au constatat că viaţa pentru fiinţele vii de pretutindeni este posibilă. Omul planetar întâlnit aici, trăia, probabil, în neolitic. În generozitatea lor, cunoscând binefacerile evoluţiei spirituale din însăşi istoria lor, atlanţii au încercat să îi ridice şi pe pământeni la un nivel de înţelegere superior.

Atlanţii erau descendenţi din Frăţia Luminii, din zone superevoluate ale Universului, unde viaţă se consuma la un nivel de linişte interioară şi de imaterialitate necunoscută fiilor Terrei, nici până astăzi. Erau aproape nemuritori şi androgini,se înmulţeau pe o cale spirituală, probabil, prin corpuri energetice, asemenea îngerilor de tipul lui Gabriel, dar s-au lovit de un obstacol nemaiîntâlnit: fetele acestui pământ. Fetele şi femeile oamenilor li s-au părut de o frumuseţe şi atracţie irezistibile. Mulţi dintre ei şi-au încălcat programul genetic şi au procreat cu irezistibilele pământence. Au încălcat astfel cea mai gravă interdicţie de care erau ţinuţi. Probabil că şi progeniturile care au rezultat, nu au fost tocmai ceea ce îşi doriseră, şi nici Creatorul Universal cu care, până atunci, puteau intra într-o comunicare certă, le-a refuzat şi comuniunea şi comunicarea.

Apreciind că datorită nepermiselor încrucişări, atlanţii au decăzut pe scara spiritului, Dumnezeu i-a trimis în dimensiunea a treia, în real şi material, determinându-i astfel să devină egalii pământenilor. Astfel că, atlanţii au trebuit să renunţe la viaţa lor anterioară, şi în schimbul nemuririi, au primit o viaţă limitată pe pământ, dar plină de emoţii şi satisfacţii sexuale, ceea ce în dimensiunea a patra era de neconceput. S-au prăbuşit din spiritual în teluric, cu pierderile şi câştigurile de rigoare, judecând din perspectiva unui pământean.

Trebuie subliniat că în acele vremuri ancestrale legăturile bărbat-femeie aveau valoare de absolut, de o dată în viaţă! Un ciclu evolutiv de acest tip este prezentat de Luceafărul eminescian. Este posibil ca luminosul atlant personificat în poem, să îşi fi consumat prin ardere energiile spirituale, fiind copleşit de o dorinţă teribilă, pe care nu o cunoscuse până atunci. În exerciţiile de înălţare în cunoaştere interioară şi în încercări de comuniune cu absolutul celest, atlantul respectiv nu fusese niciodată străbătut de furtuna interioară numită îndeobşte, teribila atracţie a cărnii de fecioară.

Din momentul în care gingaşa pământeană îi răspunde, în fericitul atlant combustria internă se accelerează: În faţa unui mesaj ca cel de mai jos, el acţionează ca o entitate astrală, ce face eforturi să treacă în altă dimensiune, să recadă într-un viitor, care de fapt pentru înălţimea sa spirituală se afla în trecut.

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

Noua stare de dorinţă copleşitoare, irezistibilă, îl îmboldeşte pe superiorul atlant să nu mai dorească altceva decât să se contopească cu această fiică de om, în comparaţie cu care curăţenia sa spirituală de până atunci, androginitatea sa, îi apare acum drept virginitate. Arde intens şi doreşte să intre în comuniune până la uitare de sine, până la contopire cu noua fiinţă descoperită atât de departe de obârşiile lui.

O oră de iubire,

O oră şi să mor!

Este strigătul atlantului îndrăgostit irezistibil, evocat de M. Eminescu peste milenii prin intuiţia sa genială şi pe baza culturii sale excepţionale.

Privit din această perspectivă, Luceafărul este un atlant venit din genunile trecutului şi ale Universului, trecut care pentru specia umană apare doar ca un viitor sperat, doar deductibil.

De greul negrei veşnicii,

Părinte mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară întreagă.

Adică, lăudat să fii de întregul Univers.

Atât de frumoasă trebuie să fi fost acea pământeană, încât atlantul credea că se poate împlini în noua stare, adoptând condiţia ei, prin iubire intensă, iar, prin consumul energetic specific, spera să o ridice şi pe ea la nivelul contopirii spirituale cu el. Pe baza unei logici cunoscute numai îndrăgostiţilor, atlantul se hotărăşte să joace totul pe o carte. Copleşit de dorinţe, străbate genuni incomensurabile, ajunge în faţa Creatorului Universal, şi pe calea spirituală de el ştiută, îl imploră să îi schimbe condiţia:

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb,

O oră de iubire!

Ora de iubire are înţelesul de o viaţă trecătoare, ca a pământenilor.

Hyperion, iată un nume demn de un atlant, se bucură de îndurarea Creatorului, în sensul că trebuie să înţeleagă că nemurirea nu este o stare intermediară, ci una definitivă, asemenea aceleia a astrelor de pe cer.

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate,

Pământu-n lung şi marea în larg,

Dar moartea nu se poate…

La sfatul Marelui Demiurg, Hyperion se întoarce la locul lui menit din cer, adică se limpezeşte în dimensiunea sa spirituală, şi caută din altă dimensiune să vadă ce mai face frumoasa pământeană care i-a răscolit existenţa până la un pas de sacrificiul suprem. Graţioasa fată, numele nu contează, se întoarce din visări în zări mai concrete, mai accesibile puterilor ei, şi se însoţeşte cu un ins tot din categoria ei, din lumea duală, lumea în care sunt prezente şi binele şi răul şi dragostea şi ura şi naşterea şi moartea.

Lumea reală are farmecul ei, are minunile ei, dar rămâne departe şi jos faţă de condiţia celui venit din spirit cu speranţa de a o ridica la acel nivel, la un pas de Absolut. Specia umană, cu toată frumuseţea ei fizică, asemănătoare la nivel exterior cu alte fiinţe din Univers, este incapabilă să dezvolte frumuseţea interioară a fiinţelor superioare cu care au venit de milenii în contact, pentru simplul motiv că alţii au intrat în contact cu noi, că atlanţii au intrat în contact cu semenii noştri şi nu invers. Planurile spirituale ale fiinţei umane sunt la genunchiul broaştei în comparaţie cu lumea de lumină în care trăiau atlanţii.

În lumea materială, specia umană mai are de înfruntat pericole de tot felul, mai are de pătimit. Este o lume cu o organizare piramidală, ceea ce face ca dreptatea şi libertatea individuală sau colectivă să apară doar ca un deziderat, nu ca o certitudine. Gândiţi-vă la simbolistica piramidelor din Egipt, din Mexic, dar şi din Thailanda. După cum se vede sunt repartizate în cele mai diverse locuri de pe planetă şi sunt încărcate cu simboluri şi cu mesaje despre trecutul fiinţei, dar şi pentru viitor.

Unul dintre mesajele piramidelor ar putea fi: în lumea materială organizarea socială trebuie să fie piramidală. Este o lume bazată pe simboluri telurice, pe stagnare şi pe evoluţie în salturi, în genul cutremurelor. De aceea piramidele sunt din piatră, cel mai durabil material cunoscut pe Terra şi până departe în Univers. Spiritul are legile lui, asemănătoare cu cele ale zborului necondiţionat, teluricul are alte legi, asemănătoare cu cele ale târâşului reptilelor. Din anumite cercetări au fost reperate la unii membri ai speciei umane asemănări cu reptilele şi comportament reptilian.

Pe Terra îşi consumă existenţa specifică, nu numai specii diferite, ci şi un melanj rezultat din încrucişările a diferite specii cu rasa umană. Evoluaţii atlanţi, s-au risipit şi contopit cu fiinţe umane, după ce s-au salvat de pe continentul scufundat, în cele patru vânturi. Elemente de credinţe astrale şi, mai ales solare, reperăm la vechii egipteni, la maiaşi, la daci, care aveau chiar şi un calendar solar la Sarmisegetuza, dar şi la popoarele din Tibet.

Evident, după recăderea atlanţilor în dimensiunea a treia, evoluţia astrală nu a încetat, doar a recăzut într-un trecut incomensurabil, abisal, de unde şi-a reluat mersul spiritual ascendent. Este posibil ca marile credinţe ale lumii să reprezinte căutările speciei umane spre un viitor al desăvârşirii spirituale, spre un viitor care, de fapt, este în trecut!

George Tătăruş (Bucureşti)

fragment din lucrarea Creste de spumă din Marea Gândurilor (eseu despre condiţia umană)


 

ATITUDINI

ADEVĂRUL DESPRE MINCIUNĂ!

Dacă un stat are legi bune, dar funcţionari proşti,

nu poate fi guvernat; dacă un stat are legi proaste,

dar funcţionari buni, poate rezolva problemele cetăţenilor săi.

Otto von Bismarck

În trecut, onoarea demnitarului şi respectul pentru funcţia publică, în Estul Europei, se învăţau de la germani. Momentul demisiei, la fel. În prezent, demnitatea şi bunul simţ ar trebui să le învăţăm tot de la urmaşii lui Bismarck, dar şi conştiinţa colectivă s-a fracturat între timp.

Preşedintele Germaniei, Horst Köhler, a demisionat din cauza unor declaraţii despre importanţa interesului Germaniei în Afganistan, unde combat şi ei terorismul cu un număr de soldaţi. A ieşit scandal de presă şi foarte repede, acesta şi-a luat adio de la prima funcţie în stat.

Demnitarul român a introdus în politica europeană, o atitudine perplexă: el se face că plouă. Indiferent ce gafe face cu vorba şi cu fapta: el, de fapt, se face că plouă!

Se comportă ca o trestie gânditoare şi până ia decizia necesară, amână… tărăgănează… şi până îi vine o idee convenabilă, mai aşteaptă…!

Starea asta de ambiguitate îi prieşte demnitarului român, celui actual. El ştie să tragă de timp. Marchează goluri în visteriile ministerelor, că tot este campionat mondial de fotbal la antipozi, şi între timp face rost de contracte noi între firmele lui şi minister.

Felul cum evoluează în prezent societatea românească este unul periculos şi fără precedent; este rodul a douăzeci de ani de viziune eronată, proastă guvernare şi culpă administrativă. Pluripartitismul şi-a arătat limitele în plan colectiv şi marile avantaje în plan personal.

Douăzeci de ani echipele de experţi ministeriali au vândut străinilor toate perlele coroanei economiei naţionale create în regimul anterior. S-au înstrăinat fără milă mari întreprinderi ca I.M.G.B., ori Sidex - Galaţi, reţelele naţionale de telefonie, flota maritimă, zăcămintele de petrol date de la Dumnezeu, combinatele.

Vorba cântecului: Pe mine m-ai omorât,/ dar cu calul ce-ai avut?!

La douăzeci de ani după război, adică în anul 1965, la conducerea ţării venise Nicolae Ceauşescu. Plătisem nedrepte despăgubiri de război, ca orice ţară învinsă şi totuşi economia funcţiona mai bine decât acum. S-au construit mari obiective naţionale, Canalul Dunăre - Marea Neagră, fabrici de automobile, zeci de mii de blocuri de locuinţe, românii, cum ni se spune acum, aveau toţi locuri de muncă. Pe drept cuvânt, economia duduia.

Acum, la douăzeci de ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, nu mai duduie nimic, nu se mai construieşte nimic, totul agonizează.

Apar doar gulgute de presă, gen; vom face Bucureştiul port la Dunăre, vom face câţiva kilometri de autostradă pe an. Oamenii din presă care nu mai cred nimic de mai mulţi ani, se agită şi fac interpretări interesante, dar se agită degeaba. Este vorba doar de gulgute ministeriale aruncate ca hrană la lei.

Visteria ţării este goală! exclama croitoraşul cel bocciu în decembrie 2008, îndată ce preluase puterea de la guvernarea liberală. Dar să vedeţi acum, când am intrat în incapacitate de plată!

Statul român se îndreaptă spre faliment şi în ciuda unui împrumut uriaş contractat cu bănci străine şi cu celebrul F.M.I., care nici nu ne înghite, dar nici nu ne scuipă, nu mai are bani pentru binemeritatele salarii şi pensii.

Guvernanţii celei mai sărace ţări din Europa au găsit soluţia:

Vă ciuruim! Ciuntim salariile şi pensiile!

Acum e vară. Vom mânca păpădie ş’ salată, după o mai veche indicaţie prezidenţială, dar la iarnă ce vom face?

Construim locuinţe în satele patriei ca să atragem specialiştii să vină să lucreze în mediul rural!

Aiurea! Tot gulgută. Medicii sunt deja în Occident şi mai urmează un exod, profesorii s-au privatizat pe la tarabe şi vând legume şi fructe.

A dispărut motivaţia muncii. Un programator angajat la primărie prin concurs este plătit pentru munca lui excepţională cu 650 lei lunar. Este disperat, îşi caută alt loc de muncă pe internet, numai că, la fel ca el, sunt mii de tineri ingineri care îşi caută norocul pe net.

Ţara nu mai are bani, ţara nu mai are spitale, nici aspirine, ţara nu mai are nimic. Doar politică mai are ţara.

Avem politicieni pentru mai multe generaţii. Furnizăm politicieni şi la export, la Bruxelles, pe valută forte, pentru ei, nu pentru noi.

Avioanele cu politicieni români fac înconjurul lumii în scopul unor schimburi de experienţă. Activiştii portocalii organizează sejururi în Dubai, în Cuba, în Japonia, evident pentru a-şi ridica nivelul de înţelegere al politicii mondiale.

De curând, de la tribuna parlamentului, ministrul de finanţe, a scăpat o gulgută definitorie pentru politica portocalie: Am putea să mai minţim încă şase luni, dar la anul nu vom mai putea plăti nimic!

Asemenea frază în oricare altă ţară ar fi atras imediat demisia respectivului demnitar, şi i s-ar fi mulţumit pentru sinceritate. Numai că demnitarul român este o excepţie; el se face că plouă!

De douăzeci de ani, de când au pierdut busola partidului comunist, fiindcă din el provin toţi, ne-au furnizat cele mai fanteziste idei despre reforme. Acum ne-au adus în faza horror!

Crimă şi pedeapsă vom citi la iarnă!

Numai că crima la nivel naţional se numeşte genocid.

Chiar aşa s-a intitulat şi moţiunea de cenzură dezbătută în fatala zi de 15 iunie, ziua comemorării morţii poetului naţional, Mihai Eminescu.

Opriţi genocidul social! Şi nu l-au oprit! Interesul găştii portocalii este mai important de cât viaţa a milioane de oameni.

Zeci de mii de sindicalişti protestează în pieţe, oameni de peste 70 de ani îşi strigă nevoile pe la porţile parlamentului. La toamnă toată România va fi în stradă.

Oare ce poate fi mai umilitor de atât?! Icoane ale disperării, imagini biafreze în capitala României! Pensionari- protestatari leşinaţi de căldură, culeşi de ambulanţele SMURD şi transportaţi la spitale în tragic sunet de sirene.

Sunetele stridente ale Salvărilor vor deveni în curând un nou imn naţional! Românul nu se mai deşteaptă, nu mai vrea versuri avântate, vrea să supravieţuiască!

Nici o ţeastă pleşuvă nu se mai prinde în hore pe la iarmaroace, prin târgurile patriei.

Nu mai face nimeni băi de mulţime! Marele petrecăreţ şi dansator a făcut anul trecut băi de public, cât pentru un mandat întreg. Nimănui nu-i mai flutură ideea să scrie iar cu oi pe dealurile Bucovinei. Burtă-verzii portocalii strigă: Suntem în criză! Să ne facem că plouă!

Recomand tuturor ca înainte a de a deschide televizorul, să îşi ia tensiunea!

George Tătăruş ( Bucureşti)

 

COMUNISMUL LIBERAL, CANCERUL U.E. ŞI DE LA CINE A ÎNVĂŢAT BĂSESCU… FILOSOFIE!

Nu e pentru prima oară când remarc că, de fapt, comunismul agresiv n-a fost inventat de epoca modernă, ci doar perfecţionat, după Revoluţia Franceză din 1789, de către maeştrii iluminato-liberalo-burghezi. Totdeauna, de când e lumea-lume, mai ales de când, vorba lui Rousseau, s-a trezit unul să înconjoare o bucată de pământ cu sârmă/sfoară şi să proclame: Asta e a mea! Feri, că dau cu parul – şmecherii, numiţi eleganto-savant: conducători/cârmuitori/diriguitori de popoare, au avut tendinţa cinică de a transforma neamuri dăruite de Dumnezeu, blânde şi la locul lor, cu foarte diverse ocupaţii şi gânduri… – în gloate stupide şi nivelate pe creier, pe care să le manipuleze/cârmească/diriguiască într-o singur sens: stupiditatea orientată politic, adică prostirea cu rost şi folos… – atât de necesară unei guvernări (a se citi, pre limba cronicarului: beliri a şapte piei de pre om!) liniştito-confortabile… şi foarte rentabile, pentru o mână de şmenari obraznici (dar, precum se ştie, obraznicul mănâncă praznicul!). Conta extrem de puţin dacă aceşti şmecheri aveau în fruntea lor regi, împăraţi, preşedinţi… (excepţie au făcut doar voievozii Răsăritului Sud-European, mai cu seamă ai celui valah… - care şi-au scuipat, ţărăneşte-ciobăneşte, în palme, şi s-au apucat, din pragul gospodăriei/mocşei/moşiei de Neam, de hăcuit oştirile fără număr ale musulmanilor lacom-năvălitori… - devenind ei, voievozii, poate fără să vrea, dar poate luminaţi fiind de însuşi Hristos… - însă asta-i treaba lui Dumnezeu, nu a noastră… - autentici aleşi ai Domnului, AUTENTICI ŞI BUNI PĂSTORI DE NEAM CU MISIUNE SFÂNTĂ!… misiunea de a-l apăra/păstra, în inimile europenilor, pe Hristos Mântuitorul/Luminătorul Întregii Lumi!)… treaba lor tot şmenăreală şi fraiereală de mase prostite se chema. Iar propaganda, că se făcea peste gard, din uliţă, prin pristavi năimiţi cu ziua… - sau prin televiziune…, tot metodă de obţinere a oribil de monotone/comuniste/orbite/paralizate la creier gloate, din onorabile şi vii neamuri, era… Poate să fi fost oarece diferenţe la subtilitatea procesului în desfăşurare… dar rezultatul final tot tâmpirea globală a fost şi rămâne…: masiva tâmpire sclavagistă, masiva tâmpire feudală, masiva tâmpire burghezo-îmborţoşată de bani şi ipocrizie/minciuni, masiva tâmpire comunisto-bolşevico-stalinistă (ipocrizie/minciună tot pentru sporirea burţii de bani, fireşte!). Sărmanul Hristos-Dumnezeu a cam fost lăsat pe-afară, prin frigul uitării/părăsirii, în toate aşa-zisele orânduiri ale politichiei şmenarilor omenirii… Nimic, dar ABSOLUT NIMIC, din sfintele învăţături ale blândului nazarinean, n-a fost aplicat de omenirea condusă de aceşti şmenari politici… ci doar criminal distorsionată a fost învăţătura hristică, spre folosul păcălicilor… că se numeau ei cruciaţi, sau descoperitori de lumi, sau bush-mani/neo-cruciaţi… Doar crimă şi hoţie, (ATENT ŞI DIN VREME) PLANIFICATE!

Aşa că nu mă mir deloc de manevrele epocii aşa-zis liberale actuale, de a păcăli şi nenoroci, în Europa de azi, masele atâtor neamuri vii şi având o istorie cu mult duh şi personalitate (…Voiesc, dumnealor aşa-zis liberalii, a le lua până şi Duhul din piept…: imnul, steagul, moneda… suveranitatea!… pe Dumnezeu-Hristos/afirmarea civilizaţiei creştine!… şi ce le mai rămâne Neamurilor, măi, hămesiţilor şi neistoviţilor în lăcomie?!). Atâta doar că stau şi mă gândesc cât le va merge, acestor păcălici… – căci îmi vine greu să cred că o mână de oameni, oricât de breji vor fi fiind ei, pot transforma în gelatină, pentru vecie(!!!), minţile elementelor unor entităţi divine, cum sunt Neamurile VII ale Pământului…

Evident, primul meu gând se îndreaptă spre Marea Şmenăreală Contemporană, numită Uniunea Europeană – sau UE, cum îi zice tot românul…

Iată ce spun Christopher Booker şi Richard North (în lucrarea lor comună Uniunea Europeană sau Marea Amăgire – istoria secretă a construcţiei europene, Antet, Buc., 2006), în legătură cu unul dintre cei doi masoni-naşi, amândoi nişte taraţi şi frustraţi, plini de zăcătură de ură contra omenirii, ca nişte broaşte râioase gigantice… fraţi-masoni care au ocupat poziţii superioare în Liga Naţiunilor (fratele englez Arthur Salter, stimulatorul euro-schizofreniei Angliei, şi fratele francez Jean Monnet, cel ce ura statul-naţiune şi democraţia…) şi au gândit planul a ceea ce se va numi (şi chiar se numeşte!) UNIUNEA EUROPEANĂ: Problema era că viziunea unei lumi perfect planificate, creată de tehnocraţi eficienţi, putuse părea atrăgătoare – în teorie. În practică, însă, până la urmă a devenit clar că acea viziune nu avea nicio legătură cu realitatea omenească. Nicio latură a ei nu funcţiona aşa cum se intenţionase, pentru că rigiditatea sa tehnocratică nu era valabilă decât pe hârtie şi în capetele oamenilor. Odată ce s-au investit resurse gigantice pentru a transpune în realitate viziunea abstractă, curând a devenit clar că visul nu dusese decât la un coşmar. (n. mea: coşmar-coşmar, dar al naibii de profitabil coşmar, prin exploatarea, fără scrupule, a fraieriţilor, fraieriţi-mai-vechi intraţilor sau mai fraieriţi-mai-nou-intraţilor în UE, cei intraţi pe genunchi, precum valahii României!… câtă vreme fraieriţii încă dorm duşi, călare pe… coşmar…!). Pentru Monnet, echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi ale trecutului era ura lui faţă de statul-naţiune. Visul său strălucitor era acel guvern supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei (s. mea). La fel ca în cazul lui Le Corbusier, posibilitatea neaşteptată ca acest vis să se împlinească a fost creată de al Doilea Război Mondial (n. mea: sunt absolut convins că cel de-al Doilea Război Mondial a avut cu totul alţi vinovaţi şi cu totul altfel de ţinte, decât cei/cele declaraţi/declarate şi condamnate oficial, din moment ce TOCMAI FINANŢATORII/BANCHERII/PROFITORII DIRECŢI AI RĂZBOIULUI NU AU COMPĂRUT ÎN FAŢA TRIBUNALULUI DE LA NŰRENBERG!). Şi, tot la fel ca visul lui Le Corbusier, şi cel al lui Monnet a devenit în cele din urmă o sursă de inspiraţie pentru o întreagă generaţie nouă de tehnocraţi şi funcţionari publici, susţinuţi de elitele politice ale Europei de Vest, pentru care proiectul oferea şansa de a juca un rol central în cea mai mare aventură politică a epocii lor.

Vă daţi seama, oare, că tot acest construct, căruia, de 20 ani, i se face reclamă, în România, ca la pasta de dinţi Blend-a-Med (…dar, dacă cumpărătorii se dovedesc refractari la consum, sunt mânaţi ca vitele la abator, ÎN INTERIORUL CONSTRUCTULUI CELUI DEMENT! - prin toate mijloacele de constrângere imaginabile şi non-imaginabile…) ESTE RODUL MINŢII UNOR NEBUNI ŞI MANIACI?! Şi, ca somnambulii, noi acceptăm şi urmăm acest proiect, în toată amploarea lui SINUCIGAŞĂ! – îl urmăm cu… entuziasm: entuziasm somnambulesc, fireşte!!!… hipnotizaţi propagandistic, fireşte!… dar, tot atât de firesc, pentru ura anti-democratică a nebunilor iniţiatori: NEÎNTREBAŢI DEMOCRATIC, PRIN REFERENDUM! – referendum care ar fi fost absolut necesar, din moment ce consecinţele proiectului angajau/angajează destinele UNOR NEAMURI, MULTE ŞI ÎNTREGI!… căci toate ponoasele le trag NEAMURILE, tot aşa cum toate foloasele le trag şmenarii politico-economici, de obicei nişte trădători de…orice/oricine, fără niciun fel de scrupule!… de cei cu ubi bene, ibi patria… iar patria lor sunt BANII!

Iată cum îşi încheie excursul lor meditativ, asupra constructului UE, cei doi politologi/autori englezi: Tot ceea ce era rău la blocurile-turn ale lui Le Corbusier a devenit evident când în ele a trebuit să locuiască oameni adevăraţi, care au descoperit că sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel s-a întâmplat şi cu blocurile-turn create de tehnocraţii lui Monnet. Statul-naţiune şi democraţia erau prea fundamentale pentru necesităţile umane, ca să poată fi eliminate pur şi simplu, prin dictat tehnocratic. La fel ca în cazul oamenilor care s-au deşteptat în faţa lipsei inumane de suflet a visului utopic al lui Le Corbusier, jinduind după toată căldura, vitalitatea şi realitatea omenească ale vechilor oraşe pe care le pierduseră, acelaşi lucru se întâmplă cu tot ceea ce a nimicit visul utopic al dlui Monnet. Numai când oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia şi puterea propriilor lor ţări de a se guverna singure, au început să aprecieze într-un fel nou cât de preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor.

Deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale sec. XX, care din acest punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului (n. mea: aşa că mai terminaţi, politologilor de doi bani, cu afirmaţia aberantă că blocurile/block-house-urile sunt vina/iniţiativa lui Ceauşescu: NU, monstruozitatea nivelantă/anihilantă de minţi/personalităţi/intimităţi/libertăţi a blocurior este pornită din viziunea democrat-liberală asupra unor megapuşcării/lagăre de muncă şi de mancurtizare, prin re-ideologizare, naţionale şi supranaţionale!… de supraveghere poliţienească, tip Big Brother, pentru concentrare, în vederea unei anihilări rapide a nemulţumiţilor, iar nu a nemulţumirilor/surselor de nemulţumire… – le-a născut dictatura tiranică a societăţii de consum şi de scopire a personalităţii Neamurilor, nu dictatura lui Ceauşescu… Le Corbusier nu era din Scorniceşti…).

Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui proiect european se va dărâma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Dar, la fel ca viziunea lui Le Corbusier şi pe o scară mult mai amplă, va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.

ALIENAŢILOR DE DUMNEZEU, NEAMURILE SUNT ENTITĂŢI DIVINE! NEBUNILOR, LIBERTATEA ESTE STAREA DIVINĂ SPECIFICĂ OMULUI, PRIN LIBERUL ARBITRU, CA STARE SPECIFIC UMANĂ, STABILITĂ DE ÎNSUŞI DUMNEZEU, ÎNCĂ DE LA CREAŢIA LUMII, ÎN STAREA PARADISIACĂ!

…E puţin probabil ca strigătul nostru de amintire şi avertizare să fie auzit de surzii Pământului… şmenarii anti-naţionali ai megatiraniei globalizării… aşa că să mai vedem, în contemporaneitatea imediată, ce se mai întâmplă…

…Se întâmplă bine… că dl. Băsescu, preşedintele României, ia lecţii de filosofie a megapuşcăriilor/lumi, chiar de la sursă… adică de la şmenarii UE! Lumea de pe la noi râdea, când Băsescu, vorba lui Jaroslav Hašek, a cacarisit-o cu referendumul, din toamna lui 2007, pentru uninominalele… sale. – şi a declarat că…va repeta referendumul, până-i va ieşi pasienţa!… Adică, rezultatul referendar, prin care năzuia să-şi formeze/instaleze un mega-partid unic (…ŞI-L ARE, AZI, ÎN 2010, ANUL DICTATURII PEDELISTE!) Hmmm… Mulţi credeau că e o clovnerie de-a lui Băsescu… Nu, fraţilor, este adâncă şi foarte modernă/la modă, adică… filosofie europeană! Căci şi europenii au cacarisit-o aşijderi, cu Constituţia lor şmenărească… şi, deci, schimbă melodia democratică, cu cea tiranicească… deh, fiecăruia, de fiecare dată, după necesităţi… vorba Programului Partidului Comunist Unic… (care comunism a fost clocit, ca soluţie temporară/de avarie, tot de... LIBERALII REVOLUŢIEI ILUMINAŢILOR!). Iată ce zice dna Anne-Marie Le Pourhiet, profesor de Drept public, la Universitatea din Rennes, autoare a unui Manual de Drept Constituţional, în Franţa, despre Concluziile summit-ului de la Lisabona (concluzii trase joi, 13 decembrie 2007), concretizate într-un Tratat, pe post de surogat de Constituţie Europeană (după ce Franţa şi Olanda au respins-o pe cea de drept – ?! – dar şi după ce Irlanda şi Danemarca au fost silite să repete… referendumul, până a ieşit… à la Băsescu…) - informaţie primită de noi prin Réseau Voltaire, a dlui Thierry Meyssan: când jurnalista elveţiană Silvia Cattori îi atrage atenţia dnei Le Pourhiet că, la Reuniunea Comitetului Naţional pentru Referendum, de la Paris, ar fi pronunţat cuvinte surprinzătoare (precum înaltă trădare, lovitură de stat), la adresa iniţiativei dlui Sarkozy, de a ratifica tratatul modificativ, pe cale parlamentară… - mă întreb dacă Dumnezeu l-a făcut pe Băsescu, după matriţa Sarkozy, sau invers…): E vorba de un act foarte grav, care probează foarte bine că referirile neîncetate ale tratatelor europene la valorile democratice sunt o mare ipocrizie/tartufferie, pe care această Europă tehnocratică şi confiscatorie nu poate s-o realizeze decât contra voinţei popoarelor. Europa este con-substanţial anti-democratică, vrea să ne impună cu voia ori fără voia noastră. Noi nu suntem primul popor căruia i-a fost siluită voinţa, irlandezii şi danezii au fost, de asemenea, constrânşi să re-voteze, PÂNĂ AU ZIS, ŞI EI, DA! (s. mea – n. mea: vedeţi ce profesori meşteri/maeştri a avut dl Băsescu, întru perfecţionarea domniei sale întru ale… tartufferiei?).

Dar la noi (n. mea: adică, la francezii păstoriţi de Sarkozy…), cinismul este încă şi mai violent (n. mea: vedeţi? – deci, bine aţi făcut, cumetrilor, că l-aţi re-votat pe Băsescu, că, cică-i mai bun ca Sarkozy!…), pentru că ni se refuză chiar dreptul de re-votare (n. mea: dl Băsescu este mai tenace şi mai… sadic: ar organiza referendum-uri în fiecare zi, că doar nu-s pe banii lui!) - impunându-ni-se o ratificare parlamentară.

Mai departe, urmează un pasaj pe care îl redau doar pentru a ilustra paralizia cerebrală instalată chiar şi în creierele cele mai bune ale Europei contemporane… naivitatea căii democratice a votului, pentru înlăturarea trădătorilor, INDISPENSABILITATEA RĂULUI (n. mea: tare blajini şi naivi v-a/ne-a mai făcut tratamentul din acest mega-ospiciu, numit Europa/Lumea Negustorilor de Azi…!):

Silvia Cattori: Dacă acest tratat va fi, în sfârşit, impus şi dacă, aşa cum dvs. afirmaţi, există şi se aplică metoda dublei lovituri de stat – dl Sarkozy, dar, în egală măsură, şefii de stat şi guverne ai tuturor celor 27 de state membre ale UE – nu vor trebui ei, mai devreme sau mai târziu, să se explice, în legătură cu trădarea făcută de ei? – şi răspunsul dnei Anne-Marie Le Pourhiet: Pentru ceea ce este Franţa, preşedinele Sarkozy va trebui să se explice pentru multe lucruri. Dar sancţiunea electorală nu poate să funcţioneze decât atunci când există un candidat alternativ credibil, ceea ce încă nu este cazul, la noi…

Dar cine credeţi dvs., stimată doamnă Le Pourhiet, că îi aduce în situaţia de non-alternativi/ne-înlocuibili/inimitabili/indispensabili, pe alde Sarkozy, la dvs., ori pe alde Băsescu, la noi?! V-aţi gândit, oare, la acel tânăr genialoid, de care vorbeşte Jan van Helsing, în cartea sa despre Organizaţiile Secrete ale Omenirii… - şi care tânăr, jucându-se pe un computer de la NASA, pe la sfârşitul anilor '70, a descoperit numele URMĂTORILOR (…următori, în raport cu data descoperirii numelor lor pe calculator!) 5 PREŞEDINŢI AI SUA?!… (Şi care nume, azi, se confirmă, deocamdată, bob cu bob…). N-ar fi deloc de prisos să faceţi efortul de a medita la acest aspect, fără niciun fel de parti-pris…

...Pentru noi, românii, summit-ul de la Lisabona ascunde încă şi mai mari semne de întrebare – prin propunerea de independenţă şi suveranitate pentru provincia Kossovo, s-a deschis Cutia Pandorei... iredentismul maghiar va fi/este, în mod sigur, copios re-alimentat... la fel, problemele legate de aşa-zisa Republică Moldova... Dar să nu creadă statele celelalte din Europa că vor scăpa de un HAOS ORGANIZAT, foarte profitabil pentru Guvernul Mondial, cel pescuitor în ape tulburi...: Ţara Bascilor, Catalunia, Lombardia - dar PRIVIŢI LA BELGIA ANULUI 2010!!! (…în care flamanzii, după alegeri, sunt gata să rupă ţara în două, trecând cu dispreţ, peste voinţa valonilor, cu care au convieţuit o istorie!): INCREDIBIL! – ar zice unii… EI, NA-ŢI-O BUNĂ! - le-aş răspunde eu-românul, păţitul… - etc. etc. etc.

...Până atunci, eu încep să mă gândesc la altă imagine… dar, mereu, în relaţie cu subiectul care mă obsedează, acum: UE… E vorba de cazul, de acum doi ani, al unei doamne care şi-a operat o tumoră canceroasă mai mare şi mai grea decât propriul ei trup: TUMORA CANCEROASĂ AVEA CCA. 80 DE KG!!! ERA PARALELĂ CU TRUPUL/CORPUL RESPECTIVEI BOLNAVE!

Veţi spune: Ai luat-o peste arătură! Nu, deloc. U.E.-ul acesta seamănă, foarte bine, cu un proces cancerigen – atât în sensul medical, cât şi în sensul introdus în discuţie despre şansa divină a regenerării umane (nu ştiu cât de mulţi cunosc… discuţia cu pricina…) – discuţie deschisă şi purtată de Mircea Eliade, prin intermediul nuvelei sale Les Trois Grâces.

S-o luăm pe rând. Ce se zice că ar fi, tehnic vorbind, CANCERUL? O creştere furibundă, dementă, a vitezei de înmulţire a celulelor propriului corp – COMPLET ÎNAFARA RITMULUI GENERAL/NATURAL/DUMNEZEIESC, al organismului - în anumite zone ale acestuia. Metastaza vine doar să confirme generalizarea-triumful NENATURALULUI-NON-DUMNEZEIESCULUI!… Păi, nu se întâmplă tot aşa şi cu UE-ul?! Printr-o decizie dementă, statele/NEAMURILE europene sunt silite să-şi iasă din fire, din firea lor natural-dumnezeiască – şi să se dezvolte după comenzi/decizii supranaţionale! - …naţiunea, prin intermediul componentei ei de adâncime, Neamul, fiind în contact cu divinitatea. Şi, după tot ce se vede, niciun stat măcar, nici măcar statele fondatoare ale UE (Franţa-Anglia-Germania) nu sunt scutite de această evoluţie nenaturală-ucigaşă (de fapt, având în vedere ctitorii… - aţi văzut, mai sus, ce bună părere are dna din Franţa, Anne-Marie Le Pourhiet despre…onestitatea constructului european… - este o dezvoltare SINUCIGAŞĂ!).

Dacă impui unor state cu tradiţii de zeci de mii de ani – şi aici, mă refer direct la România! – norme/standarde europene aberante şi profund dăunătoare-distrugătoare a însuşi Duhului!, rişti:

a-fie crearea unui monstru, pe care, dacă îl scapi din laborator, s-ar putea să te coste viaţa ta de medic de experiment nazist, tip Mengele… şi a tuturor celor din balamucul-laborator! - …b-fie respingerea/ignorarea, firească şi sănătoasă, a constructului celui aberant – adică, însănătoşirea organismului statal/naţional, peste voia şi visul dlui Mengele-(de)-UE… A se vedea, să zicem, cazul cel mai amuzant…acela al cazanelor/alambicurilor pentru ţuică, la care valahul n-o să renunţe decât odată cu viaţa!… - …dar, trăgând discuţia pe un teren înalt spiritual, extrem de neliniştitor pentru UE – valahii nu renunţă, nici în ruptul capului, la cuiburile de ciori de prin păduri! (cum s-a exprimat, condiţionant, un komisar european, care le voia, nici mai mult, nici mai puţin decât…STÂRPIREA!: Veţi intra în UE doar după ce stricaţi cuiburile de ciori de prin păduri!…)…vă mai amintiţi?! – adică, MONAHII ŞI MONAHISMUL ORTODOX-ROMÂNESC! Păi cum, nenorociţilor, noi am dăruit Europei monahismul, şi tot noi să-l stârpim?! Măi, păcălicilor… ia vedeţi-vă de treabă pe la alţii, mai proşti ca noi…!

…Ei, dar mai există şi efectul Eliade… REVERSUL UNGHIULUI DE PRIVIRE A IMAGINII! Mircea Eliade, în nuvela sa Les Trois Grâces, afirmă că, de fapt, cancerul ar fi fiind, paradoxal, însăşi DOVADA LEACULUI/ŞANSEI DUMNEZEIESC/DUMNEZEIEŞTI, dovada că Dumnezeu nu şi-a părăsit nicio clipă creatura preferată: Omul… Creaţia/CAPODOPERA Zilei a Şasea… De fapt, dincolo de aspectul monstruos/terifiant (proba LABIRINTULUI INFERNAL!), tumoarea canceroasă/neoplasmul este dovada primordială şi esenţială a faptului că Dumnezeu a înglobat/camuflat, în creaţia/creatura sa, ŞANSA REGENERĂRII, dincolo de aspectul/aparenţa degenerării: (…) anamneză, trezire a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism(…). Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie. Omul a rămas acelaşi, aşa cum erau Adam şi Eva în Paradis, înainte de păcat. (…) În corpul omenesc totul s-a păstrat (…) deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam(…). Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma (s. mea).

…Ce-aş mai râde de dracul, dacă Mircea Eliade ar avea dreptate! Dacă cea mai gravă şi siluitoare de Duh experienţă e umanităţii terestre – tentativa de UCIDERE A SENTIMENTULUI NAŢIONAL/DE NEAM! – adevărată metastază a Duhului Neamurilor Pământului… - ar marca tocmai începutul sfârşitului Domniei Satanei pe Pământ!… Şi ceva din afundul sufletului meu îmi spune că, un geniu naţionalist, precum Mircea Eliade - singurul mare cărturar interbelic care a preferat ostracizarea eternă (…cum cred fariseii zilelor noastre…) – lepădării de mistica Şcoală Legionară a Demnităţii şi Eroismului – NU POATE GREŞI! Pentru că, oricare geniu naţional intră în consubstanţialitate, prin Neamul Metafizic pe care-l conştientizează/apără, întru Duhul său, cu Însuşi Domnul-Dumnezeul Fiinţei Neamurilor Metafizice…

Deci, mă întreb: om fi ajuns, prin constructul UE şi globalizare, la CAPĂTUL CEL MAI DE JOS AL AXEI LUMII (Cei din urmă vor fi cei dintâi! – avertizează, de 2000 de ani, Hristos-Dumnezeu!) – adică, la metastaza aparentă a corporalităţii noastre terestre?! Dacă DA, atunci ni se apropie izbăvirea definitivă şi triumfală, OAMENI BUNI/OAMENI AI BINELUI! AMIN!

Adrian Botez (Adjud)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii