ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 16 (Iunie 2010)

EDITORIAL

DIN GREVĂ-N GREVĂ!

În ultimii ani, cu precădere cei de după 2000, greva în sistemul de învăţământ a devenit un termen şi o practică mai mult decât curentă, o formă de manifestare practică, prin care, chiar dacă nu se caută o soluţionare directă a vechilor divergenţe ce tronează relaţia cu Ministerul, măcar să capete atenţie pentru opinia publică.

Profesorul de rând, şi când spun asta e clar că stabilesc o rezervă faţă de aşa-zişii lideri de sindicat, mai cu seamă faţă de aceia dintre ei cu zâmbete pe la inspectoratele şcolare judeţene şi cu vile pe la Lepşa, ei bine, profesorul de rând caută să-şi manifeste necazul, neputinţa şi mâhnirea în faţa tuturor opreliştilor care i se pun pentru a-şi desfăşura (cât de cât) activitatea de la catedră.

A fost mai întâi greva japoneză, acea banderolă albă de pe braţul celor care cu mintea limpede şi nu cu şpaga sau cu braţul şi-au dobândit competenţele de a sta zilnic în faţa unor tineri, cu intenţia clară de a-i salva de la o deziluzie de viitor, mult prea fardat de pretenţiile pur electorale ale clasei politice româneşti actuale.

Da, clasa politică în frunte cu ilustrul pitic în ale strategiei de evitare a colapsului economic, omul care a adus ţara pe marginea prăpastiei, cum altfel decât prin vot inconştient şi prin manipulare politică, Bocul ţării trânteşte un comunicat de presă prin care cere cadrelor didactice să nu intre în grevă pe termen nelimitat, spre binele şi în folosul elevilor şi studenţilor care se pregătesc de examenele de final de an. Tot premierul spune că pe toată perioada grevei profesorii nu vor primi salarii, de parcă până acum aceştia s-au lăfăit în bani, când salariile sunt minţite de la o guvernare la alta. Nu că i-ar păsa în vreun fel de soarta celor tineri, nici vorbă, ci numai aşa, pentru a se lăuda cu ieşirea la rampă, că dă bine să apari la TV ca un apărător al celor nedreptăţiţi. Boc aduce audienţă, deci şi bani pentru canalele ce-i transmit îndemnurile, bani care oricum se direcţionează într-o formă sau alta şi către bugetele centrale, prin taxele şi impozitele pe care orice societate comercială le achită. Dar nu la astfel de calcule vreau să aduc discuţia. Deşi pare destul de îngrijorat de soarta tinerilor – în mod special – şi a profesorilor – indirect – premierul numit Boc îşi concentrează fruntea asudată de bodogănelile FMI şi a bruxeliştilor asupra unor economii ce s-ar ivi din senin dacă - totuşi - greva mult trâmbiţată ar fi să ţină ceva timp. Pe ce mizează premierul? Păi pe faptul că bugetar este şi sistemul de sănătate, o parte din transporturi, administraţia publică şi fiecare zi de grevă ar aduce la bugetul de stat o gaură de 10 milioane de euro pe zi, dacă o treime din bugetari ar înceta lucrul şi 30 de milioane de euro, dacă toţi ar trage pe dreapta. Cheltuielile statului faţă de angajaţii săi ajung la 45 milioane de euro pe zi, deci greva ar aduce deficitul. Nu se lucrează, nu plătim salarii, nu avem costuri cu energia, se bătea cu pumnul în piept premierul Boc, râzând sarcastic a rezolvare către camerele de filmat, implicit către o ţară întreagă, care aştepta o declaraţie cât de cât decentă şi o iniţiativă veridică şi matură atât politic cât şi economic, dacă moral nici nu se pune problema.

În tandem cu zâmbetul zeflemistic al prim-ministrului se află cel al lui Daniel Funeriu, care, cu nonşalanţa-i caracteristică anunţa că examenul de Bacalaureat se va desfăşura în bune condiţii, probabil gândindu-se la personalul auxiliar din învăţământ şi anume la paznici, femeile de serviciu, contabili şi bibliotecare.

Ceea ce omite premierul este faptul că o serie întreagă de firme, care în mod direct au activităţi economice cu statul, vor genera un număr mai mare de grevişti, practic angajaţii a circa 10.000 de firme private vor fi ca şi intraţi în grevă din lipsa activităţii angajaţilor de la stat, cu repercusiuni grave asupra economicului şi socialului, mult mai grave decât se vede din Piaţa Victoriei (unora asupra celorlalţi).

O grevă generală pe termen nelimitat nu soluţionează din perspectivă economică nicio situaţie. Este cât se poate de clar acest lucru. Numai că greva generală demonstrează că votul de blam dat Guvernului este unul major, iar oamenii, cât de diferiţi şi buimăciţi ar fi, pot să se unească în această încercare de a arăta cât de sumbră şi lipsită de valoare este în acest moment măsura Guvernului de a face faţă unei situaţii de criză pe care însuşi a generat-o şi amplificat-o în contextul în care lipsa de comunicare la nivel politic şi cearta interminabilă dintre liderii partidelor parlamentare aduc prejudicii pe termen cu adevărat nelimitat. Termenul de grevă generală se poate schimba rapid şi sigur în cel de comă, pentru că proiectul de lege privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este unul anarhic, adică fără consistenţă în planul aplicabilităţii.

Pe timpuri, când Ciorbea era premier, apăruse sintagma să strângem cureaua, susţinută tot de la Preşedinţie de către Emil Constantinescu. Pe atunci oameni importanţi în ale strategiilor macroeconomice, figuri precum Vasile Lupu, Decebal Traian Remeş şi Radu Vasile, ultimul fiind şi cel care a perpetuat ideea la nivel de Guvern, găseau mai mult decât necesar să apară zilnic în presă cu declaraţii pompoase şi pline de învăţăminte pentru plebe, cuvinte din care cei mulţi şi oropsiţi să priceapă că ante-guvernările PSD-iste erau de vină pentru situaţia prin care trecea ţara.

Erau şi pe atunci greve, mineriade chiar, şi Radu Vasile va ţine minte toată viaţa Pacea de la Cozia, când ortacii, nu neapărat mânaţi de nişte lideri mai aprinşi la vorbă şi la picioare, şi mă refer aici direct la Miron Cozma şi Romeo Beja, au ţinut în mod practic să demonstreze că există unitate de opinie şi atitudine.

Greve au fost şi când la conducerea Guvernului s-au aflat pe rând Mugur Isărescu, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu, chiar şi când măsurile de austeritate de la acea vreme impuneau măsuri specifice acestor situaţii. S-a ajuns la o formă de consens, chiar dacă nu pe termen lung, dar măcar o urmă de negociere s-a lăsat să se întrevadă. De ce? Pentru că relaţiile cu spaţiul european erau de bun augur. Acum Boc, încolţit de grija că nu va putea primi tranşa din iunie a împrumutului de la FMI, încearcă să găsească o soluţie nesocială, aproape formală, pentru ca măcar Banca Mondială şi Comisia Europeană să se mai impresioneze la vorbele primului zapciu al ţării. Dornic să îşi facă temele către cei care l-au pus pe tron, Boc promulgă legea cu privire la diminuarea cu 25% a salariilor bugetarilor până la restabilirea echilibrului financiar, asumându-şi răspunderea pentru această măsură. Nu că i-ar păsa prea mult, dar ştie că şi greva generală trebuie susţinută, iar el, ca tabără adversă, nu vrea să se lase înduplecat tocmai de cei care, prin vot şi-au pus speranţele în deciziile lui.

Este aproape o obişnuinţă de acum ca cei aleşi, votaţi, să îşi schimbe strategia de lucru la 180 de grade faţă de ceea ce promisese în campania electorală, cu o admirabilă mişcare scenică şi discurs convingător amestecat cu gogoriţele pe care jumătate dintre ele le credeau chiar şi ei.

Dar până când Guvernul va găsi acea soluţie viabilă, greva pe termen nelimitat va ţine capul de afiş al vieţii economice şi sociale din ţară. Nu că ar exista în mod cert o soluţie, dar viitorul atât de greu previzibil al relansării bugetare are nevoie nu numai de sprijin politic, ci şi de acordul maselor, a celor care sunt acum nevoiţi să-şi manifeste neîncrederea şi dispreţul faţă de cei care ar trebui, prin menirea lor, să stabilească o punte de legătură între ceea ce înseamnă măsură de austeritate şi protecţie socială la nivel de stat.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

BRĂILA PĂSTREAZĂ AMINTIREA LUI RONALD GASPARIC

INTRERVIU CU DOAMNA MILICA GASPARIC, MAMA POETULUI

Ştiţi probabil că în acest an, pe 31 martie, a avut loc la Brăila o acţiune culturală cu care prilej au fost prezentate publicului trei noi apariţii editoriale: Farmece, legări, dezlegări şi Rugăciuni cu puteri vindecătoare de Vasile Andru, precum şi cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic de Sanda Tănase.

Da, eu am păstrat permanent legătura cu România prin prietenii pe care îi am în ţară, precum şi prin numeroasele publicaţii literare care îmi parvin la Vancouver cu regularitate prin bunăvoinţa domnului Adrian Vasiliu, redactor şef la Dacia literară şi nu numai. Am fost fericită să aflu că în februarie, a.c. a văzut lumina tiparului Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic de Sanda Tănase, carte pe care fiul meu Donald şi cu mine o aşteptăm de multă vreme. La scurt timp ne-au fost trimise şi câteva exemplare. Lectura cărţii ne-a provocat, mie şi fiului meu, momente de mare emoţie şi bucurie.

Dar nu aţi putut vedea lacrimile de emoţie pe care mesajele dumneavoastră de mulţumire şi apreciere le-au provocat printre participanţii la manifestare... Şi nici flacăra lumânării care a fost aprinsă în faţa portretului îndoliat al lui Ronald...

Sunt fericită să constat - a câta oară? că brăilenii păstrează amintirea fiului meu Ronald, căruia o crimă monstruoasă i-a curmat cu brutalitate, la numai 21 de ani, firul vieţii şi al poeziei, confidenta sufletului său. Folosesc acest prilej pentru a aduce din nou mulţumirile mele domnului Vasile Andru, care a îngrijit cele trei ediţii din opera poetică a lui Ronald Gasparic, doamnei Sanda Tănase pentru excepţionala sa carte de analiză şi interpretare a poeziei fiului meu, domnului Dumitru Anghel sub coordonarea căruia a apărut cartea la Editura Zeit din Brăila, poetului Gheorghe Lupaşcu, directorul Editurii Enos, care a pus în 1993 bazele Fundaţiei Ronald Gasparic; sub egida acestei Fundaţii s-a desfăşurat Concursul anual de acordare a premiului literar Ronald Gasparic, până la data mutării locului de desfăşurare la Iaşi. Şi nu în ultimul rând, mulţumesc tuturor acelora care prin prezenţa lor în sală la manifestarea din 31 martie au adus un omagiu celui care a fost Ronald Gasparic.

Despre Ronald Gasparic s-a scris mult în România, dar şi în Qebec, sau la Vancouver. În 2009, spre exemplu, ca să ne referim la scrierile mai recente, Dumitru Anghel a cuprins în cartea sa intitulată Reverenţe critice o recenzie a volumului al doilea de poezii Ronald Gasparic, Universul oblic, recenzie care a apărut şi în ziarul bisăptămânal Brăila din 15 aprilie 2009, dar şi în Revista Zeit, nr.3, din mai 20.

Am citit acea recenzie şi am fost profund impresionată de căldura şi admiraţia cu care Dumitru Anghel a scris despre poezia lui Ronald. Îmi amintesc de acea frumoasă sintagmă pe care a folosit-o, albatrosul ucis al liricii brăilene, precum şi de apropierea pe care scriitorul o face între Ronald Gasparic şi Nicolae Labiş. El vorbeşte acolo despre tandemul poetic şi uman Labiş - Gasparic ca fiind cea mai fascinantă şi mai tristă paralelă a unor destine la fel de tragice. Şi mai înainte s-au spus şi s-au scris lucruri frumoase despre poezia lui Ronald. Aş menţiona, spre exemplu, Scrisoarea pe care Monica Lovinescu ne-a trimis-o de la Paris, în septembrie 1996, după ce citise primele două volume din poezia lui Rony. Ea afirma acolo, printre altele, că rareori o asemenea promisiune artistică s-a împletit cu un destin mai tragic. Îmi vine acum în minte şi o idee interesantă formulată de Radu Cernătescu într-un articol intitulat Avangarda metafizici, publicat în Luceafărul, tot prin anii 1965-1966, aceea că Ronald Gasparic ar fi putut fi portdrapelul generaţiei sale atrase de lumină din lumină, aşa cum a fost Urmuz pentru generaţia interbelică. Imi amintesc şi de un eseu al lui Ioan Holban publicat la Iaşi, în Cronica, care avea un titlu foarte sugestiv: Poezia ca o lumânare pe degetele unite. Autorul se referea la premoniţiile repetat exprimate în poezia lui Ronald şi la modul cum el şi-a gândit soarta.

Apropo de premoniţii... In cartea doamnei Sanda Tănase dedicată operei poetice a fiului dumneavoastră se conturează foarte clar ideea că Ronald Gasparic şi-a înţeles şi acceptat destinul. Autoarea scrie acolo că Ronald a fost unul dintre acei oameni pe care Dumnezeu îi alege pe Pământ pentru a purta o povară. O dureros de dulce povară însă, pentru ca el a fost dăruit şi cu acele disponibilităţi sufleteşti care fac posibilă transformarea propriei suferinţe într-o iubire intensă până la durere.

Sanda Tănase s-a apropiat de poezia lui Ronald cu dragoste şi cu infinită sensibilitate, a aprofundat-o şi i-a descifrat mesajul. Cartea ei dezvăluie trăirile interioare ale lui Rony, care nu au fost încredinţate oamenilor pe nici o altă cale decât aceea a cuvântului care sărută mâna poetului, cum spune el. Ronald a fost încrezător în chemarea Spiritului universal, i-a auzit şoapta şi a avut viziunea măreţiei lui. El a simţit chemarea altor lumi în care dincolo de dimineţi şi înainte de apusuri a găsit semnul împlinirii sale. Sanda Tănase remarca în cartea sa faptul că poezia lui Ronald nu este una a îndoielilor, a căutărilor febrile. El nu-şi pune întrebări pentru că a primit semnul depărtării, îşi ştie menirea şi calea împlinirii ei. Opera sa poetică în ansamblu nu reflectă o chinuitoare căutare a căilor veşniciei, ci o profundă pregătire pentru parcurgerea lor. În volumul Universul oblic se află două catrene care înalţă, ca într-un psalm, preamărire Creatorului a toate ce sunt. În prima strofă poetul îl imploră pe Dumnezeu să-i îndrume, în nemărginita-I înţelegere, spre Împărăţia Sa. În a doua strofă este formulată clar decizia sa de a se încredinţa cu toată fiinţa Creatorului Atotputernic. El scrie aşa... vă citez a doua catrenă: Doamne Dumnezeule, / Tu eşti singurul care m-ai înţeles / Doamne Dumnezeule, / Tu eşti singurul pe care L-am înţeles.

Într-adevăr, Ronald a perceput Universul ca pe o fiinţă careia el i-a recepţionat pulsul vieţii intime. Poezia sa ne dă o imagine panoramică a nesfârşitului Cosmos, cu multiplele şi neştiutele lui forme de existenţă, în care Omenirea nu este decât o frântură de viaţă. Este, cum să spun, o viziune biblică asupra fascinantei creaţii divine.

Ronald a avut o percepţie specială a neantului atotputernic existent în noi şi în afara noastră. Într-un poem intitulat Imagini din memorie el îşi imaginează necuprinsa împărăţie a Luminii cereşti ca pe o Mare a Nemărginirii în care oameni, ţinând în mâini icoane, se scufundă în sus, printre cruci multe şi albe. Vedeţi, el a năzuit la acea magică scufundare în sus, întru întregirea fiinţei sale.

Capitolul al doilea al cărţii despre care vorbim se intitulează Corul întregului Univers, după titlul unuia din poemele lui Ronald. În finalul acestui capitol autoarea citează următoarele versuri: Nichita / nimeni altul,nimeni altul / nu-i nemărginire / singur. Este aici un omagiu adus poetului Nichita Stănescu care,ca şi Ronald, a simţit pulsând în sufletul său chemări din miezul sacru al Firii.

Da, şi autoarea încheie acel capitol cu observaţia că a cuprinde nemărginirea într-un spirit solitar este peste puterile omeneşti. De aceea, poate, spune ea, oamenii cărora le sunt hărăzite asemenea daruri mult prea minunate se sinucid sau sunt ucişi. La această observaţie eu nu mai pot face nici un comentariu. Din poezia lui Ronald se înalţă o profundă evlavie pentru tot ceea ce Dumnezeu a dăruit lumii pe care a creat-o. Viaţa fiului meu s-a desfăşurat în spiritul Celui-Mai-Presus de noi.

Ronald Gasparic a avut o percepţie specială şi asupra timpului. El face distincţia între timpul pământesc, scurt ca o dimineaţă şi timpul cosmic a cărui pulsaţie o simte şi spre care va zbura pe un drum de stele... Acest zbor spre nemărginire nu este însă sinonim cu moartea,nu înseamnă un sfârşit. În timp ce zbor / Mi-am părăsit un trup, nu mor, scrie el undeva.

În multe dintre poemele sale Ronald rememorează experienţe trăite cândva, iubiri consumate într-un timp de mult trecut. Iubito, de acum o mie de ani este un exemplu. Alteori, trăirile sale se proiectează într-un timp viitor, pe o planetă unde oameni nu-s; el va ajunge acolo aducând cu sine parfum de flori de munte şi miros de pământ... Legat de acest aspect al percepţiei timpului putem vorbi şi despre o anume dedublare a fiinţei sale. În poemul Mai bătrân decât veşnicia, dar şi în multe altele, Ronald face distincţia între fiinţa sa pământească, încătuşată în carne şi oase, pe care o numeşte copia şi Eul său lăuntric, fiinţa interioară de spirit şi suflet, pe care o consideră originalul. Copia este vulnerabilă şi poate fi distrusă, originalul însă rămâne veşnic.

Doamnă Milica Gasparic, m-am gândit înaintea acestui interviu la o întrebare pe care nici acum nu ştiu dacă să îndrăznesc să v-o pun...

Îndrăzniţi... Răspund la orice întrebare despre fiul meu.

Spuneţi-ne cum era Ronald în copilărie, în adolescenţă, aşa, în împrejurările cotidiene ale vieţii...

Rony a fost un copil obişnuit... Când era mic era foarte timid. Rezervat şi reţinut. Avea însă un zâmbet al lui în colţul gurii. Şi în ochi. Un zâmbet, cum să vă spun... enigmatic parcă; mulţi dintre cei care l-au cunoscut îşi amintesc de acel zâmbet al lui. Mai apoi, ca adolescent, a devenit exuberant, tumultos, plin de energie. Iubea copiii, le vorbea, îi lua cu el, puştii se ţineau după Rony ca fermecaţi. Avea suflet bun, nu insulta, nu rănea pe nimeni în vreun fel şi întotdeauna, în orice împrejurare, sărea în apărarea celui aflat în pericol, sau năpăstuit cumva. Rony nu ştia ce-i frica. Se avânta unde era primejdia mai mare, cum a făcut, spre exemplu, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Pe 21 decembrie era la Iaşi şi a participat la demonstraţiile de acolo. Pe 22 a venit acasă şi a fost prezent în punctele fierbinţi, ca să spun aşa, la Brăila. A fost printre tinerii care au pătruns primii în sediul Comitetului judeţean de partid Brăila. Apoi a plecat la Bucureşti unde, am aflat ulterior, a fost efectiv pe baricade în timpul luptelor de stradă. Rony se dăruia, iubea ceea ce făcea...

În cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic Sanda Tănase schiţează la un moment dat un portret moral al lui Ronald, aşa cum se conturează el în poezie şi remarcă o anume convieţuire în adâncul fiinţei sale a două laturi antinomice: fragilitatea şi forţa. Autoarea...

Scuzaţi-mă că vă întrerup. Ştiu la ce vă referiţi. Sanda Tănase cunoaşte în profunzime poezia lui Ronald, în ansamblul ei şi până în cele mai mici amănunte, i-a descifrat înţelesurile uneori criptice şi i-a sesizat mesajul. Cartea ei este o exegeză de suflet aşa cum bine spune Dumitru Anghel în prefaţa sa. Prin urmare, a putut remarca aceste laturi ale Eului său care se armonizează şi se completează reciproc. Continuaţi, vă rog...

Autoarea a ales, pentru a-şi susţine afirmaţia, două dintre poemele lui Ronald, după părerea mea printre cele mai frumoase din creaţia sa: Eu şi Ursite. Şi pentru că tot am cartea în mână, pemiteţi-mi să citesc poemul Eu pentru delectare cititorilor acestui interviu. În trei puncte stătea sprijinit / Sufletul meu. / A căzut o stea şi a rămas agăţat în două puncte / Sufletul meu. / A mai căzut o stea / Şi am rămas aproape eu. / Iar când se va stinge / Ultima fărâmă de iubire / Sufletul meu va zbura. Iată deci sufletul sensibil, delicat, vulnerabil al unui om care şi-a aşezat la temelia existenţei sale iubirea ca izvor primordial al vieţii.

Ursite este într-adevăr un poem de altă factură. Aici este formulat un testament, dacă vreţi, prin care el îşi încredinţează sufletul său oamenilor care l-au iubit şi îi asigură că va rămâne mereu printre ei, chiar dacă el va zbura în nemărginire. Iată cealaltă latură a sa: forţa de a-şi accepta soarta, generozitatea până la sacrificiu, acea linişte solemnă şi măreaţă pe care i-o dă conştiinţa menirii sale.

Cartea Sandei Tănase se încheie cu următoarea frază: Şi pentru a ne dezvălui nouă prea-plinul sufletului său, el a avut cuvântul care sărută mâna poetului, acel cuvânt-efluviu de energii, din care poetul şi-a ţesut aura sa spirituală – mesajul către oameni. Care este, stimată doamnă Milica Gasparic, mesajul poetic către oameni al lui Ronald?

Mesajul către oameni... Ronald şi-a dorit să le insufle oamenilor, prin poezia sa, acea evlavie în suflet care să-i facă să iubească iubirea şi să urască ura. Poezia lui este un îndemn pentru oameni să-şi îndrepte privirea, fie şi măcar pentru o clipă din timpul vieţii lor, pe verticala la capătul căreia se află Dumnezeu privindu-şi ochii înlăcrimaţi. Mesajul său către oameni este, prin urmare, acela de a-şi orândui viaţa în spiritul Creatorului Atotputernic, fără de care totul şi toate îşi pierd sensul.

A consemnat, Silvia Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT
ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR, DE ELENA MATETOVICI, ED. ZEIT, BRĂILA 2010

Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general.

În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.

Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă.

Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare… şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi.

Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legisla\ii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.

În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări.

Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.

Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară.

Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.

Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi.

Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.

Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi.

Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat.

Elena Matetovici


 

REVERENŢE CRITICE

LE CONCERT TE RĂVĂŞEŞTE ŞI TE REVOLTĂ

Le Concert este un film la fel de românesc ca orice alt film românesc din ultima perioadă, dar mult mai bine realizat. Şi asta pentru că este o coproducţie România-Franţa-Italia-Belgia. El este regizat de Radu Mihăileanu, un român-evreu fugit din ţară în 1980, care a făcut doar cinci filme până acum (A trăda în 1992, Trenul vieţii în 1998, Les Pygmees de Carlo în 2002, Trăieşte! în 2005 şi Concertul în 2009), dar care este recunoscut pe plan mondial. Regizorul nu este singurul român implicat în Concertul. Ei sunt mulţi, de la actori (Vasile Albineţ, Ovidiu Cuncea, Maria Dinulescu, Ion Săpdaru, Valentin Teodosiu şi Vlad Ivanov), până la producători, art director-i, decoruri, costume, makeup etc.

Filmul este românesc şi prin temă, pe tot parcursul lui simţindu-se că este vorba despre noi şi nu despre ruşi. Este un sentiment inoculat foarte fin şi care poate fi perceput doar de români pentru că numai noi ne cunoaştem metehnele. Poate de aceea a fost filmat în mare măsură în România. Filmul prezintă procesul de reabilitare a lui Andrei Filipov, fostul dirijor de prestigiu al celei mai mari orchestre din Rusia (Orchestra Bolşoi), în ochii lui, ai prietenilor şi ai duşmanilor lui. Acesta, deşi considerat un geniu în Occident, a fost concediat în timpul lui Brejnev pentru că refuzase să renunţe la membrii orchestrei sale care erau evrei. 30 de ani, el nu a făcut altceva decât să bea şi să se afunde tot mai adânc în depresie. Filmul îl arată la vârsta de 50 de ani când lucrează la Bolşoi ca... om de serviciu.

Actualul director de la Bolşoi, un fost funcţionar al Partidului Comunist care i-a distrus cariera, îi tot promite dirijorului că îi va aduce orchestra înapoi şi îl va lăsa să dirijeze. Însă, nu face altceva decât să îl umilească în continuu, să-i interzică să participe la repetiţiile orchestrei şi să îi repete că îi face o mare favoare ţinându-l ca om de serviciu. Cu toate acestea, destinul îi oferă la un moment dat o şansă. În timp ce făcea curăţenie în biroul gol al directorului, Andrei găseşte un fax în care orchestra Bolşoi este invitată să cânte la Palais Chatelet din Paris peste două săptămâni. Bolşoi trebuia să înlocuiască, în ultimul moment, Filarmonica din San Francisco ce anunţase că nu mai este disponibilă.

Andrei fură faxul şi concepe un plan disperat de a găsi în două săptămâni toţi foştii membrii din orchestră pentru a o reforma şi a reprezenta Bolşoi la Paris fără ştirea directorului. De aici încep aventura, necazurile, bucuriile, alianţele, compromisurile, eşecurile şi promisiunile. Aceşti foşti membrii ai orchestrei sunt în prezent o adunătură de ciudăţenii şi paradoxuri: şoferi de taxi, compozitori pentru filme porno, ştergători de parbrize, negustori ilegali de icre negre, şoferi de ambulanţă ş.a.m.d. Nebunia continuă cu întoarceri de situaţie, cu dezamăgiri, cu visuri imposibile de reinternaţionalizare a comunismului, cu situaţii penibile şi chiar groteşti, cu regăsirea părinţilor, cu ţigani geniali şi tot felul de picanterii foarte bine asezonate.

Le concert este o tragicomedie la care râzi cu strângeri de inimă şi plângi cu sughiţuri simţindu-te eliberat. Este un film care combină dramele comunismului cu cele personale şi care ne arată adevărata noastră faţă şi educaţie. Este un film care taxează oamenii şi ideologia comunistă cu un fel de haz de necaz subtil şi înţeles cu adevărat de cei care au trăit în acea perioadă. Este un film cu actori buni pe care îi crezi de la început până la sfârşit, poate pentru că ştiu din proprie experienţă ceea ce transmite filmul. Este un film sensibil şi uman care te răvăşeşte şi te revoltă în acelaşi timp pentru că sugerează că totul continuă şi în prezent, chiar dacă sunt 20 de ani de când ne declarăm democraţi.

Dan Călin (Constanţa)

 

NUNTA NEAGRĂ

Sfârşit de martie, mijloc de zi însorită. Liceul Edmond Nicolau gazda unui eveniment cultural cu totul şi cu totul special. Prin reprezentantul său, doamna profesor Virginia Bogdan suntem întâmpinaţi surprinzător, la fel ca şi în alte ocazii. În număr apreciabil în această penultimă zi a poeziei, faţă-n faţă cu necruţătorii noştri ascultători, elevii, (e cald, e soare, zumzet de albine, parfum de primăvară, vreme de alte nebunii, nu de ascultat păreri, nu?- aşa cum bine-a zis Virginia Paraschiv-Ganea), ei bine, ni s-au alăturat. În haine de sărbătoare, prinţesa literaturii, Poezia ne-a invitat, în luna aniversării sale mondiale, martie, şi la acest moment deosebit, încheindu-şi astfel aniversarea cu: lansare de carte. Într-o sală arhiplină, liceenii ne aşteaptă, ne ascultă cu interes (sau se prefac, unii chiar sunt credibili). Ca unul dintre invitaţi, şi eu aştept deschiderea – firescă – a evenimentului. Surpriză! Volumul, într-o regie perfectă, grafică-versuri, prezentare în condiţii tehnice speciale, de fapt acestui unic poem, tradus în cinci limbi de circulaţie mondială, Nunta neagră, aparţinând scriitorului Gheorghe Andrei Neagu ce a văzut lumina tiparului la Editura Valman şi, a fost, cum am spus, motivul întâlnirii noastre, s-a auto-prezentat. Lansare de carte atipică - îmi spun (probabil, chiar a necesitat acest procedeu) manifestaţia derulându-se în sens invers. Primul cuvânt a aparţinut autorul, care a decretat succint şi laconic, tema volumului: o banală crimă, întâmplată acum treizeci şi ceva de ani în urmă! - a precizat scriitorul Gheorghe Andrei Neagu. Baladă cultă, spun specialiştii. Ei bine, ca unul dintre vorbitorii înscrişi la cuvânt mi-am pronunţat părerea, riscând. Poemul creează, încă de la contactul vizual, o anume stare: scris alb pe negru, coperta ilustrând imaginea presupusei mirese, apoi, subiectul ce se derulează într-un crescendo bine dozat, unde nu lipsesc conflictul, drama şi finalul dramatic sunt indicii ale unei creaţii reuşite. Mesajul descifrat a fost unul ce a lăsat loc de interpretare, decodificare. Acest gen de iubire nepământeană, inacceptat de zei, a fost admis poetului, fiind întruchiparea unui alt zeu. Veşnicul îndrăgostit de femeia ideală, POEZIA, încarnată pentru totdeauna în eternitatea cuvintelor. Interpretarea poate fi şi una banală: un triunghi erotic, o iubire neîmpartăşită, ce ne-ar purta gândul spre un Romeo şi o Julietă, ori spre o variantă (modernă) a Luceafărului eminescian. Să fie vorba doar de exerciţiu de scriere, în drumul spre desăvârşire a prozatorului, cum a mărturisit autorul? N-aş zice. Este o reuşită literară, bine pusă în pagină. Împărtăşindu-mi parţial opinia, prof. Virginia Paraschiv-Ganea, îşi mărturiseşte concluzia: printr-o citire şi recitire atentă, trag un puternic semnal de alarmă asupra mesajului. În fiecare din noi mocnesc violenţe de tot soiul. Instictul primar (barbar) aşteptă doar prilejul, momentul manifestării.Iată, aceasta este sugestia realizată de poet. Aruncă în braţele cititorului această sugestie fără răspuns. Sugestia frigului maladiv, a răcelii în relaţiile inter-umane ar trebui să ne dea de gândit.Să fim capabili să săpăm nişe pentru aceste blestemate nunţi negre! - încheie Virginia Paraschiv momentul său oratoric.Despre cine suntem, în funcţie de limba pe care o vorbim(virusată sau nu) despre acest subiect, tangenţial cu tema poemului Nunta neagră, ne-a vorbit poetul Mihai Ganea. Iar domna Virginia Bogdan, traducătoarea în limba franceză a poemului, ne-a prezentat (sistematic) simbolistica şi semnificaţia copertei, grafica din interiorul volumului, care, nu întâmplător, ilustrează una, sau alta din părţile poemului. Astfel, aflăm că Nunta neagră este operă de creaţie, operă la roşu, nunta artistului, prin care vrea să-şi transmită opera. Altfel spus, cam acelaşi mesaj: iubirea nepământeană a poetului pentru unica sa iubire, poezia. Nu pot să închei fără să amintesc despre celelate variante ale poemului, traduse în enleză de Gabriela Pachia Tatomirescu, în italiană de Ioan Dumitru Denciu, în rusă de Alla Murafa şi în spaniolă, de Mioara Angheluţă. Recomand această carte, ca pe una meritorie, satisfăcând orice gust prin rafinament şi eleganţă cât şi prin valoarea sa literară.

Variaţiune pe aceeaşi temă:

Ea, poezia în luna ei aniversară, la mijloc de martie, patroană în casa liceului Spiru Haret ne-a reunit la o frumoasă dezbatere pe tema: Poezia, artă sau mod de viaţă. Sub atenta îndrumare a doamnei profesor Livia Marcu şi provocaţi la dezbatere de Odette Ieremia prin tema propusă, elevii şi-au susţinut (temeinic şi convingător) prin eseu, poetul ales. Roxana Pătraşcu, prin eseul prezentat se pare că a găsit (descoperit) reţeta secretă a poeziei eminesciene; Theodora Olaru ne-a vorbit despre Arghezi (la graniţa dintre a trăi şi a simţi); Gianina Ivan l-a ales pe Blaga; iar Mircea Cărtărescu, se pare, are o sosia la Focşani, pe Ionuţ Manea. Prin dinamismul şi pasiunea sa, Ionuţ Manea a demonstrat că, se poate! Să fii poet, să fii actor, să fii coleg, mai ales! O parte dintre cei prezenţi au ţinut să demonstreze practic, tema pusă în discuţie. Ştiu să (şi) trăiască poetic, nu numai să gândească, sau să viseze poetic şi, au citit-recitat din creatiile proprii. Roxana, Oana, Florenţa, Alina au primit aplauze pentru încercările lor poetice (promiţătoare) şi, invitaţie la cenaclu! Apropos, pe când? Ora petrecută împreună a fost elastică (a fost de vreo nouăzeci de minute) ar fi putut deveni supra-elastică, iar bucuria resimţită împreună a fost... beton!

Variaţiuni pe aceeaşi temă:

Cu trecerea timpului, o fi intrând şi cuvintele la apă? Mă întreb... ori, poate, numai noi, muritorii?

Mariana Vârtosu (Focşani)

 

ŞI LA SFÂRŞIT A MAI RĂMAS COŞMARUL

Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezeşte prins într-o îngrozitoare plasă a nebuniei, trădării şi crimei. În vreme ce oaspeţii mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, seceraţi de un duşman inuman, Arthur întrezăreşte cu groază cum laţul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superba Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului şi temutului şef al Poliţiei. Panicat şi confuz, Arthur se vede astfel nevoit să încheie o alianţă fragilă şi controversată cu cei mai puternici dintre supravieţuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alţii: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician şi vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în faţa unor adevăruri de neîndurat; frumoasa şi imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în şoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu şi pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic şi crud stăpânitor al ţinutului, rafinat, arătos şi incapabil de a-şi stăpâni pornirile violente; şi, mai ales, bărbatul care conduce investigaţia şi de care se tem toţi, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul...

Oliviu Crâznic


LIRICII SĂTMĂRENE AFLATĂ LA GRANIŢA MILENIULUI TREI: CORINA PETRESCU

Traducătoare de poezie din şi în limba franceză, sătmăreanca Corina Petrescu debutează cu volumul de versuri Pentru că tu exişti - Editura Timpul, Reşiţa, 2001.

Prezentă în două antologii de lirică sătmăreană, Cuvinte din Nord I (Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2003) şi Cuvinte din Nord II (Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2004, impresionează prin muzicalitatea versurilor pe care fiecare cuvânt îl dă creaţiei sale.

Iată ca volumul de poezii intitulat Creion apărut în anul 2009, la Editura Citadela Satu Mare, o detaşează de mizerabilismul (din lat miserabilis) exprimat în poezia douămiistă, poeta reuşind să creioneze o multitudine de imagini de o sensibilitate şi frumuseţe poetică mai rar întâlnită, impunând un profil nou liricii aflată la graniţa mileniului trei. Astfel este dornică să exteriorizeze prin poezie să caute răspunsurile la întrebările care-i chinuie liniştea, simplitatea, speranţele.

Volumul este constituit pe mai mult teme, asocierea superbă a imaginilor, timp – clepsidra, anotimpurile – iarna, primăvara, natură – pădurea, culori – alb, roz, etc. se combină graţios cu frumosul, calmul şi firescul relaţiei om – natură - timp. Unele dintre poezii sunt încărcate de mister, sau o stare de calm, înşelător, confundată uneori cu sentimentul de nefericire sau de iubire neîmplinită.

Dincolo de Aparenţă (Timpul devine o clepsidra a ta şi numai a ta) şi cu ea acea curiozitatea naivă de a afla viitorul şi norocul în palmă. Asemănarea firicelelor de nisip, mişcătoare (Dacă în palma ta/A mai rămas nisip, Un singur fir, Doar unul) spălate de apa transparentă a mării unde se reflectă doar aflarea liniei vieţii, şi căutarea identităţii de sine. Dorinţa de a regăsi sau de a redescoperi absolutul este mai degrabă o operaţie estetică care costă scump.

Camera, singurătatea, dorul (nestins buchet/ de liliac/ în nopţi de septembrie – Dor) ca şi piramida nopţii care se prăbuşeşte în soare sunt doar gânduri de disperare care ajung în suflet, acolo unde se naşte scrisul.

La Corina Petrescu nu trebuie scăpat un amănunt. Realul este (câtă lumină ... cât întuneric – Senzaţii), intersectat cu teama (frica care naşte monştri- Frica), dar în acelaşi timp şi cu bucuria de a regăsi în La Infinit- (spălătorii de vise frumoase), sau chiar răspunsul la (visul unei lacrimi – Poezie) care nu-i dă pace. Creează fără ca ceva să o împiedice să fie pătrunsă de (sentimente prinse de ramuri fierbinţi - Dacă), de speranţă (sufletul hărţuit de tristeţe şi chin, de speranţa... – Părere), unde albul joacă rolul fascinant al începuturilor, al perfecţiunii (De fapt... ce este albul? Ce este curatul? - Gri de zăpadă).

Nu se poate pierde din vedere că un Creion bine ascuţit ( nu doare/ deloc – Ied), îi dă curaj, devine încrezătoare în propriile forţe, mai puternică să-şi exprime propile idei. Poeziile par dedicate cuiva unde fluxul de imaginaţie se contopeşte cu iluzia, dar şi cu o mişcare intimă, urma lăsată de un creion sau de urma unui vis. Eu aş adăuga neîmplinirea unui vis.

Crivăţul, fulgii de nea, iarna, bradul de Crăciun, naşterea ca şi moartea fac parte din cotidian. Dimensiunea şi calitatea vieţii nu fac oamenii nemuritori, dar pot rămâne aşa cum spune poeta, veşnic imortalizaţi pe hârtie fotografică (numai din fotografii/ nu poţi pleca/ cu adevărat/ şi/ pentru totdeauna - Condiţie).

Originală, discretă aminteşte de forţa universului, Divinitatea, care ţine în mână clepsidrele (...unde e mâna/ Ta, Doamne, /să le mai întorci/din când în când/ aceste uitate/şi totuşi,/ cât de însemnate/clepsidre? - Destin) şi în acelaşi timp sufletul poetei de neînlocuit în poezia Impas).

Versurile sunt meditaţii aprofundate în care poeta şi caută mângâierea în liniştea naturii, în scris dar şi în vârtejurile vieţii, care îi conferă o şansă de afirmare, de supravieţuire (Şi dacă scrii/(…) Propriul tău vârtej poate deveni/ o şansă pentru cuvânt - O şansă pentru poezie).

Autoarea încheie cu un discurs liric în care înglobează cuvinte sensibile emoţionante conferind versului o anumită sonoritate şi imagini artistice creionate cu iubire pentru cuvântul scris: Cerneala de scris este/ Simpatică şi nimeni/ Nu poate înviora literele/ Cuvântul rămâne în noapte,/ Îngropat adânc,/ Într-o altă pădure de argint - Undeva, Pădurea).

Despre poezia Corinei Petrescu se va mai auzi cu siguranţă. Are ceva din misterul celor care lasă talentul să se amestece cu dulceaţa cuvintelor dincolo de efortul creaţiei.

Violeta Craiu

 

101 POEME, DE VICTORIA MILESCU

O sută unu (de) poeme, cu prepoziţia de, conform normelor gramaticale potrivit cărora, după numeralul cardinal compus 20, ar fi trebuit folosită, este volumul de versuri al poetei Victoria Milesc, la care ne-am asumat intenţia de a-i găsi… nod în papură, mai ales că şi ideea de antologie rămâne cea mai vulnerabilă formulă editorială, dar şi cea mai onestă expunere a eului liric. Ar putea fi interpretat şi ca un orgolios şi curajos ce-o să-mi faceţi!?, după strategicul cea mai bună apărare este atacul şi-atunci Victoria Milescu a ales să rişte totul pe o nouă carte, pe cartea 101 poeme, Editura Biodova, Bucureşti, 2009, 104 de pagini, cu girul autoritar al unor lectori de carte, acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija şi poetul Radu Cârneci, secondaţi de consilierul editorial Corin Bianu şi de coordonatorii George Călin şi Vasile Căpăţână, deşi gestul autoarei de a fi aşezat pe pagina de gardă toate aceste nume grele pare mai mult unul elegant şi de… răsfăţ diplomatic, pentru că singura responsabilitate, ca şi meritele, nu-i revine decât acesteia.

Mai ales că, până la această antologie, are o... carte de vizită sau un C.V. cultural-artistic de invidiat, din care rezultă că a debutat literar-publicistic în 1978, la revista Luceafărul, cu poezie; şi, zece ani mai târziu, în 1988, se produce debutul editorial cu volumele Prier (Editura Cartea Românească) şi Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Urmează apoi, într-o ritmicitate impresionantă, alte şi alte cărţi: Bun-venit, Decembrie - Welcome December, Editura Fiat Lux, 1994, ediţie bilingvă; Şlefuitorul de lacrimi, Editura Eminescu, 1995; Izbânda furată, Editura Albatros, 1995; Inimă de iepure, Casa Editorială Odeon, 1998; Arleziana, Editura Eminescu, 2000; Zâmbet de tigru, Casa Editorială Odeon, 2001; Ecoul clipei, versuri haiku, Casa Editorială Odeon, 2003; Flacăra nevăzută – Láthatalan Láng, ediţie bilingvă, cu versiunea maghiară semnată de Horváth Dezideriu, Casa Editorială Odeon, 2007; Roua cuvântului – Szóharamat, ediţie bilingvă în aceeaşi formulă de autori, Editura Anamarol, Bucureşti, 2008; Conspiraţii celeste, Editura DominoR, Bucureşti, 2008; Bucuriile triste – Gëzimet e trishtme, ediţie bilingvă, cu versiunea albaneză semnată de Baki Ymeri, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009. La toate aceste lucrări, se mai adaugă alte patru-cinci cărţi pentru copii, un număr important de traduceri din limba engleză, din literatura europeană şi de peste Ocean.

Victoria Milescu este inclusă în zeci de antologii de poezie, de critică literară şi în dicţionare; semnează cronici literare, versuri, interviuri în mai toate revistele literare din ţară şi de peste hotare (Albania, Australia, Canada, Germania, Italia, S.U.A.) ; activitatea literară, publicistică şi traducerile i-au fost răsplătite printr-un număr impresionant de diplome şi premii la Concursurile literare şi la Saloanele de carte şi de presă. Portofoliul referinţelor despre cărţile poetesei Victoria Milescu cuprinde zeci şi zeci de cronici literare semnate, în revistele literare din Bucureşti îi din toată ţara, de voci autorizate ale criticii literare româneşti contemporane. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

101 poeme adună 4 titluri în capitolul Welcome December / Bun-venit Decembrie; 6 poezii în Şlefuitorul de lacrimi şi alte 7 în Izbânda furată; 10 poeme în capitolul Inimă de iepure şi tot atâtea în Arleziana; 6 poezii în Zâmbet de tigru; 37 de titluri în capitolul cel mai lung, Conspiraţii celeste, şi încheie cu 21 de Inedite, într-un tutti liric orgolios, bine orchestrat, pe o fundamentală în stil contrapunct şi cu o detaşare emoţională sinuos descendentă.

101 poeme este o antologie de… 14 ani de poezie, în care Victoria Milescu şi-a expus liric gândurile, sufletul, părerile sale despre lume, debusolările, speranţele şi tot prinosul inimii sale, cu toate frustrările, izbâbzile, iluziile, impulsurile, eşecurile; dorinţele toate, considerate de drept, intuite ca aspiraţii, implicare în patetic, motivaţie lucidă şi cinică; revelaţii de ordine primordială, ipostaze altruiste, spaime şi tristeţi; încremenire în durere; justiţie umană şi justiţie divină; ecouri livreşti ale disperării controlate prin educaţie; izbânzi disperate, alternative de tot felul, intoleranţă şi aroganţă; orgolii şi refulări suburbane; dileme existenţiale, întrebări fără răspunsuri, credinţă şi tăgadă, schisme ecumenice grevate pe un albastru de Voroneţ mistic-cultural mai mult; curiozităţi insolite, singurătăţi ispitite de gânduri de tot felul; întâmplări biologice sau creaţie divină computerizată; erezii ca alternative la perfecţiunea şi echilibrul din natură; orizont poetic biografic, romanţat cu pusee de orgolii şi crez liric cu accente propagandistice de ars poetica, muzică liturgică în contrapunct ateu… pe o poezie modernă, modernă, modernă.

Să le luăm pe rând... Implicarea liric-emoţională este diversă, derutantă, cu modulaţii bruşte, abrupte, ca în volumul Welcome December / Bun-venit, Decembrie, din primul capitol al volumului, cu referiri la… iarna vrajbei noastre, din finalul de an 1989, în care detaşarea poetesei este mai mult mimată decât manifestp, în ciuda tonalităţii noneroice: Ştiu, nu am stofă de luptător / Am văzut evlavia înjunghiată / În magazinul cu obiecte de cult / am stat toată noaptea în canal / numărând paşii trecând (Op. cit. pag. 7), şi-şi motivează prudent reacţia, egală şi oarecum omenească: acum le scriu / la o distanţă rezonabilă, căci / o luăm iar de la capăt / cu viaţa normală (Ibid.)

Participarea este alteori patetic-colectivă, ca rezultat al unei expuneri emoţionale, cu gesturi gratuite, gesturi-spectacol, cu recuzită pioasă: Şi mângâi mâinile înm’nuşate / deşi nu este al meu / … / şi apăr de pietrele voastre / iar ochii lui mă privesc cu dragoste / … / căci un copil / ţine în mână o mitralieră (Vrăbii sub citostatice, pag. 8). Motivaţia pare lucidă, cinică, previzibilă, necesară chiar, în ciuda unei impietpţi, aparent cabotinp, nicidecum moralp: În final / a apărut şi marele vulcanolog / dojenindu-ne / că am murit prea puţini şi că / trebuie să mai facem un mic efort / … / să mai strângem puţin cureaua (Fără uniformă, pag. 10).

În capitolul Şlefuitorii de lacrimi, Victoria Milescu îşi construieşte un univers, în care n-au loc intruşii şi nici nu aceptă valuri tulburi sau nori negri; în niciun caz, nu admite amestecuri în treburile interne ale sufletului său: Cântaţi, ceruri / cu amfore de nelinişti / cântaţi, primăveri risipite / cât încă sunt oarbă (Candoare în vid, pag. 11).

Conflictul său cu lumea din jur este deschis şi-şi asumă altruist cauza înfrângerilor, deşi are, sigur, sentimentele contradictorii ale unei victimizări aceptate: Iertare ar trebui să vă cer tuturor / deşi acum / pe toţi vă acuz… (Raze tumefiate, pag. 13).

Pe o altă cadenţă dintre registrele diverse şi etajate ale poeziei sale, Victoria Milescu are revelaţii de ordine primordială: fiecare lucru îşi regăsea locul / retrăgându-se / tot mai mult, mai temut / în sine / zăvorându-se bine în real (Efectul întârzierii, pag. 15), deşi mai mult se îndoieşte de adevăruri dogmatice.

…Ca să se regăsească în ipostaze generoase în capitolul Izbânda furată, cu un nimb de echilibru, cu viziuni, pe cât de stranii, pe atât de uimitoare: Un glonţ stelar m-a prins / din urmă / ciudat şi ager; un tip de echilibru, pe care poetesa şi l-a dăruit oarecum mistic: eram ca niciodată fericită / pe toţi i-aş fi iertat / i-aş fi iubit (Stol de petale, pag. 17).

Chiar şi în momente de cumpănă sau de disperare, speranţa are nuanţe de puritate, de regăsire, de sprijin celest: Cât loc / şi niciun punct de sprijin / din întuneric / numai noapte / aştept un musafir cu aripi albe (Construind orhideea, pag. 21)

…Pentru că numai albul speranţei, chiar şi cel de zăpadă, dizolvă spaime şi tristeţi, neîncredere şi încremenire în durere: peste norii care îţi fură chipul / ia copacii din mine şi scutură / vrabia albă / adâncindu-mi-se în piept / în cuibul inimii de zăpadă… (Vrabia albă, pag. 22)

În capitolul Inimă de iepure, dominanta este frica, teama, ca o metaforă-simbol, sinonimă cu semantica şi simbolistica capitolului, preluat şi el din volumul din 1998, sau a poemului cu acelaşi titlu, în care poetesa îşi face curaj acceptând că fără o inimă curajoasă / totul este nedrept… (Inimă de iepure, pag. 26)

Sau că Fiecare om / pre limba lui piere (Infantia, pag. 24), iar în justiţia umană, pământeană, nedreaptă şi croită strâmb sub precepte de cod penal, mai mult imoral decât justiţiar-etic, …asasinul cântă la vioară (Ibid.); pe când resemnarea pare a fi mai mult vindicativă: nu mă mai aştepta / nu mai vin / în acest secol benign (Cel surd ne aude, pag. 25).

Ecouri livreşti ale disperării shakespeare-iene din negociabilul un regat pentru un cal al salvării face din Poetul contemporan unul dintre cei mulţi / anonim, prin mulţimi / nevandabil (Un regat pentru un personaj, pag. 27), un fel de paria al societăţii, pe care nimeni nu-l mai ia în seamă, doar un personaj necesar / târât prin circul iubirilor tragice / sechestrat într-o nemurire şi alta / de un editor milostiv (Ibid.), un ins, care bate la porţile afirmării, fără să fie invitat la festinul celebrităţii. Şi-atunci, poetul, poetesa Victoria Milescu îţi strigă revolta, dispreţul şi neputinţa, poate şi izbânda, ca un Je m’en fiche seniorial, superior, ameninţător, nonşalant: “Să pui la bătaie tot / pentru un poem / să ţipi în luminator: Jos / oraşul ăsta de viermi! / … / Şi urcat pe un stâlp: Vă / aranjez eu, mistreţilor! (Râuri de sânge de iepure, pag. 29)

Are şi alternative poeta: Să stau în umbră / ori să ies la rampă (Cum vă mai place, pag. 31); să fiu înaltă ori să / trec umilă; este chiar categorică, agresivă, ameninţătoare: să râd gracil ori să / îmi las / să cadă lacrima / ca glonţul vidia… (Ibid.)

În capitolul Arleziana, poeta este autoritară, arogantă, intolerantă, cu o feminitate în clocot, hotărâtă să impună Carta Drepturilor Femeilor: Nu sunt / decât ceea ce sunt (Aur potabil); cu un program de revendicări în allegro ma non tropo, hotărâtă să-şi ceară şi să-şi obţină drepturile: frec insistent o pată / care nu vrea să dispară (Din cartea splendorii, I, pag. 34). Este şi orgolioasă, mai ales când visează la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi când recurge la trucuri de ghicit în palma capcanelor naive ale speranţei: Ştiu atâtea leacuri miraculoase / pentru a păstra tinereţea, vigoarea / cunosc o mulţime de trucuri, de subterfugii (Cântecul de dragoste al cucuvelei, pag. 39)

Capitolul Zâmbetul de tigru (2001) are doar cinci poeme dar este cel mai dens, cel mai autoritar, în care poetesa este într-un acerb dialog cu Divinitatea, cu tenta curajoasă a unei schisme ecumenic-poetică, ca o alternativă posibilă, alta decât a Atotputernicului, una a Omului, creatură superioară şi unică, inteligentă şi născocitoare, a fiinţei, care a inventat roata, fierăstrăul şi a descoperit atomul… Este capitolul dilmelor existenţiale, al întrebărilor aşteptate ca răspuns la atâtea nedumeriri şi incertitudini, acceptări bigote sau revelaţii mistice, decurgând din reculegere şi educaţie religioasă; o acceptare mai mult umilă decât spiritual-revelatoare, cu accente de erezii darwin-iene, de credinţă şi tăgadă, de dogme materialiste sau de experienţe de laborator.

În poemul Dacă te-ai odihni, Doamne (pag. 41), poeta are o curajoasă şi umană dilemă condiţională, asumându-şi riscul unei curiozităţi: ce s-ar alege de creaturile tale / ivite din insomnie, din curiozitate… / ce s-ar alege de noi / între ispită şi ispită / ce s-ar alege de noi, lucrarea / ta cea mai iubită, ca să pluseze riscant, arogant şi aproape de păcatul sfidător al lui Lucifer: dă-ne pe mână absolutul / dă-ne pe mână perfecţiunea chiar imperfectă / doar pentru o clipă.

Viaţa este o curgere cosmică iar omul o întâmplare biologică, programată ancestral, după o genă a perpetuării speciilor: Precum glonţul pornind fără voie / venim pe lume / fără a desluşi propriul drum / fără a ne împotrivi / viaţa ne ia în stăpânire / ne dă hrană şi adăpost / ne munceşte, ne umileşte / făcând din fiecare un fenomen răbdător (Fenomenele fără cauză, pag. 43), şi la fel îşi explică şi finalul, după scurtul popas pe Pământ: În virtutea vieţii, vei muri, vei învia (Idem, pag. 44), chiar dacă În fiecare zi şi dăm ceva morţii / şi zâmbim, cochetăm / încercăm să o mituim / dar ea, marea incoruptibilă / îşi ia singură ce-şi doreşte (Între frica de viaţă şi frica de moarte, pag. 45).

Ca să încheie magistral, cu o erezie alternativă la perfecţiunea Divinităţii, la echilibrul din natură, la posibilul altceva: Îţi mulţumesc, Doamne / că te-ai gândit să exist şi eu / ţi-a luat ceva timp / să fiu aşa cum sunt, deşi / dacă m-ai fi întrebat / altfel ar fi arătat toate… (Principiul principiilor, pag. 47).

Capitolul Conspiraţii celeste, cel mai bine reprezentat numeric, ar putea fi o… ars poetica, insinuantă şi pragmatică, uşor direcţionată spre un orizont poetic biografic, romanţat, însă fără accentele desuete ale sensului de dicţionar: Sunt încă / proprietatea lui Dumnezeu… / sunt scribul sub teroarea cuvintelor (Între forţă şi slăbiciune, pag. 48), dar cu pusee de orgoliu aproape de păcatul trufiei pământene: Dumnezeu şi moartea / îmi poartă de grijă / eu fac să dureze efemerul / construiesc o casă pentru vrăbii / sădesc un pom pentru Rai / fac un copil… (Imitându-i pe ceilalţi, pag. 49).

Ultimul capitol, Inedite, adună poeme risipite prin ziare şi reviste literare, de-o diversitate tematică derutantă, de la unele de-o splendidă cuminţenie, ca Rezemat de întuneric: Oh, cât ne detestăm între noi, autorii / acestor mici ţări / care sunt poemele / cu legile lor stranii / cu populaţii ciudate / niciodată paşnice (Op. cit., pag. 81), şi până la strigătul disperat, în sunet de toacă de vecernie sau de psalm apocaliptic din muzica liturgică a lui Filotei Sân Agăi Jipei şi tropare de Anton Pann: Grăbiţi-vă / în curând vor cânta cocoşii / vin zorile / mă sting (Polen de pleoape, pag. 84).

Şi, apoi, să pluseze ironic, persiflant şi acuzator împotriva poeziei de ultimă generaţie, novatoare cu orice chip, în care nu mai există nicio regulă, niciun dumnezeu liric, nicio decenţă verbală, în pragul colapsului ideologic, în prag de erezie tematică: Nu mai găseşti deloc poezie / nici măcar din cea proastă / de unde să iei / un picior de iamb, un troheu / … / doar poezie de contrabandă (Poem de criză, pag. 84-85).

În finalul volumului său de 101 poeme, Victoria Milescu, voce lirică autorizată, inteligentă şi nonşalantă, are curajul să afirme: Am făcut de atâtea ori curat / în bucătăria de vară a poemului (Infrapoemul, pag. 86) şi să-şi aducă aminte, nostalgic şi cu o uşoară urmă de reproş, că Învăţătoarea îmi spunea / că mănânc litere / când scriu / şi mă lovea peste degete / astăzi înghit poeme / când merg / când respir / uneori… (Foamea universală, pag. 87).

Şi încheie tonal pe o dominantă optimistă, omagiindu-şi colegii atinşi de mirajul poeziei: Poeţii vorbesc despre lumi nevăzute / credeţi-i pe nebunii salahori la neant / credeţi-i pe cei ce umblă / cu capul în nori (Poeţii, pag. 92).

Dumitru Anghel


 

SPIRITUALITATE

OCEANUL VISELOR

Ochii s-au închis, cuprinşi de farmecul irezistibil al nopţii albe, iar mintea s-a scufundat în adâncuri de vise multicolore, lăsându-se pradă mirajului. Gândurile îşi iau zborul către ţărmul infinit al unei minunate ape, ale cărei puteri tămăduitoare sunt vestite pe aceste meleaguri nemaivăzute. Aici s-a născut veşnicia, cu toate trăirile ei omeneşti, mereu răscolite de amintiri şi de sunetul profund al unei melodii abisale. Ea dă glas vieţii sub toate formele, încununând-o cu flori violet, magnifice făpturi desprinse dintr-o ireală existenţă. Petale de mătase îşi înfioară sufletul la atingerea catifelată a unui soare calm, în timp ce norii diafani îşi revarsă puritatea peste căruntele şuviţe ale timpului.

În valurile tăcute şi moi, gândurile înoată nestingherite, alăturându-se lumii adânci, purtătoare de vise înalte şi divine. Şiraguri interminabile de cuvinte îşi caută sensul printre rânduri voluptoase de nisip copt în ghivece de aur marin. Unul după altul, muritorii îşi continuă drumul anevoios ridicându-şi braţele către încântătoarea privelişte ce acoperă toată făptura, implorând ploaia purificatoare a căinţei, care să le străpungă sufletul împovărat de nevoi. De sus, din înaltul azuriu pătat cu stele micuţe şi firave, un tunet hotărât îşi descarcă lumina, vibrând sub greutatea decibelilor dezlănţuiţi pentru furtună. Toată liniştea magică s-a risipit într-o clipă, făcând loc tenebrei asurzitoare, ce consumă fiecare suflare pe care o întâlneşte, dobândind astfel forţa de-a alunga apatia. Cu fiecare minut, timpul îmbătrâneşte singur şi uitat de cei cărora le-a oferit un trecut. Alături de el, eternitatea păşeşte sfioasă, înţelegând că trebuie să se consoleze cu infinitul şi lacrima orizontului, surate paşnice şi senine. Nimeni nu mai crede în vise, iar speranţa îşi pierde esenţa. De ce sunt reveriile imposibil de perceput? Sunt atât de candide, încât oricine s-ar lăsa răpit de ele şi purtat dincolo de văzduh, pe tărâmul tihnit al splendorii. Dar, ca orice himeră, se risipeşte odată cu ivirea zorilor, lăsând în urmă parfumul inconfundabil al uitării.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

INFOSFERA

Infosfera este un termen utilizat încă din 1990 în legătură cu evoluţia comună a Internetului, societăţii şi culturii. Termenul este compus din informaţie şi sferă.

Având rădăcini în ceea ce filosoful francez Pierre Teilhard de Chardin numea noosfera (aceasta fiind alcătuită din gândirea umană, invenţiile şi căutările spirituale), infosfera este uneori utilizată pentru a defini un câmp care însumează atât corpurile noastre fizice, cât şi mentale, referindu-se astfel la întreaga viaţă culturală a oamenilor.

Termenul infosfera a fost utilizat de Dan Simmons în saga sa science-fiction Hyperion (publicată în 1989), pentru a indica ceea ce poate deveni Internetul într-un viitor îndepărtat: un loc virtual format din miliarde de reţele, cu viaţă artificială la diverse niveluri, începând cu ceea ce este echivalent cu o insectă (programe mici) până la ceea ce este echivalent cu Dumnezeu (inteligenţa artificială), şi având diverse scopuri, ca de exemplu de a ajuta omenirea sau, dimpotrivă, de a-i face rău. De asemenea, termenul infosfera a fost utilizat de Luciano Floridi, pentru a desemna întregul mediu informaţional constituit de toate entităţile informaţionale, proprietăţile acestora, interacţiile, procesele şi relaţiile mutuale. Acesta este un mediu similar cu cyberspaţiul, dar totuşi diferit de el, cel din urmă reprezentând numai o regiune a sa, deoarece infosfera include în plus spaţii de informaţie analogică şi offline. Mediul este – la fel ca şi conceptul asociat – într-o evoluţie rapidă şi complexă.

Conform lui Floridi, este posibil să se pună semnul egal între între infosferă şi totalitatea existenţei, egalitatea conducând către o ontologie informaţională. Astfel, alături de infosferă, Floridi utilizează termenul reontologizare, care se referă nu numai la o formă radicală de reconstrucţie a formelor şi structurii sistemelor, dar şi la o transformare fundamentală a naturii intrinseci a acestora. În acest sens, pot fi analizate exemple ca nanotehnologiile şi biotehnologiile. Cele mai evidente modalităţi în care noile tehnologii informatice şi de comunicaţie reontologizează infosfera sunt reprezentate de tranziţia de la datele analogice la cele digitale, precum şi creşterea exponenţială a dimensiunii spaţiului digital. Tipăriturile, filmele şi mediile optice/magnetice de stocare au produs în 2002 (de exemplu) cinci exabytes (1 EB=1018 bytes) de informaţie, din care nouăzeci şi doi la sută a fost stocată pe medii magnetice (în special hard-discuri). Informaţia produsă este echivalentă cu cea care poate fi stocată în 37000 de biblioteci având fiecare dimensiunea bibliotecii Congresului american. Cu toate că producţia de date în format analogic este şi ea în creştere, totuşi, infosfera devine mai “digitalizată” de la o zi la alta.

Reontologizarea radicală a infosferei este datorată în mare parte convergenţei dintre resursele şi instrumentele digitale. Ontologia tehnologiilor informatice actuale (software, baze de date, canale şi protocoale de comunicaţie etc) este acum complet compatibilă cu ontologia obiectelor lor. Rezultatul constă în eliminarea graduală a fricţiunilor ontologice din infosferă. Acestea din urmă se referă la forţele care opun fluxului de informaţie cantitatea de efort cerută pentru generarea, obţinerea, procesarea şi transmiterea sa, stabilirea şi menţinerea unui canal de comunicaţie şi depăşirea obstacolelor apărute în flux (ca de exemplu distanţă, zgomot, resurse limitate, cantitatea resurselor care urmează a fi procesate etc).

Evoluţii recente sugerează că în curând va fi probabil dificil de înţeles cum a fost viaţa omului în epoca predigitală şi că, în viitorul apropiat, distincţia dintre online şi offline va dispărea. Drept consecinţă, infosfera va absorbi toate celelalte spaţii. Iată câteva explicaţii.

Până nu de mult, spaţiul informaţional a fost considerat ca fiind ceva la care oamenii se conectează (log-in) şi, după un timp de lucru, de deconectează (log-out). Imaginea noastră asupra lumii a fost (şi este, încă...) una modernă (adică newtoniană): aceasta este construită din maşini, clădiri, haine etc care sunt non-interactive, ne-responsive şi incapabile de comunicare, memorizare şi învăţare. Cu toate acestea, experienţa demonstrează că lumea offline este pe cale de a deveni un mediu complet interactiv şi responsiv (este suficient să ne gândim la aparatele de zbor sau autoturismele echipate cu computere de bord, la electrocasnice, la casele inteligente - complet automatizate etc). Ca o consecinţă a reontologizării mediului de viaţă, omul va trăi într-o infosferă care va deveni sincronizată (în timp), delocalizată (în spaţiu) şi corelată (în ceea ce priveşte interacţiunile).

Revoluţiile anterioare (e.g., agricolă şi industrială) au creat transformări macroscopice în structurile sociale şi în mediul de viaţă. Revoluţia informaţională nu este mai puţin dramatică. Vom întâmpina serioase probleme dacă nu vom înţelege că astăzi construim noul mediu în care vor trăi generaţiile viitoare. Este nevoie de un nou tip de educaţie şi de sensibilitate pentru a înţelege că infosfera este un spaţiu comun, care va trebui să păstreze avantajele celorlalte spaţii pe care - într-un fel sau în altul, mai devreme sau mai târziu - le va îngloba.

Traian Anghel


 

REPERE...

20 DE PRIMĂVERI ALE UNIUNII CULTURALE A ALBANEZILOR DIN ROMÂNIA

Singurul popor din lume, înrudit cu românii pe linie daco-traco-iliră, este poporul albanez. România a fost sălaşul tuturor mişcărilor revoluţionare şi culturale albaneze. În conformitate cu tradiţia albanezilor din România, Ambasada Albaniei la Bucureşti este o casă ospitalieră. Este a noastră, a tuturor, aşa cum a fost şi cu 20 de ani în urmă, la 24 mai 1990, când am constituit şi am oficializat-o prin alegerea Comitetului de conducere UCAR. Refacerea organizatorică a Comunităţii noastre o reîntâlnim şi astăzi, după 20 de ani, pentru a aniversa evenimentul de atunci şi a vedea ce mai este de făcut în condiţiile actuale, când prin fraudă şi înşelăciune Comunitatea noastră se află în pragul destrămării organizatorice. De ce? Fiindcă albanezii sunt reprezentaţi în Parlamentul României de un cal troian, numele căruia nu merită pomenit la această aniversare, onorată de peste 60 de români, albanezui şi aromâni, printre care, distinsul dr. Luan Topciu, ministru consilier al ambasadei, diplomaţii Gheorghe Micu şi Gheorghe Bucura, un nepot al primului Regel al Albaniei, un urmaş al familiei Ghica, etc. Cei de azi, prezenţi aici suntem o parte din sufletul naţiunii albaneze, cetăţeni cinstiţi şi devotaţi ţării de adopţie a părinţilor noştri, României ospitaliere în toţi cei peste 400 de ani de atestare documentară a înaintaşilor noştri pe acest pământ românesc.

La începutul anilor 1990, împreună cu prof. univ. dr. Nicolae Djamo am semnat un articol-apel în ziarul Contemporanul, anunţând iniţiativa noastră şi apelul comitetului format din cei mai vechi continuatori, dintre care amintesc pe prof. Dumitru Polena şi comerciantul Matei Daniel, coautori la Statutul U.C.A.R. Ne-au răspuns imediat albanezii din Constanţa. Anterior avusesem o convorbire cu Dr. Naim Themo care îşi oferise casa pentru a adăposti sediul filialei, la fel ca şi Ilmi Iacupovici pentru Ploieşti sau cei din Slatina, prin aportul regretatului Geavid Memish, au urmat cei din Cluj din Napoca, Sibiu, Caracal, Craiova, Turnu-Severin ş.a. La scurtă vreme a apărut şi ziarul Albanezul ca o continuare a vechilor publicaţii ale Comunităţii, din a doua parte a secolului XIX până la începutul celui de-al doilea război mondial. Printre primii colaboratori s-a aflat şi redactorul actual, poetul Baki Ymeri care se zbate şi astăzi pentru existenţa acestei publicaţii.

Aflat de tânăr sub influenţa scrierilor conaţionalilor noştri Asdreni, Victor Eftimiu, Focioni Miciacio ş.a., poetul şi traducătorul Baki Ymeri, încă din timpul studenţiei sale la Universitatea din Prishtina, l-am pus în contact cu membrii ai Comunităţii Albaneze din Bucureşti, în memoria părinţilor săi tată albanez, mamă româncă, deci o familie etnic mixtă, cum sunt majoritatea celor din Comunitatea noastră. A devenit doctorand la Universitatea Bucureşti, sub îndrumarea distinsului profesor, academician Grigore Brâncuş de la care primeşte îndrumări şi astăzi. Bakiu, poet şi traducător, a aprofundat raporturile lingvistice româno-albaneze, dar mai presus de toate a devenit un bun şi cunoscut traducător din poezia albaneză kosovară şi scrierile românilor, de la Mihai Eminescu şi Victor Eftimiu la Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Nikita Stănescu şi mulţi alţii contemporani care îl preţuiesc şi admiră.

Am făcut acest scurt portret datorită faptului că indiferent de greutăţile prin care trecem, cu sacrificii enorme, se zbate să-şi apropie colaboratori, să-i menţină fără niciun fel de beneficii materiale, pentru a ne sprijini să nu dispară Steagul - ţinut încă sus de către Baki Ymeri. Cei care duc Steagul UCAR mai departe, s-au împuţinat cu vremea şi datorită faptului că ziarul mobilizator Albanezul apare tot mai rar şi în exemplare puţine ce nu ajung la cei din provincie. Eforturile redactorului şef sunt lăudabile, dar lipsa banilor face împosibilă apariţia normală a gazetei mobilizatoare, menită a informa conaţionalii noştri asupra activităţilor ce se mai organizează sau a evenimentelor din Albania, Kosova şi diaspora albaneză, aşa cum se obişnuia. Cu o floare nu se face primăvară, astfel că fără eforturile simbolice ale câtorva oameni, şi fără nici un sprijin financiar, nu poate menţine o organizaţie viabilă.

Tot ce putem face este să ţinem steagul sus, prin abnegaţia unor oameni, ca preşedintele actual ing. Mircea Istrate, inimosul Baki Ymeri, Costin Cristescu, Alexandru Nica, soţii Adriana şi Şerban Tabacu, Liria Iacupovici de la Ploieşti, Maria Stănescu de la Radio Craiova, familiile Buchiu din Câmpina (cei doi preoţi, fii vrednicului Pr.Piru Buchiu care a slujit la biserica Dintr-o zi a albanezilor ortodocşi din Bucureşti (autorul unei interesante lucrări despre Biserica Ortodoxă Albaneză, un proiect trecut în planul de editări UCAR, dar nefinanţarea organizaţiei a stopat această iniţiativă ca multe altele). Urmează Kurtish Lazim Rexhepi din Piatra Neamţ, Familia Memish din Slatina, Gemile Susliu din Constanţa, inimoşi susţinători ca dl. Tiberiu Puiu, colaborator al revistelor Albanezul şi Kosova. Cu astfel de oameni am încercat perpetuarea Comunităţii, dar ea s-a destrămat acum şi începem să auzim pe unii spunând Nu sunt albanez decât pe jumătate (adică după mamă sau după tată). Spune cineva Sunt român doar pe jumătate? Asta pentru că nu mai avem o Comunitate puternică cu care să ne mândrim ca altădată. Totuşi, proiectele noastre continuă. Continuă să apară Albanezul, scriitori albanezi traduşi în limba română, români tălmăciţi în albaneză, revista Kosova, o carte despre Skanderbeg şi o nouă ediţie a Istoriei Albanezilor din România.

Despre Nicolae Iorga, către Ambasada Republicii Albania din Bucureşti

Pentru Onor, Guvernul Republicii Albania

Subsemnatul Gelcu Sefedin Maksutovici, profesor doctor în istorie universală (cu teza de doctorat privind istoria Albaniei în cel de al doilea război mondial), preşedinte fondator al Uniunii Culturale al Albanezilor din România, redactor şef fondator al noii ediţii al ziarului Albanezul precum şi a anuarului Albanezul, conferenţiar între anii 1948 – 2008 cu expuneri anuale privind Ziua Naţională a Albaniei, cu studii şi articole în publicaţii din România şi străinătate despre istoria Albaniei, fiul lui Sefedin Maksut(ovici) secretar general al Uniunii Populare a Albanezilor din România după cel de al doilea război mondial, la rândul său nepot al patriotului albanez Selim M. Regep participant la întâlnirea cu Ismail Qemali-bey de la hotelul Continental din Bucureşti de la începutul lunii noiembrie 1912 în legătură cu Proclamarea Independenţei Albaniei,

Propun Guvernului actual al Republicii Albania, ca la comemorarea a 70 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga istoricul naţional al românilor recunoscut ca savant pe plan internaţional susţinător activ al independenţei şi suveranităţii Albaniei prin lecţii şi publicaţii de prestigiu european, să i se ridice la Tirana un bust al istoricului ca semn de recunoştinţă al Albaniei şi poporului albanez pentru meritele sale în relevarea istoriei albanezilor în istoria universală. Savantul Nicolae Iorga a fost asasinat de către un grup de legionari (fascişti) la începutul lunii noiembrie 1940. La nevoie mă angajez să fac documentarea necesară în susţinerea acestei propuneri.

Cu aleasă consideraţie,

Gelcu Maksutovici (Maksuti) (Bucureşti)

 

 

UN RECURS LA MEMORIA NAŢIONALĂ, NAE IONESCU

Înainte de Renaştere, omul îşi cerea zilnic scuze

în faţa lui Dumnezeu pentru existenţa sa.

După Renaştere, Dumnezeu îşi cere zilnic scuze

în faţa omului pentru că există!

Nae Ionescu

Există biografii individuale care se confundă cu soarta unui întreg neam. Este şi cazul filozofului, profesorului şi ziaristului Nae Ionescu. El a fost o conştiinţă superioară, un intelectual curajos, frământat, un soldat al idealurilor naţionale înalte în vremuri de restrişte.

Profesorul Nicolae Ionescu, cunoscut mai bine drept Nae Ionescu, s-a născut la Brăila în 4 iunie 1890. A studiat la liceul de mare tradiţie intelectuală, Nicolae Bălcescu, şi încă din această perioadă a manifestat simpatie faţă de ideile şi cercul socialiştilor brăileni. L-a cunoscut pe Panait Istrati, care era pe atunci un publicist şi un ideolog al socialiştilor brăileni, în marea lor majoritate, muncitori portuari.

Mai târziu a făcut cunoştinţă cu tânărul şi viitorul scriitor Mihail Sebastian (Josef Hechter), fost şi el elev la acelaşi liceu şi care va colabora la ziarul Curentul, condus de concitadinul său Nae Ionescu.

În Bucureşti, tânărul Nae Ionescu, atras de filosofie şi matematici, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le absolvă magna cum laudae în 1912. Devine profesor la liceul Matei Basarab şi colaborează la diverse publicaţii cu articole de filosofie.

Pentru desăvârşirea studiilor filosofice pleacă în 1914 în Germania, la Göttingen. Acolo îl prinde izbucnirea primului război mondial. Ca orice bărbat şi tânărul filosof se află sub vremi şi trebuie să rezolve probleme de existenţă cotidiană, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, pentru care trebuie să se întoarcă la Brăila, în 1915. În acelaşi an se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino, iar în 1916 pleacă împreună în Germania pentru continuarea studiilor. Istoria imediată îi este însă potrivnică şi 1916, după intrarea României în război contra Germaniei este reţinut şi mutat împreună cu soţia într-un lagăr de lângă Hanovra, de unde vor fi eliberaţi în 1917.

Profesorul pasionat de filosofie îşi reia cu asiduitate studiile pe care le finalizează în 1919. Acum îşi ia doctoratul la Universitatea din München cu renumitul filosof Bäumker, susţinându-şi teza cu titlul: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

În acelaşi an revine în ţară şi se dedică carierei didactice şi jurnalistice. Îşi inaugurează cursul de filosofie de la catedra de Logică şi Teoria Cunoaşterii din Bucureşti cu teza Funcţia epistemologică a iubirii.

Nae Ionescu este probabil singurul profesor şi mentor care i-a avut ca studenţi pe mai târziu celebrii Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu etc.

Sistemul său filosofic s-a numit trăirism. Este un exerciţiu spiritual românesc bazat pe metafizică şi ortodoxism; este un răspuns filosofic românesc în opoziţie cu metafizica occidentală a unor celebri gânditori ca S. Kirkegaard, O. Spengler, F. Nietzsche.

Nae Ionescu voia să întemeieze o filosofie românească bazată pe specificitatea naţională, pe credinţă religioasă şi pe autoritatea statului. A fost o tentativă lucid-filosofică a fiinţei româneşti, cu influenţe bizantine, în contrast cu fiinţa europeană, mai obiectivă, mai carteziană.

Liniile directoare ale metafizicii lui s-au reflectat ulterior foarte bine în ideologia disperării întemeiată în eseurile lui Emil Cioran.

Singura carte publicată în timpul vieţii, în 1937, Roza Vânturilor, este o culegere de articole filosofice şi politice, publicate în presa vremii, şi îngrijită pentru tipar de Mircea Eliade.

Lucrările lui Nae Ionescu intitulate Curs de metafizică şi Curs de istoria logicii au fost publicate postum, în 1940, de discipolii săi.

Cursul de filosofia religiei a fost publicat mult mai târziu, în anul 1998 de Editura Eminescu.

Recunoaştem aici, în parte, preocupările ideologice ale cercetătorului religiilor de mai târziu, Mircea Eliade.

Atitudinea de om al cetăţii, îngrijorările sale, disponibilitatea pentru găsirea de soluţii româneşti la complicata situaţie europeană dinaintea celui de-al doilea război mondial, precum şi unele conflicte cu potentaţii vremii, i-au subminat sănătatea.

Nae Ionescu s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit la 15 martie 1940 în Bucureşti, la numai 50 de ani.

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. La ceremonia funerară au participat iluştri săi tovarăşi de idei: Mircea Eliade, Constantin Noica, Perpessicius, Mircea Vulcănescu, Cella Delavrancea.

Strigătul existenţialist şi noncoformist a lui Nae Ionescu în faţa unei societăţi sărăcite de corupţie, cu politicieni ineficienţi, ca de pildă Regele Carol în ultimul său an de domnie şi guvernul Octavian Goga, rămâne un reper moral de nezdruncinat, un sprijin spiritual peste decenii, acum când situaţia societăţii româneşti începe să semene tot mai mult cu cea din tulburele an 1940.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

MI-E DOR

Mi-e dor de oameni înţelepţi,

Cinstiţi şi buni, de omenie,

De gospodari harnici şi drepţi,

De tata care doarme-n glie.

De mama care ne-a sădit

În suflete grădini de flori,

De cerul aprins la răsărit

Mi-e dor de fraţi şi de surori,

Mi-e dor de mărul cel bătrân,

Care rodeşte sub fereastră,

De nopţi când adormeam în fân,

Şi de copilăria noastră,

De oameni blânzi ce m-au primit,

Punându-şi sufletul pe masă

Lângă colacul împletit,

Mi-e dor, mi-e tare dor de acasă.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei)

 

TOT CONFUZIE

Nu mai ştiu ce sunt, ce fac, ce vreau…

Ştiu doar că sunt, că fac, că vreau…

De ce când nimic nu-i pierdut,

Confuzia te-alungă în necunoscut?

De ce gândind că va fi bine,

Pacea-i departe de tine,

De ce ştiind că n-are rost,

Crezi şi acum în tot ce-a fost?

De ce când tot se nimiceşte

Nădejdea nu mereu te stăpâneşte?

Inimă sau raţiune...

Pe cin’să crezi pentru-a spera în lume!?

 

TOUJORS CONFUSION

Ce que je suis, je fais, je veux... je n’en sais plus;

Mais que je suis, je fais, je veux… j’en sais surtout.

Pourquoi, si rien n’est perdu,

En confusion tu plonges, en inconnu?

Pourquoi, pensant que tout bien sera,

La paix s’éloigne de toi?

Et quand on voit que c’est en vain

Au passé on revient, hein?!

On est calme pourquoi, jamais optimiste?

Quand tout s’anéantit et tout à l’improviste...

Raison ou toi, bon cœur…

Qui croire pour espérer encore?

Élève Alina Petre, École Vasile Aldea (Zoreşti, Buzău)

Interprète, prof. Elisabeta Dumitru (Buzău)

 

IMNUL ALANILOR

Am venit de la Răsărit, urmând steaua sorţii noastre

Caii şi boii noştri ne-au adus într-o ţară plină de ape

Ne-am adus căminul, tot ce a încăput înr-o căruţă

Dansul, cântecul, limba şi un copil-Dumnezeu

Sub săgeţile noastre soarele s-a întunecat

Pământul a gemut sub copitele armăsarilor noştri

Sugarul a început să plângă: „ Scapă-ne Doamne!”

Nevestele se văitau în gropi ce ardeau

Însă a fost o înşelăciune înşelată. Şi, deşi în loc de îndurare,

Lehel a mai dat o lovitură în virtutea ultimului cuvânt,

Glasul răguşit al buciumului n-a mai vestit

Nici pe deasupra câmpurilor încinse, nici pe deasupra munţilor reci

Culmile n-au mai răsunat pe deasupra şesurilor,

Am devenit un popor păzitor de turme, soldaţi păstori

Casa noastră a devenit moară de piatră, şi patria noastră un şes,

Fiindcă tătarul viteaz ca un dragon ne-a cotropit

Luna s-a împuţinat şi s-a umplut, a dispărut şi în locul ei a apărut Soarele

Şi încet-încet limba şi credinţa noastră

S-a tocit, ceea ce a fost frumos şi vechi s-a pierdut

Doar dansul ne-a mai rămas, cântecul şi povestea noastră

Împăratul nostru Străin ne-a trimis în robie,

Stăpânirea nedorită a pus jug pe gâtul nostru

Răscumpărând precum Domnul Iisus Hristos

Sufletele şi viitorul copiilor noştri pe un bulgăre de craniu.

Cel care avea stăpânire de sine şi-a redobândit-o

Însuşi căpitanul nostru a dat şi-a luat porunci

Şi aceasta, că aici s-a odihnit Rákóczi, şi Kossuth ne-a chemat

N-am mai semănat nici ovăz, ca să fim

Domn pe ţarina noastră, nici grâu pâinii

Dar în asalt de husari am cucerit Eszék-ul

Şi faptul că acolo ne-a pierit cheful, în urma bătăliilor pierdute

Şi ne-am tîrît viaţa mai departe în sudoare

Am ştiut-o şi-n sânge şi şi în fier, că doar asta,

Pentru că datorită strămoşilor a fost inima noastră liberă

Puterea noastră a fost voinţa noastră, cuvântul dat crezul nostru,

Pentru că am fost iaşi, şi cît timp va mai fi Patria iaşi vom fi!

Fii cu noi Dumnezeule mare pe străzile noastre şerpuinde

Pe cîmpurile noastre cît marea, în insulele noastre de pădure

Rugăciunea noastră se înalţă spre cer în sunetul vîjâitor al clopotelor:

Apără Maică Precistă pămîntul şi patria noastră cu şesuri!

Apără-ne de Cel Rău, şi, dacă trebuie, de noi înşine

Şi pe acela ce leapădă de la sine nou-născutul

Şi pe acela ce se simte singur în mulţime

Dă-ne credinţă, dă speranţă poporului iaşilor, nouă!

Oferă dragoste celui ce n-a avut parte de ea,

Fie ca bolta cerească să semene stele celor orfani

Noi soldaţii păzitori de turme, noi păstorii tăi de-aici de jos

Ne încredem doar în tine, ajută-ne Doamne Dumnezeule iaş!

Aron Gaal (Ungaria)

Tradus în limbă română de Nicolas Eberlein

 

CAPITOLUL II

Hotelul Fantezia se afla într-un rondou din spatele străzii Mântuleasa. Surprinzător; era foarte aproape de adresa pe care o căuta; conform explicaţiilor pe care le primise la telefon de la doamna Venera Floca, prietena mamei ei, trebui doar să dea colţul şi pe la jumătatea străzii se pomeni într-un fel de hexagon, o curte interioară cu ganguri întunecate din care se făceau câteva apartamente şi o potecă spre grădina de vară a cârciumii de unde răzbăteau cele mai incalificabile strigături, manele şi mirosuri.

În timp ce îşi rotea privirile ca să aleagă gangul prin care putea să ajungă la adresa indicată, prin minte îi trecură pasaje din nuvela Pe strada Mântuleasa. Ce departe sunt toate unele de altele. Mă aflu chiar pe strada copilăriei marelui Eliade şi nu pricep nimic. Parcă sunt într-o altă lume mai fantastică decât cea imaginată de el, dar fantastică nu în genul unei feerii, ci al mizeriei… o mizerie fantastică! Mă bucur că am venit. Poate voi înţelege câte ceva, poate aşa mă voi întelege mai bine şi pe mine. De ce sunt altfel!Dacă aş fi trăit în Harlem…

- Unde mergeţi domnişoară? o întrebă o bătrână cu ochi de viezure, înfăşurată într-un capot, ce stătea în capul scării cu o găleată gălbuie în mână. Părea că tocmai dusese gunoiul.

- Bună ziua! O caut pe doamna Venera Floca. Locuieşte pe aici, pe undeva…

- Pe cine? Pe Venera? Cine o fi?! Aah, da, pe Verduna! Dar cine sunteţi dv.?

- Eu sunt fiica unei bune prietene a ei din tinereţe. Vin din America şi trebuie să o văd,fiindcă stau doar câteva zile.

- Ia uită-te! Ce noroc pe amărâta de Verduna! Să aibă relaţii în America şi să tacă mâlc!

- Vă rog! Locuieşte aici? întrebă turista cam agasată.

- Da! La apartamentul cinci. E şi bărbată-su’ acasă, că am auzit gălăgie. Sus, pe scară, la etajul unu!

- Mulţumesc! Dar de ce îi spuneţi aşa ciudat?!

- Ah! Verduna? Vai! Să nu mă spui, frumoaso! Aşa ii spunem noi, vecinii, fiindcă mănâncă mereu bătaie de la domn’ judecător, ca la Verdun!

- Mănâncă bătaie ca la Verdun?!

- Da! În Franţa, la Verdun, a fost în ‘916 o mare bătălie.

- Şi ce legătură are?

- Venera… Verduna, o bătaie şi gata!

- Mulţumesc! Tânăra intră în gang şi porni spre scară.

- Am fost profesoară de franceză, de aia ştiu, domnişoră…Ce te grăbeşti aşa? auzi în urma ei.

- Se pomeni în faţa unei uşi dată cu baiţ, scorojită. Pe o plăcuţă acoperită de var pe jumătate se putea desluşi cifra 5. Din interior răzbătea o voce monotonă, dar tăioasă; era a unui ins ce nu suporta să fie contrazis. Parcă declama.

Marie-Juana apăsă soneria. Îi deschise un bărbat cam de vreo 65 de ani, înalt, cărunt, adus puţin de spate, cu nişte foi de hârtie în mână, care o pofti zâmbitor înăuntru.

- Bună ziua! Sunt Marie-Juana, fiica Olimpiei Vasalis din America!

- Poftim! Poftim! Eraţi aşteptată. Nevastă-mea n-o să mai poată de bucurie când o să vă vadă.

- Mulţumesc!

- Luaţi loc! o îndemnă bărbatul, arătându-i un fotoliu vechi, scâlciat, învelit cu o pătură. Eu sunt judecătorul Biju Floca, adică am fost… acum, la pensie, la lada cu gunoi…

- Şi doamna Venera?

- Vine imediat! Venerica! Vino, dragă! Ai musafiri! Ai o vizită mare!

- Da! Da! O să vin acum, se auzi din cealaltă cameră, un glas stins.

- Bărbatul făcu o piruetă şi se duse după soţia lui. Peste un minut apăru, ducând de braţ o femeie slabă, palidă la faţă şi plânsă. Aceasta se străduia să zâmbească, dar ochii trişti, apoşi, ii trădau starea sufletească.

- Ah! Bine ai venit! Ce frumoasă eşti! Juanita, nu? Aşa îţi spune Olimpia. Femeia îi strâse uşor mâinile şi îi zâmbi jenată, parcă vinovată de starea în care era.

- Da!

- Eşti leită Pia în anii facultăţii! oftă ea, privind-o de sus în jos. Poate să spună că îşi trăieşte iar tinereţea prin tine, aşa de mult îi semeni!

- Mulţumesc!

- Doar că eşti cu un cap mai înaltă…

- Trebuia sa semăn şi cu tata, nu?

- Absolut! Dar pe el nu l-am cunoscut. Eram ca două surori, dar după ce a plecat aşa departe, nu ştiu ce a mai făcut. Veştile au fost rare…

- Tata era mexican… nici eu nu l-am cunoscut!

- Ah! Scuză-mă! Ia loc! Juanita! Cât mă bucur! Acum simt că mă bucur! Că înainte să vii nu prea aveam de ce!

Femeia o luă de mână pe tânăra musafiră şi aproape o împise cu forţa in fotoliu. Îşi şterse obrajii, parcă umeziţi de nişte lacrimi recente, trase un scaun aproape de fotoliu şi incercând să zâmbească, întrebă:

- Ia spune! Eşti măritată? Dar Olimpia?

- Eu? Nu! Nici mama. Nu avem de gând. Cel puţin eu am mult de studiat… fac arheologie şi ziaristică…

- Dragă, Biju, du-te şi fă o cafea, una dulce pentru o musafiră aşa dulce! glumi Venera. Nu te uita aşa la noi! Fii amabil! Zburdă şi tu un pic!

- Vine, băiatu! făcu gazda, simulând veselie, şi dispărând în dosul unei draperii roşii, pătată de grăsime.

- N-aş bea nimic… aş vrea să vă dau plicul de la mama şi să îmi spuneţi ce cadou să vă fac. Mă duc în oraş, îl aleg, şi mă întorc mâine…

- Nu suport cadourile. Nici nu aş avea cum să mă bucur de ele. Se aplecă spre musafiră şi continuă în şoaptă. Biju vinde din casă şi bea tot… nu ne ajungem cu pensia…

- Dacă vă cumpăr un parfum deosebit, unul franţuzesc, ceva simbolic care să vă amintească de Olimpia? Nu? Poate că nu îndrăzneşte…

- Nu! Nici vorbă! Îl bea şi pe ăla! Mai bine roag-o pe Olimpia să îmi trimită nişte bani. Acum e voie… putem să primim bani din strainătate; când era ea aici nu se putea şi sigur nu ştie cum e acum… Au trecut douăzeci şi opt de ani! Doamne, sfinte! O viaţă…

- Dar vă pot da eu o anumită sumă, o întrerupse Marie-Juana jenată. Cât… cât credeţi…

- Cam o mie de dolari. Sufăr de cancer la sân de vreo cinci ani şi nu mai am resurse să îmi cumpăr medicamentele… Am o pensie de boală, o mizerie…

Turista făcu o pauză, îşi căută poşeta. Dacă vrei şocuri, iată, le ai. Ăsta miroase a voiaj de pomină…dacă vii în România n-ai să te plictiseşti! Occidentalii care suferă de spleen numai aici s-ar putea lecui.

Simţi milă, o milă explicabilă, dar ştia că oricâţi bani i-ar da, nu o ajută, îi dă doar peştele, nu şi undiţa. Scoase două plicuri din poşetă. Unul gros conţinea o scrisoare lungă a Olimpiei către fosta ei prietenă şi multe fotografii, şi unul subţire în care avea 300 dolari. Abia apucă să le întindă femeii, că bărbatul şi apăru cu ibricul de cafea.

- Ia, serviţi cafea la nisip. Eu numai de-asta beau. De când eram şi eu cineva, am rămas cu năravul ăsta.

- Serveşte, dragă Juanita, o îndemnă Venera pe musafiră, căznindu-se să ascundă cele două plicuri de ochii soţului. El simţi ceva suspect, dar se făcu că nu observă. Apoi, femeia i se adresă în glumă:

- Nu te mai lăuda, dragă Biju! Ai fost leu paraleu, cât ai fost, acum ai trecut pe linie moartă!

- Încă nu de tot, nu am depus armele... N-ai apucat să ii spui domnişoarei nimic despre ce scriu eu.

- Eh! Scrii, scrii şi? Cu scrisul murim de foame!

- Scuzaţi-o,domnişoară. Soţia mea este o fire pesimistă… Când era tânără îi şedea bine, ziceam că e melancolică,că de aia dă ochii peste cap, dar după ce trec anii…

- Nu fi iarăşi cinic, Biju!

- Dar, serviţi! Cât e caldă! le îndemnă el pe amândouă, turnând în nişte ceşti de lut cafea aburindă. Iar eu am să vă fac o mărturisire, domnişoară Juanita! De când sunt pensionar, de vreo cinci ani, m-a cotropit patima scrisului… Trebuie să las şi eu ceva important după mine, nu?! Că dosarele în care am lucrat, s-au clasat, or să dispară şi gata; nu-i dosaru’, nu-i măgaru’! Nu-i aşa?

- Intereseant!

- Am scris un eseu pentru binele omenirii! Dar nu îl pot publica aici. Nu vreau să risc pe vremurile astea tulburi. Şi oricum, aici nu ar avea nimeni ce face cu el. Aici, într-o ţărişoară mică ideile mari nu se pot aplica. Am să ţi-l dau să îl duci acolo… să îl publici în ţara libertăţii… Am să-ţi citesc un pasaj, să te convingi că merită efortul. Când ai sunat la uşă tocmai declamam din el, ca să văd ce impresie ar face asupra unor eventuali ascultători.

- Dragă Biju, las-o pe domnişoara în pace. Nu a venit atâtea mii de km. pentru ifosele tale. Nu-i aşa, Juanita?

- Sunt turistă, am venit cu gândul să-mi cunosc ţara de origine, dar am şi unele mici treburi. Un manuscirs aş putea să iau cu mine, dacă asta vă satisface. Pot să îl prezint şi la şcoala de jurnalism la care studiez…

- Formidabil! sări judecătorul. Ia să auzi!

Se ridică în picioare şi îşi pregăti vraful de foi scrise pe care le avea în mână:

- În ce lume mizerabilă am răsărit şi eu, candidul! se răsti el, cu voce nesigură.

Am trăit în două lumi absurde, născute absurd din pălăriile de circari ale politicienilor de aici şi de aiurea,. Din pălăriile tari ale străinilor şi din pălăriile moi ale autohtonilor. Tinereaţea mi-am trăit-o sub dictatura muncii, iar bătrâneţea mi-o târăsc în democraţia foamei. Atunci vedeam numai covoare roşii înaintea ochilor, acum văd doar negru…

- Dragă Biju, nu inoportuna domnişoara cu problemele tale. Ea are alt orizont, nu ştie ce am trăit noi aici, n-o interesează viaţa noastră de cârtiţe!

- Ei, lasă-mă, dragă, măcar să-i spun ce e mai important! Ideea de bază a eseului ăsta e că lumea trebuie să fie condusă numai prin plebiscit. Pentru orice lege să fie întrebat poporul! Politicienii trebuie să fie doar organizatori de plebiscite şi să nu-şi mai aroge nici un fel de merite… Numai aşa pot fi date legi care să fie în folosul poporului. Am să ţi-l aduc la hotel. Şi mai am şi un crochiu despre viaţa a doi muzicanţi care îşi fac veacul chiar la restaurantul Fantezia. Poate ai să îi cunoşti. Am să vin la hotel, să îţi arăt ce am scris şi despre ei. Poţi să întrebi în hotel de ei. Sunt două figuri hazlii: Gicu Tadjicu şi Vica Bolşevica! Eu vreau să lansez specia de crochiu literar şi subiectul l-am găsit, sunt aceşti doi gurişti.

- Potoleşte-te, dragă Biju! De ce tulburi aşa o vizită deosebită cu hachiţele tale? Juanita pe mine vrea să mă vadă şi să mă audă!

- Desigur, cred că e captivant! Ce nume nostime au cei doi! exclamă Marie-Juana, mai mult din politeţe.

- Sunt personajele mele, ei habar nu au! Ei cântă în local, acolo, şi ii distrează pe clienţi. Mai bine du-te până la braserie şi cumpără nişte prăjituri, Venera!

- Vai! Dar până mă îmbrac şi mă duc, o să se plictisească Juanita!

- Nu mă plictisesc, că nu e timp de aşa ceva. Dar nu mănânc prăjituri dimineaţa. Ştiţi, noi, la New-York avem o anumită dietă, bazată pe fructe. Ţin mult la silueta mea şi…

- Aşa este! Ai auzit, Bijule! O fată frumoasă nu mănâncă orice! Nici cafeaua n-a băut-o! Dacă nu ţine regim, riscă să nu se mai mărite!

- Păcat! Mare păcat! Exclamă bărbatul dezamăgit. Aş fi vrut să mă ascultaţi… E o şansă, nu doar a mea… e a omenirii…

- Aduceţi-mi manuscrisul la hotel! Promit să îl iau cu mine şi să îl arăt unor persoane avizate. Am o prietenă la Gotham Whriters Workshop, un fel de şcoală de scriitori.

- Vezi, dragă Venera, ce noroc! Ce perspective mi se deschid cu Juanita?

- Să dea Dumnezeu! Să nu te mai aud, că ai fost cineva şi că acum ai rămas doar o capră râioasă…

- Mă scuzaţi de deranj! Am să îi transmit mamei că sunteţi bine, sănătoasă, că vă este dor de ea…

- Spune-i să facă şi ea efortul să vină o dată în vizită. Spune-i că acum se poate şi că o aştept să ne amintim de tinereţe! Să mai povestim năzbâtii din anii facultăţii!

- Va veni! Vă promit!Vom veni amândouă! Nu e problemă de bani! La noi, principala problemă e timpul!

- Aşa este într-o lume supercivilizată! interveni fostul judecător. Am fost şi eu o dată la Paris şi ştiu cum îşi drămuieşte timpul omul occidental.

Marie-Juana se ridică şi făcu câţiva paşi spre uşă. Gazdele se ridicară şi ele. Biju se aplecă să îi sărute mâna. În acel moment, tânăra avu senzaţia că acei ochi ii mai văzuse undeva. Erau roşii, viorii… şi parcă ii ştia... Am doar impresia. E absurd! Doar acum l-am întâlnit prima dată pe acest om!

Doamna Venera plasă discret cele două plicuri sub faţa de masă.

Se despărţiră, sărutându-se pe obraji.

După ce uşa se închise în urma ei, pe Marie-Juana o încercă o senzaţie ciudată, de gol interior, de timp pierdut. Ridică din umeri şi când ajunse în strada Mântuleasa, citi sugestiva inscripţie albastră şi gândurile îi fugiră la păţaniile profesorului de pian Gavrilescu din La ţigănci: E imposibil să mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui. Din cele două cămăruţe ale soţilor Floca nu aveai cum să ajungi într-o grădină misterioasă, cel mult în grădina unui restaurant… Şi nici cele trei fete ciudate nu ar fi încăput în acel decor.

George Tătăruş (Bucureşti)

Fragment din romanul Marie-Juana, amintirile nu se împuşcă!, aflat în lucru la Ed. Zeit


 

ATITUDINI

ÎNCOTRO, ROMÂNE AL MEU?

La fotbal, la politică şi la învăţământ se pricepe toată lumea: discută, se ceartă, se învinuiesc, se-njură şi se scuipă şi la urmă zâmbesc printre lacrimi, adulmecând spre punguţa peticită a visteriei. Priviri scurse de aşteptare, nervi întinşi la maxim, mers apatic, haine obosite de vreme, sacoşe rufoase care arată drum lung de cărăuşie prin pieţele îndestulate, dar piperate, sau, din contră, sacoşe sclipitoare ce poartă sigla unor firme ce trec pragul spre opulenţă. Toate la un loc sunt imagini de coşmar ce aparţin prezentului. Un prezent care ne obligă să renunţăm la vise, să uităm a iubi, să luăm în braţe singurătatea şi teama că ziua de mâine s-ar putea să nu mai vină şi-n cele din urmă să afirmăm cu lehamite... ce să facem, întindem de viaţă aşa cum mi-a răspuns deunăzi un cunoscut.

Cărţile sfinte ne-ndeamnă să nu ne facem griji, că slăbim în credinţă, dar isteria care a cuprins întreaga suflare începe a se statornici pentru nu se ştie cât timp, iar diavolul se strecoară mai abitir printre noi. Dimineaţa, în mijloacele de transport era linişte până acum o vreme: uşor somnoroşi, mulţi dintre călători duceau după ei somnul dulce al nopţii, prelungind până la coborâre starea de calm şi de linişte. Acum s-au schimbat datele problemei. Se discută continuu, se fac presupuneri, se ia apărarea până şi la cei care călătoresc fără bilet, se ţipă, se îmbrâncesc, lumea nu mai are loc, nu mai pot sta unii lângă alţii. Mai nou şi femeile-mame luptă unele împotriva altora. Uită biata femeie că drumul spre viaţă trece prin fiinţa ei. Mă-ntreb, fără să ştiu dacă voi afla răspunsul vreodată, dacă aceste făpturi au fost vreodată solidare.

Lupta dintre generaţii se-ascute pe zi ce trece, iar victoria nu mai aparţine înţeleptului aşa cum s-ar crede, ci aceluia care ţipă mai tare, care are masa musculară mai fermă sau care dispune de sume impresionante de bani. Lupta pentru existenţă mocneşte; s-aprinde focul durerii, iar minţile oamenilor sunt bântuite tot mai tare de aburii nedreptăţii. Şi iarăşi mă-ntreb: de ce atâta carte? De ce să mai cred că puterea vine de la cunoaştere, când pe scară urcă cu mare uşurinţă semidocţii şi ipocriţii? Cum mai pot spune atâtor copii care-mi stau în jur că trebuie să privească spre înalt şi că acolo se ajunge prin trudă şi răbdare, când zilnic sunt semănate seminţele goale ale minciunilor, iar prin sufletele şi buzunarele noastre bate vântul a pagubă?! Cum să răspund atâtor întrebări pentru care eu însămi am fost pregătită cu totul altfel, iar valorile după care m-am condus au ajuns banalităţi sau glume pentru cei mici?!

E greu să te menţii neîntinat şi coloana vertebrală să-ţi rămână necurbată. E o lege a junglei care se cultivă şi se întreţine în fiecare zi cu zâmbete maliţioase, cu priviri putregăioase, cu hoţii şi înşelăciuni pe faţă.

Dacă o iei de-a lungul oraşului şi-ncerci să măsori chipurile şi paşii trecătorilor începi să te cutremuri. Se spune că esenţa sufletului îţi este dată; important este cum o dezvălui. Frumos, plăcut şi adevărat în acelaşi timp, dar cine ne ajută să dezvăluim această esenţă? Când zâmbetul îţi este furat, aproape totul este pierdut. Acolo e o parte din suflet. Şi-atunci, cine se încumetă să-i prindă şi să-i judece pe hoţi, iar zâmbetul nostru să înflorească din nou? Nimeni! Şi dintr-o dată îmi vin în minte, ca un răsunet de toacă, vorbele părintelui Cleopa: Răbdare, Răbdare, Răbdare! Răbdare pentru a ne păstra calmul, fiindcă cine mai deţine capacitatea de păstrare a calmului, înseamnă că încă mai dă un semn de mare forţă sufletească.

În clipe de mare cumpănă ne-ntoarcem cu faţa la Dumnezeu şi-L rugăm să nu ne părăsească! Cine ştie? Biserici multe, enoriaşi puţini! Vitrine îmbelşugate, cumpărători ici-colo! Scrieri cu duiumul, cititori tot mai puţini! Optimism rarefiat, pesimism în floare! Spitale sărace, bolnavi mulţi! O, şi câte n-ar mai fi!... Răbdare, răbdare, răbdare!

Angela Burtea

 

SPIRALA ROMÂNEASCĂ DE LA HEI-RUP LA HOLD UP!

Omul este singurul animal care se poate rata!

Nae Ionescu

Ce vremuri vitejeşti trăia tinerimea română de acum 50 – 60 de ani!

Dintr-un război al sacrificiului colectiv şi al morţii pe câmpurile de bătaie ale noastre, dar şi le altora, între 1941-1945, generaţia părinţilor noştri s-a trezit într-un circuit al foamei constructive şi al lozincilor mobilizatoare.

Cel puţin când defilau cu steaguri în frunte, trăgând cu naivitate în piept aerul tare al construirii socialismului şi cu fanfara C.F.R.-ului în ariergardă, erau siliţi să gândesacă pozitiv. Fără să fie influenţaţi de studii psihologice americăneşti, în care se scrie cu litere groase: E bine aşa! Hai că poţi! bieţii foşti soldaţi de pe fronturi, muncitorii pauperi dintr-o societate la fel de pauperă, erau îndemnaţi cu voioşie să atace, cam pe burţile goale, şantierele naţionale, Bumbeşti-Livezeni şi Salva Vişeu.

Erau cazaţi în barăci imunde şi trudeau zi lumină, iar în loc de pikamăre şi tractoare, aveau târnăcoape şi roabe pe care le ambalau până la refuz cu strigăte de Hei-Rup! şi iar Hei-Rup! Răsturnau muntele, tăind defileie de cale ferată şi nu îşi ascundeau satisfacţia pentru munca împlinită, dedicată folosului colectiv.

La Bucureşti, corurile muncitoreşti le pregăteau şi le cântau cântece ca : Răsună valea, Răsună valea, De la Bumbeşti la Livezeni! Se vorbea cu admiraţie de ei la radio şi în jurnalele de la cinematograf, iar bucuriile lor erau simple, dar sănătoase.

Toţi simţeau satisfacţie în însăşi munca făcută şi nu cereau money pentru sacrificiul şi efortul lor creator; erau harnici şi mândri ca olandezii lui Faust, când îndiguiau marea, trăgându-i pământul de sub ape pentru scopul nobil al cultivării lalelelor.

Guvernul stabil de atunci şi cu prestanţă în conştiinţa colectivă, nu ca cele de azi, terfelite de însăşi încropitorul lor, îi mângâia pe creştet, îi mobiliza să-şi lase toate energiile pe şantiere, precum cârdurile de somoni în urcuşul lor pe râurile interioare ale Canadei, la depus icre. Pe lângă mâncarea la cazan, tenişi noi, când cei vechi se găureau, îi mai şi decora cu distincţii simbolice, dar îmbucurătoare, cu sens pozitiv.

Astfel, un stat secătuit de război, trecut prin foamete, şi obligat să plătească 20 de ani despăgubiri de război marelui frate de la răsărit, reuşise să taie defileie prin munţi şi să tragă o foarte necesară cale ferată, folosită şi în prezent, să taie o şosea transfăgărăşană, şi mai târziu, consolidându-şi vocaţia constructivă, să construiască metroul bucureştean, superba Casă a Poporului şi zeci de mii de blocuri de locuinţe în toată ţara, în care locuieşte jumătate de popor chiar şi acum, la douăzeci de ani de la răscoala anticomunistă din 1989.

Apropo de obiective strategice: îşi poate imagina cineva cum s-ar desfăşura viaţa economică şi socială în Bucureştii de azi, mustind de democraţie şi pluripartitism, dacă nu ar exista metroul construit în hulitul socialism?

Tăvălugul timpului a trecut însă peste acea generaţie cu vocaţie constructivă şi chiar şi peste reveriile ei. În prăpăstiile amintirilor, faptele lor nu mai sunt lăudate de nimeni, nici un cor muncitoresc nu le mai dedică cântece, nici măcar de formule de mulţumire nu au parte.

Acum, la vremea senectuţii, răsplătită de pensii de supravieţuire şi malnutriţie, cel reales în fruntea statului în 2009 a lipit pe frunţile lor aplecate de griji, eticheta de asistaţi sociali, ceea ce nu este numai o nedreptate, ci chiar o insultă.

În al XXI-lea an de dans al săbiilor capitaliste peste capetele ei, noua tinerime română se adaptează din mers. Se urcă în trenurile speranţei, de cele mai multe ori deşarte, luând calea Occidentului, ori încearcă timide iniţiative individuale pe cont propriu. Cei mai curajoşi dintre ei, dar cu sentimente de desperados în suflete, încearcă în practică figuri violente pe care le văd zilnic în filme americane.

Scenariile cu băieţi răi şi duri au coborât în stradă, descinzând direct din coşmarurile lipsei de ideal şi al foamei, şi dau târcoale băncilor străine din oraşele patriei, riscându-şi pielea în câte un hold-up.

Hei-rup-ul de altă dată s-a transformat în lipsa oricărei perspective sociale, în hold-up.

Într-o zi din luna mai a.c. s-au consumat chiar cinci asemenea fapte grave în mai multe oraşe, pe la sedii de bănci şi benzinării.

Poliţia aleargă la faţa locului, ridică urme, începe căutările, întreprinde acţiunile de rigoare… numai că încearcă sentimente contrare.

Mulţi poliţişti sunt sindicalişti şi merg la mitinguri alături de ceilalţi cetăţeni cărora le fluieră vântul prin buzunare.

S-a ajuns chiar la paradoxul că poliţiştii, adunaţi sub ferestrele Palatului Victoria, să strige şi ei Hoţii! Hoţii!, având în faţă perspectiva falimentului personal şi familial, dacă din luna iunie li se vor ciunti lefurile cu un sfert.

Marele miting sindical din ziua de 19 mai a.c. a adunat în Piaţa Victoriei peste 50.000 de nemulţumiţi, din toate categoriile sociale ale României. Poliţiştii strigau Hoţii! şi Jos guvernul! alături de ceilalţi colegi se suferinţă adunaţi acolo.

Transmis de toate agenţiile de presă din lumea largă, mitingul a impresionat milioane de privitori cu cerinţele lor legitime, numai pe premierul Boc, nu.

Nimeni din conducerea ţării nu a dat vreo atenţie voinţei populare adunate în piaţă. Nici o delegaţie nu a fost invitată la discuţii de profil sau negocieri. Mitingiştii şi-au strigat necazurile, au fluierat, au blestemat, în faţa unor porţi ferecate. Şi cu hazul de necaz cunoscut, câţiva români mai dotaţi cu simţul umorului i-au scris pe o pancartă, premierului Emil Boc, făcând aluzie la jocul de Loto, 6 din 45.

Pentru Emil Boc toate şase sunt norocoase: P-L-E-A-C-Ă !

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii