ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 15 (Mai 2010)

EDITORIAL

NU ŞTIU…

Nu ştiu dacă subiectul despre învăţământul românesc pare a fi unul aproape perpetuu şi asta numai pentru că, indiferent de efortul mai marilor peste Minister, sistemul rămâne un mare Titanic ce-şi aşteaptă implacabilul sfârşit prin ciocnirea cu aisbergul neputinţei. Aceleaşi probleme tronează de ani întregi, aceleaşi promise şi repromise schimbări ce devin mai aberante sau pur şi simplu doar gogoriţe prin teancurile de hârtii pe drumul dintre Minister şi inspectorate, Minister şi Guvern. În toată această tevatură timpul şi preocupările tind să ocupe un alt mod de existenţă, unul al lentorii prin aplicare, al amânării către alte şi alte guvernări, cu – probabil – alţi oameni, de preferat mai capabil şi mai responsabili decât ceea ce ne oferă prezentul.

Discuţiile interminabile dintre sindicate şi conducerea politică a Ministerului au generat de fiecare dată o situaţie conflictuală, ambele tabere situându-se pe poziţii adverse în ceea ce priveşte remuneraţia pentru cadrele didactice, dar şi pe poziţii comune, vizavi de anumite schimbări care se impun în programa şcolară.

Spre sfârşit de an şcolar relaţia celor două tabere se acutizează, sindicatele ameninţând cu o grevă generală în prag de Bacalaureat, probabil cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu că s-ar ajunge aici, dar pentru a simplifica formula de convingere, un pretext conjunctural mai bun, nici că se putea găsi. Elevii devin nervoşi, în special cei de clasa a XII-a, opinia publică iese la rampă şi tot aşa, până într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un viitor unde nici profesorii, nici sindicaliştii, nici politicienii, dar nici elevii şi părinţii nu vor mai şti să descurce iţele.

Se tot caută soluţii şi unele dintre ele se întrevăd la orizont, cu consecinţele ce decurg. De exemplu, comunicatul de presă dat de International Education Center, precizează faptul că până la 21 mai se mai pot face înscrieri la formele de învăţământ superior din Marea Britanie şi Danemarca, nu neapărat pentru că în România nu ar mai fi facultăţi, ci mai ales cu speranţa că după finalizarea studiilor superioare tinerii se pot bucura de un loc de muncă în Vest, ca unică alternativă de a scăpa din pânza de păianjen întinsă cu dibăcie de politica românească în ceea ce privesc alternativele pe care ar fi trebuit să le aibă un absolvent de studii superioare.

Nu ştiu cât de validă este oferta celor din Marea Britanie şi Danemarca şi nici scopul pentru care aceasta este prezentată tinerilor din România, cert este faptul că ea există şi cel puţin în cazul Danemarcei universităţi de prestigiu doresc să ofere elevilor români această posibilitate: Aarhus School of Business, VIA University College, Aalborg University, TEKO Design & Business, KOGE Business School, Roskilde Business College, Selandia College. Nu ştiu câţi elevi din cele două ţări amintite vor să vină în România pentru studii, nu pentru a contrabalansa oferta, ci din dorinţa de a şti măcar că aceasta există.

Nu ştiu nici dacă elevul român se mută în ţara lui Loreley sau pe o Insulă cu bunele sale obiceiuri: copiatul la extemporale, folosirea caietelor all-in-one, pixul în loc de stilou etc. şi zău, ce farmec ar mai avea sistemul danez sau britanic de învăţământ superior dacă nu s-ar lovi de problemele de cazare pe care le suportă an de an proaspătul student de provincie din România?

Se poate ca factorul demografic să fie o cauză pentru care cele două sisteme de învăţământ occidentale caută soluţii viabile de susţinere. Acolo, cadrele didactice sunt dependente financiar de numărul de copii cu care lucrează şi poate de aceea aducerea elevilor (selectaţi) din România ar însemna un dublu beneficiu: unul material şi altul profesional. Recrutarea celor mai buni elevi înscrişi va aduce din nou (probabil) în discuţie exportul de materie cenuşie pe care România îl încurajează mai ceva ca statele din lumea a treia.

Dar pe cine să doară această chestiune când, la umbra tumorilor maligne ale sistemului de învăţământ românesc pândesc strategic interesele altora? Cui să-i mai ardă de ceea ce fac elevii după ce termină cele douăsprezece clase, când profesorii români ştiu că din toamnă pot fi cu 15000 mai puţin la număr, cu toate că există un mare deficit de persoane la catedră, că sindicaliştii luptă pe toate căile să convingă Ministerul de importanţa înscrierii personalului didactic în partea superioară a grilei de salarizare şi acordarea sporurilor de 10% pentru condiţii grele de muncă şi 10% pentru condiţii vătămătoare de sănătate, precum şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti prin care această categorie profesională şi-a câştigat – cum altfel – drepturile în instanţă.

Nu ştiu dacă există vreo ţară în care ministerul de resort luptă cu atât de multă înverşunare împotriva celor care ar trebui să le apere şi să le garanteze activitatea profesională. Zâmbetul zeflemist şi râsul bolnăvicios al miniştrilor afişat în relaţia cu sindicatele, dar mai ales în faţa presei, demonstrează o dată în plus că politica de la noi nu are nimic de-a face cu învăţământul, iar cei care stau acolo cocoţaţi pe scaunele ministeriale au cu totul şi cu totul alte mijloace şi scopuri de a aduce şi implementa o schimbare în bine a sistemului de învăţământ românesc, schimonosit de împrumuturile de idei colectate de prin alte ţări.

Nu ştiu dacă mai are rost să continui în această notă deloc optimistă, dar mă încurajez cu vorbele celebrului de acum Daniel Funeriu, cel mai iubit fiu al cadrelor didactice, cuvinte care sună cam aşa: Prefer să vorbesc despre reformă atunci când o voi fi realizat. Nu ştiu, chiar nu ştiu dacă o să vorbiţi despre reformă…

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU PROFESORUL EMILIAN MICU,

REDACTOR-ŞEF LA REVISTA NAŢIONALĂ DE FIZICĂ EVRIKA!

Pe data de 15 aprilie 2010, aţi fost sărbătorit în prezenţa a peste 100 de persoane, prieteni, colegi, oficiali, invitaţi din alte judeţe, unde ajunge revista Evrika! membri ai familiei, foşti elevi ai Dv., cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani...

A fost un jubileu, a fost sărbătoarea mea de suflet... şi n-a fost singura, pentru că anul 2010 este unul al aniversărilor, al momentelor rotunde şi fericite din viaţa mea: 30 de ani de la casătoria cu Florinela, pe 19 iulie; 20 de ani de la apariţia revistei Evrika!, pe 1 septembrie; a XX-a ediţie a Concursului Naţional de Fizică Evrika!, 7-9 mai.

Domnule profesor Emilian Micu, ne vom opri la toate cele patru momente aniversare ale anului 2010, dar vă propun să începeţi cu reperul care... v-a făcut celebru, revista Evrika!, editată lunar, fără întrerupere, de aproape 20 de ani, în condiţiile unei inflaţii fără precedent în România...

Primul număr al revistei Evrika!, a apărut în septembrie 1990, la Brăila, împlinind o dorinţă mai veche, de peste două decenii, a profesorilor brăileni. De atunci, invidiată făţiş sau discret, de alte publicaţii de specialitate, ea apare cu periodicitate lunară, fiind singura revistă pentru elevi din ţară, care nu şi-a dezamăgit cititorii, ajungând în prezent la numărul 185.

Publicaţia, cu audienţă în tot arealul românesc, inclusiv în Moldova de dincolo de Prut, având susţinători în Polonia, Israel şi Canada, se adresează elevilor din învăţământul gimnazial şi liceal, profesorilor, studenţilor, precum şi celor cu preocupări în domeniul Fizicii.

Conţinutul revistei este astfel gândit, încât fiecare număr ţine pasul cu ritmul parcurgerii Programei şcolare, pentru a se constitui în instrument cu utilitate permanentă a studiului individual şi a studiului organizat la nivelul fiecărei clase, a cercurilor şcolare de specialitate, a pregătirii olimpiadelor şcolare şi a concursurilor de admitere.

Începând din anul 1991, în fiecare toamnă, redacţia revistei a organizat Concursul de Fizică Evrika!, ajuns anul acesta la ediţia a XV-a, la care participă elevii de performanţă din toate judeţele ţării şi din Republica Moldova.

De asemenea, din anul 1994, redacţia revistei organizează anual Colocviul Naţional de Fizică Evrika!, la care, profesori din toată ţara şi din Republica Moldova, prezintă lucrări ştiinţifice şi metodice privind studiul Fizicii. Anul acesta, cea de a XII-a ediţie a Colocviului a fost organizată pentru a doua oară (după ediţia din 1997), la Chişinău.

Începând cu anul şcolar 1995-1996, pentru elevii doritori să rezolve probleme de Fizică, a fost iniţiat concursul anual Rezolvitori de probleme, care anul acesta a ajuns la ediţia a XI-a şi se bucură de o tot mai mare popularitate în rândul acestora. De exemplu, la ediţia a X-a, care s-a încheiat recent, au participat peste 4.000 elevi din toate judeţele ţării, cu peste 8.000 de scrisori expediate. La această ediţie, redacţia revistei a acordat premii în reviste şi 100 de diplome pentru primii 50 elevi de liceu şi, respectiv, 50 de elevi de gimnaziu din topul final al rezolvitorilor. În fiecare număr al revistei, se publică un Top al rezolvitorilor, care este aşteptat cu mare nerăbdare de elevii participanţi la concurs.

Între anii 2001-2002, la cererea colaboratorilor, redacţia a iniţiat publicarea unui Supliment trimestrial al revistei cu un număr dublu de pagini (120), publicaţie ce se adresa elevilor care urmăresc performanţa, studenţilor şi profesorilor. Din motive financiare, apariţia Suplimentului a fost sistată.

Revista semnalează în paginile sale apariţiile celor mai noi publicaţii, atât din România cât şi din întreaga lume şi popularizează importante concursuri interne şi internaţionale pentru elevi, precum Concursul Primul pas spre premiul Nobel în Fizică, organizat de Institul de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Polonia.

Ca semn de recunoaştere internaţională, a fost acordat revistei Evrika!, de către Institutul de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Polonia, titlul de Prieten al tinerilor fizicieni.

Ce v-a determinat să puneţi în operă o astfel de iniţiativă editorială?

Încă de prin anii 1972, după ce am luat examenul de gradul II în învăţământ, în cadrul cercurilor pedagogice lunare, în care ne desfăşuram activităţile profesorii din municipiul Brăila, am propus să lansăm o revistă de Fizică, a noastră, a profesorilor brăileni, care să ne ajute în munca cu elevii la catedră, cât şi în cadrul cercurilor de Fizică cu cei îndrăgostiţi de acest obiect foarte important în vremea aceea. Deşi am primit aprobarea Inspectoratului şcolar, ne loveam de refuzul cabinetului judeţean de partid, iar pentru tipărire, erau necesare aprobările cabinetului doi de la Bucureşti. Momentul favorabil a apărut după decembrie 1989, când am reluat discuţiile cu profesorii colegi din Brăila, dar cum mi-am dat seama că este greu să antrenez mai multe persoane în acest sens, am pornit la drum singur, doar cu ajutorul soţiei mele, la începutul primului an şcolar liber (1990-1991).

V-aţi născut în zodia norocoasă a lui Arhimede, pe 15 aprilie 1940, la Tecuci, orăşelul moldav mustind de istorie, domeniu romantic şi pitoresc dintre Hanu Conachi şi munţii feciorilor Vrâncioaiei, spaţiu cu rezonanţe literare paşoptiste din generaţia de iluştri intelectuali patrioţi, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu...

Se poate spune şi aşa..., pentru că la naştere, ursitoare generoase mi-au pus în leagăn un condei şi o riglă de calcul, o oglindă şi o carte, puncte de sprijin, asemeni pârghiei, cu care patronul meu spiritual, Arhimede, ar fi putut răsturna planeta Pământ, mie rezervându-mi strigătul vistorios Evrika!, cu care mi-am adjudecat dreptul la existenţă şi coordonatele profesionale viitoare.

...şi la o viaţă trăită în demnitate, într-o ascendenţă de gamă majoră, cu bemoli biografici într-un crescendo bine temperat, cu finalitate mestosso...!?

După şcoala primară, făcută la Tecuci, urmez şcoala elementară în comuna Dobra, unde tatăl meu, preotul Alexandru Micu, va fi mutat la o biserică modestă pentru… păcate închipuite găsite de ideologia roşie, iar liceul, sau şcoala medie, cum i se spunea după modelul şcolii revoluţionare sovietice, şi examenul de maturitate le absolv, la Deva, în 1957, ca şef de promoţie, cu media generală 5 (cinci), tot după standardele învăţământului de la Răsărit, cu Diplomă de Onoare, care mi-a dat dreptul să fiu student la Facultatea de Matematică – Fizică din Timişoara, pe care am absolvit-o în 1963. Repartiţia s-a făcut centralizat pe ţară la Bucureşti, pentru toate cele patru facultăţi de acest gen ( Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Iaşi), după media de absolvire. Datorită mediei obţinute, am reuşit să ajung la Liceul nr. 1 din Brăila (C. N. Gheorghe Munteanu Murgoci) şi nu pe o catedră de matematică, aşa cum au ales marea majoritatea colegilor mei, ci pe o catedră de Fizică, la inspiraţia tatălui meu, care a stat alături de mine în momentul repartiţiei şi de la care am moştenit şi dragostea pentru ştiinţă, deci pentru Fizică. După 10 ani desfăşuraţi la catedră la acest liceu am fost transferat în interesul învăţământului la noul înfiinţat liceu de construcţii de maşini Progresul de pe lângă uzina cu acelaşi nume.

…Adică aţi luat-o de la capăt, sfidând ticuri şi convenienţe despre şcoli… fără vocaţie şi fără viitor?!

La acest liceu industrial, care a pornit iniţial cu două clase şi a ajuns după doi ani cel mai mare liceu din judeţul Brăila, fiind primul profesor de Fizică, am devenit şeful catedrei în cadrul căreia funcţionau 11 profesori de Fizică. Am avut performanţe remarcabile cu elevii din acea perioadă, ca participarea cu 5 elevi la fazele naţionale ale Olimpiadei de Fizică de la Galaţi şi de la Timişoara din totalul de 10 elevi, care alcătuiau lotul repartizat judeţului nostru. Majoritatea elevilor din clasele la care am predat, au reuşit să intre la facultate, în special datorită notelor obţinute la Fizică.

Dosarul politic, din care rezultă că părintele Alexandru Micu ar fi fost... duşmanul de clasă cu păcate de neiertat (?), nu v-a descalificat, nu v-a otrăvit sufletul şi, fără ranchiună pentru adversarii şi detractorii de tot felul, aţi demonstrat şi la un... liceu de mâna a doua că... omul sfinţeşte locul!?

Aşa este. În anul 1976, am fost exclus din P.C.R. din cauza unui dosar politic necorespunzător. Mi s-a motivat că această excludere este datorată faptului că tatăl meu (care decedase în 1973) a făcut o politică neacceptată de regimul de atunci şi că trebuie să fiu mulţumit că pot preda acestă disciplină ca fost fiu de preot. Acest fapt m-a ambiţionat să-mi continui activitatea obţinând rezultate apreciate de conducerea inspectoratului şcolar de atunci şi de colegii profesori. În 1980, am obţinut gradului didactic I cu media generală 10, fiind al doilea profesor din judeţul Brăila (după colegul de la Liceul Nicolae Bălcescu Teofil Iordache, care-l obţinuse cu un an înainte). Tot în acel an, m-am căsătorit cu Florinela, soţia care mi-a fost alături şi m-a sprijinit în tot ce am realizat pe tărâm ştiinţific în cei 30 de ani de căsătorie.

Datorită activităţii la Revista de Fizică şi Chimie, ca propunător de probleme, am fost cooptat în Comisia Olimpiadelor Naţionale de Fizică. Deoarece la fazele judeţene ale Olimpiadei, subiectele erau selecţionate şi trimise de minister, din propunerile primite din ţară, am avut satisfacţia că în fiecare an au fost acceptate şi probleme propuse de mine. Apoi, din anul 1986, am fost inclus în Comisia Naţională a Ministerului Educaţiei formată din 25 membri.

Revenind la revista Evrika!, opera vieţii dv., cum s-a născut, cum a supravieţuit, cum de mai rezistă?!

Aşa cum am arătat anterior, imediat după Revoluţia din 1989, am pornit pe drumul lung şi întortochiat al editării Revistei Evrika!. În primul an de apariţie, revista a fost difuzată în judeţele Brăila şi Galaţi. Apoi, în anul următor 1991, cu ocazia desfăşurării la Brăila a ediţiei naţionale a Olimpiadei de Fizică, fiind unul dintre organizatori, ca preşedinte al Societăţii de Fizică şi Chimie din judeţ, am reuşit să mediatizez revista Evrika!. Tot în toamna anului 1991, am lansat şi prima ediţie a Concursului interjudeţean de Fizică Evrika! prilej cu care a fost cunoscută şi mai bine revista şi astfel au apărut cereri pentru revistă, treptat în toate judeţele ţării şi în Republica Moldova.

Care este situaţia revistei Evrika!, acum în 2010?

Revista a trecut prin multe momente dificile, dar, aşa cum spune soţia mea, am reuşit să le depăşim, deoarece, fiind născut în zodia berbecului, acesta, indiferent că pierde sau câştigă, merge înainte. Au fost momente, când pentru supravieţuirea revistei, foloseam chiar şi salariul meu de profesor.

Din anul 1999, când tipografia din Brăila, la care tipăream revista, a dat faliment, lucrurile au început să meargă mai bine. Am revenit la Galaţi la tipografia unui fost asociat, cu care am fondat SC Evrika SRL şi care, văzând că sunt în impas, şi-a propus să mă ajute, prin faptul că mă aşteaptă cu achitarea revistelor până încasez banii din ţară în urma difuzării revistei. Fără acest mare ajutor revista şi-ar fi încheiat apariţia ca multe alte publicaţii. Deoarece, din publicarea revistei nu reuşesc să-mi acopăr toate cheltuielile, la începutul fiecărui an şcolar lansez o nouă ediţie a cărţii Probleme de Fizică pentru liceu (prima ediţie a apărut încă din 1994) prin difuzarea căreia reuşesc să-mi acopăr toate cheltuielile revistei. Tot pentru supravieţuire, deşi suntem societate comercială, nu avem niciun angajat, toate activităţile de editare şi difuzare făcându-le doar eu şi soţia mea (neremunerat). În ultima perioadă a mai apărut o problemă şi anume impozitul forfetar, care ne obligă să plătim anual un imopzit de 2200 lei faţă de maximum 200 de lei cât rezultă din datele contabile ale societăţii.

Este editorul Emilian Micu mulţumit, fericit de statutul, ecourile, răspândirea, eficienţa revistei Evrika!?

Da, sunt mulţumit şi chiar fericit, deoarece prin intermediul revistei, ne-am făcut foarte mulţi prieteni în toată ţara şi oriunde suntem primiţi cu braţele deschise. Am fost invitaţi în foarte multe localităţi din ţară, la licee de prestigiu să vorbim elevilor despre revistă. La Chişinău, am fost invitat de două ori să ţin cursuri de pregătire în timpul verii cu profesorii de Fizică în cadrul acţiunilor de perfecţionare organizate de Universitatea Ion Creangă din capitala Moldovei de dincolo de Prut.

În anul 1994, am iniţiat împreună cu prietenul şi redactorul şef adjunct al revistei, domnul prof. Romulus Sfichi, un Colocviu Naţional de Fizică pentru profesorii din România şi din Republica Moldova, în cadrul căruia să fie prezentate lucrări teoretice şi practice din domeniul Fizicii. Prima ediţie a fost organizată la Brăila, iar apoi la Gura Humorului, Baia Mare, Suceava, Buzău şi două ediţii la Chişinău. Anul acesta această acţiune ajunsă la ediţia a XVI-a se va desfăşura la Tulcea.

A meritat efortul dv., al soţiei dv., doamna Florinela Micu, secretar general de redacţie, editarea acestei reviste de fizică?

Efortul Evrika! a fost răsplătit din plin, deşi nu din punct de vedere material. În primul rând, cea mai mare răsplată este ilustrată prin scrisorile primite zilnic, din toată ţara, de la elevi şi profesori, care subliniază importanţa revistei Evrika! pentru ei. De-a lungul fiecărui an şcolar, primim în jur de 8000 de scrisori. În ultimii ani, de când avem un site al revistei, ne bucură şi multiplele accesări ale acestuia. În data de 23 iunie 1997, am primit din partea Institutului de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Polonia diploma de Prieten al tinerilor fizicieni acordată revistei Evrika! pentru popularizarea Concursului Primul pas spre premiul Nobel în Fizică organizat la Varşovia, anual în fiecare primăvară. Datorită popularizării în revista Evrika!, au participat la acest concurs, cu lucrări şi elevi din România, care au câştigat până acum premii şi menţiuni.

Am fost profund impresionat, primind două scrisori de felicitare pentru activitatea desfăşurată în domeniul Fizicii cu revista, iar apoi cu concursul Evrika! din partea domnului Waldemar Gorzkovski, secretar general al Institutului de Fizică al Academiei din poloneze de Ştiinţe şi preşedintele comisiei de organizare a olimpiadelor internaţionale de fizică.

În anul 2007, domnul Waldemar Gorzkovski şi-a manifestat dorinţa de a colabora la revista Evrika! cu două materiale interesante. Dar nu a putut să ne onoreze mai mult, deoarece în vara acelui an a decedat la Teheran în timpul Olimpiadei Internaţionale de Fizică, ce s-a desfăşurat în Iran.

În 1 decembrie 2000, am primit din partea Preşedintelui României, Emil Constantinescu, Ordinul Naţional Serviciul credincios în grad de ofiţer; în 10 noiembrie 2003, am primit Premiul de excelenţă UNESCO Cecilia Banc din partea Comisiei Naţionale a Românie pentru UNESCO, semnat de dl. Alexandru Mironov şi de Preşedintele României, Ion Iliescu; în 10 decembrie 2003 mi-a fost conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila; în anul 2005 am primit Diploma de excelenţă din partea Societăţii Române de Fizică pentru sprijinul acordat de Revista Evrika! acţiunilor organizate cu prilejul Anului Mondial al Fizicii. Tot cu acest prilej, am primit o Diplomă de Onoare din partea Asociaţiei Profesorilor de Fizică din Învăţământul Preuniversitar din România.

Din anul 2002, sunt membru al Societăţii Europene de Fizică, iar în anul 2009 am fost inclus în cea de a IV-a ediţie a Enciclopediei personalităţilor din România, enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România, editată şi tipărită în toată Europa de prestigioasa editură HUBNERS WHO IS WHO din Elveţia, Verlag fur Personenenzyklopagien, cu sprijinul documentar a Redacţiei naţionale din România, Bucureşti SC WIW Media Solution SRL, Ediţia a IV-a, 2009, pag. 829.

La mulţi ani, domnule profesor Emilian Micu!

A consemnat, Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT
REÎNTOARCERI. SEMNĂTURI CELEBRE PE DOCUMENTE DE ARHIVĂ,
DE MARIA COGĂLNICEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010

A venit timpul favorabil pentru recuperarea valorilor culturale din interbelic prin retipăriri, studii noi, memorii, filme documentare, reviste cu o astfel de ţintă, noi case memoriale, dezveliri de busturi şi statui. Marginea joacă un rol nu mai puţin vizibil decât centrul administrativ bucureştean. La Slatina e acum o statuie a lui Eugen Ionescu, la Brăila, bustul filosofului Nae Ionescu şi un Memorial închinat acestuia, lui Anton Dumitriu şi lui Vasile Băncilă, contemporani şi cu destine relativ apropiate. La Sibiu, colocviul internaţional Emil Cioran a ajuns la a XVI-a ediţie. Cu acest nume cititorul se va întâlni prin intermediul unor scrisori necunoscute până acum. Acestea, la care se pot adăuga altele, sunt doar câteva semne că n-a rămas numai cenuşa din opera de anvergură culturală a vremii aceleia.
Intuiam, prevedeam că cineva tot va deschide larg obloanele ca în romanul dickensian Marile speranţe, că lumina tot va intra în chip triumfător; o invazie de lumină dinspre acum, care metamorfozează într-o clipă trecutul în prezent. Prezentul e, în viziunea noastră, un trecut, o întâlnire cu ţara cărţilor citite sau care aşteaptă să fie luate în mâini şi cu destinul autorilor, nu un prezent continuu schopenhauerian-eminescian din Cu mâne zilele-ţi adaogi...; e un timp recuperat din oglinzile ciobite, când fereastra dinspre trecut, oarbă, ascunsă şi zidită, interzisă, înconjurată cu sârmă ghimpată şi cu drugi de fier a lăsat să intre un mugure de lumină solară. Ea a şters, a spălat fizionomiile, a reanimat fiinţele întregi şi le-a mângâiat. Le-a repus în templul culturii ca pe icoanele vechi pentru resfinţire în posteritate şi eternitate.
Se reîntorc gloriile culturale şi artistice.
Lumina a săvârşit ceea ce artistul pur face dintotdeauna: şterge urâtul, restituie oamenilor descumpăniţi, fără busolă în marile taifune istorice, ceea ce era şi este cardinal. Taina închisă multe decenii ni s-a relevat puţin câte puţin cu câţiva ani în urmă, când cercetam arhive din perioada interbelică. Atunci ne-a răsărit în memorie confesiunea Margueritei Yourcenar: Când pomenim despre dragoste pentru trecut trebuie să luăm seama că în fapt e vorba de dragoste de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. […] Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta e prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirea oamenilor. Gândeam la fel doar că în altă limbă. Acest trecut care reînvie era al oraşului nostru, al culturii şi al neamului nostru, aruncat în chinuri plutonice, exilat dintre ai săi şi din sine însuşi.
Documentele pe care le-am descoperit, compuneri oficiale în cel mai simplu stil administrativ, sec şi arid, au totuşi puterea de a sugera energii spirituale, atmosfera şi culoarea acelei vremi apuse. Scrisul era o datorie imperioasă, răspunzătoare. Ca şi poetul Virgil Gheorghiu considerăm literatura şi exegeza drept acte sacre. Trebuie făcute cu capul descoperit, ca la biserică. O instanţă de dincolo ne-a condus mâna dreaptă şi astfel din file risipite s-au alcătuit aceste pagini cu armoarii brăilene reurcând după dezastre, iar fortissima voce a lui Don Basilio a trebuit să amuţească măcar puţin.
Triumfurile scufundate, înnecate în mocirla timpului istoric odată cu vieţile şi cărţile oamenilor celebri pe care i-a avut acel “hinderland de poveste” se întorc suferinde. Încet, corabia cu oglinzi, muzici şi râsete pierdute se reaşează în portul dunărean al culturii. Numai după o îndelungă carenare a navei se poate vedea arborada vopsită proaspăt şi cu tot echipajul ei glorios reintrând pe Calea Regală ca altădată eroii învingători în războaie.
Scriitori, filosofi, artişti din domeniul muzicii, al artelor plastice şi al teatrului, cu nume de rezonanţă peste secole, au biografia legată de acest spaţiu parfumat de florile salcâmului, vanilie şi cafea, impregnat cu mirosul tare de peşte, tatuat de exoticul uman şi al limbilor balcanice.
Pe aici trecea autorul dramatic Constantin N. Dragomirescu, cel care dădea reprezentaţii în beneficiul Societăţii Mormintele eroilor. Cu piesa în trei acte Vulturii omagia sacrificiile ostaşilor români, surorilor de caritate, preoţilor şi al M.S. Regele Ferdinand I în Primul Război Mondial. După cum scrie el pentru a convinge autorităţile, a ales Brăila ca oraş cosmopolit spre a da prima reprezentaţie pentru care am cerut şi am obţinut aprobarea şi sprijinul Domnului General Macri Comandantul Diviziei a X-a pentru a putea juca cu elemente din sânul Armatei.
Tot aici îşi are rădăcini Iannis Xenakis, arhitect, compozitor şi inventator al conceptului de Mase muzicale de muzică stocastică şi muzică simbolică, fondatorul Centrului pentru Matematică şi Automatică Muzicală (CMAM), profesor la Universitatea din Sorbona. Dar familia Xenakis apare în documente pe la sfârşitul sec. al XIX-lea după cum putem deduce dintr-un înscris semnat de Directorul Filitti de la Ministerul Afacerilor Străine, care solicita o copie legalizată de pe actul de căsătorie al lui Ioan Xenakis cu Xantipa Theologhide, care s-a celebrat înaintea acelei Primării în septembrie 1879.
Aici şi-au închinat gândul urmaşii direcţi ai unor personalităţi copleşitoare pentru cultura, literatura, filosofia şi teologia românească. Nae Ionescu se situează deasupra ca Steaua Polară veşnică pentru navigatorii pe apele cunoaşterii.
Numai aşa ne putem da seama de ce, în eventualitatea unei întoarceri în ţară după îndelungatul său exil, savantul Mircea Eliade ar fi făcut cel dintâi pelerinaj la Cimitirul Bellu, acoperind mormintele Tatei, Mamei, fratelui meu şi al lui Nae Ionescu cu florile favorite.1
Nu ne putem răspunde câţi dintre contemporanii noştri îşi pun întrebarea: Dominus, sum dignus?
Omagiindu-i pe ascendenţi, dar şi solul cultural preexistent în vremea formării lor intelectual-spirituale, descifrăm sfiala celor care se numesc modeşti căutători şi continuatori ai devenirii prin şi peste Lume a lui Nae Ionescu.
Ne-am oprit doar la aceste exemple pentru a susţine ideea reîntoarcerilor. În întregime cartea noastră ilustrează acest mit eliadesc al eternei reîntoarceri.
Uitarea şi dimensiunile ignoranţei s-au micşorat pe măsură ce arhivele au început să vorbească cercetătorilor culturii şi istoriei. Anestezierea de prea lungă durată a spiritelor, operaţiile chirurgicale de pe trupul cărturarilor şi pe cel al cărţilor, făcute cu metode sadice, au provocat rostogoliri valorice seismice de grad înalt, dar cu toate acestea au mai rămas pe ici-colo câte un supravieţuitor. Documentele din arhive ne-au dat posibilitatea anaglifării chipurilor, mai ales când înscrisurile purtau semnătura mâinii proprii a solicitantului.
Nici n-au visat vreodată scribii din cancelariile administrative la ce mare cinste ajung acum actele oficiale. Pentru noi, iubitorii de vechi sigilii şi miniaturi policrome, chiar şi un astfel de document capătă valoare sporită. Indiscutabil, nu sunt aici adunate trecute vieţi de doamne şi domniţe, ci clipe de viaţă trăită de personalităţi remarcabile: T. Arghezi, N.G. Eremie, P. Istrati, V. Băncilă, A. Dumitriu, Ed. Nicolau, Constantin Tănase, G. Niculescu Basu, Dorel Teodorescu, Sorana Ţopa, Grigoraş Dinicu şi nu numai ei.
Toate aceste documente sunt inedite. Ele pot fi privite ca neînsemnate doar de cinici şi de cei care au avut norocul să descopere filoane de aur masiv. Pentru noi sunt la fel de preţioase ca filele unor carnete cu însemnări zilnice. Liniile existenţei ascendente ale tuturor au un început şi sinuozităţi. În volumul de faţă, cititorul va găsi mărturii esenţiale din viaţa unor celebrităţi care s-au născut la Brăila sau în împrejurimi ori care au poposit doar câteva zile în acest perimetru; contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural, literar şi artistic românesc. Lor le-am adăugat documente din arhiva personală.

Maria Cogălniceanu


 

REVERENŢE CRITICE

CÂNTECUL REGINEI, DE AUREL M. BURICEA

Noua carte, a optsprezecea, a poetului Aurel M. Buricea: Cântecul reginei, (Editura Danubiu, Brăila, 2009, 142 de pagini), se menţine pe aceeaşi constantă lirică existenţial-nostalgică, la graniţa fragilă dintre voluptatea trăirilor gustate păcătos după izgonirea din Rai şi implorarea spăşită întru iertarea păcatelor lumeşti. Statornic rămâne poetul şi în latura construcţiei lirice într-o vreme, în care poezia este bântuită de furtuni înnoitoare în planul compoziţiei structurale, când nu se mai respectă nici o regulă prozodică, fără ritm sau rimă, fără vers sau strofă, fără topică şi fără punctuaţie, adică fără o logică a unei gramatici necesare, iar Aurel M. Buricea scrie sonete, poezie de formă fixă (4-4-3-3), care presupune rigoare, măiestrie şi exerciţiu în realizarea unei arhitecturi lirice fără o… stucatură de dragul exibiţionismului poetic. Această constanţă a tehnicii poetice s-a materializat într-o fructuoasă şi ritmică apariţie editorială, de la debutul din 1977, într-o antologie de poeţi tineri la editura Albatros, şi a continuat cu Sarea neagră a nopţilor - poezii - Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979; Clopote de magneziu - poezii - Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Elegii nocturne - poezii - Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988; Poeme de dragoste - poezii - Ed. Porto Franco, Galaţi, 1990; Axiome sacre - eseuri şi poezii - Ed. Danubiu, Brăila, 1997; Sonete pascale - poezii - Ed. Danubiu, 1999; Arhivele cerului - eseuri - Ed. Danubiu, 2001; Haiku - poezii - Ed. Danubiu, 2001; Povestea unui suflet - sonete - Ed. Danubiu, 2002; Scara din Ulm - sonete - Ed. Scrisul Românesc, 2003; Între număr şi cuvânt - sonete - Ed. Danubiu, 2004; Masca unui înger - sonete - Ed. Danubiu, 2006; Vocaţia prieteniei - amintiri cu Fănuş Neagu - Ed. Danubiu, 2007; Vama din rod - sonete - Ed. Danubiu, 2007; Scriitori brăileni de azi - istorie şi critică literară - Ed. Danubiu, 2008; Umbre de vise - sonete - Ed. Danubiu, 2008.

Aurel M. Buricea are nostalgia câmpiei largi, a Bărăganului cu cumpene de fântână, în care s-a înecat un nefericit; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcnirile sufletului său generos în cântec de dropie la pragul de primăvară al împerecherii; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ reavăn; nu şi-a părăsit satul natal, părinţii, amintirile şi idealurile… şi a rămas la Ulmu, intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că veşnicia s-a născut la sat. Toată opera sa literară vine într-un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmul, satul-simbol , satul-legendă, unde un poet autentic, talentat şi sensibil a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s-a spus că poate visa pe partituri de speranţe şi succes social, şi a creat un fel de… monografie lirică şi sentimentală, asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în La Lilieci.

Deşi a cochetat şi cu altă poezie de formă fixă, haiku-ul, cu eseul sau cu critica literară, în noua sa carte de sonete, Aurel M. Buricea are permenant sentimentul peren al rădăcinii, al stabilităţii şi al religiosului, pentru că stau între lumi încântat de confort/cred mai mult în imagini din oglindă/…/când Sfântul Duh mi-a zidit naşterea/clipa îmi sădeşte nemurirea (Retina din Zenit, pag. 80), şi, de aceea, spaimele sale au ecouri mistice refulate în rugăciunea păgână a violenţei terestre, ca mod de viaţă într-un mediu, într-un decor ostil, neprietenos prin poziţionarea mai mult geografică decât intim-personalizată: realitatea m-a-nvăţat limbaj vulgar/călător stingher stau între cuvinte/de fapte sfinte nu-mi aduc aminte/rodul oprit mi-a lăsat un gust amar (Ipoteză, pag. 72).

Sonetele poetului Aurel M. Buricea se tânguie mistic cu acompaniament, cu ison de toacă de lemn, sau cu toaca de fier a liturghiei, cu incantaţii de laic agnostic, şcolit în amfiteatre puritane, cu o morală de paradă, de introvertit domolit doar de lecturi de calitate: În sfera vederii vremea se-nclină/În pomul cunoaşterii toamna cântă/prin cuvinte flux magnetic se-avântă/hrană pentru spirit lumina lină (Axiome sacre, pg. 118). Meditaţia personală, de o nobleţe plastică ca-n Brenghel cel Bătrân, se împleteşte surprinzător, contrastant cu conştiinţa poetică şi mantia lirică a poetului, care agonizează programatic între luciditate şi fantezie, între calcul matematic şi risc ipotetic: din trecut nori negri ning în oase/se înserează iarna peste noi/amintirea priveşte înapoi/cine-mi ştie zilele rămase (Ultima veste, pag. 38). Alteori, sonetele din Cântecul reginei induc semantic spre o mistică aparent canonică, dar au revelaţii existenţiale prin condiţional - optativul implorării divine, pentru că Aurel M. Buricea este creştinul care se roagă punând condiţii, ca de la egal la egal, sperând la o soluţie ultimativă, personală, asumată: să fim rodul electrizat de cer/şi-n lucrarea Ta, Doamne, vreau să-ţi cer/să-mi dai vedere din nevedere (Cu satu-n sânge, pag. 83).

Are şi pusee de… erezie şi de fracturi ale conştiinţei religioase poetul, cu uşoare nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ decât manifest, conştient, deliberat…: ce cale să aleg Doamne acum/când cenuşa lumii mă pătrunde/şi-n uitare visul s-a făcut scrum (Dincolo de cuvânt, pag. 37) şi dă impresia unei dezarticulări a opţiunii religioase din ansamblul volumului. Adevărul este că poetul se complace într-o mistică de protecţie, într-o alternativă de creştinism primitiv, de început de… iniţiere apostolică, dacă ar fi să ne luăm după faptul că în cele 66 de sonete din volumul Cântecul reginei este folosit cel puţin un cuvânt din aria semantică a religiosului, cu o frecvenţă mai mare pentru Doamne, de 14 ori, pentru Duhul Sfânt, de 11 ori şi pentru Dumnezeu, de 10 ori. Alte peste 60 de cuvinte din câmpul semantic mistico-religios imprimă o aură liturgico-semantică sonetelor din Cântecul reginei: rai, paradis, templu, biserică, îngeri, păgân, sicriu, botez, sfinţi, sfânt, moarte, Ta, Tău, Ţie, Sale, Tale, Cel Unul, Unul, pronume şi adjective pronominale scrise cu prima literă majusculă, Iisus, Sfânta Treime, rugâciune, cimitire, dumnezeire, divin, oseminte, rugă, altar, har, Stăpâne, răstignire, spirit, credinţă, zămislit, naştere, dascăl, stea, spiritul sufletului, lut, cer, morminte, patimi, ispite, păcătos, sacre, catapetesme, geneze, infern, iad etc.

De fapt, poetul a alergat perpetuu după certitudini şi a avut parte mai mult de nedumeriri şi sincope existenţiale, pe care le-a receptat ca… încercări divine şi, dogmatic, n-a avut curajul revoltei, prefernd refugiul în păcatul cu şanse de iertare prin… acatiste pervertite în scuze elegante şi ruga cucernică.

Aurel M. Buricea este un poet atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, încât aproape că nici el nu realizează ce se întâmplă cu el, cu opera sa literară, cu încercarea sa nativă şi onestă de a demonstra că poezia este o stare de viaţă, un mod de a gândi, un fel de a supravieţui, încât tace sau scrie versuri, pe care le citesc iniţiaţii, cei bântuiţi de spaime şi dileme existenţiale…

Şi, mai este şi un încrâncenat revoltat poetul Aurel M. Buricea, pe toată lumea, pe toate timpurile şi pe toate virtualele şanse personale de a învinge; nu este un înfrânt, dar este într-un permanent… contrasens cu toţi îi cu el însuşi, seamănă cu poetul Alexandru Macedonski, în contradicţie flagrantă cu firea sa blândă, de om instruit şi sensibil, dar posedat de o inexplicabilă şi păguboasă lipsă de auto-protecţie.

Rareori mi s-a întâmplat să cunosc un poet, care să-şi expună riscant sufletul şi crezul poetic, cum o face nonşalant şi puţin inconştient poetul Aurel M. Buricea, care mizează naiv şi sincer doar pe mesajul său poetic, expus pragmatic, ca într-o lucrare simfonică dodecafonică, doar pe intenţii agresiv-ideatice cu pedale apăsate pe timp şi tempouri lirice absolut valoroase.

Dumitru Anghel

 

O CARTE UNICĂ ÎN LUME, FORMIDABILĂ!

Surpriza furnizată de lucrarea: FĂNUŞ NEAGU: POVESTEA VIEI, CÂNTECUL VINULUI, nu trebuie să treacă neobservată.

Ne aflăm în faţa unei cărţi unice în lume, scrisă dintr-o admiraţie constantă şi cu un talent de excepţie.

În prezentul golit de valori pe care îl traversăm şi din care nu mai văd în ce mod o să ne mai revenim cândva, un astfel de eseu sclipitor prin originalitate şi conţinut, furnizează bucurie artistică şi pace sufletească. Este o adevărată terapie spirituală să ţii în mână o poveste despre vie şi vin, străbătută de mărgăritare despre Dunăre, Bărăgan, spirit de Brăila, viţă de vie, întâmplări dionisiace prăfuite cu polen dulce şi răsărit verde de Lună.

Laudele umblă în vârful picioarelor în faţa monumentului de limbă românească care este Opera lui Fănuş Neagu şi dacă vor fi în stare să dispară la timp, simţindu-se nedemne de obiectul adoraţiei lor, se vor plânge că au rămas captive pe viaţă într-o admiraţie fără margini.

Bunicul meu ţinea întins pe genunchi calendarul ortodox şi cânta numele sfinţilor, iar eu credeam şi voi crede mereu că el vorbea cu Dumnezeu.

Mărturisirea aparţine scriitorului Fănuş Neagu, este scrisă la persoana I, dar scrierea ei aparţine autorului cărţii, domnului ing. Gabriel Leţ. Exerciţiul de admiraţie care i-a reuşit acestui autor este unic, ori, cel puţin, foarte rar în literatură.

Autorul a studiat în profunzime opera fănuşiană şi a reuşit să cuprindă în cartea sa cascade de metafore, snopuri de fantezie, specifice, ba chiar, proprii lui Fănuş Neagu, conţinutul şi stilul sunt ale marelui poet în proză Fănuş Neagu, dar este, totuşi, altă carte. Dl. Ing, Gabriel Leţ se confesează astfel:

Tot cuprinsul acestei cărţi este proprietatea intelectuală a scriitorului Fănuş Neagu, bijutier al cuvântului de limbă românească pe care subsemnatul, doar l-am prelucrat inginereşte. Eu am gândit întregul demers ca pe un exerciţiu de admiraţie faţă de Opera scriitorului, precum şi ca o dedicaţie literară breslei Viticulturii, căreia îi aparţin profesional... N-am cedat şi am purces la a-i fişa întreaga operă tipărită, decupându-i în acelaşi timp, aproape toate rubricile inserate în publicaţiile ziaristice ale ultimilor 15-20 de ani, spre a-mi lămuri şi un fenomen literar unic.

Grădinile suspendate ale Semiramidei nu puteau fi mai superbe decât malurile străjuite de plopi ale Dunării, ori florile multicolore de la marginea pădurilor de salcâm din Câmpia sciţilor. Nici nu puteau fi povestite mai măiestrit, mai adevărat, mai cuceritor de atât.

Călcând pe urmele zeului Dionis, autorul ne invită în dumbrava doldora de metafore, printre harfe de iarbă şi fluturii copilăriei, unde se aude doar cântecul lui Orfeu. Legenda spune că după moartea lui Orfeu, zeii i-au ridicat lira cu care îşi acompania cântecele în Olimp. Cred că această liră divină a coborât din Olimp, ori din Constelaţia Lirei, abia acum, în vremea noastră, în paginile de vis ale poetului în proză, Fănuş Neagu.

La Brăila, păsările se ascund în arbori ca să îi ajute, fiindcă explozia înmuguririi se citeşte în opt drumuri de migraţii, care vin şi se duc, dar mai ales care revin să cânte. Deasupra Brăilei aş pune ca lumină o trecere de cocori, o întoarcere de sitari, o stea din fruntea unui mânz şi mult, foarte mult, miros de salcâm şi de susai. Brăila este un deochi fără vrăjitoare. Găsim în pletele ei aurul care nu ne trebuie, dar pe îl visăm. Realitate şi irealitate. Irealitatea este în mintea povestitorului, adică a mea. Toate însă se sprijină pe un adevăr al ierbii, al viei, al pomilor, al fetelor frumoase. Realitatea este de fapt închipuirea noastră.

Quod erat demonstrandum!

Imaginile din marea operă fănuşiană curg din lira lui Orfeu, din salcâmi despetiţi în arşiţa câmpiei, din valurile tulburi ale Dunării, din patimi de Chiralină, din cea mai mândră grădină; grădina limbii române.

Monumentul ridicat de imagistica marelui artist al cuvântului ne umple sufletul de o bucurie unică. Numai cei născuţi în arealul argintului Dunării şi al aurului holdelor din Bărăgan pot trăi minunea renaşterii prin metaforă. Suntem privilegiaţii unei literaturi europene egale în frumuseţe, adevăr şi profunzime cu oricare alta, considerată din cauza unor clişee banale, mai procopsită.

Cât timp avem, Eminescu, Nichita şi Fănuş, suntem primii între egali! Şi îi vom avea în veci. Şi limba noastră se va veşnici prin ei şi prin celelalte păsări măiastre dăruite de Dumnezeu neamului nostru.

Pe lângă literatura română mai cunosc bine literatura germană, din care am şi tradus câteva opere valoroase, cum ar fi romanul de tinereţe al lui J. W. Goethe, Suferinţele tânărului Werther. Deşi sunt un traducător cu experienţă, de câte ori am încercat să trec în limba germană frazele lirice şi poetice ale marelui nostru artist, pe care îl aniversăm în fiecare primăvară, (este născut pe 5 aprilie), niciodată nu am fost mulţumit de îndrăzneala mea. Se pierde taina, se risipeşte vraja pe care ţi-o creşte în suflet metafora fănuşiană, iar lacrima de bucurie din colţul ochilor se usucă şi simţi că eşti al nimănui. De atunci am hotărât că nu orice operă poetică românească poate fi tradusă în altă limbă; am multe argumente în acest sens. Şi nu am mai încercat. Mă bucur de imaginile sufletului fănuşian în limba în care au fost surprinse şi mă simt copilul norocului, dat într-un leagăn făcut pe aripi de lebede şi răsfăţat de vântul şi de aleanul care pune primăvara stăpânire pe Brăila.

Înapoi la Povestea viei, cântecul vinului. Înţeleptul antic, Pliniu cel Bătrân, spunea că omul datorează vinului faptul de a fi singurul animal care bea fără să îi fie sete! Minunată observaţie şi sinceră. Ştia istoricul ce ştia; probabil că şi vinul pe care îl bea el atunci era unul formidabil, aproape un dar al zeilor.

În cazul de faţă nici nu poate fi vorba de prozelitism. De admiraţie şi talent,da.

Opera lui Fănuş Neagu, la fel ca şi cea a lui Nichita Stănescu, nu poate face prozeliţi sau imitatori, cum a produs opera lui Eminescu. Metafora fănuşiană curge ca un râu cu lapte şi cu miere. Din el poţi sorbi, te poţi îmbăta de bucurie, dar nu poţi să bagi în sân nimic, aşa cum bagă copiii în sân caisele de furat.

După Fănuş Neagu, despre natura Bărăganului, Dunării şi farmecul de legendă al Brăilei nu se mai poate scrie nimic. Adică se poate scrie, dar se poate scrie numai mult şi plat sau mult şi chinuit. De aceea, opera de tip alter ego, care i-a reuşit d-lui Gabriel Leţ este, cred, unică în literatură. Povestea viei, cântecul vinului, se citeşte ca o operă fănuşiană împlinită, rotundă, care sfidează perfecţiunea.

Autorul dedică Brăilei (ce bine că acest substantiv se declină) pagini mirifice. Citesc cu ochi ager de şoim şi cu suflet înlăcrimat de vechi brăilean metaforele învăluitoare despre locuri ştiute, ori neştiute, despre cârciumi care au fost şi altele care nu au fost, despre vapoarele încărcate de grâne, ce luau drumul mărilor altă dată, citesc despre legendele Dunării.

De atâta bucurie, îmi vine să citez jumătate din carte, dar trebuie să ţin seama de proporţiile crochiului; este un gen scurt şi impresionist, Nu trebuie să depăşească două, trei pagini, fiindcă acum şi de acum încolo, cititorul se grăbeşte şi se va grăbi. Trebuie aduse în faţa ochilor numai imagini expresive, convingătoare şi repezi ca saltul prin stufăriş al căprioarelor din Insula Mare a Brăilei.

Oraşul vechi plutea cu turlele bisericilor atârnând în râurile de lumină trandafirie revărsate de miile de ghirlande de becuri. De la Ghecet, din stâlpii terasei La puii de lup, unde Dunărea moartă se întâlneşte cu Dunărea vie, înapoi spre Măcin, precum şi la dreapta spre Galaţi, totul, cer şi pământ, se scaldă într-o lumină verde, de ai fi zis că o putere necunoscută, zeul Dunării, fuma o pipă uriaşă. Aici se află nişte hrube (sunt zidite acum), prin care se perindau marii boieri fugind de oastea otomană către câmpurile libertăţii. În hrube, încă mai sunt poloboace cu vin închegat, care aşteaptă să se facă din ele – aşa cum făceau boierii atunci – poduri spre celălalt mal.

Iubesc cu deznădejde drumurile spre Acasă. Dacă se va păstra inima Brăilei vechi, nepieritoare va rămâne în istoria şi geografia ţării. Oraşul s-a născut pentru comerţ, agricultură şi industrie, pentru a plămădi averi şi artă.

Gata! Doresc tuturor pasionaţilor de marea literatură, o lectură înălţătoare a acestei cărţi şi pace în suflet, fiindcă nici o zăbavă nu este mai de folos omului, decât zăbava cu cartea!, aşa cum spunea cronicarul.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

SPIRITUALITATE

DEZILUZII ŞI… FALSELE IPOSTAZE ALE FERICIRII

Sub chipul inocent de înger, zace şarpele înşelăciunii originare, care nu-şi poate stăpâni dorinţa de posesie şi minciună. Zi de zi, aleargă precum umbra nevăzută a vântului să cunoască şi să răpească suflete, care încă mai nădăjduiesc în viaţa veşnică. Perfida fiinţă cu ochii de foc îşi hipnotizează victimele, pe care le aruncă în hăul nesfârşit al întunericului şi al lipsei de speranţă. De acolo doar infinita generozitate divină le poate salva şi reda viaţa dinainte, căci au devenit, în cădere, suflete vii, dar moarte. O tristeţe profundă le umbreşte existenţa, ce se îndreaptă negreşit către limita suferinţei. Nicio scânteie de lumină nu se mai zăreşte departe, şi nici nu mai sunt capabile să perceapă o frântură de bucurie ruptă din Rai, deoarece toate simţurile au fost afectate de vălul cel negru al groazei. Lacrimile aproape că au secat de atâta durere crâncenă, iar trupul a devenit o amintire. Oricum, nu preţuiau prea mult bucata aceasta de humă, ştiind că va ajunge hrană vietăţilor. Clipele fericirii zboară nedoborâte de puterea timpului, dar trec fără a fi luate în seamă de cei sortiţi durerii. Sărmanii cunosc adevăratul lor chip şi nu se lasă fermecaţi de frumuseţea rară pe care o afişează cu neruşinare. Privirea lor cu parfum de pelin se scaldă netulburată în râul toamnei veşnice, fără a aştepta roadele unei vieţi umile, închinată jertfei. Orice şoaptă a iluziei fericirii nu face decât să le ascută glasul conştiinţei aflată neîncetat în gardă, aşteptându-şi iminentul final al destinaţiei. Murmurul zănatec al pierzaniei nu pierde nicio clipă, vrând să obţină simbria vieţii cu orice preţ. De aceea foloseşte mii de căi ascunse, învăluite în pseudo lumină, spre a înghiţi floarea nemuririi, cultivată cu atâta grijă de nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, chiar aici, în pământul înroşit de maci. Şi uite-aşa, se duc pe apa Sâmbetei anemicele momente de acalmie, chinuite de împrejurări nefaste, gonite de furtuni şi ploi torenţiale. Muribundă rămâne fărâma de adevăr închisă pentru totdeauna în propria cămară, ferită de razele calde ale unui soare prielnic vieţii. Târât cu brutalitate prin cenuşa indiferenţei, sufletul răbdător şi bun nu mai are puterea să-i zâmbească gingaş călăului, ce tocmai a ridicat sabia nedreptăţii deasupra capului nevinovat. Încătuşat de cei pe care i-a crezut corecţi, îşi caută zadarnic greşeala, privind cum totul se năruie în juru-i fără niciun rost. Şi-atunci, de ce să-şi prelungească agonia, când ştie că zarurile au fost deja aruncate?

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

MICROBLOGGING

Microbloggingul – considerat de mulţi tehnologia Web 2.0 a anului 2008 – se bucură de un interes tot mai ridicat din partea utilizatorilor, inclusiv al celor din domeniul educaţiei. Acesta este o formă de blogging care permite utilizatorilor să publice online texte scurte, de până la 140-200 de caractere, însoţite uneori şi de imagini. Informaţiile pot fi editate/accesate online sau trimise telefonic prin SMS (Short Message Service), e-mail sau mesageria instantanee. În mod obişnuit, însemnările de pe microbloguri pot fi încorporate prin intermediul unor widget-uri pe bloguri sau situri.

Cel mai important avantaj al aplicaţiilor de microblogging constă în asigurarea unei prezenţe sociale pentru utilizatori. Aceştia folosesc o astfel de aplicaţie pentru a comunica, a pune întrebări etc, dar şi pentru crearea unor note personale. De asemenea, microbloggul a început să fie utilizat şi de către politicieni, chiar şi în campaniile electorale, inclusiv în România. Mişcările sociale care au urmat ultimelor alegeri prezidenţiale din Iran (iunie 2009), au fost reflectate prin postarea pe Twitter a numeroase fotografii şi mesaje care ilustrau reprimarea dură a manifestanţilor de către guvernul iranian, aducând la cunoştinţă lumii natura represivă a regimului.

Cele mai importante aplicaţii de microblogging sunt:

· Twitter (http://twitter.com/);

· Jaiku (http://www.jaiku.com/);

· Tumblr (http://www.tumblr.com/);

· Pownce (http://pownce.com/).

Dintre aplicaţiile româneşti, pot fi menţionate Cirip (http://www.cirip.ro/) şi Logoree (http://www.logoree.ro/).

Twitter – reţea socială şi cel mai cunoscut serviciu de microblogging – a fost lansată oficial în octombrie 2006 de către firma americană Obvious (http://obvious.com/), obţinând Web Award la Conferinţa 2007 South by Southwest (Austin, Texax), în categoria bloguri. Mărimea însemnărilor – numite tweets – care pot fi create de către utilizatori este limitată la 140 de caractere.

Popularitatea deosebită a Twitter (acesta având înregistraţi circa 75 milioane de utilizatori la sfârşitul lunii februarie 2010, totuşi majoritatea lor fiind inactivi) este datorată şi API-ului propriu (Twitter API), pe care twitter-ii (twitterers) îl pot utiliza pentru a crea propriile lor aplicaţii. O astfel de aplicaţie este mashup-ul Twittervision (creat folosind Google Maps), care afişează locaţia geografică a celor care postează însemnări. De asemenea, mashup-ul TwitterDir (i.e., Twitter Directory, http://twitdir.com/) – bazat pe acelaşi API – permite căutarea utilizatorilor după nume, nume de utilizator şi locaţie.

Aplicaţia Twitter Map (http://twittermap.ro/) afişează numărul utilizatorilor din România, grupaţi pe judeţe; la sfârşitul lunii februarie 2010, în judeţele Galaţi şi Brăila, numărul utilizatorilor era de 120 şi, respectiv, 29.

Un nou instrument Web 2.0 lansat în 2007 este Seesmic (http://www.seesmic.com/), acesta oferind servicii de video microblogging. Seesmic – având o interfaţă realizată în Flash – a fost dezvoltat de francezul Loic Le Meur (http://www.loiclemeur.com/), susţinut de un număr de investitori (e.g., Atomico, un grup care îi include pe Niklas Zennstrom şi Janus Friis, cel din urmă fiind codezvoltator al aplicaţiilor KaZa şi Skype, cea de-a doua fiind vândută în 2005 către eBay).

Prin intermediul Seesmic, utilizatorii se pot vedea şi auzi, împărtăşindu-şi experienţele prin intermediul propriilor webcam-uri. Astfel, conversaţiile se desfăşoară practic în timp real, utilizatori având posibilitatea de a se angaja în interacţiuni directe, cu persoane reale. Conversaţiile video postate pe Seesmic pot fi difuzate simultan pe Twitter şi (în viitor) pe alte platforme.

Deşi microblogging-ul este o tehnologie Web 2.0 colaborativă recent apărută, aceasta poate avea numeroase utilizări în domeniul educaţional. Dintre posibilele utilizări pedagogice ale acestei tehnologii pot fi amintite:

· facilitarea creării grupurilor interactive şi multidisciplinare prin colaborare între şcoli;

· dezvoltarea unor deprinderi de comunicare, impuse de restricţia privind utilizarea a 140-200 de caractere;

· suport pentru conferinţe şi alte manifestări (e.g., sesiuni de informare);

· crearea de comunităţi educaţionale bazate pe principiile metodologiei comunicative.

Traian Anghel


 

REPERE...

IDEALISM...

Profesorul perfect… Oare există un profesor care să fie pe placul elevului atât de mult încât să poată accede la perfecţiune?
Există - desigur - profesorul cu un stil permisiv, adică un fel de complice al elevului, care ajunge la un acord în privinţa notării şi în rest, libertate totală. Dar există şi profesorul autoritar, care predă, ascultă şi nu permite dreptul la opinii. Acestea sunt extremele, bineînţeles, şi totuşi întâlnite adesea.
Părerea mea este că profesorul preferat este acela care se situează între cele două stiluri de predare.
Acel profesor receptiv schimbărilor, care îşi practică meseria cu pasiune şi în fiecare oră se străduieşte să se facă plăcut de către elevi, să-i determine pe aceştia să înţeleagă că şcoala are părţi bune şi că învăţând îşi lărgesc universul cunoaşterii, ca via\a e mai frumoasă atunci când cunoşti mai multe, acest tip de profesor deci, ar avea mai multă trecere către ideal.
Un cadru model poate fi considerat un profesor apropiat de cerinţele elevilor, să predea cunoştinţele într-un mod adecvat nivelului lor de înţelegere.
Nu cred în sintagma profesor perfect, pentru ca aşa ceva nu există.
Un elev nu poate fi perfect, aşa cum nici un dascăl nu ar putea - la rândul lui - să fie perfect.
Întâlnesc adesea expresiile: profesor rău - profesor bun. Acum depinde cum sunt înţelese aceste expresii. De obicei profesorul bun este cel care abordează noul, care le oferă elevilor spaţii largi de manevră este omul care nu uită că a fost şi el cândva de cealaltă parte a baricadei. Rău este cel care pune accent pe informaţii, iar în cadrul orei trebuie să înveţi pentru că altfel vei suporta consecinţele. Mai există şi cadre care îşi desfăşoară ora la fel de treizeci de ani şi care neglijează cerinţele actuale în totalitate. Am întâlnit şi dascăli care de fiecare dată aveau aproape aceleaşi mişcări. Pe parcursul acestor ore putem distinge două trepte: ascultarea elevilor cu privire la ce s-a predat anterior şi predarea lecţiei noi.
Ciudat, se spune că omul matur nu poate fi atent o oră întreagă ci numai 15 minute, adică atenţia este absorbită de către altă direcţie. Să mai amintesc faptul că această atenţie ţine în mod direct de tipul predării, adică de stilul persoanei de la catedră? Nu ştiu în ce măsură trebuie să ţin sabia lui Damocles de mâner, criticând un profesor, altminteri cu o vastă experienţă, în schimb îmi rezerv dreptul de a spune cât de mult mă plictiseam la orele dumnealui. Dar cine nu s-ar fi plictisit?
Profesorul perfect… este foarte departe, chiar şi de închipuirile mele… asta nu înseamnă ca el nu există, bunăoară în subiectivismul multor colegi care văd în persoana de la catedră uneori doar femeia sau bărbatul care arată bine.
Profesorul perfect, pare mai degrabă o temă de filosofie, ce deziderate, ce modele, ce imaginaţie, ce sistem, ce viitor? Profesorul perfect… dar unde este elevul perfect atunci? De ce tindem către perfecţiune şi nu către normalitate? De ce oare nu mai putem să rostim cuvântul dascăl mai frecvent? Până când vor fi considerate catedra şi banca forţe antagonice? De ce o întrebare generează alte întrebări? De ce imaginaţia diferă în funcţie de preferinţele şi modul fiecăruia de a fi?

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

ATELIER

CONFUZIE

Inima mea nu mai ştie ce vrea

Sufletul mi-e şi el confuz tot mereu

Speranţa mă-ntăreşte dar după scurt timp

Tot ea mă prăbuşeşte.

Acum e rău

Dar tot acum e bine,

din nou, speranţa se-ndreaptă spre mine

Oare pe drumul vieţii mele

Mereu mă voi lovi numai de rele?

Oare soarta pentru mine nu are

nicio bucurie sub acest sfânt soare?

Oare pe acest pământ bine-mi va fi?

Şi atunci când, când soarele prea sfânt

va încălzi şi alt pământ?

Un pământ pur pentru mine

Negru pământ al speranţei din mine...

 

CONFUSION

Mon coeur ne connaît que ce qu’il veut

Mon âme est, elle aussi, toujours confuse

L’espoir m’envahit mais après quelque temps

Il m’anéantit.

Pourtant, tantôt mal tantôt bien

Chaque fois l’espoir m’offre du sien.

Est-ce que dans le chemin de ma vie

Le mal sera toujours mon ami?

Est-ce que le sort n’aura pour moi

Sous le soleil saint, aucune joie?

Est-ce que cette terre m’offrira

quelque bonne voie?

Ainsi je serai... quoi?

Et alors quand, quand le soleil béant

Va rechauffer d’autres terres...?

Une terre pure pour moi

Noire terre de l’espoir en moi?

Élève Alina Petre, École Vasile Aldea (Zoreşti, Buzău)

Interprète, prof. Elisabeta Dumitru (Buzău)

 

DEASUPRA BERLINULUI

Sub mine adâncul mlaştinii albastre cosmice argint în vraja sinelui meu de

ce mai trăiesc În fascinarea de aur a ştiinţei mele unde este sufletul dacă

de pe steaua de mlaştină galbenă păşesc mai departe pe steaua de

mlaştină castanie dacă în urma mea se află umbra neagră

înfricoşătoare a hoardei barbare apocaliptice care se

proiectează pe câmpia ce cândva era atât de

verde când focul roşu al catastrofelor arde

foc pe care eu l-am developat din

închipuirea mea roză eu Albul

meu Maestru ca şi un ucenic

mic precipitat, de un gri

ca şi ştiuca între

lacrimile roz

ale Berlinului,

Drezdăi,

Kölnului...

Aron Gaal (Ungaria)

 

COMETE, OCHII LUMII

Călătorim

clipă de clipă,

nuntă stelară

comete ochii lumii.

pământ, iarbă uscată

gânduri,

cer.

 

Ultima bătaie.

 

DINASTII UITATE

Dinastie uitată,

clepsidra răstoarnă timpul

pe care nimeni nu poate să-l tulbure...

şi noaptea vine cu un deşert al cuvintelor,

printre hieroglife

faraonii în care aurite

respiră,

tăcere

În piramide

şovăielnice primejdii...

 

ABUR AL FLORILOR DE TEI

Privirea ta

Abur al florilor de tei

ca un copac uitat

pe inima unui copil...

orele din noapte erau

o revenire târzie.

Violeta Craiu

 

ZÂMBET

Mă încălzeşte
Căldura răsuflării tale
Şi zborul
Zâmbetului meu
Ce se odihneşte
Obosit de bucurie
Pe o margine de pleoapă.

SECUNDE

Căutând timpul pierdut
Prin vorbe care plâng
Secunde triste pier
Şi moartea lor e aşternut
Pe clipele de ieri.

Mihai Vintilă

 

BEZELE DIN PARAPANTĂ

Zbor pentru a-mi elibera mintea

de tirania lucrurilor mărunte!

Antoine de Saint Exupery

Cu trupul să zbori şi cu inima să zburzi! Mi-am dorit întotdeauna să zbor, să zbor ca vulturii, cu forţele mele proprii. Aşa ca într-un vis fără sfârşit. Cine nu a zburat în vis? Eşti cufundat într-un lichid amniotic, eşti în leagănul bunicii, pe pajiştea cea mai verde. Pluteşti, îţi simţi pieptul plin de bucurie, eşti uşor ca fulgul şi priveşti lumea de sus în zbaterile ei de nimic. Este a doua naştere!

Nu a fost întocmai aşa, deşi acum nu mai poate nimeni să ştie de câtă libertate interioară s-a bucurat în acele câteva minute, Silvestru.

Eram adunaţi cu toţii, prietenii lui, cam vreo zece inşi, în faţa Casei Căsătoriilor. Fusesem invitaţi foarte protocolar, prin poştă, ori pe fax, de ghiduşul nostru amic sâmbătă, la orele 12,00, la acest sediu de ceremonii, unde urma, conform invitaţiei, să apară şi el împreună cu aleasa inimii, dar niciunul dintre noi nu ştia nici măcar cum o cheamă.

Un coleg de serviciu cu Silvestru, agent la o firmă de turism şi el, bănuia că acesta ar avea o iubită secretă, pe care nu o prezentase încă nimănui.

- Este normal să nu spună nimic, fiindcă este foarte superstiţios şi e de părere că atunci când vorbeşti înainte despre un proiect pe care îl ai, el nu se mai împlineşte!

- Destul de complicat! am răspuns. Cum să nu discuţi despre un proiect de viitor cu cei apropiaţi, mai ales despre unul aşa serios cum este căsătoria!

- Nu este şi cazul lui. Acum trei ani a vrut să se mai însoare odată, dar în ultimul moment, Manuela, aleasa lui, s-a răzgândit, pe motiv că nu stătea bine costumul de ginerică pe el şi nu mai vrut nici ea să fie mireasă în acea zi.

- Hai că-i tare! Dar ce meserie avea?

- Croitoreasă! Şi, într-un acces de profesionalism, i-a spus că haina stă pe el ca şaua pe vacă, că pantalonii sunt scurţi şi strâmţi, ca nişte iţari… Că o face de râs în lume cu papionul ăla de papiţoi etc. A fost o discuţie cu scântei, s-au certat şi ce crezi că a făcut Silver - aşa îi spun eu, mai scurt atunci.

- Habar nu am! Eu îl cunosc de anul trecut, de pe litoral. Ştiu că era pasionat de sporturi extreme, şi chiar acolo a făcut body jumping şi s-a dat cu sky jet-ul de toţi banii pe care i-a avut la el şi cam după vreo patru zile a plecat acasă, fiindcă rămăsese lefter.

- A închiriat o motocicletă de la un club, a trecut în viteză prin faţa Casei Căsătoriilor şi ne-a dat cu tifla la toţi! De trei ori a trecut prin piaţă, ne-a făcut sâc-sâc şi ne-a arătat că merge pe motocicletă fără mâini şi muşca şi dintr-un sandwich, după care a dispărut din oraş vreo trei zile.

- E un original! am zis eu aşa de umplutură. Aşteptam să apară Silver şi noua lui achiziţie. Trecuse deja o jumătate de oră de când aşteptam.

Deodată, stupoare! Unul dintre invitaţi arătă cu mâna spre cer şi strigă:

- Ia priviţi, vine Silver, zboară! Daţi-vă la o parte, ca să aibă loc să aterizeze!

Toţi eram blocaţi de uimire. Silver apăru deasupra unui bloc înalt, cam la 30 de metri de sol, plutind într-o parapantă. Plutea maiestuos, calm, în legănări de aer, şi ne filma cu un aparat.

Ne-am agitat, am exclamat, am fluierat, i-am făcut semne să coboare, dar el nimic. Plutea calm cu parapanta lui galbenă şi roşie, a făcut trei cercuri largi deasupra pieţii, a lansat nişte fluturaşi, după care a dispărut înspre Dunăre, pe deasupra pâlcurilor de plopi.

Mai mulţi invitaţi au rupt-o la fugă, să aducă fluturaşii, să vedem ce mesaje ne-a dat răzgânditul candidat la însurătoare.

Cu trupul să zbori şi cu inima să zburzi!... Continuarea mesajului o ştiţi deja.

Când a trecut în zbor pe deasupra portului şi a Dunării, ne-a spus mai târziu un pescar amator, care urcase vadul Traian, toţi cei care l-au văzut, s-au speriat. Nişte lipoveni habotnici îşi reparau bărcile şi s-au închinat şi s-au aruncat cu faţa la pământ, strigând de bucurie şi uimire, că a venit Mesia.

Bucuria lui Silver a fost scurtă. Dincolo de Dunăre l-au luat în primire nişte curenţi de aer puternici, cărora nu avea cum să li se împotrivească. Un vârtej l-a ridicat în înaltul cerului, după care a intrat într-un curent de aer rece, descendent.

Fragila parapantă s-a strâns ca un zmeu de jucărie, înfăşurându-l, şi Silver a venit ca o săgeată oblică, într-un zbor fantastic, spre apă. A căzut în Dunăre şi nu a mai avut scăpare. Parapanta udă l-a tras la fund imediat.

A fost un tânăr curajos, care a vrut să guste gloria într-un mod superb şi să arate şi prietenilor săi de ce este în stare.

Eroul Icar, în urmă cu mii de ani, ajutat de tatăl său, Dedal, să-şi lipească aripi, a îndrăznit şi el un zbor spre Soare şi a sfârşit în acelaşi fel, căzând în Marea Egee, dar legendele eroilor trebuie să continuie indiferent de chipul pe care îl capătă în timp!

George Tătăruş (Bucureşti)

fragment din ARCA LUI PARANOIE, în curs de apariţie la Editura ZEIT


 

ATITUDINI

DESPRE OAMENI ŞI VIŢEI

Istoria are un mers sinuos, cu multe meandre surpriză, dar maiestuos, atunci când speranţele celor ce o fac, se împlinesc. Cursul ei este plin de graţie şi de speranţe! Istoria este creată de cei mulţi, dar este dată spre administrare câtorva puţini, dar cam ciudaţi. Cei mulţi se duc la treburile lor, administratorii umflă hulpavi osul cu măduvă şi se pun pe supt, până îi apucă greaţa şi pe ei şi pe noi de ei.

Politicienii ajunşi la butoanele reformelor, spuse şi nespuse, ajung repede neoameni politici şi au tulburări de vedere! Ei văd istoria ca pe o gloabă leneşă, ca pe un bou, ca pe un elefant şi îi dau bice pe spinare, până când uriaşa fiinţă se trezeşte şi se scutură de ei... ca în 1848, 1917, ori în 1989.

Dacă nu pronunţă de cinci ori pe zi cuvântul reformă, noul politruc democratic şi capitalist, se crede neîmplinit politic. Lumea trebuie să ştie că el, politrucul de modă nouă, numai la reformă se gândeşte, numai la schimbări legislative şi sociale, cât mai în folosul lui.

Reforma este cuvântul care aduce profit gras, unsuros, sinecuri prelungite în castele din Spania, cântec de fecioare sub baldachine de borangic, reforma este cuvântul care împarte electoratul în bun şi rău.

Salariaţii trebuie asmuţiţi contra pensionarilor, părinţii contra cadrelor didactice, bolnavii contra medicilor, angajaţii la particulari contra bugetarilor, şoferii contra pietonilor, vatmanii contra pasagerilor etc., şi, iată, jumătate de reformă este făcută. Mai departe nu se poate ajunge, fiindcă politrucul de bună credinţă, avid de reforme, nu este înţeles şi nici ajutat de populaţie, de români !

De la anul, el, politrucul, trebuie să înceapă altă reformă... şi tot aşa până o să ajungem să îl invidiem pe Martin Luther pentru reforma religioasă pe care a realizat-o în secolul XVI, fără mare tam-tam, fără tembeliziune, doar cu nişte idei noi afişate pe uşile catedralei din Wittenberg, în care critica aroganţa şi indulgenţele papei Leon al X-lea.

S-a dovedit în multe cazuri ale istoriei, că tot ce a fost întrerupt cu forţa, se răzbună şi se repetă. Este cazul domniilor fanariote, care au fost răsturnate prin revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi Moldova, după care a urmat, conform modelului occidental, un soi de capitalism fără bani, incipient, bazat pe exploatarea la sânge a forţei de muncă.

Peste aproape un secol, în 1944, au năvălit tancurile sovietice, ghidate de câţiva pionieri ai unui viitor efemer. Au pus stăpânire pe ţară, au falsificat alegerile din 6 martie 1945 şi au pus ciolanul cu măduvă grasă pe mesele comuniştilor.

Când marea uniune de la răsărit a dat semne de maximă oboseală şi a vrut să se regenereze, a declanşat Perestroika, a sfârşit în Catastroika, şi colosala economie de război a marelui urs nu a mai putut ţine pasul cu războiul stelelor, al şmecherilor americani, în fond, o gulgută politică a lui R. Reagan, actorul preşedinte; a cedat una câte una ţările satelit în 1989, ba le-a şi ajutat prin acţiuni de spionaj şi terorism urban să treacă iar la capitalismul pe care îl întrerupsese imaginaţia otrăvită a lui I. V. Stalin, atât de brutal cu 45 de ani mai înainte.

Numai că istoria are tainele ei, ascunse minţilor oamenilor. Contra voinţei emanaţilor de la revoluţia în direct din 1989, care şi-au dorit recuplarea la capitalismul stopat brutal în 1944, societatea românească şi-a reluat, fără să întrebe pe nimeni, nici în Nord nici în Sud, cursul domniilor fanariote întrerupte în 1848.

Pe melodii de manele orientale, îmbogăţiţii de război şi revoltă populară, au acaparat fondurile fostului PCR, ale UGSR, UTC, BTT, rambursarea în valută din contractele externe existente atunci şi etc!

Un inconştient colectiv, latent, a arătat acestei nave uriaşe, semi-naufragiate, sparte în fund de sărăcie, România, direcţia de urmat, fără busolă roşie, în ciuda aspiraţiilor politrucilor de bine.

Neînţeleşii istoriei, trimişi la studii în toate capitalele lumii, Est-Vest, pregătiţi pentru recuplarea ţării la maşinăria capitalistă ruginită în 1945, au constatat cu stupoare că nava socială românească o ia în altă direcţie, că descrie un cerc prin apele spumegânde ale istoriei şi revine pe făgaşul întrerupt fără noimă în urmă cu 160 de ani!

Domnii şi boierii Fanarului târâseră piciorul când plecaseră de aici, iar fantasmele lor nu plecaseră chiar de tot din mănoasele câmpii şi bogatele ape româneşti.

Pe cântec de dizeuze gâtuite în garderobe, fiindcă întoarcerea în trecut are şi ea muzica ei, a început jaful naţional botezat privatizare. S-a dat şi străinilor tainul, celor care au pus umărul la întoarcerea în istorie, fiindcă i-a costat şi pe ei câte ceva, propagandă turbată pe toate canalele şi prin toate canaliile mas media, deplasări de cohorte de spioni la faţa locului, toţi sans frontieres, sateliţi cosmici orientaţi spre ţară, război electronic derutant în spaţiul aerian românesc etc., dar grosul economiei socialiste, munca de aproape 50 de ani a poporului român, a început să se împartă la noii căftăniţi. Din politruci comunişti au devenit trubadurii altor porţi înalte, nu spre Stambul, ci spre Bruxelles.

În douăzeci de ani de manevre că nu ne vindem ţara!, de diversiuni a la Petre Roman, veşnic tânăr şi ferice, că industria este doar un morman de fiare vechi, am ajuns în sapă de lemn şi ca indivizi şi ca societate.

Datori vânduţi la bănci străine, cum nu eram pe vremea fanarioţilor, fără nicio perspectivă de redresare economică, ne vedem siliţi să regretăm hulita iepocă de aur, în care avea fiecare muncitor sau ţăran un adăpost deasupra capului, un loc de muncă şi o pensie sigură, fără război psihologic.

Acum, sub noile conduceri democratice, pluraliste şi liber schimbiste, nivelul traiului popular a scăzut atât de mult, încât nu ştii ce să mai crezi, pe cine să mai invoci şi pe cine să mai dai vina!

Au apărut boieri şi moşieri noi, dar nu îşi mai spun aşa. Au apărut ciocoi şi vechili noi, dar şi ei evită să-şi spună pe nume. Au apărut şomeri noi. Din lipsă de imaginaţie, lor li se spune pe nume. Dar fiii de bani gata ai noilor căftăniţi nu se mai numesc beizadele, se numesc prinţi de discotecă !

Înconjuraţi de animatoare frăgezite în alcov şi bodyguarzi cu perspectiva şomajului în oase, noile beizadele fac din noapte ziuă şi-ai zilei ochi închid, cum i-a surprins poetul naţional acum o sută şi mai bine de ani.

Dacă badea Ilici ar fi ieşit de la început la televizor, în faţa naţiunii, cu ilic, turban şi narghilea, tranziţia ne-ar fi fost mai uşoară. Cine i-o fi băgat lui în cap că el este emanatul revoluţiei? A sărit ca o panteră dresată de la biroul lui călduţ din editură direct în studioul 4 al TV, şi a spus că pe el l-a emanat revoluţia, sau poporul. O fi duh, o fi spirit!? Cum de a reuşit să emane sau să fie emanat fără să exalte?! Despre locul lui pe harta Perestoikăi nu a scăpat nicio şoaptă.

Dar timpul a trecut şi treptat au ieşit la drumul mare beizadelele caimacanilor şi başbuzucilor din iepoca de aur, nepotismul este în floare, jena din vremea liderilor comunişti, care aveau şi ei copiii şi amantele lor, a dispărut. Acum jocul de şah cu posturile grase şi cu sinecurile, se face în văzul lumii şi al ziariştilor. Ei, şi ce dacă? Ciocul mic! Acum noi suntem la putere! Aşa a spus o sinecuristă din parlament, care strânge, de şase ani în gingii, ugerul puterii.

Închinătorii de altădată la Stambul, se urcă acum în avioanele de Paris, Washinghon sau Bruxelles şi dau raportul de ţară. Marele licurici aşteaptă la cotitură. Mai face câte o promisiune de întărire a prieteniei, mai ne mângâie pe chelie cu blândeţe şi ne mai vinde câteva avioane, spaima cerului, ieşite din uz, sau nişte scuturi antirachetă, încât o să ne pierdem uzul raţiunii. Despre cum va trebui să trăiască România fără sânge propriu, doar cu perfuzia împrumuturilor de la FMI, toată lumea bună, de la Bamboo, baruri de Dorobanţi şi plaje de Monaco, tace.

În fine, lumea nouă, pluripartitistă, de piaţă, de paiaţă, contradictorie, s-a încâlcit aşa de tare în năvoadele istoriei, încât nici oamenii, nici viţeii, nu mai înţeleg nimic.

Şansa viţeilor este să nu mai devină mereu doar vaci de muls sau boi de cărat piatră la biserici. Într-o noapte, pe neştiute, când toate nedreptăţile li se vor strânge între coarne, vor deveni tauri furioşi, vor vedea numai roşu în ochi, şi vor împunge şi în dreapta şi în stânga, vor lua în coarne pe toată lumea, fără să aleagă. Vor uita de foame şi de somn, vor avea în cap numai disperarea lor; vor mugi înspăimântător peste ţară, şi vor strivi totul în calea lor!

Poate aşa mai face istoria dreptate câteodată!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii