ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 13 (Martie 2010)

EDITORIAL

EDUCAŢIA – MIZA BARBUTULUI POLITIC

Nu credeam că o să transform această rubrică într-un foileton centrat pe problema educaţiei, dar se pare că ecateriiandroneşti, riminiscenţele eşecului dintre politică deviantă şi reformă utopică, ţin în mod obligatoriu să-mi monopolizeze cu orice preţ atenţia.

Data trecută aminteam de acest Funeriu, cu intenţii funebre vizazi de cadrele didactice, cărora vrea să le decimeze numărul, motivat fiind de aberaţia, potrivit căreia sunt prea multe materii în prezent, iar surmenarea copiilor şi aşa paralizaţi de lipsa de perspectivă, ar fi prea accentuată. O tâmpenie debitată cu o seninătate soră cu imbecilitatea, în contextul în care vorbim de secolul XXI, şi unde, în loc ca tinerele noastre vlăstare să cuprindă mai multă informaţie, să cunoască mai mult din varii domenii, le este amputată din start această posibilitate.

La umbra unei lipse de concentrare pe efortul intelectual, dar mai ales la îndemnurile patriotice ale primului marinar în stat, slugoii politici proslăvesc sintagma devenită celebră, pe care Băsescu a trântit-o astă vară: soluţionarea practică a problemelor şcolii româneşti constă în faptul că se produc prea mulţi filosofi în loc de ospătari şi tinichigii, cu semnalizare politică faţă de PSD, dar mai ales către ministresa Andronescu, implicată într-un alt conflict – atunci – cel cu Universitatea Spiru Haret.

Funeriu este un continuator, nu se ştie dacă numai politic, dar continuator cu siguranţă. Preluând ideile lui Miclea, alt ilustru reformator al Educaţiei şi Învăţământului, readuce în actualitate necesitatea radicalizării. Cum vine asta? Păi simplu: cauţi un pretext, îl aduci în atenţia tuturor, mai puţin a cadrelor didactice, faci alianţe cu fel de de fel de SRL-uri cu pretenţie de asociaţii ale părinţilor, şi susţii cu toată puterea că numai o schimbare de curriculum ar fi soluţia.

Ce mai vrea în mod concret omul nostru: cumularea orelor de fizică, biologie şi chimie, în una singură, numită Ştiinţe. Cu mintea prea adânc scufundată în lichidul amniotic al compromisului din eprubeta trocului politic, marele Mircea peste Învăţământul legislaturii defuncte, ezită să precizeze cum se pot preda Ştiinţele şi mai ales cine: profesorul de chimie, cel de fizică, ori doamna de biologie? Se prea poate ca aceştia din urmă să dea cu zarul în cancelarie, care se duce la oră? Fac prin rotaţie? A, da, niciunul. Niciunul, da, am înţeles, că nu au competenţa, fiecare având specializare doar pe segmentul pentru care s-au pregătit, promovând examenele ce s-au impus la vremea respectivă. Da, iar Miclea s-a gândit că aici poate să atace, de aceea susţine că profesorul nu este profesor decât dacă trece prin masterat, axându-se, dincolo de specializare, pe psihologie şi pedagogie, asta aşa, ca să lovească în modulele care oricum se fac pe parcursul facultăţii, cu practică cu tot.

Nu ştiu cum se face, dar ideile astea parcă sunt trase la indigo; păi de ceva asemănător bolborosea şi Ecaterina Andonescu acum câteva luni, referindu-se la acea perioadă de probă pentru profesor, cu discipolul şi mentorul, despre care m-am amuzat scriind, dar în acelaşi timp generându-mi o stare de dispreţ faţă de iniţiativă şi mai ales faţă de iniţiatoare, care, ca mulţi alţii, nu dorea decât să-şi îndeplinească sarcinile de partid.

Inspirat – cum altfel – de la predecesorii săi, actualul sinistru al Educaţiei, acest Funeriu, venit de nicăieri, dar care vrea să tindă spre infinitul ecuaţiei falimentului învăţământului, în ultima şedinţă a comisiei de învăţământ de la Camera Deputaţilor, aduce în centrul discuţiei necesitatea schimbării de curriculum. Şi pentru că acolo, în Cameră, tot ce trebuie să faci sau să zici este obligatoriu să aibă legătură cu somnul, cât se poate jovial, ministrul povesteşte cum i-a cerut secretarei sale (oficiale) să-i aducă la picioare toate manualele din ţară, după care elevii republicii învaţă cu sârg şi abnegaţie. Şi ca orice secretară bună, docila doamnă a purces în căutarea lor. Din vorbele ministrului a reieşit faptul că de atunci citeşte zilnic câte un manual, iar concluzia – atenţie – este că: Multe dintre ele sunt un foarte bun somnifer. Nici nu e greu de anticipat cât de bine aplaudat a fost ministrul faţă de această veritabilă reţetă de lucru recomandată colegilor deputaţi şi ei preocupaţi de... somnul şedinţelor – aşa-zis – de lucru pe comisii. Şi ca să impresioneze politic cu insigna izbânzii prinsă în reverul sacoului ministerial, Daniel Funeriu captează atenţia opiniei publice şi a mass-media cu modestie frapantă, punctând oratoric: Prefer să vorbesc despre reformă atunci când o voi fi realizat.

Recomandare: Domnule ministru Daniel Funeriu, personal vă rog să ţineţi corect manualele în faţa ochilor, adică nu cu scrisul în sus, citind de la dreapta la stânga, pentru că, într-adevăr, există riscul să vă apuce somnul. Dacă dvs. în calitatea pe care o aveţi profanaţi suportul didactic al miilor de elevi de a căror soartă intelectuală – cică – răspundeţi, rezultă că suntem o ţară de somnoroşi, iar copiii aceştia, având conştiinţa adormită, aşteaptă – probabil – să vă treziţi şi dvs. din beţia expresiilor populiste, tocmai în contextul în care aminteaţi de reforma curriculată. Spun asta deoarece ştiţi foarte bine ca şi mine că, o reformă nu se face după ureche şi în niciun caz de unul singur. Nu ştiu ce prietenii aveţi la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, dar vă asigur că declaraţii de acest gen, cu privire la manualele actuale, nu se fac în maniera arogantă şi categorică cu care aţi binevoit a vă distra deputaţii, ci numai în urma unei temeinice analize făcută de specialiştii cu care sunteţi înconjurat. Era odată un Serviciu Naţional de Evaluare şi Examinare, nu ştiu, o mai fi şi acum, şi zău, ar fi păcat de oamenii aceia să le terfeliţi munca cu bomboanele dvs. lingvistice şi mai ales cu apetitul cu care consumaţi – mai ceva ca o enciclopedie – câte un manual pe zi. Şi dacă tot vă e somn, vă rog să aveţi în vedere să vă deşteptaţi – totuşi – până la terminarea mandatului, nu de alta, dar tare mi-e frică să nu vă trezească brusc nu reforma pe care vreţi s-o înfăptuiţi, ci reformarea, dragă domnule, adică retragerea sprijinului politic de la partid şi Guvern.

Închei nu prin a vă ura somn uşor, ci trezire grabnică!

Să mai auzim de reformă, domnule ministru!

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

EMIL CONSTANTINESCU A ÎNCEPUT DEMOCRAŢIA ÎN ROMÂNIA

De câţiva ani trăiesc cu convingerea că Emil Constantinescu a fost singurul preşedinte post-decembrist al României care a vrut şi a făcut bine acestei ţări şi locuitorilor ei. Mai mult decât atât este singurul politician autohton care şi-a sacrificat conştient cariera politică pentru cei care l-au ales. Nu ştiu dacă a făcut ceva şi pentru el, dar îmi este tot mai clar că a făcut multe pentru noi. El a fost cel care a făcut ceea ce ni s-a promis la Revoluţie: sacrificii pentru binele pe termen lung. Aşa cum era normal, efectele urmau să se vadă după mai mult timp, pe termen scurt fiind vizibile doar sacrificiile. De aceea nu ar mai fi fost ales a doua oară, el fiind conştient de acest lucru.

În 1989 au schimbat o dictatură comunistă cu o democraţie comunistă condusă politic şi economic de securişti. Au luat pe nimic tot ce se putea din economie şi au acaparat puterea în toate aspectele ei (preşedinte, prim-ministru, deputaţi, senatori, judecători, magistraţi etc.). În plus, când poporul, sau mai bine zis intelectualii, au înţeles ce se întâmplă şi au ieşit în stradă să schimbe ceva, conducătorii au aplicat aceleaşi metode comuniste: au chemat minerii să bage frica în noi şi să ne arate cine contează şi ce ni se poate întâmpla dacă avem tupeul să ne cerem drepturile. Ne-au manipulat cum au vrut pe toate canalele posibile.

Firesc, au blocat toate demersurile oamenilor de a afla adevărul despre perioada comunistă şi despre Revoluţie. Mai mult decât atât, i-au protejat pe toţi cei care au comis atrocităţi în aceste două perioade omorând, rănind sau privând abuziv românii de libertate. Deşi, teoretic, am blamat comunismul, toate procesele intentate torţionarilor au primit din partea justiţiei neurmărire penală, fiind invocat motivul că nu au fost crime comise împotriva umanităţii, ci doar simple crime care se prescriu în 15 ani. Victimele sau urmaşii acestora au rămas cu suferinţa şi amărăciunea, sperând totuşi că într-o zi se va face dreptate. Călăii au funcţii şi salarii sau pensii uriaşe, iar majoritatea victimelor se zbat la limita sărăciei.

Datorită convingerilor menţionate la început şi a silei faţă de politica de baltă împuţită care se face în România mi-am dorit să pot ajunge vreodată să îi iau un interviu lui Emil Constantinescu. În seara aceasta am avut ocazia şi nu am ratat-o. Din păcate, evenimentul la care am participat împreună nu mi-a permis să stau mai mult de 15-17 minute de vorbă cu fostul preşedinte. Totuşi am apucat să aflu câte ceva. Iată ceea ce am reuşit să discutăm până a început evenimentul respectiv:

Este adevărat că în perioada mandatului dumneavoastră s-au făcut adevăratele demersuri pentru intrarea noastră în Uniunea Europeană?

Este deja un fapt istoric consemnat în toate cărţile şi studiile dedicate tranziţiei post-comuniste din Europa Centrală şi de Est, publicate în Europa şi în lume, mai puţin în România, că bazele integrării europene, în N.A.T.O. şi ale construcţiei unei societăţi democratice şi a unei economii de piaţă în România, s-au pus în perioada 1996-2000. România este analizată ca un caz special în evoluţia fostelor ţări comuniste pentru că, pe de-o parte, este singura ţară fost comunistă din Europa Centrală şi Sud-Est care, spre deosebire de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi chiar Albania, după căderea comunismului la putere nu au venit guverne de centru-dreapta, ci guverne considerate astăzi cripto-comuniste. Pe de altă parte, România nu a urmat nici evoluţia altor ţări foste comuniste ca Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova care au evoluat spre un regim oligarhic.

Este consecinţa nu numai a particularităţii Revoluţiei Române, dar este şi consecinţa caracteristicilor regimului comunist din ţara noastră care a fost de o duritate extremă, dar este şi o consecinţă a unei dezvoltări istorice pe un termen mai lung a României. Ceea ce se precizează şi este bine să fie cunoscut şi în România, este că în perioada 1990-1996 România a urmat la distanţă de luni şi uneori ani ceea ce se întâmpla în Rusia. Practic o reformă de tip Perestroika care nu atingea bazele sistemului economic de stat şi în care democraţia era strict controlată de la centru de membrii fostei nomenclaturi comuniste şi ai fostei securităţi.

Se spune că Ion Iliescu a vrut să schimbe doar omul, nu şi sistemul. Dar când a ieşit prima dată la Revoluţie în balcon şi a zis dragi tovarăşi, iar oamenii l-au fluierat copios, a avut declicul şi a înţeles că nu se poate schimba doar omul. Credeţi că este adevărat?

Lucrurile sunt mai profunde decât reacţia unei simple persoane. Este vorba despre un sistem şi, aşa cum spuneam, până târziu, până în ultima parte a perioadei 1990-1996, s-a continuat acest drum care consta în redistribuirea către membrii fostei nomenclaturi, în special a fostei securităţi, a obiectivelor economice, formarea unor bănci private de tipul jocurilor piramidale. Putem vedea chiar măsuri: aşa numitele bonuri ale lui Văcăroiu nu erau decât cupoanele Ciubais, deşi acestea eşuaseră înainte în Rusia. Cu aceasta răspund şi la esenţa întrebării dumneavoastră dacă în perioada 1996-2000 s-au făcut paşii spre integrare. Este vorba despre ce fel de paşi. Dacă ne referim la iniţiativele diplomatice şi politice, nu este suficient pentru că acestea s-au făcut şi înainte. Nu era nimic nou. Şi în perioada 1990-1996 România a făcut cerere să intre în Consiliul Europei, în parteneriatul pentru pace, dar aceste cereri nu aveau în spate substanţa unor transformări radicale.

În momentul în care am declarat ca program politic prioritatea integrării în Uniunea Europeană şi în NATO, concomitent am îndeplinit condiţiile pentru aceasta, acceptând de la bun început preţul politic care trebuia plătit; în cazul meu hotărârea pe care am luat-o din primul moment de a nu mai candida pentru un al doilea mandat pentru că era evident că reforme economice radicale (cum ar fi restructurarea mineritului cu disponibilizarea într-un singur an a 100.000 de oameni, închiderea fabricilor nerentabile care s-a produs chiar în primăvara anului 1997, însănătoşirea sistemului economic bancar prin desfiinţarea, trimiterea în judecată şi condamnarea conducătorilor tuturor băncilor private care erau jocuri piramidale, restructurarea sistemului bancar şi începerea, în sfârşit, a primei privatizări adevărate pentru că ceea ce s-a desfăşurat până în 1996 a fost doar o privatizare lingvistică - schimbarea denumirii unor întreprinderi sau proiecte de tip MEBO care nu însemnau nimic-, restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist), acestea toate au fost elementele care pe plan intern au restructurat o economie care era complet falimentară. În 1996 toate băncile erau în faliment, industria era în faliment, inclusiv industria petrolieră care în loc să producă venituri consuma.

Acest lucru din cauza conducerii falimentare de până în 1996. Dacă din 1990 am fi avut o conducere de dreapta a ţării lucrurile ar fi stat altfel.

Putem să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat în România examinând Polonia care este cea mai asemănătoare cu România. Ar fi fost patru ani extrem de duri. Eu am aplicat strict modelul polonez. Nu am aplicat modelele fantasmagorice pe care le avansase preşedintele Iliescu (japonez, suedez sau norvegian) pentru că noi nu avem nici japonezi, nici norvegieni în România. Singura ţară care, din punct de vedere al dimensiunilor, al structurii şi chiar al mentalităţilor, se asemăna cu România era Polonia. Am studiat exemplul polonez, am fost în Polonia înainte să fiu preşedinte, am avut atunci şi am şi acum relaţii apropiate cu toţi cei care au condus Polonia în perioada '90-'96 şi după aceea, şi lucrurile au evoluat chiar la fel. Preşedintele Valesa a schimbat patru prim-miniştrii în timpul mandatului său şi a candidat din nou şi a obţinut câteva procente. O înfrângere zdrobitoare pentru că, repet, reformele economice, cu cât sunt mai adevărate şi mai profunde, cu atât produc un efect social de nemulţumire pentru care trebuie să plătească cineva.

Toate regimurile de dreapta din Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi chiar şi din Albania au fost înlocuite de venirea la putere a foştilor comunişti zis socialişti, dar deveniţi socialişti democraţi adevăraţi care au continuat reformele. Astfel am avut o întârziere de şapte ani. La putere, în anul 2000 au venit din nou reprezentanţii foştilor comunişti, dar care au continuat reformele nemaiputând să se întoarcă. Acest lucru am şi încercat să fac: drumul să fie fără întoarcere. Mai ales că nu mai aveau unde să se ducă pentru că, între timp, Rusia sub Elţân era într-o situaţie economică dificilă, îşi pierduse prestigiul, nu mai avea forţa pe care a căpătat-o ulterior sub sistemul curat oligarhic al lui Putin. Deci nu mai puteau să se întoarcă înapoi pentru că înapoi nu mai era nimeni.

Aceasta este caracteristica, trebuie să o acceptăm, eu o accept în primul rând, a imposibilităţii celui de-al doilea mandat. Totuşi, nu mai puteau să întoarcă iniţiativele şi aşa s-a continuat retrocedarea şi chiar şi venirea regelui în ţară. Sigur că aceste lucruri au avut şi urmări, cabinetul Năstase a continuat creşterea economică reală care a început la sfârşitul anului 1999 şi s-a remarcat la începutul anului 2000, dar cu puternic accent pe interesul propriu. Ceea ce a dat această notă de corupţie care, din păcate, se menţine şi astăzi, fiind schimbate doar grupurile de interese de la putere.

Este adevărat că în mandatul dumneavoastră un jurnalist a descoperit că S.P.P. nu funcţiona pe baze legale şi cheltuia bugetul alocat fără a exista posibilitatea controlării acestor cheltuieli?

Nu este vorba doar despre S.P.P., ci despre toate domeniile. Am instaurat un control financiar strict în toate domeniile şi pe calea legii. Cu consecinţe mult mai mari a fost propunerea şi adoptarea unei legi prin care Serviciul de Informaţii Externe şi S.R.I. nu au mai avut voie să desfăşoare activităţi economice, acestea fiind un paravan pentru multe ilegalităţi. S-a revenit şi s-a acordat serviciilor secrete dreptul de a desfăşura activităţi economice, ceea ce există şi astăzi şi ceea ce creează bineînţeles dacă nu realitatea, cel puţin o suspiciune.

Credeţi că vom mai putea scăpa de comuniştii şi securiştii care au preluat economia ţării?

Categoric da. Cheia se află tot în perioada 1997-2000 pentru că au intrat pe piaţă marii jucători europeni şi americani. Din acel moment şi statul şi-a pierdut din economia pe care o controla. Sursa economică de corupţie cea mai mare s-a diminuat foarte mult, ea rămânând numai în domeniul lucrărilor publice. În această situaţie le este foarte greu celor care foloseau sistemul de relaţii să mai facă faţă. Din fericire pentru ei s-au descurcat în timpul boom-ului imobiliar pentru că majoritatea au migrat din economia reală spre cea speculativă şi-au distrus propriile întreprinderi, aşa cum le distruseseră ca să le scadă valoarea şi să le cumpere, le-au distrus a doua oară şi le-au valorificat ca terenuri.

Dan Călin (Constanţa)


 

CĂRŢILE ZEIT
AURA DE CUVINTE A POETULUI TÂNĂR RONALD GASPARIC, DE SANDA TĂNASE, ED. ZEIT, BRĂILA, 2009

Cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic, reprezintă debutul editorial al Sandei Tănase, concepută pe un portativ grav de litanie lirică, ca un acompaniament de orgă în contrapunct de missa liturgică.

Autoarea face o analiză atât de pertinentă şi de exhaustivă a operei poetului Ronald Gasparic, ca o disecţie într-o sală de operaţie, încât încercarea de a se mai spune ceva în plus n-ar mai fi necesară decât după o autopsie critică a altui exeget al poeziei sale.

În ciuda tentei... uşor didactice şi de rutină profesională, (Sanda Tănase este profesoară de limba şi literatura română cu mii de ore de comentariu literar pe texte selectate în manualele şcolare pentru capacitatea de înţelegere a elevilor de toate vârstele...), volumul Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic se recomandă specialiştilor, şi nu numai, ca o autoritară, documentată, lucidă şi, în egală măsură, sentimentală interpretare critică a fenomenului liric, care s-a numit Ronald Gasparic. După lectura cărţii, senzaţia de prim contact şi pozitivă reacţie este că Sanda Tănase i-a citit nu numai cărţile tipărite şi îngrijite de scriitorii Vasile Andru şi Cezar Ivănescu, Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992; Universul oblic, Editura Princeps, 1995; Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, 2007, ci şi manuscrisele păstrate şi selectate de Cătălin Gasparic, tatăl, de Donald Gasparic, fratele, şi de Milica Gasparic, mama; texte cu gânduri şi poezii ale lui Ronald Gasparic, nepublicate.

Iar valoarea cărţii Sandei Tănase este una de excepţie, tocmai pentru că a avut acces la arhiva lirică a poetului, încredinţată de prof. Milica Gasparic, stabilită de ceva timp în Canada, şi datorită relaţiei speciale dintre cele două profesoare, iar analiza critică este completă şi competentă. O analiză făcută cu migală, cu responsabilitate, din respect pentru sine, pentru profesia sa de vaşnic propovăduitor al frumuseţii cuvântului în faţa elevilor săi, la catedră, şi pentru familia poetului, care la nici 21 de ani de viaţă a lăsat o poezie de valoare.

Semnalam mai sus o uşoară notă de didacticism în interpretarea profesoarei, dar profunda şi totala analiză a operei literare a tânărului poet, cu judecăţi de valoare definitive şi de necontestat, îi conferă scriitoarei Sanda Tănase un ascendent, pe care critica de specialitate va fi nevoită să i-l recunoască, să ţină seama de el. Nu există niciun spaţiu tematic din registrul liric al poetului Ronald Gasparic, pe care autoarea cărţii Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic să nu-l fi intuit şi să nu-i fi stabilit coordonatele, din care cu greu vor fi posibile şi alte nuanţe, ori alte puncte de vedere. Faptul că profesoara a lucrat toată viaţa cu elevi, persoane de aceeaşi vârstă cu poetul, a făcut-o să-i înţeleagă opera, să-i pătrundă sufletul, frământările şi opţiunile lirice. Critic lucid şi responsabil, Sanda Tănase nu emite judecăţi de valoare cu privire la poezia lui Ronald Gasparic... fără acoperire, doar de dragul rezonanţei estetice, ci are la îndemână textele toate, din care citează copios, ca la clasă, în faţa elevilor săi, dar are şi profesionalismul de a selecta esenţialul, elementul-argument, convingător, ca într-o analiză a unei piese muzicale, ca o cronică de concert, când ştie să selecteze tocmai pasajul în gama cea mai ilustrativă.

Sanda Tănase a reuşit performanţa incredibilă de a analiza toate poeziile lui Ronald Gasparic ca pe o singură poezie... uriaşă, ca pe un poem cu un titlu unic, ca pe o epopee împărţită pe capitole dar cu un singur titlu: GASPARIADA sau ODISEEA GASPARIC. Fără îndoială, profesoara a citit de multe ori fiecare poezie, a căutat simboluri în fiecare vers, şi-a sintetizat prelegerea şi n-a lăsat nicio idee fără un citat, şi, de aceea, cartea sa are o structură aerisită, rarefiată, prin păstrarea versurilor în structura lor specifică genului liric şi prozodiei corespunzătoare.

Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic este o carte de autor, o antologie pe tema Ronald Gasparic, din care răsar, patetic şi reconciliant, pagini de poezie autentică de-o puritate celestă, pe care o înnobilează jertfa pentru creaţie a poetului mort tânăr, ca-n Meşterul Manole, ca-n Mioriţa sau ca-n Muma lui Ştefan cel Mare, iar argumentele Sandei Tănase sunt construite pe o notă nostalgică şi gravă, ca într-un coral de Bach.

Dumitru Anghel


 

REVERENŢE CRITICE

MORMÂNT ÎN METAFORĂ, DE EMILIAN MARCU

Cu volumul de versuri Mormânt în metaforă, Editura Princeps, Iaşi, 2007, 146 de pagini, scriitorul Emilian Marcu pare a fi… singur printre poeţi, într-o epocă de noutate prozodică, împinsă până la efectul de bumerang al inovaţiei, are curajul să admită modelul verificat, autentic al clasicilor şi adjudecă formule inovatoare, decente dar convingătoare.

Şi-a păstrat această particulară originalitate încă de la debutul editorial cu volumul Nunta în sâmbure, Junimea, Iaşi, 1974, în urmă cu 36 de ani, şi a continuat, într-o ritmicitate impresionabilă şi surprinzătoare, mai ales înainte de Revoluţie…, cu Amiaza câmpiei, în 1977; cu Sub zodia Traciei, Biblioteca Opinia Studenţească, 1979, cu Sigiliul Toamnei, Junimea, Iaşi, 1982; cu Neliniştea Singurătăţii, în 1987; cu Lecţie pe Ostrov, în 1885, la aceeaşi editură; cu Îngândurat cu muntele de sare, Helicon, Timişoara, 1996; cu La porţiile singurătăţii, din nou Junimea, 1998; cu Flori pentru Augusta, Augusta, Timişoara 1999; cu Scoica sonoră, Fides, Iaşi, 1999; cu Umbra şi îngerul, Augusta, 2000; cu Ţăranul zidit, Miremis, Iaşi, 2000; cu Feţele insomniei, Augusta, 2001; cu Muzeul de sate, Junimea, 2001; cu Coroanele împărăteşti, la aceeaşi editură, 2003; cu Atlet moldav, la Angusta; Melancolia şarpelui, la Alfa; şi romanul Iadul de lux, la Junimea, toate trei în 2004; cu Privilegiul giulgiului, la Alfa; Suburbii municipale, vol. I, la Augusta, roman; şi cu Mormântul călugărului Ioanit, vol. II, roman; ultimele trei în 2005.

Volumul de sonete Mormânt în metaforă, a douăzeci şi una carte a poetului Emilian Marcu, reuneşte 136 de poezii de dragoste, dar o dragoste bolnavă de incertitudini, aroganţă uneori şi refugiu în resemnare; sonete dominate de o iubire crepusculară, sugerată sugestiv, ca să nu existe niciun dubiu, de metafora din titlu. Un titlu-şoc cu reverberaţii romantic-simboliste amintind parcă şi de Eminescu, sau de Bandelaire şi Florile răului, pentru că mormântul poate fi orizontul dragostei amare, trecută prin cele patru anotimpuri şi pierdutş fără a lăsa în urmă semnul unei împliniri sufleteşti, iar metafora, ca o magie a poeziei, face suportabil urâtul, răul, tristeţea, disperarea, despărţirea de cineva iubit…

În sonetele sale, idila naivă, curată pare interzisă, ceea ce contează este doar nostalgia bântuită de dileme existenţiale, frustrări sau jemanfişism declarat ca anulare a pateticului: Eu vârstei mele-n taină mă las întru robie/Cum mugurul se lasă rob frunzei în april./Ce pasăre sfioasă ia foc în colivie,/Ce gânduri nerostite mă vor din nou copil? (Eu vârstei mele-n taină…), pag. 25. Poet remarcabil, ardent şi delicat, Emilian Marcu îşi culpabilizează permanent intensitatea sentimentului de iubire şi-l împinge deliberat spre prozaic din teama de a nu fi suspectat de exces de sensibilitate: Pe nesfârşite ape, pe-nsingurata cale/În pleoape, de iubire, mereu te-aş fi purtat (De-aş fi putut…, pag. 23), Într-o alternanţă cu totul originală a versurilor sonetului. Poetul face o teorie a iubirii, pe care uneori o minimalizează prin liric exacerbat şi scuze de curtoazie voalată, iar alteori bagatelizată idilicul şi-i dă dimensiuni exagerate parcă cu intenţia de a-l compromite prin exces de pudoare: Când mi-e dor de tine dimineaţă pură/Mugurii dau buzna, iarba-i scut pe gură. (Când mi-e dor de tine…, pag. 76). Dar are şi ipostaze de îndrăgostit în prag de… sinucidere, la întrebări fără răspuns, de acuze fără acoperire, de nesiguranţă…: Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute,/… Şi ce mistere-acuma te-mprejmui-n tăcere/Precum veninul lumea incertului deces/… Ce taină porţi cu tine, iubito, şi ce vină/C-are înfrunzit ecouri şi spaimele pe scut (Ce taină porţi…, pag. 28).

Sunt şi momente, când poetul uită de iubirile sale şi pare bântuit doar de întrebări fără răspunsuri, de spaime şi nelinişti şi-şi analizează opţiunile amânate, opţiunile ratate, opţiunile alternativ-posibile: M-aş fi putut întoarce, dar la cine,/La care mal sau către care far?…/Pe maluri reci prin cosmice torente/M-aş fi întors dar mările-s absente (M-aş fi putut întoarce…, pag. 30).

Sonetele lui Emilian Marcu sunt brocarturi grele de gânduri şi frământări expediate în neant, ca o fugă în speranţe deşarte, greu de atins, nonşalant părăsite, deoarece nu poate ajunge la ele şi… gata! Motivele biblice, de pildă, sunt convertite în lecţii de morală la-ndemână: Iar magii, trei, venind vor şti să ne arate/Pe ce-l ce-i Iuda dintre noi în viaţa plină de păcate. (Culori imperiale mi se aprind…, pag. 38), şi, de aceea, poezia sa este uşor incomodă, anevoios digerabilă uneori, pentru că impune necondiţionat un ultimatum existenţial: Grăbeşte-te, lumina-n arginturi e-n surpare,/Ecouri în derivă se-aprind la mine-n gând./Tăcerile-s mai aspre ca taina din sertare/Când norii groşi, de ceară, se-aud, încet, plângând (Grăbeşte-te, lumina…, pag. 40).

Dominant, definitoriu rămâne sonetul de dragoste, de dragoste… interzisă, pe care nici el, poetul, n-o recunoaşte, o ascunde subtil şi cu iscusite formule prozodice, în versuri de-o rigoare academică pe un fond de poezie consacrată de înaintaşi, adăugând nonşalant, convingător variaţiuni novatoare, absolut inedite şi îndrăzneţe. De fapt, sonetul lui Emilian Marcu modifică structura de poezie fixă de 14 versuri (grupate 4-4-3-3), consacrată în literatura română în formula italo-germană, ca la Petrarca şi Eminescu, şi se apropie mai mult de Shakespeare, deşi în sonetele poetului englez cele trei catrene alcătuiesc compact o strofă de 12 versuri, iar fiecare vers are 11 silabe, faţă de alexandrinul poetului ieşean. Sonetul scris de poetul Emilian Marcu rămâne unul… clasic, deşi propune accesorii de noutate, impuse în sezonul de vârf al modei lirice cu nuanţe retro stilizate decent şi autoritar. Poetul practică o originală şi elaborată structură prozodică de sonet (4-4-4-2), ca poezie cu formă fixă, deşi cârcotaşi s-ar gândi şi la rondelul macedonskian (4-4-4-1), pe care Emilian Marcu o realizeazş în formule atipice de variaţiuni pe aceeaşi temă, dar în acorduri când grave, când rococo, ca-n bellcanto-ul de secol 16-17, cu miză pe asimetrie renascentistă şi contrapunct baroc. Dar o face cu o eleganţă şi o graţie de joc ludic alternând cu o ritualică în tonuri grave. Există până la urmă o notă definitorie în mai toate sonetele din volumul Mormânt în metaforă, într-o formulă cu atac la structura-standard, într-o diversitate aleatorie, cu versul cel mai expresiv reluat de câteva ori, fie într-unul dintre catrene, fie în cele două versuri - concluzie din final, pe o constantă cu primul vers, care dă titlu sonetului; ca în acesta, pe care îmi permit să-l citez în întregime:

Prea multă mare singură-ntre valuri,

Prea mult ecou în tunet şi-n priviri

Mă-nchin iubirii cum iedera-n portaluri

Se-nchină rece veştedei rostiri

Cenuşa rşnii luminând potire

Sub pleoape parcş rod ar vrea să dea.

E perla-n cochilie împlinire,

Lumina ei prinde-n afund o stea.

Ecoul mat de zbatere-n surdină

Mie-mi zideşte taină-n clipa rară.

Mă-nchin iubirii-n infinită vină

Când ghilotina ierbii ne doboară

Prea multă mare singură-ntre valuri,

Prea mult ecou în taina din portaluri

(Prea multă mare singură-ntre valuri, pag. 45)

Volumul de sonete Mormânt în metaforă se detaşează ca un model de inovaţie şi de proiect, de perspectivă, cu o structură şi o arhitectură prozodică elaborată îndrăzneţ şi convingător, iar Emilian Marcu ar trebui să figureze în Dicţonarele de specialitate ca un reformator în domeniu.

N-am intenţa să-i… critic opera în sensul obişnuit al cuvântului, ci doar să-i semnalizez originalitatea, decenţa, eleganţa şi nonagresivitatea unei formule lirice de întâmpinare, de noutate, fără intenţia belicoasă a desfiinţării modelelor consacrate. Emilian Marcu propune ceva nou fără să denigreze, fără să desfiinţeze, fără să conteste formula de început şi o face cu delicateţe, cu talent şi autoritate.

Dumitru Anghel

 

PORTRET DE AUTOR - MARCELA BLAGA

Un volum, o viaţă de om: Exil portocaliu, volum de versuri care a văzut lumina tiparului în 2009 la Editura Transilvania. Poate veţi crede că exagerez, egalînd un volum de versuri cu o viaţă. Deloc. Marcela Blaga este o focşăneancă îndrăgostită de frumos, spunea cîndva doamna Georgeta Vioreanu. Spunea acest lucru, referindu-se nu numai la valenţele poetice ale autoarei, ci şi la acelea de artizan. Marcela Blaga fiind şi creatoarea unei impresionante colecţii de păpuşi. Exersînd - odinioară - şi tainele culorilor, adorînd pictura, Marcela Blaga rămîne fidelă primei şi celei mai mari pasiuni: poezia. Marea şi permanenta iubire, poezia. Prin acest prim volum de versuri – Exil portocaliu, Marcela Blaga confirmă primirea celui mai prestigios premiu literar, Marele Premiu, acordat la Salonul Literar Dragosloveni în 1976. În toată această perioadă autoarea trece drept una din poetele talentate ale zonei, colaborează cu revista Salonul literar, Gazeta literară Oglinda literară. Frecventează cenaclul Duiliu Zamfirescu, unde-şi perfecţionează maniera, unde paşii spre ascensiune devin siguri. Despre acest volum care cuprinde peste o sută douăzeci de poeme voi încerca să mă exprim din prisma cititorului şi al iubitorului de poezie. Expresive şi simbolice imaginile create de Marcela Blaga în poemele sale se înscriu, oarecum, în expresionism (Cezanne în pictură, Beaudlaire, în literatură). Angoasa poetei, incertitudinea în această calitate a sa este bine redată în poezia de la pagina zece (În fiecare silabă caut cîte un/ argument/ pentru a înţelege să mai cînt un/ cuvînt/ cu fiecare pas încerc să pătrund ora/ cea mai potrivită/ pentru a-mi reaşeza în linii logice/ umbra/ dar tot făcînd comparaţii/ cu integritatea unora dintre părţile/ întregului/ se întîmplă ciudat să adorm/ în faţa oglinzii de cristal/ chiar dacă ştiu că e foarte important/ să încep prin a ţine ochii deschişi). Imaginile sînt create prin senzaţii şi, sînt atît de expresive încît sentimentele se trăiesc,se simt, sînt vii. Fascinaţia ilimitatului este copleşitoare, nevoia de abstractizare devenind acută. Fenomenele se produc într-o frenezie nietzscheană redusă la senzaţii – cum am spus: Bărbatul îşi privea palmele arse de formele femeii lui/ ea se retrăsese în pendula cu mecanismul/foarte bine reglat/el trebuia să predea un nou capitol/din anatomia alternativă. Sufletul răvăşit al poetei, răvăsit şi neliniştit se regăseşte în extaze mistice, printr-o întoarcere la esenţe. Sînt imagini inventate printr-o artă nonfigurativă (începînd să înnebunească/ fluturele portocaliu/ primeşte zilnic pipeta cu vise/ de cîte ori se trezeste/ îşi înmormintează caii/ îi mai înmormîntează o dată/ iar la slujba de pomenire/ mănîncă din blidul/ în care îşi stinge nestematele). Invitaţie la psihanaliză, la dezlegarea misterului din dramele existenţei sale conduc spre această infuzie de şi prin poezie. De data aceasta/ umbra era bărbatul/ în calea femeii/ nu-şi ridica privirea/ ştia că în acvariul din casă/ Il aştepta o femeie care/ cu ajutorul lupei/descifra semnele desenate/ pe aripa evantaiului. Dacă poeta a pariat cumva cu sine, ei bine, a cîştigat: poezia ca miză este una de meditaţie, profundă, creează şi stîrneşte suficiente emoţii cît să poată fi ţinută minte! De ce nu a dat titlu poeziilor? Alt truc poetic. Să le considerăm zile, ore, clipe ale existenţei. Le putem percepe ca ale noastre, sau ale ei, ale oricui, oricum o dramă existenţială de contur.Poeta este o maestră a ilustraţiei solitudinii: În ochiul mare al străinului/plutea un peştişor căruia/ în loc de aripioare/ Ii crescuseră bileţele/ toate albe se numeau/ultima staţie/ ultima scară/ ultima privire/ şi în sfîrşit/ pe bileţelul numărul patru/cineva desenase cu grijă/ un ceas sub care scria/ultimul... Un volum de versuri, de referinţă, volum ce nu se vrea, nu se doreşte ultimul... Nu pot decît să recomand volumul Exil portocaliu, al Marcelei Blaga spre lectură... plăcută!

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

EMINESCU. O PERSPECTIVĂ DIALOGICĂ, DE GHEORGHE DOCA

Pe la mijlocul anului trecut, profesorul Gheorghe Doca, lector de limba română la Sorbona mai mult de un deceniu, a publicat la Editura Academiei Române un amplu studiu dedicat lui Mihai Eminescu. În două tomuri masive (aproximativ 850 de pagini!) este dezvoltată, într-un orizont nou - pentru mulţi va fi surprinzător – o direcţie de cercetare complementară la exegeza eminesciană de până acum numită de autor dialogică. Contactul cu dezvoltările recente în plan filozofic şi antropologic ale teoriei dialogice trebuie să-şi fi avut ecoul lui în vasta muncă ce se află la originea masivei exegeze academice. Constatarea este dată de asocierile noi făcute de autor între elementele lingvistice care urzesc materia operei şi a mediului existenţial al lui Eminescu. Sunt proiecţii noi asupra raporturilor din universul de creaţie şi cel al vieţii relevate prin exploatarea sensurilor şi treptelor acestora în plan semantic. Nu trebuie să se înţeleagă o închidere a unghiurilor, o restrângere a interpretărilor la, sau numai la, modalitatea de comunicare a personajelor între ele, a poetului cu lumea lui poetică sau a lumii poetice cu lumea reală în care a trăit poetul. Eminescu. O perspectivă dialogică este un studiu bine fundamentat, complex, al ansamblului operei eminesciene - poezie, proză, dramaturgie, jurnalistică - şi trebuie aşezat alături de marile contribuţii la voluminoasa bibliotecă eminesciană.

Este de presupus că experienţa universitară pariziană a autorului şi, mai ales, cea ştiinţifică de la Centre International de Recherches et d’Etudes Roumains de pe lângă Universitatea Sorbona au avut ecoul lor în orientarea cercetării. În treacăt fie spus, la Paris există o tradiţie în cunoaşterea şi cercetarea operei lui Eminescu, a literaturii şi limbii române. Aş aminti aici - restrictiv, evident - măcar contribuţiile profesorilor Alain Guillermou şi Alvaro Rochetti de la Sorbona şi ale traducătorului Jean-Louis Courriol de la Lyon.

Cuvântul dialogic abia a intrat în dicţionarele recente. Dialogic este un principiu - cred că este mai potrivit să fie socotit un concept - lansat în teoria literară de Mihail Bahtin care susţine că orice discurs narativ provoacă inevitabil un ecou, un răspuns, că nu se poate elibera de influenţa discursului-replică aşteptat. Ne aflăm în faţa obsesiei omului modern pentru inter-activitate, inter-operabilitate care a condus adesea la dezvăluiri importante în dinamica existenţială. Gheorghe Doca foloseşte principiul – sau conceptul - pentru a schimba unghiul de lectură a operei eminesciene. Din punct de vedere lingvistic, dialogic este o creaţie ce acoperă noutatea preferinţei de cercetare: formele de comunicare, de adresare care dau particularitate creaţiei eminesciene. Noul studiu aduce surprize, atât în planul informaţiilor, căci autorul foloseşte masiv citate, cât şi al descifrării unor confidenţe ale poetului, mai ales cele din corespondenţă. Portretul lui Eminescu are de câştigat. Chipul lui răsare mai precis din perspectiva nouă de interpretare a operei dar şi din noianul de epistole, amintiri şi relatări. Într-o scrisoare trimisă lui A.D. Xenopol în 1879, poetul se mărturiseşte astfel: Din cele ce mi s-a(u) întâmplat cu suplinirea (era în căutarea unui post de suplinitor n. n.) trebuie să-mi fac o idee proastă despre viaţă, urmând fatal calea arătată de Shopenhauer, că existenţa noastră e făcută parcă să clatine fără de folos extazul şi liniştea neantului, dar, în firea mea a rămas un grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi, căci, mama învăluită în melancolie, tata şi trist şi vesel, eu am moştenit prin ereditate o tristeţă pe care nu pot să mi-o explic şi care, educată din când în când c-un optimism de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul acestei vieţi mai uşor.

Opera confirmă cu fidelitate propria radiogramă a firii lui.

Deşi suntem în faţa unei lucrări speciale, noua exegeză reprezintă o invitaţie explicită la o lectură proaspătă a lui Eminescu. Pornind de la conceptul lui Bahtin (Discursul în viaţă, discursul în poezie), Gheorghe Doca intră in intimitatea procesului de interacţiune în raporturile de comunicare. La nivel pragmatic, procesul este un exerciţiu lingvistic. Teoria omul este dialogal prin natura sa exprimată şi de Claude Hagège, reîntâlnită şi la românul Vasile Tonoiu (Omul dialogal. Un concept răspântie) este dezvoltată aplicativ de Gheorghe Doca. Principiul dialogimsmului, adică relaţia dialogică se manifestă atât în fiinţa individuală cât şi în cea socială. În condiţiile în care comunicarea este imanent dialogală, omul este, la rândul lui, dialogic, conchide Gheorghe Doca. De pe acest nivel de speculaţie se ajunge la alteritate, adică la altul/celălalt. Stăpânirea virtuţilor dialogului în poezie este apanajul talentului sau al geniului.

Iată o probă în atât de cunoscuta Odă (în metru antic):

Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

Să ne oprim la comentariul autorului pe marginea acestor versuri: Axul dialogic ego-alter-ego, apărând concis şi clar aici ca printr-o despicătură de paloş, este prefigurat în versurile anterioare. De fapt, întreaga Odă este construită pe acest, ax: tânăr, înfăşurat în manta-[i], poetul îşi înalţă ochii (=reflectează contemplând sau contemplă reflectând) spre propria-i stea Steaua singurătăţii, ceea ce-l singularizează în univers; pe calea reflexiv contemplativă el ajunge la suprema învăţătură care constă în a-şi trăi (!) propria-i moarte, bându-i pân-în fund voluptatea. Firea întoarsă natural şi către sine însuşi a lui Eminescu a fost adesea dezvăluită de prietenii şi apropiaţii lui. Stefaneli şi-l aminteşte ca foarte modest şi puţin comunicativ. Dacă (şi) aşa au stat lucrurile, atunci este de înţeles de ce poetul îşi găsea în el însuşi partenerul de dialog în faţa morţii.

Eminescu nu este unic în literatura română în privinţa adresării dialogale ca formă de comunicare sau de adresare, ne avertizează Gheorghe Doca, şi dă exemple din Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ana Blandiana.

Desigur, noua exegeză eminesciană va fi primită cu legitim interes de lumea academică şi ar trebui recompensată. Pentru că merită! Gheorghe Doca are delicateţea să ne avertizeze că direcţia pe care o deschide este de perspectivă şi utilă. Drumul nu se închide: ...dialogismul nu trebuie considerat altfel decât ca unul dintre factorii susceptibili – în complementaritate cu principiile ordonatoare sau ipotezele interpretative postulate până în prezent de vasta exegeză eminesciană.

Se vor găsi unii să ne reproşeze că nu scăpăm nici o ocazie de a-l aniversa pe Eminescu.

Le răspundem: da, nu vrem să scăpăm nici o ocazie!

George Apostoiu (Bucureşti)


 

SPIRITUALITATE

CĂILE VIEŢII

Omului îi este dat să trăiască o viaţă vremelnică, dar tumultoasă, aflată la graniţa dintre credinţă şi tăgadă. Întrebarea e: În ce mod e bine să-şi ducă la final existenţa? Răspunsuri ar fi mai multe, însă fiecare ins are libertatea de a-şi alege calea vieţii, fără ca cineva să-l influenţeze într-un anume fel.

De pildă, unii îşi întemeiază o familie, sperând ca aşa vor afla sensul vieţii, fericirea etc. Şi cum o familie nu e veritabilă fără cel puţin un vlăstar, cei doi soţi concep şi aduc pe lume copii, bucurându-se că sunt împliniţi şi binecuvântaţi. Poate chiar aşa este. Dar vin greutăţile, necazurile, încercările, grijile, care de multe ori îi copleşesc pe cei doi şi ajung la capătul puterii. Dacă rezistă, îşi continuă traiul cu nădejdea că vor veni şi zile benefice şi aducătoare de linişte.

Alţii, doresc să fie celibatari, din diverse motive: neîncrederea în sine şi în semenii lor, experienţe nefericite, o anumită înţelepciune. Cine-i poate condamna sau deprecia? Nimeni. E posibil ca ei să fie mai liniştiţi decât cei amintiţi mai sus, ştergând astfel din lista vieţii câteva din neajunsurile iminente. Totuşi, e dificil să fii singur. N-ai cu cine să comunici, cui să-i împărtăşeşti gândurile, frământările, succesul profesional, n-are cine să te îngrijească atunci când eşti bolnav, să-ţi spună vorbe încurajatoare, să-ţi aline durerea. Singurul ajutor este Dumnezeu, pe care îl invocă în rugăciunile din calmul odăii slab iluminate, lăsând lacrimile să-şi urmeze cursul firesc, nestingherite, oricând. Nicio făptură nu-i poate tulbura cugetul sau cuvintele sfinte rostite şoptit şi blând. Acest om va găsi în el şi în Dumnezeu pacea sufletului şi bucuria infinită a mântuirii. Nu mai are nevoie de vreun umăr pe care să plângă, deoarece Dumnezeu îi umple golul suferinţei prin răspunsuri profunde, înţelese numai de el.

În fine, unii oameni devin slujitori ai lui Dumnezeu, îmbrăcând haina cernită a călugărului care a jurat să trăiască în curăţie trupească, umilinţă şi sărăcie, închinându-şi întreaga fiinţă Celui fără de margini. Dacă judecăm drept, aceasta este calea cea mai înaltă, dar şi cea mai grea a vieţii. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Cine n-a călcăt măcar o dată pragul unei mănăstiri, simţind mirosul smirnei şi-al tămâii ce îmbracă întreg perimetrul pe care se află sfântul locaş? Cine n-a avut curiozitatea de-a privi faţa cucernică şi albă a unui monah, ce-şi ţine privirea ţintuită în pământul pe care calcă abia atingându-l şi care emană o linişte desăvârşită şi o blândeţe incomensurabilă? Cine nu a ascultat glasurile nepământeşti de la strană, care străbat cerul şi pământul într-o armonie perfectă? Cine nu şi-a mărturisit multele păcate şi a plecat de acolo curat, asemenea unui prunc?

Ei bine, fiecare poate medita la aceste căi ale existenţei, comparându-le şi alegând una dintre ele, acceptând-o cu tot ce presupune ea, bine şi rău, până la cea din urmă suflare.

Dar de unde ştim că am ales corect? Cred că la această interogaţie nimeni nu deţine un răspuns. Nu ne rămâne decât speranţa că nu vom da greş, că indiferent ce modalitate de vieţuire ne-a tentat vom fi ajutaţi să ajungem cu bine la capăt. Dar care este scopul existenţei? Depinde de fiecare persoană, de educaţia lui, de crezul pe care-l are sau nu. De pildă, pentru un creştin, ţelul vieţii este desăvârşirea spirituală şi mântuirea sufletului, crezând cu putere că după moarte va intra în împărăţia lui Dumnezeu, alături de îngeri şi sfinţi, unde nu este durere, întristare sau suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

GENERAŢIA INTERNET

Persoanele care învaţă (formal sau informal) fac parte din categorii eterogene. Referitor la generaţiile active sau care sunt angajate în activităţi de instruire organizate (inclusiv în cadrul sistemului de învăţământ), se utilizează următoarea terminologie:

- generaţia X: include persoanele născute între anii 1965 şi 1980. Acestea sunt ambiţioase, optimiste, caută permanent echilibrul, apreciind foarte mult valorile tradiţionale şi siguranţa familială;

- generaţia Y: include indivizi născuţi între anii 1980 şi 1990, urmând generaţiei X. Aceştia împărtăşesc unele dintre valorile generaţiei X, dar se deosebesc prin faptul că investesc mai mult în educaţie. De asemenea, Internetul reprezintă pentru generaţia Y o modalitate importantă de comunicaţie, alături de telefoanele mobile;

- generaţia Z: este cea care urmează generaţiei Y, incluzând persoanele născute începând cu anul 1990. O serie de alte denumiri au fost utilizate pentru a se face referire la acest grup de populaţie: generaţia V (V de la virtual), generaţia C (C de la community, content, computer, click, creative, celebrity etc), generaţia Internet (sau Net, pe scurt), generaţia Google, noua generaţie tăcută etc. De multe ori, termenii generaţia C sau generaţia Internet se referă atât la generaţia Y cât şi la generaţia Z. Membrii aceste generaţii au drept caracteristică principală utilizarea tehnologiilor de comunicare moderne şi a celor multimedia (e.g., telefoane mobile, iPod-uri, Web-ul, mesageria instantanee).

O privire rapidă asupra caracteristicilor noii generaţii (i.e., generaţia Net) poate oferi informaţii despre cum învaţă persoanele care îi aparţin şi cum pot fi educate acestea. Astfel, pot fi identificate următoarele stiluri de învăţare:

- învăţare din experienţă: membrilor generaţiei Net le place să descopere lucruri noi, preferând învăţarea prin descoperire (uneori pe cont propriu), acceptând mai puţin să li se spună ce să facă sau să citească lucrări tipărite;

- învăţare vizuală: datorită ubicuităţii noilor tehnologii, membrii generaţiei Net se simt confortabil într-un cadru bogat în elemente media, televizorul şi calculatorul furnizându-le o bogată experinţă vizuală care are ca rezultat o apetenţă deosebită pentru receptarea informaţiilor în această manieră. Când doresc să obţină informaţii online, nu numai că vor folosi un motor de căutare (Google, nu-i aşa?), dar vor căuta materiale într-un număr mare de surse, folosind inclusiv feed-urile RSS la care sunt abonaţi;

- colaborarea: membrilor generaţiei Net le place în mod deosebit să lucreze în echipă, într-un mediu colaborativ, utilizând aplicaţii Web adecvate;

- atenţie de scurtă durată, sarcini multiple: în timp ce instrumentele de lucru bogate în elemente media tind să scurteze durata atenţiei membrilor generaţiei Internet, acestea le dau totuşi abilitatea de a rezolva sarcini multiple;

- edu-distracţia (edutainment): educaţia (education) încearcă să instruiască sau să socializeze persoanele prin includerea lecţiilor în forme familiare de distracţie/ petrecere a timpului liber (entertainment) – programe de televiziune, jocuri video şi pe computer, filme, muzică, situri Web, software multimedia.

Deşi – după cum s-a precizat – membrii generaţiei Net au o atenţie de scurtă durată şi o mai mică abilitate de a reflecta asupra unui subiect, acestea sunt înlocuite de însuşiri vizuale dezvoltate, de abilitatea de a se concentra simultan asupra mai multor medii şi de a monitoriza schimbările, precum şi de a face descoperiri prin inducţie. Conform lui Prensky, cu toate că aceste însuşiri cognitive pot să nu fie noi, combinarea şi intensitatea lor sunt. Avem o nouă generaţie, cu o combinaţie de însuşiri cognitive foarte diferită de cea a predecesorilor: nativii digital (Digital Natives). Datele furnizate de Prensky arată că nativii digital sunt online cel puţin 16 ore pe săptămână, 96% dintre aceştia sunt într-o reţea socială, iar fiecare dintre ei are în medie 56 de prieteni online.

Studenţii de astăzi au un set de abilităţi diferite de cele ale studenţilor din perioadele anterioare. Oblinger şi Oblinger caracterizează actuala generaţie de studenţi ca fiind familiarizată cu Internetul, preferând învăţarea experimentală, alegând să lucreze în echipe şi să interacţioneze în medii bogate în elemente multimedia (în opoziţie cu mediile sărace, bazate pe text), având preferinţă pentru structură şi mai puţin pentru ambiguitate. Aceasta este generaţia Internet.

Traian Anghel


 

REPERE...

ERORILE LUI VASILE ALECSANDRI

Românul s-a născut poet! a exclamat într-o clipă de elan sentimental naivul boier. Se gândea probabil că şi alţi compatrioţi, chiar foarte mulţi la număr, au darul versificaţiei şi al extragerii mărgăritarului din cuvinte, cu care a fost înzestrat el. Visa la o arenă publică cu mii de versificatori, stihuind şi imitând plini de vocaţie mierlele şi sticleţii din pădurile Moldovei.

Este posibil ca în anii lui de linişte, retras la conacul din lunca Mirceştilor, să se fi întărit aşa de mult în convingerea că omul este bun de la natură, cum a susţinut cu zadărnicie J.J. Rousseau, încât să fi mers cu gândul şi mai departe şi să creadă că această făptură unică în felul ei, este străbătută de asemenea strădanii morale, încât ajunge să-şi releve deseori subtilităţile creaţiei şi să devină poetă!

A sperat că mulţi compatrioţi pot să atingă repede starea de graţie, să croiască rime, că devin nişte treziţi întru zidirea neamului, dar s-a înşelat, fapt dovedit în secolul următor.

Situaţia presimţită de generosul boier poet a fost probabil valabilă pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când sufletul românesc era mult mai curat şi mai educat, iar culmile lui erau întruchipate de masonii revoluţionari de la 1848, suflet românesc înălţat într-o finalitate sublimă până la ardentul spirit eminescian.

Dacă ar trăi acum poetul şi ar vedea mizeria morală în care se scaldă urmaşii lui, ar exclama: românul s-a născut cânva poet, dar politica l-a făcut să se lepede de orice ideal şi, de dragul arginţilor, să-şi înfăşoare trupul în mantia ruşinoasă a minciunii!

Simţindu-ne aproapre de adevăr, încercăm, încă, să zâmbim şi să survolăm cu spiritul mocirla politică în care se bălăcesc neputincioşi, de douăzeci de ani, potentaţii noştri, mereu aceiaşi, şi de unde ne împroaşcă şi pe noi, cei de pe margine, cu un noroi de-a dreptul radioactiv.

Când este singur, într-adevăr, românul este capabil de mari acte de creaţie artistică, de descoperiri geniale, de adâncă pătrundere spirituală. Amintim în treacăt câteva mari spirite ale neamului: M. Eminescu, I.L. Caragiale, L. Blaga, C. Brâncuşi. G. Enescu, M. Eliade etc. Arama se dă pe faţă şi îşi arată rugina din clipa în care un român vrea să se asocieze cu alt român.

Nefiind capabili să se asocieze în niciun scop, decât în cel infracţional, din cauza colectivismelor la care au fost forţaţi în socialism, mulţi compatrioţi de-ai noştri, mutilaţi sufleteşte, atunci când încercă să se adune câte doi, pentru a fi mai eficieţi într-o muncă, încep să îşi dea la rasoale.

Când se apucă doi inşi să facă o treabă gândită, chiar şi cu cheltuială, încep discuţiile în contradictoriu, încep să se vadă interesele egoiste. Când sunt trei, certurile nu mai contenesc şi generoasa idee care i-a asociat bate pasul pe loc. Există chiar şi o glumă, în acest sens; unde sunt doi jurişti, acolo sunt trei păreri!

De la patru români în sus începe un adevărat scandal. Fiecare îşi reliefează orgoliul. Cel puţin doi dintre ei, dacă nu toţi, vor să fie şefi peste ceilalţi. Cooperativa nu mai merge, fiecare acţionează divergent şi în scurt timp se alege praful de tot ce au întreprins.

De la cinci inşi în sus, în gălăgia generală pe care o provoacă cu disensiunile şi contrazicerile lor, vor să îşi facă bine unul altuia chiar şi cu forţa. Jignirile şi aprecierile negative se ţin lanţ, iar treaba pentru care s-au adunat, apare ca fiind fără sens.

De la şase persoane încolo până la unsprezece, putem da exemple de echipe de lucru, de echipe eşuate în lucru, în fotbal şi în politică, îndeosebi.

Fără nici o mirare, regula se respectă şi când sunt mai mult de cincisprezece; eficienţa începe să scadă, forţele se risipesc, şi în ciuda promisiunilor şi speranţelor, îşi face loc bătaia de joc generală; băşcălia, zeflemeaua, tărăgănarea iau locul lucrului bine făcut, ori, făcut oricum o fi.

Exemple avem cu duiumul în realitatea imediată; succesivele guverne postdecembriste, pompieristice, lipsite de viziune, dominate de amatorism. Ele au emis şi emit fel de fel de acte normative efemere, strâmbe, şpanchii, ca şi chipul semnatarilor lor, ordonanţe care se calcă pe bombeu cu alte ordonanţe, îndreptate împotriva intereselor majorităţii, urmărind doar interesele de grup dintr-un partid.

Un astfel de grup, numit guvern, care lucrează împotriva interesului general, numit popor, se străduieşte zilnic să ne convingă de adevărul axiomei, că românii nu pot lucra cu niciun chip împreună.

Toată lumea reacţionează, oameni politici sau nepolitici, dar cu instinctul politic în sânge, fiindcă aşa este croit românul, şi fac ca speranţa să depăşească realitatea, fac ca minciuna să acopere spaţiul public, ca manipularea să ţină loc de adevăr.

Mass media observă şi demască... şi demască degeaba! Dacă se face că plouă înseamnă că gândeşte constructiv şi este dedicată apropierii de Europa, dacă critică abuzurile şi ilegalităţile puternicilor din partide, este aservită mogulior şi oligarhilor! Au mai rămas neinvocaţi doar samuraii!

Grupuri îmbuibate de beneficii materiale, denumite partide, sau transformat dintr-un prea plin de bunăstare în cete de efebi şi satiri care se alergă prin grădinile raiului cu lira şi naiul în mână, asemeni lui Orfeu şi Pan, picurând sunete de cristal în urechile virgine ale ninfelor şi amazoanelor de Dorobanţi. Îşi cumpără vile la Nisa sau la New York, castele în Spania, le populează cu gheişe şi cadâne, îngraşă băncile străine cu aurul stors din sudoarea şi răbdările prăjite ale unui întreg popor.

S-a întors vremea boierilor, a moşierilor şi a ciocoilor, coane Alecsandri! Cu deoasebirea că la acest ceas al istoriei aceşti învârtiţi şi îmbuibaţi sunt produsul partidului lui Lenin şi al lui Ceauşescu, de care domnia ta nici măcar nu ai auzit.

Istoria se simte siluită, se vede aruncată pe centură, ţipă că este violată, dar organele albăstrii plătite să o apere, ridică din umeri şi se excită şi ele holbându-se la scena violului!

Cetele partizane, dedulcite la materialismului financiar, în locul celui dialectic, ori traseiştii politici, cuci rătăciţi în alte cuiburi, caută cu febrilitate timpul pierdut, timpul regăsit, şi orbecăind legaţi la ochi ca justiţia, în căutarea satisfacţiilor absolute, a extazului definitiv, bălăbănesc cu pas nesigur la limita dintre crepuscular şi vis, şi aterizeză gâfâind tot în balta perdiţiei morale.

Dar când se impune nevoia de promisiuni electorale, când se pun la bătaie ciolanele cu măduvă ale viitorului imediat, atunci pun mână de la mână toate grupurile, toţi partizanii se asociază temporar, mai puţin de o lună, şi dăi perspective şi strategii, proiecte şi viziuni... pentru alţii.

Toate tribulaţiile au la bază goana după înavuţire a primei generaţii încălţate, scăpate de calicie, rapacitatea îmbogăţiţilor de război, dispreţul faţă de românii cei mulţi şi nepartizani, ura faţă de aproape, care evident, are mereu ce nu ai tu şi mereu are mai mult ca tine.

Fără eufemisme şi alte ocolişuri se cheamă că traversăm decenii de mare mizerie morală, de mizerie morală de partid şi că leacul este departe. Doar sondajele de opinie de prin licee anunţă că tânăra generaţie, care nu l-a cunoscut pe Ceauşescu, ar vrea să experimenteze nişte îngrădiri ca cele de atunci, cum ar fi absenţa drogurilor şi a bătăilor din şcoli, portul uniformei şi siguranţa locului de muncă. Sunt primele indicii că roata se mai poate întoarce odată!

Unde mai încape aici altruistul boier V. Alecsandri, cu ideile lui iluministe, care

şi-a eliberat ţiganii de pe moşie şi încă s-a mai împrietenit şi cu unul dintre ei? Că, doar, boieri sunt cu toţii, boieri sunt şi cei de acum, numai că diferenţa este de la cer la mocirlă! Acum, partidul şi cotizaţia grasă la partid te face boier, nu tradiţia, nu vrednicia unei familii întregi.

Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, mai susţinea poetul, în curăţenia cugetului său. Ei, să afle respectabilul boier, că noii ciocoi nu îşi mai bat capul să câştige încrederea nimănui; astăzi s-a descoperit manipularea prin tv, ori perpelirea adversarului la flacăra violet! Cine crede că dacă partizanii au înşelat o dată aşteptările mulţimilor, ele nu îi vor mai crede, şi ulterior, vor sufla şi în iaurt, se autopăcăleşte. Mulţimile abia aşteaptă să fie minţite! Lozinca să trăiţi bine! s-a volatilizat ca un pahar cu whisky băut în urmă cu cinci ani, şi milioanele de români au uitat şi au votat, ca să trăiască rău!

Acum suntem în criză economică, şomaj şi foame naţională, dar nu-i nimic, românul rabdă, o dă pe cartofi şi varză, speră în mai bine, şi îi va vota din nou pe aceiaşi partizani în anul 2012. Votantul are memoria scurtă! Aceleaşi figuri de partid îi vor adormi instinctul de conservare şi peste doi ani şi peste încă patru şi tot aşa şi iar aşa... ca la horă! Românul voteză şi şomează, fiindcă încrederea înfloreşte mereu în sufletele mari!

Dar cea mai mare eroare a luminatului boier abia acum urmează: Românul îşi iubeşte pământul unde s-a născut ca un rai, din care tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni!

Nu! Hotărât lucru! Tiraniile nu au fost în stare să îl gonească pe român din patria lui, însă democraţia, da!

De la izbânda democraţiei comunisto-capitaliste din 1989, care se tot cârpeşte de douăzeci de ani încoace, şi-au luat câmpii din cauza sărăciei şi a disperării financiare, circa patru milioane de cetăţeni români; cei mai calificaţi şi mai activi cetăţeni. Toţi experimentează alte democraţii mai normale decât hidra cu multe capete care a crescut în ţara lor. Muncesc la alţii, cotizează la alţii, şi datorită lor, progresează alţii. Învaţă limbi străine, tradiţii străine, fac copii în străinătate şi se mai întorc doar de sărbători să îşi amintească de unde au plecat. Slabă consolare, nişte paleative, patria a rămas doar în suflet, pământul nelucrat, în urmă. Copiii şi nepoţii lor vor creşte în alte limbi şi vor trăi în alt mod, italian, spaniol, american etc, iar de sărbători vor veni din ce în ce mai rar. Omul nu este pasăre migratoare, este doar o singură dată emigratoare! Iar cuiburile şi sălaşurile le vor avea mereu în altă parte!

Preacinstitul boier şi diplomat, Vasile Alecsandri, trăise Revoluţia de la 1848 şi a luptat pentru răsturnarea unei tiranii, dar ar fi fost foarte uimit şi îndurerat să vadă cum poporul lui, căruia i-a închinat versuri nepieritoare, îşi părăseşte frumoasele plaiuri din cauza unei democraţii neputincioase, care prin sărăcie îi înlesneşte plecarea în patru zări.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

CLĂDIRILE CARE PLÂNG

Republicii te întâmpină ca o fantomă. Fosta arteră comercială a oraşului este astăzi o stradă pe care oamenii o ocolesc. Nu mai se face promenadă, nu mai este bătătorită în căutare de cumpărături, nu mai are toate acele case frumoase cu specific arhitectonic local.

Avem o mare şi tradiţională arteră pietonală moartă.

Pe Republicii nu se întâmplă nimic. Timpul fuge printre ruine iar câinii vagabonzi îşi cresc liniştiti puii. Brăila de demult şi măteţia căpătată în ani este doar o istorie impregnată în ziduri şi în mintea puţinilor oameni care mai au puterea de a trece pe acolo. Comercianţii, care înainte nu mai pridideau cu vânzarea, acum stau în pragul falimentului pentru că odată cu oamenii s-a dus şi vadul. Aşteaptă un mai bine care nici ei nu ştiu dacă va mai veni vreodată.

Clădirile vechi plâng după viaţa trăită, cu petreceri, lume, afaceri, bani, scandaluri şi jocuri de influenţă. Faţade care altădată erau o parte din mândria oraşului precum hotelul Pescăruş sunt astăzi ruine brăzdate de trecerea nemiloasă a timpului şi urâţite de liniştea din spatele lor.

O stradă fără oameni, fără evenimente oricât de mici nu există.

Republicii este mândria oraşului trecut dar poate fi şi o soluţie pentru viitorul Brăilei. Este de-ajuns să readucem oamenii, să readucem viaţa şi să clădim speranţa. Cu puţini bani se pot face lucruri minunate. Se pot organiza carnavaluri, concursuri, spectacole volante, targuri volante, evenimente muzicale, lansări de cărţi etc. O mulţime de lucruri frumoase se pot face pe această stradă dacă s-ar vrea. Dar nu se vrea. Se îngroapă bani în evenimente ridicole şi fără trecut precum festivalul devorator de bani Hariclea Darclee.

Brăila nu înseamnă numai orgoliu local, nu înseamnă numai discursuri publice. Brăila trăieşte prin oameni, cladiri şi atmosferă. Să readucem atmosfera Brăilei de altă dată măcar pe Republicii şi vor veni şi banii şi turiştii şi poate atunci ne vom permite şi un festival precum Hariclea Darclee.

Să redăm zâmbetul oamenilor, să ştergem plânsetul clădirilor şi lucrurile bune vor veni.

Mihai Vintilă


 

ATELIER

UN VIS PESTE ALTUL

 

roşu pe negru stau
într-o jumătate
fără limpezimi
pe ape mari
neiubite

să nu mai rupi
acest pământ
unit lângă cer

cuvinte sărutate
trupuri vii
un vis peste altul

 

 

UMBRA ALTEI SCOICI

 

auzul aprins va fi mâine nisip

sunt corpuri goale pe aceeaşi mare
simple podoabe vopsite
sub umbra altei scoici

visul nu mai aruncă flăcări

zodie închisă a cleştilor timizi

în rame albe trăim nostalgia caselor lichide

inimi plutind

 

 

MALURI ARSE LA ÎNCEPUT

 

curente parţial înlocuite
de jos în sus
jură pe răni lungi
aşa cum alunecă
umbra cuvântului străin
rotund şi devreme asaltat
de ape reci departe

uităm şi visăm că soarele cade
salvând doar îngerii vechi
pe maluri arse la început

 

 

NUANŢE PĂZITE

 

şi dacă un pinten galben
pe care uneori îl numim vers
ne va sorbi vegetal
acel semn mâine uitat
va adora verdele din ochii fără culoare

încercăm tăria vocii stârpite
între roci şi capete noi aflate

pereţii lucizi înving linia curgătoare
pe lângă nuanţe păzite

arată-mi că nu eşti acolo
şoaptă întoarsă
urmuz trăind încă

 

 

ÎNCEPUT DE CAL

 

cu imagini şi vorbe de portocală
coama visului stilat pe salt
răsuflă jos şi sus
rana rămâne aceeaşi

rostul colorat mă aduce
între vămi de cuţite şi inimi

aşezarea aceluiaşi cuţit poate rupe
ochiul de val şi cerul de roşu

să vrei să cobori
să ceri porţia vopsită
pentru mâine

ce colorat e începutul de cal
urmează iubirea alb-negru
sfârşit

Octavian Mihalcea (Bucureşti)

 

CĂMĂŞILE

Dintre toate femeile satului, baba Mira şi bâta Dobra erau singurele care îşi pierduseră atât soţul cât şi fiul în primul dintre cele două războaie. Nu se mai căsătoriseră, iar satul uitase de mult timp ce vârstă au cele două. Erau cele care se bucurau de preţuirea satului nu doar numai în fiecare zi de Înălţare, când erau comemoraţi eroii, ci şi când poşta le aducea pensiile IOVR.

Baba Mira trăia singură. O nepoată de fată mai venea pe la ea din când în când.

- Ce să facă şi ea, mai vine şi ea pe la mine, că are şi ea greutăţile ei: copii la şcoală, doi şi nu unu, soţ pe care trebuie să-l spele şi să le facă mâncare la toţi… când să mai vină şi la mine. Dar tot vine fata mea, se gândeşte, nu zic nu, dar ce poate să facă şi ea mai mult, aducea vorba baba Mira de fiecare dată când discuta cu cineva şi venea vorba de Bibea, fata unui frate mai mare. Deşi stătea undeva în marginea satului, Bibea venea, iar când nu putea să vină îi trimitea vorbă.

- Se gândeşte şi ea la mine, mânca-o-ar mama de fată bună, că ce suflet are, cu tat-so seamămă, lungea vorba baba Mira cu cea care îi aducea veste de la nepoată. Baba Dobra a avut mai mult noroc. Era tare bucuroasă că are casa plină de copii. Erau cei patru copii ai lui Naste, era Jana, soţia lui, mai era Leanca, noră-sa şi, din timpul foametei, Gheorghiţă, un băiat de prin părţile Buzăului pe care Naste îl primise şi-l luase în grijă şi pentru că bâta Dobra insistase:

- Naste, mamă, ia-l că-ţi faci pomană, Dumnezeu te răsplăteşte cu bunătatea sa. Unde mâncăm atâţia, că vezi tu, suntem opt, găseşte să mănânce şi al nouălea. La câţi nu dădea şi ăl bătrân să mănânce! Nu numai dintre cei care lucrau la pădure, nu, le da, mamă, şi la oameni care erau în trecere. Nu zic nu, şi el era omenit pe unde se ducea. Îl cunoşteau atâţia! Nu ştiu să-l fi vorbit careva de rău!

- Dar am auzit că era omenit şi de multe femei, o provoca uneori Naste aducând în discuţie şi ceea ce vorbea satul.

Casa în care îşi trăia liniştită ani bătrâneţii era una dintre cele mai mari din sat, iar când a fost făcută, era sigur cea mai mare. Se bucura de mare cinste rumânul ei, pădurar pe Frăsineanca, pentru că îşi făcuse asemenea rost, deşi era foarte tânăr. Una dintre cele mai frumoase femei la viaţa ei, baba Dobra nu credea ca rumânul ei să se ducă la alta, dar nici nu excludea o asemenea posibilitate. Proaste erau ele, ele se făceau de râs, de fapta lor vorbea satul, credea baba Dobra şi pentru a se linişti faţă de atâtea câte satul clevetea. Era bucuroasă că la mine, casa este casă, rostul este rost, mă mândresc la nuntă când sunt cu el.

Femeile, afurisite unele dintre ele, că aşa sunt unele dintre femei, îl iau la horă şi-l joacă până îi dă năduşeala prin cămaşă şi cred că gata, dar tot eu sunt cea care îi spăl şi îi calc cămaşa că, de ce să nu zic, mi-e drag şi el ştie asta.

Venită de curând în Satul Nou, a auzit vecina din spatele casei, Rada lui Tudor Critu, zicând bărbatului ei rumâne. Nici nu îi plăcea cum sună, nici nu se potrivea cu afecţiunea ei deschisă pentru soţ, dar s-a trezit zicându-i la al ei tot aşa.

I-ar fi zis o vecină că nu eşti prea tânără să-ţi strigi bărbatul aşa? Cum ai să-l strigi când vă veţi sătura unul de altul?

De mult baba Dobra, bâtica îi ziceau cei patru nepoţi, trăia din amintiri. În toate evocările, o auzeai:

- …al meu a făcut şi a dres… al meu era… al meu făcea… Toţi ai casei ştiau despre cine este vorba. În timpul iernii, până să vină la ei Gheorghiţă şi când cei patru nepoţi erau mici, toţi dormeau într-o cameră. Baba Dobra dormea însă singură la capul unuia dintre cele două paturi şi, lucru neînţeles de cei mici, se învelea singură cu plapuma ei a cărei culoare bej deschis depunea parcă mărturie pentru anii pe care îi aveau împreună-bâtica şi plapuma şi, se-ntrebau ei cu evidentă mândrie, de ce patul în care dorm ei, copiii şi părinţii, este mai lat.

Dacă macatele şi zestrea pe care o avea nepoata, Jana, erau într-o ladă în camera dinspre drum, zestrea, atâta câtă avea bâta Dobra, o ţinea într-o lacră de lemn sculptat. În anii din urmă, spre tristeţea ei, observase că unul dintre picioarele lacrei fusese atins de cari.

- Ce credeţi, timpul roade din lemne prin aceşti cari, ce-o fi ei şi cine îi bagă pe ei în inima lemnului că te minunezi, şi ce, din noi, oamenii, nu roade, în fiecare zi câte puţin, iar când vin atâtea boli nu roade, roade, că te trezeşti bătrân şi nu ştii când a trecut timpul, zicea uneori când simţea nevoia să se confeseze şi când, cu un gest atent controlat parcă tocmai pentru a accentua cele spuse, îşi băga sub dirmea zulufii de mult albiţi.

Lacra, observau toţi ai casei,… asta era averea cea mai de preţ a bâtichii. Asta după ce îi muriseră în război băiatul, unul dintre cei mai frumoşi băieţi ai satului şi nu numai pentru că aşa îi plăcea ei să zică, şi bărbatul, pădurar şi el ca şi tatăl său pe Băneseanca. De fapt rumânul ei, Stănicu îl dezmierda ea în intimitate, a murit nu pe front, ci pentru front. Însoţea nişte căruţe cu lemne care trebuia să ajungă la o unitate militară şi, nu se ştie cum, la ieşirea din regiment a fost împuşcat. A murit la câteva zile.Cu băiatul a fost altceva: a murit la Mărăşeşti. La fiecare zi de Înălţare îi era pomenit numele alături de al altora căzuţi şi ei tot la Mărăşeşti. A fost jale mare.

- Averea mea toată, că ei doi erau averea mea, au pierit, i-a luat bunul Dumnezeu sub ocrotirea sa… De fiecare dată când deretica şi făcea ordine şi în lacră, bâta Dobra se uita la cele două certificate de deces, deşi nepoţii n-au ştiut niciodată câtă şcoală avea bâtica lor. N-au văzut-o vreodată citind, dar se minunau de câte ştia şi de faptul că la oricare problemă ea dădea mai totdeauna rezolvarea cea mai potrivită.

- Ce-am ajuns: să avem în casa noastră păduchi! Da, ce vă miraţi? Păduchi. Asta în timpul războiului. După ce au fost cazarmaţi nişte militari în casa noastră doar pentru trei zile. Erau în trecere. Apoi, în... 45, când i-a adus Naste după tren.

Credeam că nu mai scăpăm de ei. Ce vină are şi Naste? S-a dus şi el să facă o treabă. Mai mare necazul, că ştiţi ce-a tras cu boala, tot pe tren a luat-o, că ăsta este omul, făcut să sufere.

Războiul ne-a dus în situaţia asta: cele şase oi şi juncanul, de nu împlinise anul, nu ne-au fost luate, auzi, pentru susţinerea războiului. Şi, să ştiţi şi voi, mâncam mămăligă cu borş. Borş acru, îngroşat cu o mână de făină, că făină aveam puţină, şi cu mămăligă, asta era mâncarea noastră de prânz. Le spunea nepoţilor, de parcă ei nu mâncaseră aşa ceva, de parcă nu ei erau cei care cereau să le mai facă şi altceva decât ciorbă fără de nimic. Le mai vorbea bâta Dobra şi de cămăşile cu urzeală de cânepă pe care le ţesuse în casă în timpul războiului şi pe care tot ei, nepoţii, le purtaseră. La clăcile pe care le făceau femeile pentru a toarce bumbacul care începuse să se cultive în timpul războiului, baba Dobra nu participa. Îşi respecta somnul de noapte care este mai sănătos şi ce-mi trebuie mie bumbac tors şi ţesut în casă. Cât te-ai strădui să-l faci, nu iese precum cel cumpărat. Ce cămăşi am eu! Pânză înnălbită la râu şi uscată pe îndelete la soare.. Ţi-e mai mare dragul să o vezi şi, dacă o mai şi calci, să vezi atunci. Dar bumbacul, şi urzeala şi bătătura, l-am cumpărat. A ieşit o treabă bună. Cei care o cunoşteau pe baba Dobra spuneau că singura ei avere care i-ar mai fi rămas este adunată în lacra pe care noaptea o avea la căpătâi iar ziua n-o slăbea din ochi. Ce avea în cele două chichiţe ale lacrei, aşezate de o parte şi de alta, doar ea ştia. Când umbla, avea grijă să fie singură, să nu fie văzută, iar când era surprinsă, avea totdeauna un ştergar în care îşi înfăşurase cămăşile pe care-l lua în mână şi:

- Mai umblu şi eu în cămăşile astea că nu ştii când vrea Domnu să te ia, să fie curate să nu se păteze.

Ce avea în afară de cămăşi în lacră n-a aflat decât, şi asta în anul în care…auzi tu, Jano, eu simt că nu mai pot! Auzi tu, tu trebuie să ştii, cine să ştie dacă tu nu, ce trebuie făcut când va fi de va fi, că Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile lui, le face pe toate…

- He, bâtă, ce vorbă este şi asta aruncată aşa… fără rost? Doar eşti sănătoasă, ai poftă de mâncare, mai bei şi câte un păhărel de vin,… nu te mai gândi la ce nu trebuie!

- Aşa o fi cum zici tu, că nu zici rău, n-ai de ce să zici rău… Eu ştiu ce ştiu eu. Nu mai sunt eu cea care eram… şi nu vezi?… ce este cu umflătura asta a mea sub ochi?

Mă scol dimineaţa cu ochii butuc. Ommai sunt eu? Vă pomeniţi cu mine într-o dimineaţă că nu vreau să mă mai trezesc!… Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui şi pe voi!!!… Aş vorbi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să uite şi nici ei nu îi e prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut unşpe cămăşi… că unşpe eraţi şi voi… după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una… numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… că şi numărul nepoatelor a crescut… atâtea trebuie să fie.

- P-asta las-o! N-am terminat-o… las-o, o termin eu şi p-asta, n-am s-o las neterminată… Ia aminte la ce-ţi spun… tu o să fii… şi cu Rada,… îi spui şi ei că asta este dorinţa mea… să nu vă supăraţi că… râde lumea… atât aşteaptă să vă vadă că vă certaţi pe ce rămâne… şi de ce să vă certaţi?… Dar auzi tu, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie ca nepoatele să mă plângă cu lacrimi curate şi să ştie că m-am gândit la toate, deşi pe unele nici nu le-am văzut până acum… aşa e bine.

Era spre primăvară. Începuse să curgă şiroaie la vale. Bâta Dobra n-a mai fost văzută ieşind la poartă cum îi era în obicei. Nici n-a mai urmărit zilnic cum înfloreşte liliacul de lângă gard, plăcere pe care o avea de când era copil.

Liliacul era floarea ei preferată şi avea grijă ca, de Florii, chiar de nu se putea duce la biserică, să trimită popii liliac din curtea ei. Tare se bucura când a aflat că popa Dumitrescu ar fi zis tare în biserică, de a auzit toată lumea,… Ia, Jano,

liliacul ăsta pentru baba Dobra şi Dumnezeu să o binecuvinteze, în seara Deniilor, după ce văzuse că, de Florii şi în săptămâna mare, nu dăduse pe la biserică.

- Dadă, hai că a murit bâtica…

- Taci, fă, Jano, cum se poate una ca asta. Nu era chiar pe moarte… cum de s-a dus aşa de repede, adică nu, aşa pe neaşteptate?… Când am fost eu la voi?… Marţi, parcă,… şi azi e sâmbătă. Cum,… în patru zile,… n-am vorbit eu cu ea… vorbă la locul ei… şi, cum să crezi una ca asta… cosea la o cămaşă cu arnici, de parcă grija cămăşilor îi mai rămăsese.

- Eu mă duc acasă şi te aştept. Stăm de vorbă acasă. Mi-a spus unele lucruri pe care trebuie să le discutăm şi cu mamica… Şi ea este la pământ… plânge de nu se mai poate stăpâni. Se miră cum de a luat-o Dumnezeu în somn şi cum de s-a gândit ea la acest lucru cu atâta siguranţă cu o săptămână înainte… Mă duc… Să nu întârzii mult.

După ce au făcut cele după rânduială, după ce au aşezat-o pe o masă în tindă pentru a se putea trece pe lângă cosciug şi pe o parte şi pe alta, după ce s-au îngrijit ca toate să fie la locul lor pentru când vor începe să vină femei cu lumânare, s-au retras toate trei în camera în care lacra aştepta să fie deschisă, iar cămăşile să fie date după cum bătrâna dorise.

- P-asta las-o! N-am terminat-o… las-o, o termin eu şi p-asta, n-am s-o las neterminată… Ia aminte la ce-ţi spun… tu o să fii şi cu Rada,… îi spui şi ei că asta este dorinţa mea… să nu vă supăraţi că… râde lumea… atât aşteaptă să vă vadă că vă certaţi pe ce rămâne… şi de ce să vă certaţi?… Dar auzi tu, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie ca nepoatele să mă plângă cu lacrimi curate şi să ştie că m-am gândit la toate, deşi pe unele nici nu le-am văzut până acum… aşa e bine. Jana reproduce aproape exact cele spuse ei de bâtica, iar când vede că mama

Leanca este surprinsă că ea n-ar fi băgată în seamă, continuă… Vă pomeniţi cu mine într-o dimineaţă că nu vreau să mă mai trezesc!… Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui şi pe voi!!!… Să o chemi şi să vorbiţi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să fie îngrijorată,… ce, crezi că ea nu vede că mie nu prea îmi este prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut unşpe cămăşi…că unşpe eraţi şi voi… după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una…numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… că şi numărul nepoatelor a crescut… atâtea trebuie să fie.

Jana îşi amintea bine spusele bătrânei, dar a pus de la ea ce se cuvenea ca soacra să nu se simtă dată la o parte, mai ales că nora, prin felul ei de-a fi, îi câştigase încrederea şi o susţinea când îl dojenea pe Naste care se cam luase de băutură.

Toate trei au convenit ca, după ce vor stabili după cum a lăsat cu limbă de moarte bâta Dobra, să o întrebe şi pe baba Mira.Ce rudă era baba Mira cu bâta Dobra, că se ţineau de rudă, nici una dintre cele trei nu ştia precis.

- Dintr-ai lu Bobaru, de la Băneasa, că sunt aşa de mulţi încât nu mai ştii care cu care este rudă sau dacă toţi sunt rude între ei, îşi dă cu părerea mamarea Leanca văzând nedumerirea celor două dacă trebuie sau nu trebuie să o cheme şi pe baba Mira.

- Şi dacă o chemăm ce, este cea mai bătrână din sat şi cine ştie mai bine decât ea rostul la morţi, nu poate fi decât de ajutor…măcar să ne spună ce să facem şi cum să facem, că de ajutor… este bătrână de nu mai ştii rostul anilor, zice muma Rada ca şi cum ea ar fi fost cea care să hotărască.

- Dar bâtica s-a gândit la toate, să vă spun ce mi-a zis mie cu câteva zile înainte, parcă a avut presimţire: Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui şi pe voi!!!… Să o chemi şi să vorbiţi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să fie îngrijorată,… ce, crezi că ea nu vede că mie nu prea îmi este prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut unşpe cămăşi… că unşpe eraţi şi voi…după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una… numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… Despre baba Mira nu mi-a zis, nici n-a adus vorbă despre ea, dar dacă am zis să o chemăm, fie, să o chemăm că şi aşa ea n-o să se bage prea mult, că doar ştii cum e baba Mira. Vorba este de cămăşi, că de, dacă a zis să dăm cămăşi trebuie să dăm cui şi cum a zis ea. Cămăşile cusute cu arnici în culori aprinse să le daţi, mi-a zis, celor tinere, care nu au copii, şi să le mai daţi câte o sticlă plină cu vin roşu. Să bea şi bărbaţii lor, să ştie că m-am gândit şi la ei. Vedeţi că unele sunt cu mov şi albastru, să le daţi celor care au copii şi să le mai daţi câte o puică mică, din alea scoase în primăvara asta. Să-şi aducă aminte de mine de fiecare dată când vor da grăunţe la păsări. La alea venite de la Frasinu, Băneasa şi Dăiţa să le daţi cămăşile cu ajure şi să le mai daţi câte o raţă. Au bătut atâta drum. Vorbea cu atâta siguranţă încât, credea ea, este exclus ca vreuna dintre cele la care ea s-a gândit să nu vină. Mi-a şi spus că pe unele nici nu-şi mai aminteşte de când nu le-a văzut.

Numărate de câteva ori, o cămaşă a rămas nerepartizată. Nu mai ştia Jana dacă şi pentru ea i s-a zis vreun nume, dar ţinea minte că a spus de câteva ori Să le daţi pe toate, auzi tu, Jano, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie.

Cămaşa despre care Jana nu-şi aminteşte să fi fost pusă în legătură cu vreuna din nepoate avea câteva cusururi. Pânza nu era chiar aşa de albă, iar în căputa poalelor avea două pete Era neîmbrăcată şi petele se vedeau numai dacă te uitai atent. Era singura la care arniciul negru folosit la cusătură era un negru spălăcit şu nu negru corb, ca le celelalte. În plus era singura dintre cele nouăsprezece cămăşi care, la gât, nu avea cheutori cu nasturi sidefaţi ca toate celelalte, ci nişte butoni galbeni. Se vedea că nu sunt pe potriva cămăşii. Pe poale nu avusese arnici suficient de aceeaşi cuolare, greşise sau Dumnezeu ştie ce făcuse că apăreau trei nuanţe de negru. Toate astea le vedea cineva dacă se uita atent. Dar cine să se mai uite la aşa ceva cănd cămaşa era de pomană? Şi poate mai erau şi alte cusururi neobservate... Şi-au dat cu părerea, după ce s-au gândit la mai multe vecine, dacă să o dea tuşii Tinchii sau naşii Sichii. Au hotărât până la urmă ca naşa Sica să o primească, să fie de pomană!

- Sica asta, mie una nu-mi place, să v-o spun p-a dreaptă, dar să nu mă întrebaţi de ce,… şi uite… de ce mă bag eu… voi, fata mea, hotărâţi, intervine fără a fi întrebată baba Mira. De ce făcea o asemenea apreciere baba Mira n-au înţeles cele trei femei pentru că, ăsta era felul ei, baba Mira nu se băga, nu intra în vorbă decât în chestiunile care o interesau pe ea.Trecea ca cea mai discretă femeie, dar şi dacă doreai o relaţie despre un om al satului, cea mai sigură relaţie tot baba

Mira ţi-o putea da.

Au chemat-o pe naşa Sica şi, lăsând a se înţelege că ele au hotărât, fără ca bâta Dobra să fi rostit şi numele ei, i-au dat cămaşa. Sticlă cu vin, puică sau raţă nu i-au dat. Au uitat. Puteau să-i dea, nu era mare lucru, aveau de unde.

Când se întorceau de la cimitir, femeile au luat-o pe uliţa lui Radu Gomeajă, iar bărbaţii pe poteca de la marginea satului pentru a se spăla pe mâini la Stan Umbră.

La intrarea în curte, toţi erau aşteptaţi cu cana cu apă şi cu un prosop de baba Mira, ea nu mersese la cimitir. Era bătrână, iar la Mitu Văduvici aveau de urcat dealul de era greu şi pentru unul mai tânăr.

Lume multă la masă. Cu zicerea Dumnezeu să primească şi cu paharele pline, bărbaţii îndemnau la vorbă şi voiau ei să ştie de ce Dumnezeu nu dă tuturor oamenilor acelaşi număr de ani de trăit.

Şi pentru că moş Ghiţă Damicoj o dădea exemplu pe baba Mira, bătrâna, la supărare şi ea se întreba de ce nu o ia Dumnezeu, îi zice:

- Doamne,… Ghiţă păcătosule, de-ar trebui să muncească Dumnezeu pentru a ne ierta nouă păcatele, la tine ar trebui să lucreze mai mult decât la noi toţi!… auzi la tine vorbă!… Păcatele se fac Ghiţă şi cu vorba şi cât vorbeşti tu, te speli în păcate.

La al câtelea pahar ajunsese moş Ghiţă îţi puteai da seama după atenţionarea pe care o făcea preotului:

- Ascultă încoa la mine părinte, eu, dacă beau un pahar de vin, nu mai cred şi ştiu că fac păcat, dar, ce să fac, să nu mai beau? Dumnezeu, de câte ori îl rogi să te ierte, te iartă, iar eu mă rog să mă ierte mai mult când beau!

- Tată Ghiţă, îi răspunde preotul, aşa e, cum zici dumneata, dar fiecare va da seamă în faţa lui Dumnezeu de toate câte le face aci pe pământ. El este cel care trebuie să aleagă între ceea ce este bine şi ce este rău. Dumnezeu doar îl răsplăteşte pentru ceea ce a făcut bine şi-l pedepseşte pentru ceea ce a făcut rău. Sigur că băutura fără măsură te duce spre fapte necugetate, sigur că se cuvine să ne abţinem.

Şi cred că este mai bine să o mai răreşti cu băutura pentru a te prezenta de mai puţine ori în faţa lui Dumnezeu cu rugămintea de a te ierta…

- Că bine zici, părinte, aşa zic şi eu când nu beau, dar dacă tot Dumnezeu a făcut şi băutura, ce stric eu? N-a transformat Domnul Isus apa în vin la nunta aia...

- …Din CanaGalileii,

- …da,… dar tot Dumnezeu a zis oamenilor să bea şi să se veselească…

- …dar Dumnezeu cere măsură în toate… cumpătare, iar dumneata, tată Ghiţă, ştii unde îl duce pe om beţia… acu nu se poate zice că dumneata eşti un beţiv dacă bei un pahar mai mult, dar ai văzut ce-a făcut Ilie Plăpumaru… băutura l-a împins în păcat, n-ar fi făcut ce-a făcut, de nu-şi pierdea capul în cârciumă…

Nepoată-sa, Rada, făcându-i semn discret,…

- Lasă, unchiule, şi pe alţii să mai vorbească cu părintele că păcatele matale ţi le iartă Dumnezeu, la oamenii buni li se iartă…

- Nepoata crede că eu m-am îmbătat… că am dat Noroc în loc să zic aşa cum se zice la mort, dar eu aşa m-am obişnuit. La mort merg foarte rar, pe când la cârciumă…

- Glumind cu fineţe, părintele Dumitrescu îi zice:

- Vezi, tată Ghiţă, de ce te iartă Dumnezeu pe dumneata de fiecare dată când îl rogi să te ierte: spui adevărul… şi în acest adevăr stă şi forţa ca, într-o zi, să nu mai bei decât până te… veseleşti şi nu până nu mai ştii că te veseleşti…

Uitându-se la nepoată-sa Rada care nu-l slăbea din ochi, moş Ghiţă înţelege că nu mai trebuie să continuie cum începuse şi, pe un ton serios, îi zice ca şi cum în grija lui ar fi fost şi până acuma aranjarea mesei:

- Radă, tată, luaţi păhărelele astea de ţuică, văd că nu mai bea nimeni, să nu se verse vreunul pe-aci că e păcat, e muncă de om…

- Să nu ziceţi părinte că tata Ghiţă nu este grijuliu cu… munca omului, intervine, Dumitru Iovii, vedeţi ce grijă are de pahare…

Cu tact, părintele întrerupe discuţia şi, binecuvântând bucatele pentru cei care urmează a se aşeza în continuare la masă, se retrage chemat de alte griji în alte locuri.

La poartă, în uliţă întâlneşte pe naşa Sica ascunzând jenată ceva la subsuoară:

- Lele Sico, dumneata, vecină aci şi parcă şi rudă după câte ştiu eu cu răposata, vii aşa de târziu? Sau, încearcă să atenueze părintele observaţia, cu atâtea nepoate tinere câte am văzut aci nu mai era nevoie de ajutorul vecinilor?…

Fără să mai aştepte răspunsul femeii, preotul îşi vede de treburile lui, dar naşa Sica se-ntreabă dacă nu cumva părintele i-a ghicit intenţiile ei.

- Să fi ştiut părintele ce ascund eu la subsuoară?! De ce zice părintele despre rudă… răposata… atâtea nepoate…ajutorul vecinilor?!… Ezită dacă trebuie să mai intre sau să se întoarcă acasă. Crezând că a fost văzută de lume şi pentru a nu arăta că este o femeie slabă, Sica întră în curte, trece pe lângă masa încă plină de oameni într-un pas mai apăsat decât s-ar fi cuvenit şi intră în casă. Strigă, fără să se gândească dacă nu cumva atrage atenţia celor de la masă, pe cele care îi dăduseră cămaşa, ultima dintre cămăşi pentru care baba Dobra nu dăduse nume sau dăduse, dar uitase Jana. Dintre toţi care se aflau la masă, baba Mira a fost cea care a înţeles despre ce este vorba:

- Sica trebuia să fie aici, ca vecină trebuia să dea o mână de ajutor chiar dacă nu era chemată mai ales că sunt şi rude, iar până acum, toată ziua bună-ziua fina-n sus, fina-n jos, din finică n-o mai scotea şi acum, uite la ea ce înţepată este, şi fără să o invite şi pe ea naşa Sica, se duce şi ea în casă.

- ...nu, finică, nu, nu-mi trebuie… că eu nu sunt mai prejos decât… şi, când vede că a intrat baba Mira, nu mai înşiră numele pe care probabil le avea pregătite drept argument. Cu nasul ei ascuţit, acum ridicat parcă a râcă, în acelaşi pas agitat cum venise, dar cu faţa puţin mai încruntată iese tot pe poartă, deşi ar fi putut să treacă pârleazul ce era între cele două curţi. N-ar mai fi luat masa de la un capăt la altul, n-ar mai fi fost văzută de atâtea femei mâniată şi ea asta vrea. Lumea să ştie că ea a venit praştie şi a plecat glonţ. Simţea că tocmai acest lucru îi face bine. Se vrea privită de lumea aflată la masă şi chiar se gândea cine şi ce va zie în urma ei că n-am ajuns de râsul lor, ce crede ea, fina?!

Rămase singure, uluite de sporovăiala naşii Sichii, nepregătite pentru o asemenea întâmplare, cele trei, nebăgând de seamă că între timp intrase şi baba Mira, au amuţit. Se uitau una la alta şi încercau să înţeleagă cine a greşit sau dacă s-a greşit cu ceva Baba Mira, rămasă în tovărăşia celor trei femei, după plecarea val- vârtej a naşii Sichii, pe care… las-că eu o ştiu de copil, nu s-a schimbat, tot copil a rămas.

Afurisită femeie, ochi de vulpe, glas de ciocănitoare şi mânie de lup! Asta este, n-o ştiu eu!? Gura ei, meliţă, n-o întrece nimeni. Nu ştiu dacă voi vă mai amintiţi, când omul ei, beat în căruţă, l-a bătut careva şi a umplut satul că omul ei a fost chinuit de… auziţi voi ce i-a venit în cap, că a fost chinuit de necuratul

Fetele mele, zice psaltirea şi e bine să luăm aminte:

În parabole îmi voi deschide gura,

Lucruri umbrite rosti-voi din cele ce-au fost la-nceput,

Câte-am auzit şi-am cunoscut

Şi câte părinţii noştri ne-au povestit.

Şi, după ce a recitat în acord cântat, cum auzise că a recitat preotul când a fost ea la biserică, baba Mira nu era o femeie pe care fiecare duminică s-o găsească în bisecrică, dar când se ducea, era numai ochi şi urechi pentru că urechea aude şi ochiul vede, amândouă sunt lucrul Domnului, le-ndeamnă să ia aminte că nu e bine să-i dai cinstire omului fără Dumnezeu. Omul care vrea să se despartă de prieteni caută pricini, dar în toată vremea va fi vrednic de ocară, le mai spune baba Mira din ceea ce auzise ea la biserică. Calul de dar nu se caută după dinţi, iar nemulţumitului i se ia darul pentru că e bine să te mulţumeşti şi cu puţin, când nu se poate să prtimeşti pe cât ai vrea sau pe cât ai avea nevoie!

În timp ce baba Mira slobozea cimilituri cu tâlc legat de întâmplarea cu naşa Sica, cele trei femei suceau pe toate părţile cămaşa neprimită ca pomană să vadă, eventual, pricina pentru care fusese adusă înapoi cu gâlceavă... Defectele pe care le ştiau că le are cămaşa parcă dispăruseră şi ele, pentru ca vina naşii Sichii să fie şi mai mare.

- Jano, mamă, nu cumva mama ţi-a spus cui să o dăm şi tu ai uitat, întreabă Leanca pe noră-sa, nemulţumită oarecum că, noră şi ea babei Dobra, nu a fost chemată şi ea când a fost discutată problema cămăşilor.

- Fetele mele, intervine baba Mira, nu e timp de sfadă în cuvinte otrăvite. Luaţi, mamă, cămaşa când răposata face trei săptămâni şi mergeţi la biserică şi o daţi primei copile pe care o veţi vedea intrând în biserică. Să nu o întrebaţi cum o cheamă, să nu o întrebaţi a cui este şi nici dacă îi place ce îi daţi voi. Nici fata să nu ştie de la cine a primit şi nici pentru ce a primit şi darul vostru va fi primit de Dumnezeu. Să nu vă supăraţi pe nimeni şi să nu rostiţi vorbe de ocară pentru că Dumnezeu dă fiecăruia după fapta sa…

Mergeţi la treburile voastre că sunt multe de făcut şi n-are, fata mea, cine să le facă dacă nu le faceţi voi.

Autorul nu mai ştie ce le va mai fi zis baba Mira şi nici ce vor mai fi făcut cele trei femei. Nu ştie nici dacă vreuna dintre ele a mers la biserică pentru a da primei copile, ce va fi văzută intrând în biserică, darul răposatei spre pomenire.

O simplă întâmplare de viaţă relatată cum a fost. Nici chiar preocupare pentru expresie nu a existat tot în mod intenţionat. Critica literară va fi poate decepţionată că se mai scrie încă aşa: fără personaje enigmatice, fără analiză psihanalitică, fără complexitatea personajului urban, fără introspecţii şi intruziuni, fără mofturi şi moftangii, fără nimic extraordinar.

Cititorul va fi şi el nemulţumit: lipsesc situaţiile limită, satul este o temă desuetă, faptul de viaţă nu depăşeşte normalul, nimic S.F., nimic la limita cunoaşterii.

Atunci, dacă şi critica literară şi cititorul vor aprecia astfel, pentru ce autorul a mai scris aceste lucruri? Pentru că a simţit nevoia şi, s-a-ntrebat în sine, literatura nu stă, probabil, şi în lipsa aspectelor semnalate? Şi-a răspuns singur: probabil nu sigur, dar sigur probabil.

1 octombrie - 3 noiembrie 2003, Brăila, deşi faptele s-au petrecut în altă parte.

Gheorghe Calotă

 

FEMEIA – UN CÂNTEC PRINTRE AMINTIRI

Dacă femeia ar fi un pahar cu apă de izvor, atunci ea ar fi pe cale de dispariţie fiindcă însetaţii pământului ar sorbi-o dintr-o înghiţitură; dacă ar fi un fruct gustos, atunci ar fierbe în cazane, spre deliciul consumatorilor de dulceţuri şi băuturi alcoolice. Dar femeia nu este nici apă şi nici fruct care să potolească poftele gastronomice ale barbaţilor.

Întrebând un medic ginecolog ce e femeia, mi-a răspuns zâmbind că este o banalitate. Am făcut ochii mari, mi-am stăpânit pe cât posibil pornirile năvalnice şi-am aşteptat ca un copil docil continuarea. Motivaţia este lesne de înţeles. Am întrebat apoi un pensionar în care încă mai mocneşte focul dragostei şi mi-a răspuns că poate fi o a doua viaţă, dar şi un sprijin la bătrâneţe! M-am îndreptat apoi către un traficant de carne vie şi mi-a răspuns privindu-mă de sus: marfă, bani! Ştiam! De ce l-oi fi mai întrebat? Şi mi-a răspuns şi un copil: Mama!, iar un elev din clasele primare mi-a spus răspicat: Doamna! E uşor de observat că nu am făcut trimitere nici la adolescenţii în care tropăie hormonii şi nici la bărbaţii tineri cărora le place mâncarea gustoasă, dar preferă înainte de toate formele apetisante ale aceleia care-i zâmbeşte pe sub gene!

În fine, ar fi multe de spus, dar îndrăznesc să afirm că femeia este fiinţa plină de mister creată cu forţe nebănuite, că este o savoare amăruie plină de seducţie, care, dacă îşi pune mintea, reuşeşte să-ngenuncheze şi cea mai puternică fiară. Este făcută să mângâie, dar şi să lovească, să clădească, dar şi să distrugă, să lumineze, dar şi să întunece, să-ncânte, dar mai ales să iubească. Felul în care femeia ştie să iubească este, fără îndoială, discutabil. Din păcate, cel mai des întâlnim genul de iubire pătimaş şi-n acelaşi timp nepretenţios: oferă mult, primeşte puţin. Se mulţumeşte adesea cu firimituri scăpate printre iţele marilor iubiri, doar din dorinţa de-a nu fi singură în gând şi-n simţiri. Îngăduie bărbatului multe scuze, uneori de slabă şi proastă factură, şi-i acceptă, cu mărinimie chiar, porniri egoiste. Exagerând în ofertă, îşi lasă demnitatea călcată în picioare mai ales de speculanţii ocazionali, uitând de ea.

Trec ani mulţi şi grei, timp în care se amăgeşte, simulează plăceri, speră, aşteaptă, crede, se zbate şi se târăşte spre liman. Puţine sunt femeile care s-au născut cu o mare putere de apărare şi independenţă. Unele, spre bucuria lor, învaţă pe parcurs, ceea ce altele ştiu deja, că lumea se câştigă luptând. Slujind acestei credinţe, devin adevărate cetăţi străjuite de ziduri groase şi porţi de fier al căror lacăt se deschide apoi mai greu.

De multe ori am avut ciudata senzaţie că femeia a apărut pe pământ dintr-o răzbunare, purtând în drumul ei anevoios povara unei misiuni dificile. Controversată, dar plină de farmec (adesea nepus în valoare), merită să fie iubită cu mai multă responsabilitate. Bărbaţii ştiu că femeile deştepte sunt incomode şi-n locul lor preferă femeia-păpuşă pe care o manevrează uşor, fără bătaie de cap.

Dar, şi-ntr-un caz şi-n altul, femeia rămâne scânteia unui joc fără de care viaţa s-ar scurge ca apele unui râu liniştit care nu-ţi spune nimic. Puţină învolburare, niscaiva spumă, ieşire din matcă sunt doar câteva picanterii pe care viaţa le cere.

Aşadar, să dăm femeii lumina de care are nevoie, s-o scăldăm în picuri de iubire şi s-o-mbrăcam în haina tinereţii fără bărtrâneţe, ajutând-o să-şi recâştige identitatea atunci când vânzătorii le-o fură.

Să mulţumim femeilor care ne-au marcat existenţa într-un fel sau altul şi să le fim sprijin în momente de cumpănă, dăruindu-le respect şi soare în priviri! Iar ca femeie ce mă aflu, dăruiesc un zâmbet prietenesc, acum la-nceput de martie, acelora care au ştiut să iubească frumos şi adevărat macar o dată!

Angela Burtea

 

FLUTURI DE-O ZI

- Nasolule ! Urât tată ai avut! Era odată un refren, când voiai să glumeşti cu cineva.

- Nici cu tine nu mi-e ruşine! Bocciule!

Se complimentau doi prieteni. Se aflau la o masă în restaurantul Privighetoarea din Grădina Mare. Erau în deceniul cel mai bun din întreaga propagandă socialistă, perioada 1970-1980; o propagandă ca o spumă rozalie, care mai stăruie în amintire; a fost, dar a trecut… Cine a trăit în Brăila în acea vreme şi, mai ales, cine a fost tânăr şi a iubit pe atunci, îşi aminteşte şi îmi dă dreptate.

- Măi, e vară, e plin de verdeaţă în jur, dar nu e bere şi nu e muzică!

- Da, păcat de bolta asta de viţă, că simţi că stai degeaba sub umbra ei. Ăştia nu se pricep să facă comerţ. Cum să stai pe căldura lui cuptor numai cu apă minerală şi cu votcă; dacă nu te ţin balamalele? O bere ar fi acum mai grozavă ca o femeie blondă...

Era luna iulie, soarele ardea pietrele şi asfaltul; căldura îi copleşea pe trecătorii mai puţin ocupaţi şi îi împingea, pur şi simplu în cârciumi. Cine avea timp să se retragă în Grădina Mare, era un privilegiat.

- Ia vezi, măcar nişte măsline au? Aş completa foamea din mine cu ceva.

Cel mai tânăr se ridică de la masă şi se duse la bar să întrebe. Veni înapoi cu o pungă de alune.

- Ah! Alune? Astea cer bere şi mai rău! Ce ne facem?

- Mâncăm alunele şi plecăm de aici!

- Nu! Nu mâncăm nimic! Doar plecăm şi le ronţăim pe drum, sunt aşa de sărate!

- Păcat, insistă cel mai tânăr. Aş mai fi stat în grădină. Prea e zăpuşeală afară. Îmi place aici şi numai aici cred că aş putea să scriu şi eu cândva o poveste.

- Ce fel de poveste? Mai întâi trebuie să fantazezi şi apoi să scrii, îşi dădu cu părerea cel mai în vârstă, maistru la uzinele Progresul.

- Ei, am mai discutat noi. Ceva misterios, ceva despre comori ascunse, cum a fost aia descoperită de Nedelcu Chercea, despre stafii care bântuie noaptea casele, despre figurile sinistre ale oraşului…

- Cum a fost Terente?! Vrei să spui.

- Cam aşa! Şi multe altele. Dar mai întâi trebuie să mă mai documentez, zise tânărul, student la Galaţi, la litere, acum în vacanţă.

- Te duc eu la un moş în Pisc, să îţi vorbească de Terente. Era fabulos! Lua bani de la boieri şi îi dădea la săraci ! Merită să te interesezi de el. Un fel de haiduc…

- Da, mi-a zis şi mie un fost gardian, om bătrân, că a auzit cum a fost prins Terente, dar eu vreau să ştiu ce făcea înainte să fie prins.

- Vrei isprăvi de ale lui, nu? dori să se clarifice maistrul.

- Da! Astea au valoare, faptele lui, nu ale altora, cum l-au atras în cursă…

- Ei, sunt mulţi ani de atunci, de la început de secol 20. Noi nu ne născusem, ce vrei. Lucrurile astea se uită. Hai să mergem! Mi-e sete!

- Şi mie mi-e sete. Hai să luăm nişte sirop de zmeură cu sifon! propuse studentul, văzând în galantar o sticlă de sirop părăsită.

- E dulce, nu vreau! Vreau bere. M-aş duce după o bere şi până în Lacu Sărat!

- Eşti prea de tot. Eu sunt în stare să renunţ şi să mă duc, să mă arunc în Dunăre. Fac o baie şi mă răcoresc.

Doar coborai scările şi mergeai pe un drum scurt printre vechile magazii de mărfuri, altă dată pline cu grâne, acum unele dintre ele pline cu saci de cafea. Veneau vapoarele din ţările calde şi deşertau la Brăila cafeaua pentru o ţară întreagă.

- Nu! Hai să luăm toate cârciumile la rând până găsim bere ! articulă maistrul, cu glas încleiat.

- Sau până în Lacu Sărat! Dar nu pe jos, că ne topim…

- Hai la tramvai! exclamă maistrul, jucându-se cu pălăria de paie.

- E departe şi până la tramvai, abia am putere să stau la umbra asta.

- Dacă mergeam de dimineaţă la ştrand sau la plajă, acum am fi băut măcar apă din Dunăre.

- Domnii ar dori să comande ceva? Apăruse un ospătar subţirel, nervos, cu ochii ca două băşici de peşte şi broboane de sudoare pe frunte; ţăcănea nervos dintr-un tirbuşon şi îşi făcea vânt cu un prosop scurt, alb.

- Adu-ne un sifon rece, până ne mai gândim noi!

- Aduc sifon, da’ rece, nu prea! Îl ţinem la umbră, că gheaţă nu ne-a adus astăzi.

- De ce? TAPL-ul nu se ţine de cuvânt?

- Aduce gheaţa de la Galaţi, dar ieri, şoferul a avut o treabă pe la Miliţie şi nu a mai venit azi la sevici’.

- Dacă a fluierat în biserică! glumi, Jean.

- Dacă sifonul nu e rece, îmi vine pe nas! interveni studentul.

- Cum doriţi, făcu ospătarul indecis, şi se răsuci pe călcâie.

- Cred că s-a simţit ofensat, observă maistrul. Ia-i jignit sifonul!

- Să fie sănătos! Dar mi-e sete, de-mi vine să sar de aici de sus tocmai în Dunăre.

Studentul, Grig, după numele lui, privea din Grădina Mare înspre Dunăre; diferenţa de nivel este cam de 100m. Iar fi fost, însă, imposibil, sa ajungă mai devreme de 15 minute la malul Dunării, fiindcă nu era pasăre. Trebuia să parcurgă drumul prăfuit printre magazii. Soarele saharian care pârjoleşte vara Bărăganul, descurajează orice încercare de a te muta de la umbră la soare.

- Şi o hrubă în care să ne băgăm, ar fi bună acum. Ce ne-am mai răcori. Erau deştepţi turcii ăia când au umplut Brăila de hrube.

- Cică majoritatea s-ar fi surpat.

- Eu cred că ăştia de la primărie le ţin secrete. Nu prea ştim unde se află ele acum!

- E una pe strada Cetăţii… au făcut o cramă acolo… şi e răcoare şi au vin grozav, numai pentru export. Nu pătrundem noi acolo…

- De ce? Ce-avem noi?

- N-avem pe nimeni! Asta e!

- Eu n-aş bea vin acum, chiar să pot să ajung în hrubă. Vreau bere!

- Mai ştiu o hrubă pe Vadul Traian, dar e astupată. Acolo nu a fost cramă niciodată. Pe acolo treceau turcii pe sub Dunăre, pe malul de vizavi. Dincolo de Dunăre îşi ţineau caii şi tunurile. Când îi ataca cineva în Brăila, fugeau prin hrube vizavi, încălecau pe cai şi fugeau în Dobrogea.

- Dar cine naiba îi ataca, fiindcă ei erau tartorii locurilor astea, Brăila era raia, adică garnizoană de hotar?

- Mai apăreau răzmeriţe cu ţărani, ori mai venea câte o căpetenie rusească cu soldaţii, că şi ruşii tare au mai râvnit la locurile astea! Cine mai ştie acum…

- Da, şi tu ştii câte ceva din trecut. Dacă aş şti şi eu, aş scrie povestiri despre trecutul ăsta.

- Du-te la Muzeul de Istorie. Fă o documentare acolo şi afli mai multe despre vremuri ce-au trecut. Afli şi lucruri pe care le-au uitat bătrânii. Au documente din vremea lui Panait Istrati şi chiar de mai înainte... cu mişcarea muncitorească din port...

- Ne-a mai trecut timpul aşteptând, realiză Grig. Ştii ce-am să fac acum? Nu mai pot de sete! Mă duc să fac baie în bazinul Ciobănaşului.

Era şi mai este, încă, în mijlocul grădinii o statuie de marmură, un ciobănaş rezemat de o stâncă, sub care susură un izvor. Apa se scurgea limpede într-un bazin oval la picioarele ciobănaşului, cam de jumătate de metru adâncime.

- Până vii înapoi, poate vine maşina cu bere!

- Poate! Eu cred că o să mă răcoresc sigur!

Grig plecă şi intră în bazinul cu apă de la picioarele ciobănaşului. Se uită în jur, nu îl vede nimeni. Se bălăceşte puţin satisfăcut ; apa este foarte caldă, mai răcoroasă oricum decât asfaltul. Îşi cufundă şi capul în apă. Trage apă pe nas, bea apă, de sete, dar nu simte că se satură.

În timpul ăsta Jean se plictiseşte. Are senzaţia că a pierdut timpul degeaba. Se ridică şi iese din restaurant. În treacăt îl vede pe ospătarul cel scorţos, ascuns după o cortină, sorbind dintr-o sticlă de bere. Ar vrea să îl întrebe, de unde o are, ar vrea să îl înjure. Dar nu face nimic. Tace şi iese trist, îndreptându-se spre statuia ciobănaşului.

- Auzi, Grig! Ieşi afară! Ăştia au bere în restaurant, dar n-au vrut să ne dea şi nouă! L-am văzut pe chelner, băgând în el o sticlă. Hai înapoi! Să ne dea şi nouă!

- Nu te-aud ! Am apă în urechi!

Jean îi repetă ideea, strigând mai tare.

- Hai înapoi, că ăia au bere, am văzut eu!

- De aia vor da faliment! Fiindcă sunt neamuri proaste! Noi suntem doar fluturi de o zi! Vom asista la prăpăd şi ne vom amuza,zburând! Hai mai bine la Dunăre, să ne scăldăm, să bem apă, să scuipăm în Dunăre, că ea nu se supără! Ea nu se supără pe nimeni! Acolo putem să înjurăm pe oricine, de la ospătar în sus, şi nu ne aude nimeni!

- Până ieşi tu din bazin, mă duc să mă atârn de limbile ceasului vegetal! Vreau să opresc timpul în loc! Ce zici?

- Du-te, am să vin şi eu, apoi ne suim în Castelul cu apă, să facem amândoi baie şi să ne răcorim până la oase!

- Să le arătăm neamurilor proaste, care mor de plictiseală, că se poate trăi şi altfel, mai palpitant, mai periculos!

În Grădina Mare există de mai multe decenii un ceas vegetal cu cifrele scrise din flori colorate şi două limbi de lemn care arată orele. Este o raritate; o replică a sa mai există în Paris.

Castelul de apă este înalt de circa 50m, este o curioziate a oraşului, şi este vizibil din puncte destul de îndepărtate ale Brăilei sau de peste Dunăre. La umbra lui stau deseori vara plimbăreţi prin grădină, dar puţini au avut privilegiul să urce pe scara în spirală până spre vârf, unde se aflau în trecut nişte bazine cu apă.

Jean, un tip hotărât, de felul lui, plecă pe alee înspre ceasul vegetal, care, bineînţeles, nu funcţiona, fiindcă aşa sunt multe la noi, mai ales în arşiţa verii.

Când îţi pui o dorinţă, trebuie ca, mai întâi, să ai şi multă baftă, pentru ca ea să se împlinească.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATITUDINI

GULGUTE POLITICE OPĂRITE ÎN SEU RÂNCED DE PARTID

(Un greţos fel de mâncare televizat)

Când reproşezi cuiva că face rabat de la regulile fair-play-ului, pentru lipsă de sportivitate în politică sau comunicare, îi spui Murdară pâine mai mănânci, amice!

S-au consumat alegeri, s-au consumat fonduri maxime, s-a reuşit, în sfârşit, alcătuirea unui guvern, acceptat de parlament, toate regulile constituţionale au fost împlinite, dar liniştea aceea lucrativă şi spornică de care au nevoie toate instituţiile statului, pentru a se lupta cu criza economică, nu s-a aşternut.

În schimb, gulgutele politice cresc precum celebrii pepeni de Dăbuleni.

Eminenţele cenuşii din partide rămase după alegeri fără obiectul muncii, atacă noi variante de lucru; îşi folosesc imaginaţia pentru a-i ţine pe români cu sufletul la gură. Dacă funcţionari conştiincioşi din toate ierarhiile se încordează să îşi facă cât mai bine munca prin ministere şi alte instituţii, pentru a răspunde nevoilor obşteşti de iarnă sau de vară, apar voci din off, care trebuie să acopere prin zornăiala lor de tinichea, zumzăitul productiv al albinelor lucrătoare.

Gulgutele şi fumigenele se lansează aproape zilnic şi întunecă ecranele patriei. Zvonurile comuniştilor de altă dată erau mici copii care alergau împleticindu-se; acum, toate falsul şi sperjurul au devenit analize profesioniste, iar talk show-urile fără cap şi coadă toacă mărunt nervii miilor de gură-cască, uimiţi de ce se mai poate întâmpla altora.

Audienţa trebuie să ştie că mai este puţin până când teroristul Omar Hayssam va călca iar pe pământul patriei, extrădat din ţara sa natală. Îl vom vedea din nou în carne şi oase, şi vom afla, în sfârşit, cum a şters-o de sub nasul autorităţilor, în cala unui vapor, ascuns printre berbecuţi, ori ca un domn fercheş cu paşaport de pe la Aeroportul Otopeni.

Şi analiştii îşi dau cu ideea, emit ipoteze, se mai şi contrazic între ei, se silesc să pară cât mai credibili. Logica stă modestă deoparte, ca o rudă săracă, nu are loc la masă, şi dacă te întrebi care este utilitatea informativă sau, mai mult de atât, educativă, a acestor dialoguri, nu găseşti un răspuns serios.

Dar când însăşi numele teroristului numărul 1 a început să agaseze, atunci apar gulgute colaterale. Subiectul pare inepuizabil şi peren spre etern. Una dintre victimile răpirii ştia încă din ţară că va fi răpită, dar a acceptat; voia să dea o lovitură de imagine şi să ajungă dintr-o dată celebră. Era ziaristă şi spera să facă astfel tiraje bombă.

Asta-i culmea! Hai să mă joc de-a viaţa şi de-a moartea! Ca să impresionez poporul! O gulgută care ocupă timp şi spaţiu de emisie şi tipografic, aşa ca să ne mai umple timpul, fiindcă noi nu ne grăbim, doar planeta se grăbeşte!

Se lasă liniştea peste ţară o zi, nu mai mult, analiştii apucă să discute bugetul pe 2010, conţinutul lui, sărăcia lui, perspectivele şcolarilor şi profilor, ale bolnavilor şi doctorilor, ale şoselelor pline de gropi, ale puţinelor locuinţe pentru tineri.

Gata! Destul cu atâta realism, cu atâta seriozitate. Să nu neglijăm ratingul, să nu ne scadă încasările din reclame, din reclamele alea imbecile, repetate de mii de ori, până simţi că îţi vine să emigrezi... Staţi aşa, de după colţ ne pândeşte o nouă gulgută!

Vor fi impozitate averile mai mari de 500.000 euro! O veste deocamdată în proiect care pare să mai aline amărăciunea milionelor de săraci. Parcă îi şi vezi sperând că din prinosul marilor averi făcute în doar 20 de ani, se vor înfrupta şi ei câte un pic, preţ de o iluzie...

Cum să fie votată o asemenea lege de proprietarii unor astfel de averi? Cum să îşi ciupească ei bogăţiile şi să dea celor defavorizaţi? De unde atâta filantropie în junglă? Doar fumigene de înecat plămânii! Doar afirmaţii paralele cu realitatea, discuţii, analize; nimic, doar pierdere de timp. Gulgute opărite în seu rânced de partid!

Nu apucă să se sleiască ultima gulgută şi aflăm că de anul acesta vom plăti impozite pe hamburgeri şi pe pizza, fiindcă sunt mâncăruri care dăunează grav sănătăţii. Gulgutele nu dăunează grav sănătăţii! Nu, fiindcă ele nu sunt comestibile. Doar te fac să speri câte ceva, îţi ocupă timpul şi te ameţesc de cap. Dar curând vine alta, se înşurubează în urechile tale, o uiţi pe cealaltă şi tot aşa... şi mereu aşa... ca într-o îndrăcită horă a nimicului.

Cireaşa de pe tort, însă, abia acum o gustăm!

La marea cofruntare televizată desfăşurată între Mircea Geoană şi Traian Băsescu înaintea ultimului tur (pardon, tun) al alegerilor prezidenţiale din 6 dec. 2009, asupra lui Geoană s-a acţionat prin mijloace parapsihologice. A fost agresat psihic, dar invizibil, a văzut flăcări violete; cert este că s-a fâstâcit şi a răspuns copilăreşte la ultima întrebare a intransigentului său contracandidat, care purta, întâmplător sau nu, cravată violetă!

DE CE L-A VIZITAT CU O SEARĂ ÎNAINTE PE SORIN OVIDIU VÂNTU LA EL ACASĂ?!

O întrebare neaşteptată! Candidatul Geoană a răspuns evaziv; că el nu are nimic de ascuns, că este liber să se ducă unde vrea... dar nu a precizat de ce a fost, totuşi!

Stupoare! Nimeni dintr-o asistenţă de milioane nu se aştepta la un asemenea răspuns. Unul moale, neconvingător. De ce oare? A fost supus domnul Geoană unui atac energetic, care l-a sleit de puteri şi brusc s-a comportat ca un elev prins copiind? Posibil!

Câţiva meşteri parapsihologi au fost văzuţi asistând la confruntare. Despre capacităţile lor invizibile nu ne putem pronunţa. Trăim totuşi înt-o lume materială şi nu credem nimic, până nu vedem. Am remarcat însă efectul; un răspuns evaziv, de şcolar vinovat, în loc de unul tranşant sau de o glumă cu tupeu, care ar fi fost gustată foarte bine de imensa asistenţă.

Iată! Gulgută sau nu?! Atac energetic sau nu?! Flăcări violete sau nu... Efectul s-a putut observa. Dar, dacă, tocmai atacul energetic nu a mai fost o gulgută şi a fost unul real?!

Oare, în ce lume am ajuns să trăim şi cât de mult s-a complicat politica asta?! Ne face să luăm normalul drept anormal şi invers, ca să îşi atingă scopurile?!

Din Jurnalul Naţional ne mai sare în ochi o ştire, chiar aşa! În anul 2010 vor fi concediaţi din sistemul bugetar 200.000 de salariaţi, iar pe ministrul muncii, responsabil de decizia asta, îl cheamă Şeitan, în turceşte, drac!

Vă spun sigur că ultimele două nu mai sunt gulgute opărite, ci adevăruri grele!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

PUŞCA ŞI CUREAUA LATĂ!

Afirmaţia se referă la puşca guvernamentală care a pus cătarea pe câteva categorii de pensionari, pe cei pe care i-au lăsat toate puterile, inclusiv puterea de cumpărare.

Cureaua lată este destinată celor 200.000 de bugetari, să o folosească cum vor şti mai bine, în dimineaţă când se vor trezi din somn şi nu vor mai şti încotro să o ia, nemaiavând grija serviciului.

Şi dăi şi luptă! Griji, nevoi şi angoase!

Bugetul gâtuit de ineficienţă gâlgâie de impozite; taxe noi la oameni vechi, fabrici de şomeri, creaţii administrative noi, nu artistice, nu metafore, nu aurore boreale, niciun Eden, niciun Purgatoriu, măcar!

Artiştii, ziariştii, pictorii, actorii, scriitorii, atâţi câţi mai sunt, aşteaptă să li se umble în buzunare... Creatorii trebuie să plătească, fiindcă aşa vor necreatorii. Cei care aud fâlfâind aripile îngerilor pe la urechile lor, în ceasuri de înălţare artistică, trebuie să-şi dea obolul pentru păcatul de a fi puţin mai altfel decât administratorii din ministere...

Va fi un an de neuitat acest 2010, va fi un an istoric, un an al protestelor şi revoltelor fără revoluţie...

Un pui de V.I.P., din vila de vizavi are obiceiul să spună în gura mare: Şi totuşi viaţa este frumoasă! Dar bunicul, care a venit din război fără un picior, îl contrazice. Îmi spune în şoaptă:

- Nu-l crede, că e nul de felul lui!

A vrut să facă un joc de cuvinte, mi-am zis:

- Exclamaţia asta are caracter de generalitate, dar nu se aplică anului 2010, spun eu, ca să împac şi capra şi varza.

Migrenele şi greţurile încep încă din luna ianuarie, până la Sfintele Paşti, care sper să rămână neînsângerat, precum Sărbătoarea de Crăciun din 1989, mai sunt cca. trei luni şi gripa porcină avansează...

Mulţi inşi panicaţi rup gardurile spitalelor ca să apuce un loc mai în faţă la vaccinare...

S-au înregistrat deja 100 de decese din cauza gripei noi, până în luna ianuarie, în toată ţara. Mii de oameni s-au hotărât, să se lase vaccinaţi. Îndemnurile hotărâte ale unor medici lămuresc pe cetăţenii mai hotărâţi, pe cei mai dubitativi , de felul lor, nu. Dar cu copiii cum rămâne? Fel de fel de întrebări.

Parcă m-aş închide în casă, să nu mă întâlnesc pe alei cu viruşii perfizi, plutitori în aer. Dar nu se poate; trebuie să mă duc la piaţă după apă şi pâine... şi poate şi după o carte. Caut, de mult timp, în librării o carte în care să găsesc un adevăr întreg, unul total, unul care să mă liniştească pe viaţă, nu numai pentru anul 2010. Nu găsesc decât frânturi dintr-un mare adevăr, numai afirmaţii risipite cu zgârcenie de filozofi şi poeţi. Nici unul nu a fost destul de destoinic ca să îmi lase o carte în care să găsesc toate răspunsurile, să nu mă mai frământ atât. Simt că mă lasă puterile. Nu voi găsi niciodată marele adevăr, nu mă voi hrăni niciodată cu marea linişte la care simt că am dreptul. Şi mă închid în casă şi nu mai vreau să ştiu de ce se întâmplă în jur...

Dar pe canale media, comentatori curajoşi atacă teoria conspiraţiei, a ocultismului puterii, a suspiciunilor de tot felul la nivel înalt; nu ştii ce să mai crezi. Au dreptate, nu au dreptate... Mafalda refuză să vină la tv, să ne aducă părerea cea mai autorizată. Unul, pare-se, filozof de meserie, este sigur că însăşi Europa modernă este fiica unor conspiratori abili, traşi direct din cavalerii templieri. Aceştia nu ar fi dispărut niciodată, au stat în adormire, sau amorţire, nu mai ştiu exact, şi au ieşit la luptă abia în anul 1848, renumitul an revoluţionar 1848. Dar de ce apare la Paris în acelaşi an MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST al lui K. Marx şi Fr. Engels? continuă el. Ce înseamnă coincidenţa asta? Şi unde mai pui că în acea cărticică se vorbeşte prima dată despre proletariat, despre felul cum trebuie să se unească el, ca o mare clasă socială, la nivel planetar, şi să scuture lanţurile exploatării, cu forţa, cu revoluţia etc.

Proletarii erau priviţi ca nişte templieri de rang inferior, care nu au depus jurăminte, nu au avut nici averi, dar produceau şi produc averi pentru alţii, ori, mai nou, produc plusvaloare.

Cum să nu îi dai dreptate analistului când vezi ce găselniţă a găsit?

Cum se mai leagă lucrurile şi cum a crescut manifestul în minţile europenilor de peste o generaţie, două, şi ce mai comunism au construit ei, dar şi acesta a fost nedrept, strâmb, şi a avut, la scară istorică, viaţă scurtă!

Cine putea să îşi imagineze aşa ceva?! Atunci s-a retras Mafalda de pe scena istoriei, simţindu-se jignită şi inutilă.

Închid tv plin de nelămuriri, dau drumul la radio. Un cântec popular din Transilvania:

Puşca şi cureaua lată, / Ce flăcău eram odată! Dau să închid aparatul. Bunicul îmi dă peste mână. Începe să fluiere melodia şi exclamă:

- Aşa-i nepoate! Lasă-l să mârâie! Habar nu aveţi voi ce flăcăi au fost odată. Nici nu am cum să vă explic! Voi nu mai sunteţi daci, sunteţi doar crudaci! Şi începe să fluiere, parcă, două melodii deodată... privind prin geam în ceaţa de afară.

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii