ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 12 (Februarie 2010)

EDITORIAL

MINISTRUL VREA LEGEA! DE SALARII NU POMENEŞTE!

Am adus de nenumărate ori către subiectele de prim rang, situaţia învăţământului românesc aflat, după cum consideră unii, pe o pantă descendentă. Motivele unei astfel de afirmaţii nu stau ancorate în imediata apropiere a momentului alegerilor din toamnă sau a schimbării (mult prea dese) a Guvernului. Situaţia învăţământului din ţara noastră a fost discutabilă chiar cu mult înainte de 1989, numai că pe atunci, cravatele roşii cu tricolor şi UTC-iştii nu aveam alte planuri decât să înfăptuiască socialismul. O parte din cadrele didactice de atunci s-au perpetuat politic până în zilele noaste, cu dorinţa clară, dacă nu obsedantă, de a ajunge sus şi de a dirija după ureche întreg sistemul. Momentul Decembrie 1989 nu a adus nici până astăzi acea schimbare, tocmai datorită faptului că aceasta nu era dorită de toţi cei care activau în acea perioadă.

Reminiscenţele centralizării, coroborate cu o falsă libertate acordată cursanţilor, a dus în cele din urmă la dezechilibre, unele dintre ele având consecinţe şi efecte care au şi început să se vadă. Şi primii oameni politici acreditaţi să se ocupe de sănătatea învăţământului postdecembrist, au considerat că cea mai bună soluţie este să modifici stabilimentul, să vii cu un pachet legislativ, frumos aranjat între copertele a ceea ce cu mândrie se vrea a se numi Legea Învăţământului. Da, denumirea are rădăcini adânci, tocmai de la Spiru Haret, cel care chiar şi-a dat toată silinţa şi concursul ca respectiva Lege să fie fezabilă şi aplicată imediat.

Astăzi, în 2010, asta după ce toată vara am scris despre Ecaterina Andronescu, în calitatea de ministru (pe atunci) de resort, astăzi, domnul Daniel Funeriu, actualul ministru al Educaţiei, se declară optimist cu privire la prietenii senatori şi deputaţi de la Parlament, în ceea ce priveşte votul. Posibil, după ultimele declaraţii ale domniei sale, ca noua lege să fie aplicată începând cu anul şcolar 2010-2011, adică din toamnă.

O mare problemă pe care o are de rezolvat această nouă lege se referă la programa şcolară, care, după părerea actualilor specialişti, prea plimbaţi prin Uniunea Europeană după modele de sisteme, ar fi prea încărcată. Prima consecinţă care decurge de aici se răsfrânge asupra acelor discipline care nu mai sunt conforme cu noile pretenţii, iar dacă disciplina lipseşte, atunci nici cadrele didactice specializate să o predea nu mai au obiectul muncii.

Dacă marile concedieri din sistem au avut până acum ca obiect, ca scuză, numărul scăzut, din ce în ce mai scăzut de elevi, precum şi lipsa finanţărilor de la bugetele locale şi cel central, iată că domnul Funeriu, elegant, pregăteşte terenul pentru un nou val de disponibilizări.

Şi ca Daniel Funeriu să nu se lase mai prejos cu declaraţiile decât doamna Andronescu, într-o declaraţie făcută recent la Piteşti, în timp ce participa la deschiderea Olimpiadei Naţionale la Chimie, a afirmat cum nu se putea mai zgomotos, că discrepanţele dintre învăţământul urban şi cel rural sunt atât de evidente, încât numărul olimpicilor care provin de la sat este insignifiant. Şi cum era de înţeles, domnul cu pricina a scos-o basma curată, vorbind de echitate şi egalitate în drepturi, asta numai când noua lege se va şi aplica. De ce domnul Funeriu la Olimpiada de Chimie? Păi este inginer omul nostru, cercetător în chimie şi dacă o ţine aşa cu invenţiile şi brevetele, cu siguranţă o să ajungă savant de renume mondial, aşa, ca... ştim noi cine.

Şi ca avanpremiera să fie completă, adică să atragă atenţia maselor, ministrul zâmbăreţ bine intenţionat propune o dezbatere publică asupra proiectului, estimând ca într-o lună să poată merge cu dosarul la subraţ în faţa colegilor din Guvern, în primul rând din Guvern şi apoi în Parlament.

Tentative au mai fost, stimate domnule Funeriu, şi din indexul miniştrilor îl extrag pe domnul Blaga, dacă vi-l mai amintiţi, de la Cluj, care a mai avut astfel de încercări şi din păcate s-a cam lovit de vid şi lipsă de cvorum.

Nu doresc să fiu ireverenţios, dar nici să mă îmbăt cu apă rece ca în legislaturile precedente, dar noua lege, aşa cum se prefigurează, şi mai ales aşa cum şi-o doreşte Traian Băsescu, un antişcolar convins, nu-mi rezervă prea multe satisfacţii, cu excepţia planului politic, bifând încă o aşa-zisă realizare, doar de dragul procentelor şi al acumulării de capital în imagine. Nu cred că toamna lui 2010 va fi scutită de mişcări sindicale, de greve suprapuse peste orele de program, din motivele bine cunoscute de acum: siguranţa locului de muncă şi proasta salarizare.

Se prea poate, totuşi, ca domnul ministru, în adânca sa înţelepciune, să dorească a trata şi aceste chestiuni, poate la fel de importante ca legea cu pretenţii politice, de care prea face valuri în ultima perioadă şi asta mă face să cred că legea cu pricina nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care să se vorbească de scopuri.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

INTERVIU CU DIPLOMATUL, PUBLICISTUL ŞI SCRIITORUL GEORGE APOSTOIU

Diplomat, publicist, scriitor.

Născut la 3 noiembrie 1939, la Malu Spart, Bolintin Vale, judeţul Giurgiu.

Licenţiat al Facultăţii de Filologie - Universitatea Bucureşti, absolvent al Cursului postuniversitar de diplomaţie - Universitatea Bucureşti, bursier UNESCO - Paris.

Misiuni diplomatice la Paris - UNESCO şi Uniunea Latină - Bruxelles, Luxembourg, Roma, Moscova, Havana.

George Apostoiu, ce zici de un interviu? Sunt tentat să te întreb mai întâi câte ceva despre cariera ta de diplomat. Eu ştiu destule dar aş vrea să le ofer cititorilor o sumă de informaţii despre colaboratorii revistei noastre ZEIT.

Mulţumesc pentru idee. Aş prefera un dialog mai degrabă decât un interviu. Ne cunoaştem foarte bine de pe băncile facultăţii. Ne leagă nu numai un trecut ci şi o veche prietenie.

Bine, fie şi un dialog. Cum ai ajuns în diplomaţie?

Intrarea mea în diplomaţie a fost întâmplătoare, ca să nu spun surprinzătoare. Studiile îmi permiteau să urmez o carieră didactică, chiar universitară, şi puţin a lipsit să nu ajung, după terminarea facultăţii, la Universităţile din Sibiu sau Timişoara. S-a întâmplat, însă, altfel.

Să nu-mi spui că regreţi!

Într-un anume fel regret. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Nu mi-a displăcut să cunosc lumea. La începutul deceniului şase, Ministerul Afacerilor Externe iniţiase un proces de schimbare progresivă a corpului diplomatic pe care îmi place să-l numesc românizarea diplomaţiei. Pentru aceasta, autorităţile au hotărât înfiinţarea unui curs postuniversitar pe lângă Universitatea din Bucureşti pentru care erau selectaţi absolvenţi de la facultăţile cu studii compatibile cu diplomaţia: de istorie, drept, filologie, economie. Am fost printre cei selecţionaţi. Vezi ce rol poate să aibă întâmplarea in viaţa unui om? Am şi scris despre această perioadă în volumul Un Talleyrand pentru România. În esenţă se urmărea pregătirea diplomaţiilor în ţară şi nu la Moscova. Spune mult, nu-i aşa?

Evident pentru unii, pentru alţii...

Ar trebui să fie sau să devină evident pentru cât mai mulţi. Este un moment important în viaţa românilor, un moment în care au reînviat conştiinţa şi orgoliul naţiunii noastre. De ce să nu se recunoască ceea ce este bun în fibra acestui popor şi care, în momentele de cumpănă, ne salvează?

Ce ai folosit din ceea ce ai învăţat la facultate? Şi noi, profesorii de română, cei care ne vedeam de cariera didactică, simţeam schimbarea, că ieşim din perioada proletcultistă, a realismului socialist, şi că trebuie să-i înţelegem altfel pe Eminescu sau pe Caragiale, să-i învăţăm pe Arghezi, Goga, Blaga şi să-i cam uităm pe Beniuc, Deşliu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu.

Toţi eram chemaţi, cu anumită confuzie şi destulă prudenţă, să învăţăm altceva. De fapt, să revenim la noi înşine în condiţiile acelei dramatice rupturi cu tradiţia şi cultura noastră. Aveam să constatăm că acea schimbare nu era prea lesne de făcut. Important era să începem cumva. Istoria ne antrena subtil pe drumul deschiderii spre alte orizonturi decât cele pe care ni le impusese ocupaţia sovietică. Refacerea vocaţiei cu adevărat europene a României din vremea paşoptiştilor, a lui Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Kogălniceanu, a lui Titulescu era imperios necesară pentru succesul schimbării.

Cum ai perceput schimbarea?

S-a întâmplat - dacă a fost chiar o întâmplare - ca generaţia noastră să fie folosită la reaşezarea diplomaţiei româneşti pe temelia gândirii marelui diplomat Nicolae Titulescu. Recuperarea lui Titulescu nu a fost totală, dar a fost esenţială pentru revenirea la ideea de unitate naţională, de suveranitate şi independenţă care începea să revină în politica României. Franţa a fost ţara care a înţeles prima nevoia noastră şi ni s-a alăturat din nou, aşa cum a făcut-o în momentele noastre de cumpănă. Ca răspuns la întrebarea ta, am să evoc o întâmplare, căci ea spune într-un fel ceva despre acea reîntoarcere la noi înşine. La sfârşitul iernii din 1968, unora dintre noi, cei tineri pe atunci, ni s-a cerut să facem un studiu privind relaţiile României cu Franţa. Eu am făcut partea referitoare la dimensiunea culturală, alţi colegi s-au ocupat de relaţiile istorice, diplomatice, economice, de presă etc. Am coborât în arhivă, am lucrat direct pe documente care nu erau încă de circulaţie publică. Niciunul dintre noi nu ştiam că participăm la pregătirea documentarului pentru vizita preşedintelui Charles de Gaulle în România, care avea să se producă în 14-18 mai. O vizită care a dat curaj României să se exprime cu propria voce pe plan internaţional.

Cum te-ai exprimat în diplomaţie ca filolog? Cum era contactul cu lumea culturală? Ai putut scrie, ai putut publica?

De la început am intrat în Direcţia relaţiilor culturale. De fapt am făcut cursurile de diplomaţie în regim de fără frecvenţă. Ministerul avea nevoie de un filolog, aşa că am fost angajat direct iar examenele le-am dat ca student la... fără frecventă. Mi-ar fi plăcut să mai stau în amfiteatre încă doi ani de zile dar... Timp de trei decenii, cu unele întreruperi, m-am ocupat de difuzarea culturii româneşti în lume, mai ales prin intermediul cărţii. Mi-am găsit firesc locul şi nu am avut dificultăţi să intru în publicistică încă din 1967. Nu o publicistică politică, ci una culturală. În sensul strict al cuvântului, eu nu am fost niciodată un om politic. Statutul meu de consilier cultural m-a favorizat în toate împrejurările să rămân în contact cu lumea literară, cu scriitorii, cu artiştii.

În plus, eram fascinat de ceea ce făceam, pentru că, în acei ani propaganda culturală cum se mai numeşte, urmărea cunoaşterea culturii şi patrimoniului naţional şi nu avea derapaje politice sau oculte. Îmi aduc aminte de demersurile făcute în direcţia mea, la care am contribuit destul, pentru traducerea şi publicarea unor opere din literatura română. Când am fost ataşat cultural în Belgia am iniţiat, împreună cu Fănuş Neagu şi editorul Julien Veverberg, o colecţie de traduceri în limba neerlandeză (vorbită de flamanzii lui De Coster şi de olandezii lui Erasmus de Rotterdam), pe care am intitulat-o Biblioteca de literatură română. Cât am fost la Bruxelles au apărut romane de Rebreanu, Sadoveanu, Panait Istrati, Fănuş Neagu. Apoi neantul... Aş vrea să amintesc, în treacăt, şi de publicarea Antologiei de poezie românească contemporană în traducerea poetului şi hispanistului Darie Novăceanu, care a apărut, în 1988 la Buenos Aires, pentru care am făcut demersurile de fonduri în condiţii de mare dificultate. Între poeţii din antologie se aflau şi Ana Blandiana şi Mircea Dinescu.

Calitatea de ataşat cultural ţi-a înlesnit accesul spre cultura europeană, cea de orientare romanică, latină; există asemănări cu literatura şi cultura română, există spaţii care le apropie, spaţii care le despart?

În diplomaţie, din varii motive, nu am fost ceea ce francezii numesc un enfant gâté. Totuşi, am avut privilegiul să cunosc oarecum bine ce se întâmplă în cultura europeană chiar şi atunci când încă nu ieşisem în străinătate. Aveam acces la cărţi, la reviste, la publicaţii. Uneori mi se cerea să fac scurte recenzii, chiar şi pentru cărţile politice. A fost un excelent exerciţiu de analiză şi de sinteză care mi-a folosit în cariera mea publicistică, paralelă celei diplomatice. Nu am vrut să uit că am făcut Facultatea de Filologie, că am avut, ca şi tine, profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu.

În 1968 am ajuns pentru prima dată la Paris, am făcut parte din delegaţia României la Conferinţa generală a UNESCO. Soseam în capitala Franţei când încă nu se stinsese definitiv mişcarea de revoltă iniţiată de studenţii de la Sorbona. Apoi, graţie intervenţiei lui Valentin Lipatti, în anul următor am avut o bursă tot la Paris. Am făcut o călătorie în Italia, am vizitat Roma, Florenţa, Milano. Contactul direct cu cultura franceză şi cea italiană a fost, evident, foarte profitabil. Există un spaţiu spiritual comun în care culturile neo-latine se exprimă diferit, cu siguranţă, dar cu o evidentă convergenţă. Mircea Eliade a publicat un studiu despre apropierea culturii româneşti de cea portugheză pornind de la cei doi poeţi naţionali, Eminescu şi Camoes. Anna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, actriţa Elvira Popescu s-au integrat firesc în civilizaţia franceză pentru că veneau dintr-o cultură al cărui spirit era asemănător şi dispunea de acelaşi registru de sensibilitate şi rafinament. Cine citeşte Cronică de familie a lui Petru Dumitriu nu poate să nu fie obsedat de preferinţa scriitorului român pentru formula romanescă a lui Balzac. Suntem latini prin limba, spiritul şi caracterul nostru. Şi ne deosebim de lumea latină, nu o spun eu, prin întârzierea Orientului într-o anumită parte de creaţie şi mentalitate. Adică, noi putem să avem şi un Eugen Lovinescu şi un Ion Barbu, şi o Hortensia Papadat-Bengescu şi un FănuşNeagu ca să nu mai vorbim de opere de sinteză în care Occidentul şi Orientul se regăsesc în stări estetice desăvârşite, ca în cazul muzicii lui Enescu, sculpturii lui Brâncuşi, filosofiei lui Blaga. Este bine să vedem în această stare a culturii şi civilizaţiei româneşti capacitatea ei de asimilare, de evoluţie şi nu altceva.

Cum s-a născut Buongiorno Italia?

Ca diplomat, am fost reprezentantul României la FAO, cea mai mare dintre instituţiile specializate ale ONU care, din fericire pentru mine, îşi are sediul la Roma. Mai bine de patru ani treceam aproape zilnic prin Roma antică, prin Roma Renaşterii. Palatinul, forumurile romane, Via Sacra, Coloseumul, Domus Aurea, Pantheonul, piaţa şi basilica San Pietro, Muzeele Vaticanului, Villa Borgheze... Ca român, întârziam mai mult în faţa Arcului lui Constantin pe tâmpla căruia se află statuile uriaşe ale celor opt prizonieri daci (în Roma antică, dacii cuceriţi sunt numiţi prizonieri, alţii sclavi, a Columnei lui Traian, în Piazza del Popolo. O emoţie permanentă. Am constatat că în librării nu existau cărţi care să vorbească despre aceste prezenţe. Nu mi-am propus să fac un ghid turistic, nu mă pricep, ci o carte despre Roma pentru români, în care să dau sintetic informaţii istorice, despre civilizaţia antică, arta renascentistă pe cât posibil pe gustul şi interesul românilor care, ajunşi la Roma, îşi caută mărturiile pe care le resimt ca latini. Am scris Buongiorno Italia dintr-o necesitate şi cu mult interes personal.

Misiunile diplomatice ţi-au facilitat paralele politice cu România. De aici s-a născut Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect. Prezent obsedant?

De aici şi tot dintr-o necesitate. Cartea a fost gândită după experienţa mea moscovită, din 2002-2003. La Moscova nu m-am ocupat de probleme culturale, ci politice. La un deceniu după prăbuşirea regimurilor comuniste, în Europa de Est şi de la destrămarea URSS, constatam că lumea nu se poate aşeza cum ne-am fi dorit atât de mult. Atunci mi-am propus să văd mai bine cum intră ideile politice noi în strategiile marilor puteri şi cât de mult întârzie ideile vechi. Constatarea a fost că este nevoie să ridicăm tabuurile, să nu creăm mituri noi dacă dorim să înţelegem mersul lumii. Că nu este bine să infestăm generaţiile cu mizeriile care însoţesc marile schimbări ci să înţelegem ce se întâmplă cu noi. În ce ne priveşte pe noi, românii, trăiam la marginea lumii ignorând marile curente de idei care făceau ca Europa să se afle într-o permanentă mişcare. La noi, politicienii făceau politică pentru a se îmbogăţi, nu pentru a pune la adăpost ţara de furtunile lumii din jur. Atunci mi-am propus să le ofer două modele: unul naţional, Grigore Gafencu, ministru de externe şi ambasador la Moscova, care a avut demnitatea să-l înfrunte pe Molotov şi să arate că Moscova poartă întreaga vină pentru intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice; al doilea, un fracez, Talleyrand, ministrul de externe al lui Napoleon, care a salvat Franţa la Congresul de la Viena din 1814-1815, ameninţată cu dispariţia sau măcar ciuntirea după ce împăratul pierduse la Waterloo. Talleyrand nu a fost neapărat un sfânt căci se îmbogăţise din bacşişurile pe care le smulgea de la nobilii prusaci pentru a le înlesni audienta la împărat când acesta dicta în Europa, dar la Viena, când fiinţa şi onoarea Franţei erau puse în joc, el şi-a apărat ţara învinsă cu sentimentul supremei datorii. Sunt sceptic că voi trăi să văd un nou Grigore Gafencu în România sau un Talleyrand, dar îmi doresc.

Primele cărţi pe care le-ai publicat au fost dedicate poetului nepereche Mihai Eminescu. Cu ce poeţi naţionali-simbol din Europa sau de pe mapamond poate fi comparat poetul nostru naţional?

Am alcătuit cele două antologii eminesciene - Mihai Eminescu. Rayonnement d’un génie (care a apărut la 25 decembrie 1989!) şi Eminescu. Pour le monde latin, 2002, pornind de la experienţa mea ca ataşat cultural. Ele vin din nevoia de a ne face cunoscuţi în lume şi, în acelaşi timp, de a vorbi despre latinitatea noastră. Este trist să spun: mulţi din Occident încă ne mai consideră... slavi. În gradul cel mai înalt, Eminescu corespundea acestei opţiuni. Ştiu că este greu, de fapt imposibil de tradus poezia lui. Dar prin studii, mai ales făcute de străini şi prin câteva tălmăciri imperfecte pe care le-am selecţionat cu multă parcimonie, asumându-mi un risc, am considerat că este bine să fie introdus în circuitul universal. Ierarhii nu pot fi făcute în poezie, doar comparaţii. Eliade l-a comparat pe Eminescu cu portughezul Camoes, pe ambii propunându-i lumii ca expresii ale ceea ce el a numit geniul latin. Profesoara noastră, Zoe Dumitrescu Buşulenga, făcea o uimitoare paralelă între Leopardi şi Eminescu. Eminescu face parte din familia mare a lui Hugo, Cervantes, Shelley, Bayron, Lermontov, Puşkin. Cel care i-a găsit compania cea mai adecvată a fost tot G. Călinescu: Poezia cu genii e totdeauna şi poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sunt la modă. Keats începuse un Hiperion, Holderlin scrisese un Hiperion. Aceasta este o altă companie care onorează întreaga cultură şi civilizaţie românească, onoare pe care i-o datorăm lui Eminescu.

Care a fost click-ul care a dat naştere cărţii Neamul şi Babilonia?

Indispoziţia pe care mi-a creat-o asaltul veleitarilor la temelia culturii româneşti. Tot ce avem mai bun a fost supus unei revizuiri proletcultiste. Am simţit pericolul instalării unui neo-primitivism în receptarea culturii noastre mari. Tentaţia de demitizare a făcut o vreme ravagii. Scopul era de a fi scoase din conştiinţa românilor valorile lor naţionale. Suntem atipici în unele privinţe. Acum în Franţa a revenit în dezbatere publică tema identităţii naţionale. Noi nu mai putem vorbi de naţiune, de Eminescu. Îi acuzăm pe Eminescu şi pe Goga de xenofobie şi lumea nu poate citi gazetăria acestor doi mari scriitori pentru care sunt incriminaţi. Şi nu este numai cazul lor. Am văzut recent o ediţie splendidă de opere complete a lui I. L. Caragiale, îngrijită de un reputat om de carte, nu ştiu dacă nu mai este încă la Institutul G. Călinescu, din care... lipseşte celebrul pamflet 1907. Din primăvară până în toamnă. De ce? Volumul de publicistică al lui Goga, Mustul care fierbe nu este republicat. De ce? Gazetăria politică a lui Eminescu se află numai în circuit restrâns, academic. De ce? După cum ai constatat, Neamul şi Babilonia este o carte polemică, dar nu nedreaptă. Aş recomanda-o elevilor şi profesorilor de română dacă nu aş cere prea mult.

Ce planuri editoriale are scriitorul George Apostoiu?

Un nou volum de istorie şi critică literară care va continua ,,Neamul şi Babilonia” care are, deocamdată, titlul Prinţii spiritului şi unul sau chiar două de jurnalistică.

Cum s-a născut prietenia ta cu prozatorul Fănuş Neagu? După câte ştiu relaţia a început când marele scriitor a făcut o vizită în Belgia, pe când erai ataşatul cultural în această ţară europeană.

Prietenie! Sunt onorat de putinţa de a-i fi fost apropiat. Ne-am cunoscut ceva mai devreme. Istorioara din Belgia am povestit-o în Neamul şi Babilonia. Mi-a mărturisit că i-a plăcut. Recurg la o indiscreţie şi dau, fără să-i fi cerut acordul, o parte din dedicaţia pe care mi-a scris-o pe Frumoşii nebuni ai marilor oraşe a cărei apariţie la editura mi-a dat prilejul să stau în preajma marelui scriitori zile frumoase: Lui G.A., eternul meu invitat la un vin sec (fiindcă nu-i place) şi la nemurire (care, din păcate, nu există)... Fănuş Neagu face literatură înainte de a scrie. Dar când scrie! Iată câteva rânduri care stau în sertarul meu: Suntem din câmpia de miază-zi a lumii româneşti. Iubesc ierburile, cerbii, arţarii, mestecenii şi casa lui G. A. (scria în pragul casei mele de la Malu Spart). M-am simţit onorat până în străfundul inimii să calc pe urmele marelui Bolintineanu. Am petrecut acolo o zi de lacrimă a copilăriei. Frumuseţe şi fiinţă a lumii. Tot ce e frumos se întâmplă între prieteni. Vă mulţumesc. Fănuş Neagu. Nov. 1999. Ce se mai poate spune?! Îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să vorbesc despre Fănuş Neagu. L-am văzut de curând şi era bine. Slavă Domului!

Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

TESTE ATRACTIVE DE LIMBA GERMANĂ, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

Lucrarea TESTE ATRACTIVE DE LIMBA GERMANĂ se adresează elevilor, studenţilor şi celor care folosesc în activitatea lor curentă această limbă.

Conţinutul testelor a fost conceput astfel încât să răspundă nevoilor unui limbaj practic de utilizare, testele fiind utile celor care au un nivel de cunoştinţe mediu sau bun de limba germană.

Într-o formă atractivă, testele fac referire la noţiuni de bază ale acestei limbi, ajutând la reactualizarea lor sau la mai buna lor înţelegere. Ele dezbat probleme de morfologie, sintaxă şi lexic, răspunsurile corecte necesitând cunoştinţe precise din aceste categorii gramaticale.

Testele sunt în număr de optsprezece, de la litera A la litera R, şi fiecare test conţine optsprezece întrebări numerotate de la 1 la 18. Fiecare întrebare conţine cinci variante de răspuns, dintre care doar unul sau două sunt exacte. Unele răspunsuri trebuie scrise pe linia continuă aflată sub întrebare. În dreptul traducerii fiecărei întrebări este precizat numărul de răspunsuri corecte solicitat (1 sau 2). Exemplu: la Testul A, întrebarea 1: Was ist das?... (Ce este acesta?) 1. La Testul A, întrebarea 8: Hier sind zwei Synonime: ... (Aici sunt două sinonime) 2.

Fiecare întrebare valorează 1 punct, indiferent dacă trebuie să bifaţi o literă sau două din cadrul unei întrebări sau să scrieţi răspunsul corect pe linia continuă din subsolul exerciţiului.

Din cauză că lexicul folosit de autor este destul de variat, pentru rezolvarea cât mai corectă a testelor recomandăm folosirea unui dicţionar german-român cât mai actual.

Grila de veririfcare: Cine totalizează între 18-16 răspunsuri exacte obţine calificativul FOARTE BINE. Cine totalizează între 15-13 răspunsuri exacte obţine calificativul BINE. Cine totalizează între 12-10 răspunsuri exacte obţine calificativul SATISFĂCĂTOR. Răspunsurile pe care le-aţi dat, le puteţi verifica citind capitolul RĂSPUNSUL CELOR OPTSPREZECE TESTE, aflat la sfârşitul lucrării, pag. 119.

Astfel vă veţi putea verifica nivelul cunoştinţelor şi acorda singur calificativul obţinut, după parcurgerea celor optsprezece teste.

Menţiune: Cititorii care obţin calificativul FOARTE BINE, pot traduce corect un text de nivelul relatărilor din presă sau al corespondenţei de afaceri şi se pot face corect înţeleşi de persoane care au ca limbă maternă, limba germană.
Atractivitatea lucrării este mărită de paginile de anecdote, proverbe, expresii. Ele constituie o bună ocazie de verificare a rapi-dităţii şi corectitudinii înţelegerii unui text specific german. Pentru autoverificare, traducerea lor este adăugată după RĂSPUNSUL CELOR OPTSPREZECE TESTE.
În speranţa că am reuşit să ofer celor interesaţi o lucrare plăcută şi rapidă de autoverificare a cunoştinţelor de limba germană, le urez succes tuturor utilizatorilor acestor teste.

Autorul


 

REVERENŢE CRITICE

ŞI ATUNCI AR FI TREBUIT SĂ VORBESC… DE DAN ANGHELESCU

Noul volum de poezie: Şi atunci ar fi trebuit să vorbesc…, Editura Libra, Bucureşti, 2009, care completează palmaresul editorial, liric, al poetului Dan Anghelescu, de la debutul din 1970, cu Cerul în apă, Editura Junimea, şi continuat cu Lumea ca adiere, la aceeaşi editură, în 1980; cu Maşinării de traversare a sufletului toamna, Editura Cartea Românească, 1983; cu Poeme, Editura Eminescu, în 1986; şi cu Pietrificarea memoriei, în 1998, tot la Eminescu…, acest recent volum de versuri este o carte cu un titlu-şoc, ca al unui film de prin anii ‘80, care ne-a impresionat atunci prin disperarea mesajului şi prin nota de ultimatum a deciziei: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte. Lectura de prim contact cu poezia din noul volum al poetului Dan Anghelescu este una de… disconfort al recepţiei, de recul al comunicării, dar noutatea şi îndrăzneala prozodică sunt atât de incitante, absolut atipice chiar pentru noul val de poezie modernă, încât lectorul se încăpăţânează să… citească şi sfârşeşte, contrariat dar convins, să-i accepte demersul ideatic, liric, de mesaj, fără să aibă complexe de inferioritate, fără să se culpabilizeze, ca un PANTIN, ca o marionetă, ca o păpuşă manipulată, aşa cum apare în finalul în limba franceză al elegiei, de la pag. 22-23, în traducerea aproximativă, pe care mi-o permit: într-un spaţiu burlesc (pantin), fără voce, printre voci, închisă cu tine.

Registrul liric se păstrează în tonalităţi clasice, dar inovaţia prozodică are valenţe de prototip parcă expus la Salonul de inventică poetică, ediţia de vară-toamnă, pentru că poetul Dan Anghelescu scrie o poezie pe… portative noi, originale, altele decât până la poezia sa. Adică, cu o gramatică şi o topică în derivă, fără strofe, fără ritm şi fără rimă, şi chiar şi cu titlul elegiei preluat dintr-un astfel de vers: Ea! liberă plutea peste grădini/Înnoptate/limpede, cu versuri pe măsură… (pag. 11). Poezia sa are savante puneri în pagină şi tot atâtea în cumpăna dilemelor de tot felul, încât, ca şi în muzică, al cărei produs sensibil este, nu pot fi explicate, chiar dacă lirica sa are puternice accente… programatice, asezonată doct, pedant uneori, cu trimiteri provocatoare la literatura europeană de expresie franceză, mai ales, ca în finalul poemului toamna-şi strigase în noi/demenţa şi roşia-i carne, de la pag. 33, traduse de mine: Eu sunt acest râu de nisip care curge, care alunecă.

Pentru ca tot el, poetul, să coboare cuminte din sfere înalte şi să eşueze, uşor controlat, uşor persiflant, într-un banal de primă pagină publicistică: toamna-şi strigase în noi/reclamele multicolore/branduri şi branduri/produse sezoniere/venind dintr-o mare tristeţe”, în aceeaşi poezie, cu aceeaşi metrică elaborată, un fel de strofă ca un triunghi cu vârful în jos, şi cu aceeaşi doctă şi ironică opţiune lirică.

Sub pavăza autorităţilor sale intelectuale şi a exerciţiului poetic novator, sfidător pe alocuri, Dan Anghelescu plusează ideatic şi-şi permite riscul derapajului în faptul divers ridicat la rang de… subiect de literatură, de temă lirică, impas elegiac major: Şi iarăşi/va trebui să recunoaşteţi că/în toate este/ Şi un ceva… care sfidează semafoarele/afişajul electoral actele normative/procesul verbal al organului/ca şi serata cu bere/mici/popcorn şi răcnete etno…, din poemul ai să-ntrebi când vine ploaia/ai să spui bună seara (pag. 63)…

Iar toată această formulă poetică se recompune într-o permanentă alternativă cu trimiterile-şoc de citate, propoziţii, sintagme de limbă franceză, engleză, germană, ca un leit-motiv, ce sugerează în lirica preavantgardistă a lui Dan Anghelescu un tutti original, inconfundabil şi de efect novator. Poetul lasă să se înţeleagă că şi-ar fi elaborat poemele, elegiile, cum şi le numeşte domnia sa, într-o aparent şi de efect… neglijenţă studiată, numai şi dacă am face trimitere la prima poezie, de la pag. 9, ca un fel de prefaţă, am albit de poemele, cu aceeaşi structură dar… suspect de cuminte faţă de celelalte; sau la ultima poezie, de la pag. 81, ca o postfaţă, de fapt aşa cum i-a dat titlu chiar poetul: Refren final… (ezitant… ori - poate – Post Scriptum…), În care un alt/Van Gogh/Şi va împacheta/sângerândă urechea/tăiată… Poetul Dan Anghelescu se confundă cu muzicianul Dan Anghelescu, adică omul cu înclinaţii artistice de contrast, deşi există o fascinantă complementaritate, care asigură personalităţii sale o aură intangibilă, uneori de-a dreptul incomodă chiar pentru el însuşi, imprevizibilă şi cu impact de disconfort al dialogului.

Poate, de aceea, uneori, poetul Dan Anghelescu a simţit nevoia să-şi sfideze interlocutorii, de toate structurile sociale şi de toate ifosele culturale manifestate făţiş, printr-un fel de agresiune elegantă, de sânge albastru, de frac de ceremonie, ca să nu se lase descoperit sufleteşte…, procedură clasică de timid apărându-se de emoţii personale, ca şi de mârlănie prin atac frontal, cu argumente docte şi descurajante pentru agresori. S-a spus despre poetul Dan Anghelescu că este romantic, dar toţi poeţii din lume şi din toate timpurile se revendică romantici, indiferent de curentul literar la care s-au aliniat; cineva l-a văzut bacovian, aşa o fi, deşi statura spirituală a sa n-ar putea avea sechele simboliste în momentele sale de… frig sufletesc şi de intimitate, pe care şi-a protejat-o elegant şi pedant chiar; iar postmodernist, cum l-a văzut profesorul meu de la Filologie, Al. Piru, pare deja un termen… depăşit, pentru că volumul de literatură Şi atunci ar fi trebuit să vorbesc… ar trebui plasat spre preavantgardism, cu o încărcătură de matură înţelepciune, sapienţială, cum i-a spus Vasile Andru. Nu însă de tipul sentinţelor morale ale Vechiului Testament, ci cu trimiteri la morala culturii înalte europene şi a civilizaţiei, pe care Dan Anghelescu o risipeşte copios adăugându-i bemoli surprinzători, inteligenţi şi reconfortanţi, ca, de pildă, în elegia desigur va lipsi o madlenă/Şi domnul prust/aflat: …la mari depărtări în străveziul confuz al/părerilor docte… nu va/fi în măsură să protesteze chiar/el personal/dar ştiu că acum chiar mă aude cât încă respir (pag. 71).

În toată poezia din acest volum al poetului Dan Anghelescu există o fascinantă glisare între apartenenţa la un curent poetic şi emoţia… bine temperată, ca-ntr-un Coral de Bach cu Claveciu…, deşi forma, materia lexicală, versurile, dacă vreţi, au structuri… dodecafonice, stridenţe stravinskiene şi răbufniri wagneriene, de la titlul-şoc până la versurile, cu care seamănă leit, în toate cele 58 de poeme, de elegii, de la pag. 9 până la pag. 81.

Un incitant indiciu, o subtilă trimitere şi direcţionare a receptării mesajului liric face autorul în motto-ul din Paul Valéry: O, comorile mele sumbre, infernurile mele, memoria mea… din Faustul meu (şi în traducerea pe care mi-am permis-o), de parcă şi-ar motiva dilemele şi spaimele existenţiale, paradoxurile şi halucinantele oglinzi, prin care poetul şi muzicianul Dan Anghelescu vede lumea şi îşi oglindeşte sufletul.

Dumitru Anghel


 

SPIRITUALITATE

ÎNGERUL SINGURĂTĂŢII

O fiinţă născută din gânduri stăvezii îşi înalţă aripile către cerul iluminat de razele vieţii sale inedite. Dincolo de cuvinte şi lacrimi, poetul Ronald Gasparic se metamorfozează într-un înger cu ochii profunzi, cu fruntea încărcată de mistere şi aprige vise, ale căror zâmbete răpuse timpuriu se sparg brutal în mii de picuri de gheaţă arzândă.

Minunea verbului său impune respect şi o evlavioasă cugetare, fiind o cunună divină aşezată pe mormântul propriei existenţe destinate absolutului. Sufletul său de limpezi ape îşi revarsă binecuvântarea peste firea adumbrită de întrebări purtătoare de nelinişti şi nesfârşite frământări.

Desprins din puritatea începuturilor, Ronald Gasparic îşi acceptă soarta ca pe-o infinită existenţă închinată Dumnezeului pe care l-a perceput ca pe sine. Trimisul din Rai îşi acoperă fiinţa cu toate suferinţele unei lumi întunecate, lăsând urme adânci de paşi sacri pe pământul udat cu razele surâsului său amar.

Distinsa ţinută înveşmântată într-un negru straniu îşi poartă unicitatea printre semeni cu o linişte înfiorătoare, ce pătrunde până şi în cel mai aspru suflet, lăsându-i în dar veşnicia florilor de lumină plăpândă, licărirea paşnicei firi.

Poetul este un suflet delicat, o candelă mereu aprinsă în negura timpului. El întruchipează singurătatea perfectă, înţelepciunea timpurie şi virtutea inegalabilă a unei vieţi rare. Cunoaşterea este însăşi fiinţa sa lăsată aici spre aducere-aminte a ceea ce am fost cândva sau ar trebui să devenim. Esenţa vieţii nu prezintă pentru el o enigmă, ci eternitatea pe care o simte cu bucurie. Cele mai nobile sentimente sunt, de fapt, iluzii ale fericirii, căci tristeţea şi luciditatea acută trezesc realitatea crudă în care îi este scris să trăiască.

Priveşte spre apus cu o nonşalanţă ieşită din comun, ştiind că sfârşitul vieţii se apropie, dar spiritul său nu va muri nicicând. A rătăcit printre stele ca o pasăre a soarelui, culegând flori de reverie şi presărând pe lutul adormit petalele tristeţii desăvârşite. Nu s-a temut nicio clipă de momentul plecării din spaţiul fizic, sufletul său fiind un fulger trecător, menit să lumineze bolta cernită a durerii celor mulţi.

Ronald Gasparic e vulcanul ce renaşte din cenuşă, gustând pelinul existenţei sale vremelnice şi veşnice deopotrivă, vibrând la orice adiere a materiei tremurânde, a glasului tunător sau cald al sufletului, precum şi la suferinţele oamenilor cauzate de lipsuri sau ignoranţă.

Din cer şi din pământ răsare un arc de foc care înconjoară trupul plăpând al poetului, luminându-i spiritul înecat în groaznica furtună a vieţii vitrege, înălţându-i mintea deasupra tuturor.

Va rămâne veşnicul călător solitar şi rebel, ale cărui cugetări înalte au depăşit limita imposibilului, deschizând poarta veşnicei taine a existenţei.

Gina Moldoveanu

 

CĂLĂUZA

Poetul Ionel Simota ne ia de mână cu fermitate şi tandreţe, pentru a ne fi ghid într-o zonă în care se îndeplineşte cea mai arzătoare dorinţă a pelerinilor.

Ce-ţi poţi dori mai mult decât să găseşti ţinutul iubirii? Mesager al Domnului care-l învaţă să iubească mereu mai mult, poetul înmoaie pana în cerneala ce i-a fost dăruită şi, smerit în faţa rugăciunii, ni se dăruie cu generozitate şi ardoare – deşi s-ar părea că ar vrea să stea cât mai departe de ochii lumii curioase şi scormonitoare, departe de un oraş neîngrijit şi neospitalier.

Dar harul său e dăruirea – niciodată nu cere nimic, ci mulţumeşte pentru dragostea mamei şi a bunicii, a tatălui şi a bunicului, regretând că nu-şi mai găseşte resursele întoarcerii (precum Octavian Goga).

Nostalgiile locururilor natale îi accentuează părerile de rău pentru o nerecunoştinţă tinerească şi nevoită, dar şi setea de iubirea absolută, care-i luminează (târziu zice poetul – tânăr şi plin de vigoare), toate clipele. Ocrotitor, n-am vrut să dor să nu te doară – bărbatul ardent alungă ploaia privirii, iarna din jur, înserarea palmelor ce culeg sărutul şi veghează la fericirea fiinţei sfinte, minunate şi duioase (peste ochi de înger ochii mei vor sta).

Iubirea e penitenţă pentru vremea când s-a lăsat muşcat de jivina păcatului, dar mai ales extaz şi cale spre înalt. Chemarea ei (un carpe diem ronsardian devine leit motiv), îl face să se teamă de iubirea pământeană (Nu e bine să ne întâlnim pe pământ, lăuntric ne-am întâlnit). Căzusem în noi fără să ne doară, spune poetul Ionel Simota; se adresează mereu direct iubitei într-un dialog unde iubita e foarte prezentă, participantă la fapta miraculoasă a naşterii unui înger cu o parte masculină şi una feminină (Eu voi fi unu, tu vei fi doi). Nimic nu pătează sufletul celor doi (nefiind vinovaţi de nimic); ei deschid o carte nouă, albă, cu promisiunea atât de liniştitoare că o vor citi împreună până la capăt. Singura cale de salut, iubirea ce-i binecuvântează doar pe cei aleşi e învăluită de căldura unor trupuri purificate (tu prin mine-o treci, eu prin tine-o trec).

Nicio găselniţă metaforică (lucrurile măreţe sunt limpezi şi n-au nevoie de zorzoane). Poetul Simota închină femeii o cântare a cântărilor părăsind, asemeni lui Nichita Stănescu, cu grija de a nu strivi sărutul înmugurit prin voia divină.

Cristalizând în adâncul său atât de bogat, (teoria lui Stendhal) ramura tuturor copacilor iubiţi (merii, cireşii, nucii, arborii pădurii), versurile împodobesc cu toate bijuteriile sufletului şi trupului femeia – stăpână, iertătoare, înger (nu şi demon), rugăciunea.

Devenită fericire a copacului din care el se hrăneşte mai apoi, poetul găseşte calea spre sine (m-am întors către EU, m-am întors către TU) spre primordial, spre împăcarea cu el însuşi. Ajunge astfel la o profunzime gnostică, caracteristică a marii arte.

Ştie foarte bine că nu va muri – va muri doar soldatul din el – îi va pleca cea mai bună parte din el – POETUL.

Îl sperie doar divorţul trupului de Cuvânt. Chiar atunci când profund va tăcea va vorbi din mine, cu voi cineva, ne îndeamnă poetul (nu vă faceţi griji venerând CUVÂNTUL, temându-se de un singur lucru pe lume – să nu-l ucidă, să-l poată căuta, colinda.

Călare pe minunaţii lui cai albi ce-l poartă spre larg (amintind de Esenin), poetul Simota îşi populează poezia cu cerbi, căprioare (mire şi mireasă) şi ne plimbă desculţi prin iarba plină de roua cu care să îi spele picioarele (spre a nu ne murdări cărările lui Dumnezeu).

În cămaşă pe lumină, poetul Ionel Simota străbate solar viaţa şi moartea, convins că cenuşa lui va ajunge la cer, că există o lume unde domneşte binele, cu optimismul firesc al celui care ştie că s-a supus voinţei Domnului de a-i fi unealtă, de a izgoni prin surâs nesurâsul, de a trezi lumina prin sunet (sonoluminiscenţa – teoria savantului român Gogu Constantinescu); înflorirea trezeşte totul şi acest tot, va suferi fără îndrăgostiţi – ne amintim refrenul lui Lamartin.

Fluid, de o cursivă potrivire de rimă şi ritm, poetul Simota îşi delectează cititorul, îl relaxează, îi sădeşte o filosofie intuitivă a singurului drum spre fericire şi frumos, spre sine şi mai ales spre Dumnezeu.

Dăruind o aşa bogăţie încărcată de aurul haric, poetul dobândeşte (Steinhart) o lume, care citindu-l e deja mai bună. Fără asemenea cărţi, lumea noastră ar fi mai pustie şi mai săracă.

Anthonia Amatti (Covasna)


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

RESURSE EDUCAŢIONALE DESCHISE. ACCES DESCHIS

În ultimii ani, conceptul de deschidere joacă un rol major în Web, fiind element de inspiraţie pentru concepte (şi curente) derivate, cu o importantă valoare educaţională. Conceptul amintit se referă la contribuţii în diverse domenii, realizate cu scopul de a creşte valoarea conţinutului ştiinţific publicat pe Web şi a instrumentelor pentru crearea, furnizarea şi promovarea acestuia. Dintre conceptele derivate pot fi remarcate: open educational resources (resurse educaţionale deschise), open access (acces deschis), open education (educaţie deschisă), open learning (învăţare deschisă) şi open content (conţinut deschis). În articolul de faţă sunt analizaţi primii doi termeni.

Resurse educaţionale deschise

În contextul educaţiei moderne, care utilizează intensiv noile tehnologii de comunicare, resursele educaţionale – create de multe ori folosind formate deschise (Open Formats) – pot fi accesate şi utilizate liber. Resursele educaţionale deschise sunt materiale educaţionale şi resurse oferite gratuit şi deschis oricui doreşte să le folosească, utilizând o serie de licenţe care permit remixarea, îmbunătăţirea şi redistribuirea acestora (de exemplu, Creative Commons). Deoarece, astăzi, accesul la cunoaştere este (încă foarte mult) inegal distribuit, potenţialul depozitelor de resurse educaţionale deschise de a micşora această inechitate este extraordinar de mare.

Termenul OER (Open Educational Resources) a fost adoptat la Forumul UNESCO de la Paris, desfăurat în perioada 1-3 iulie 2002, la care s-a analizat impactul pe care proiectele Open Courseware îl au asupra învăţământului superior în ţările în curs de dezvoltare. În septembrie 2007 a fost publicată declaraţia de la Cape Town privind educaţia deschisă (Cape Town Open Education Declaration). Forumul UNESCO amintit a adoptat următoarea definiţie a termenului OER: resursele educaţionale deschise se referă la accesul liber la resurse educaţionale, facilitat de tehnologiile comunicaţionale şi informaţionale, pentru consultare, utilizare şi adaptare de către comunitatea utilizatorilor, în scopuri necomerciale.

Resursele educaţionale deschise includ trei arii de activitate:

crearea de software open source şi utilitare în scopul realizării, furnizării şi utilizării conţinutului deschis folosit în educaţie. Acesta include: instrumente pentru căutarea şi organizarea conţinutului, sisteme pentru managementul conţinutului învăţării (LCMS, Learning Content Management System), instrumente pentru dezvoltarea conţinutului (AT, Authoring Tools), comunităţi online de învăţare;

crearea de conţinut deschis pentru învăţare: cursuri complete, materiale pentru cursuri, planuri de lecţie şi obiecte de învăţare;

dezvoltarea de standarde şi licenţe care promovează publicarea liberă a materialelor şi oferă principii de proiectare a conţinutului acestora.

Acces deschis

Unul dintre curentele majore din lumea Internetului şi a educaţiei este cel al Accesului Deschis (OA, Open Access). Acesta este accesul online liber şi permanent la materiale ştiinţifice şi educaţionale în Internet. Accesul deschis presupune că oricare utilizator, indiferent de locaţia geografică în care se găsete, şi care dispunde o conexiune la Internet, poate citi, descărca, stoca, printa, utiliza conţinutul digital al articolelor. În mod obişnuit, un articol OA are copyright şi restricţii de licenţiere limitate.

Cele mai importante momente din istoria mişcării Open Access sunt:

naşterea Iniţiativei de la Budapesta cu privire la Accesul Deschis (BOAI, Budapest Open Access Initiative), ca rezultat al unei conferinţe organizată de OSI (Open Society Institute, http://www.soros.org/), în decembrie 2001, la Budapesta. Scopul conferinţei a fost găsirea modalităţilor de accelerare a progresului referitor la punerea la dispoziţie în regim de acces liber a articolelor ştiinţifice cu caracter academic, iar rezultatul acesteia a fost BOAI. Pentru a realiza accesul liber la literatura ştiinţifică, BOAI recomandă două strategii: autoarhivarea (depozitarea în arhive electronice deschise, conforme cu standardele create de Open Archive Initiative) şi publicarea acesteia în revistele cu acces liber;

conferinţa de la Berlin (20-22 octombrie 2003), care a adoptat Declaraţia cu privire la Accesul Deschis în Ştiinţe şi Umanioare (Berlin Declaration on Open Access in the Sciences and Humanities);

lansarea spre semnare – în ianuarie 2007 – a petiţiei pentru garantarea accesului public la rezultatele cercetărilor finanţate din fonduri publice (petition for guaranteed public access to publicly-funded research results). Petiţia atrage atenţia Comisiei Europene cu privire la nevoia de a crea mecanismele necesare pentru diseminarea pe scară largă a rezultatelor programelor de cercetare finanţate din fonduri publice, influenţând astfel pozitiv competitivitatea la nivel european. Petiţia reprezintă o consecinţă a rezultatelor Studiului asupra evoluţiei economice şi tehnice a pieţelor publicaţiilor ştiinţifice din Europa (Study on the Economic and Technical Evolution of the Scientific Publication Markets of Europe), comandat de Direcţia Generală pentru Cercetare a Comisiei Europene şi finalizat/publicat în ianuarie 2006. Concret, se cere Comisiei Europene, ca o primă măsură, adoptarea urgentă a recomandării A1 din studiul menţionat (i.e., garantarea accesului public la rezultatele cercetărilor finanţate din fonduri publice, imediat după publicare).

Declaraţia de la Berlin defineşte accesul liber ca sursă completă de cunoaştere umană şi a patrimoniului cultural care a fost aprobată de comunitatea ştiinţifică. Cei care îi aduc contribuţia la colecţiile alcătuite cu scopul de a fi puse la dispoziţie pentru acces liber, trebuie să participe cu rezultate de cercetare, materiale scrise, reprezentări digitale ale materialelor grafice, precum şi materiale multimedia originale.

... la final

Conceptele şi curentele bazate pe deschidere au şi vor avea fără îndoială o influenţă crescută asupra activităţilor instructiv-educative, inclusiv în ţara noastră, chiar şi în condiţiile unei tranziţii prelungite şi a unei crize care (la alţii trece, iar la noi) ia amploare, iar resursa umană nu este motivată pentru a adopta modalităţi moderne de predare şi evaluare.

Reformarea statului român a început şi are ca unic punct concedieri importante în domeniul educaţional! La finalul procesului, vom avea o ţară reformată, în care vor fi pregătite generaţii de analfabeţi. Sigur, viitorii noştrii conducători politici se vor instrui... pe alte meleaguri.

Traian Anghel


 

REPERE...

URSUL ESTE CARPATIN, DAR ROMÂNUL ESTE BALCANIC !

Nimic mai fals !

Folosim până la refuz, atunci când nu suntem mulţumiţi de diverse felii de realitate românească, atunci când ne confruntăm cu lenea, tărăgănarea, minciuna, hoţia, corupţia, clişeul că suntem un popor balcanic !

Este o veche eroare, este un clişeu folosit aiurea, perimat prin forţa istoriei şi trecerea timpului.

Mitică este dâmboviţean, dar românii sunt balcanici, Sucă este oltean, dar toţi românii, priviţi din avion, sunt balcanici, Vasile este moldovean, dar ca şi strămoşii lui, trebuie să audă, fără să se supere, că face parte dintr-o comunitate balcanică.

Dar, oare, unde se află munţii Balcani, de unde ni se trage calificativul acesta gol de conţinut? În ţara vecină, Bulgaria!

Oare, flăcăul român din Maramureş, care urcă primăvara oile la munte, pe Gutâi, şi apoi, toamna le coboară în Valea Izei, în ceasurile de răgaz la stână, când îşi alungă dorul de mândra lui, rămasă acasă în sat, şi cântă din fluier o doină, simte el cât este de balcanic?!

Nici vorbă, este român, este carpatin, eventual, mioritic. La fel şi devotatul lui câine care îl însoţeşte; este Ciobănescul mioritic!

Capra neagră din Bucegi, o apariţie rară, căutată de vânători pentru trofee, se naşte, trăieşte şi moare de mii de ani pe plaiurile mioritice, dar vânătorul trebuie musai să fie un aparţinător balcanic!

Vaca românească, este binecunoscuta sură de stepă, porcul românesc este de mai multe feluri, de la rozaliu la negru, la propriu, dar crescătorii lor trebuie să poarte alt nume; de parcă ar veni cu fiecare generaţie din văile Balcanilor.

Cine întreţine aceste false clişee?

Inerţia noastră de gândire! Aici nici nu mai poate fi vorba de premeditarea cuiva, ori de dezinformare, în sensul actual al cuvântului. Fiindcă nu mai există un interes de stat care să arate cât de mare este sfera unei eventuale stăpâniri balcanice. Imperiul Otoman şi-a dat de mult istoricul sfârşit, dar în mentalitatea românească, mai dăinuie ideea de balcanism... Cred că numai într-a noastră! În mentalitatea grecilor, sigur, nu.

Este o afirmaţie râncedă, agasantă prin repetiţie şi complet gratuită. Din lenea de a gândi puţin, foarte puţin. Din lenea de a constata că totuşi poporul român trăieşte de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi şi pe câmpiile dimprejur şi până la Marea cea mare, iar de munţii Balcani ne desparte, totuşi, un fluviu, Dunărea!

Nici înjurăturile nu sunt balcanice, sunt tot româneşti, carpatine, eventual, de pe Bărăgan, şi se rostesc tot în limba română. Şi cât de expresive şi colorate sunt! Unele, sunt aşa de hazlii, încât, în loc să îl indigneze pe cel înjurat, îl fac să izbucnească în râs. Asta şi din cauză că umorul românesc este unul original şi sănătos la minte.

Dar blestemele? La fel! Sunt tot carpatine, mioritice, bănăţene, ori bucovinene, desigur, şi poartă în ele peste generaţii coloratura provinciilor româneşti unde s-au născut.

Ar trebui să ne concentrăm o clipă şi să ne scoatem din minte ideea că suntem balcanici!

Este o idee învechită, de pe vremea când făceam parte din imperiul otoman, alături de Grecia şi Bulgaria. Atunci eram vârâţi toţi sub acelaşi acoperiş, unul balcanic, fiindcă era un reper geografic central al imperiului. Nu putea să ne spună, anatolieni la toţi, fiindcă podişul Anatoliei este în Asia, ori cele trei ţări stăpânite câteva secole de turci, Grecia, Bulgaria şi Ţările Române erau totuşi în Europa.

Ori, cred că a trecut suficient de mult timp de atunci, de la anul 1877, de la Războiul de Independenţă, la anul 2010, când, iată, suntem în Uniunea Europeană.

În prezent, avem dreptul să ne numim cel puţin români carpatini, dacă prea europeni încă nu ne simţim. Şi asta din cauza altui clişeu de gândire fals; când spunem Uniunea Europeană, în mintea noastră apare doar Occidentul, cu nivelul lui ridicat de trai. Şi atunci, din bun simţ, lăsăm capul în jos, ne simţim la Est de traiul bun, şi mai cerem timp de gândire, adică, mai tărăgănăm, atitudine tipic românească.

Ne considerăm într-o fază de aşteptare, căreia încă nu vrem şi nici nu putem să îi punem capăt cu mijloacele actuale politico-economice.

Oare cât de balcanici se simt acum locuitorii din staţiunea Bran, după ce Castelul cu aceleşi nume a fost făcut cadou ultimului descendent din dinastia Habsburg, nu vreunui descendent al lui Soliman Paşa! Se simt nişte români frustraţi.

În concluzie, problema balcanismului sau nonbalcanismului nostru moral este una de asumare. Trebuie să ne asumăm faptul că lenea, minciuna, hoţia, corupţia, sunt practici imorale ale unor români; ele nu au nimic de-a face cu ce se întâmplă în alte spaţii, care poartă denumirea altor munţi. Pretutindeni există variate condiţii materiale şi tare de educaţie care favorizează dăinuirea lor.

Problema noastră este una de morală, de asumare a ceea ce suntem şi cum suntem ca români, de a ne cunoaşte şi de a combate şi prin educaţie, - de la cei şapte ani până la cei şaptezeci de ani de acasă - tarele morale menţionate aici.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

CU FĂNUŞ NEAGU PRIN HANURILE FLANDREI

Ieşirea lui Fănuş Neagu în spaţiul public, pe cât este de exuberantă, pe atât este de înşelătoare în privinţa opiniilor lui. Poate mă înşel. Între cel care pune în spicul biciului câte o înjurătură neaoşă sau o vorbă de ocară prietenoasă şi cel frământat de mersul lumii este greu de desluşit o frontieră precisă. De vină este umorul scriitorului, permanent derutant. Puterea lui este în ce gândeşte, în ce scrie. În spatele ironiei şi vorbelor spumoase un ochi atent descoperă interesul scriitorului pentru un ceva anume. Fănuş Neagu este mereu iscoditor. Rezultatul se regăseşte târziu în ceea ce scrie. Acolo este altul decât cel pe care îl vedem sau îl auzim. Ca să ne plaseze între lenea orientală şi inapetenţa pentru ordine, Fănuş Neagu a creat o patrie, Balcania, în care abia suntem un judeţ! Este aici condensată ironia pe care o aruncă din mers, în două-trei vorbe, la aproape tot ce vede în jur şi nu-i place. Cândva l-am invitat – şi a acceptat surprinzându-mă – la un simpozion despre Bolintineanu. În satul natal al paşoptistului, cu pretenţie de urbe astăzi, s-a plictisit repede. El venise pentru ideea de Bolintineanu. Restul nu-l mai interesa. Are un cult desăvârşit, o preţuire mistică pentru înaintaşi, şi trebuie să ne întoarcem până la Eminescu pentru a mai găsi atâta veneraţie pentru înaintaşi. Cuvintele despre Bolintineanu, pe care mi le-a scris în cerdacul casei mele, au ceva din pioşenia creştinilor pentru liturghie.

Fănuş Neagu are un fel al lui de a se manifesta politic, adică de a face politică. Înainte de '89 îmi telefona la birou şi, nonşalant, îmi poruncea: te duci la spionul-şef şi-i spui că vreau să vin să-l văd. Şi vii să mă iei! Spionul-şef era ministrul de externe. Fănuş Neagu avea păreri ciudate despre diplomaţie şi nu i le puteam curma. Toţi eram spioni, toţi eram sub talpa securităţii. Se amuza! Nu sunt spion, nu am nimic cu securitatea, nu spune nimic faptul că de 30 de ani nu am ajuns nici şef de serviciu? i-am reproşat îmbufnat odată. - Nu, mi-a răspuns. Pun eu capra şi pe voi şi o să spuneţi tot! Astfel de întâmplări erau frecvente. La spionul-şef avea uşa deschisă, nu avea nevoie de intervenţia mea, iar el ştia că eu nu-i trec pragul. Numai că vroia să spună la telefon - ca să se audă, şi se auzea! - ceea ce spunea: că instituţiile statului erau sub controlul şi sub presiunea securităţii. Într-o dimineaţă mă sună tot la birou: Să vii cu maşina să mă iei. Am o treabă la Academie. Ai grijă că nu mai poţi intra pe stradă, te aştept în colţ. Şi trage o înjurătură lui Niculăiţă Cârtiţă cu o glazură lingvistică suculentă. Niculăiţă Cârtiţă era Ceauşescu. Eu ştiam. Îl blagoslovea că scormonise Bucureştiul să facă metroul, cum spunea el. Îl deranja că nu poate să sară peste şanţurile săpate ici şi acolo în trotuar. Când ne-am văzut m-a întrebat – ca şi când eu aş fi avut mai multe soluţii iar el trebuia să-o aleagă pe cea mai bună – cum să facă să-i ducă el într-o dimineaţă ceaşca de cafea lui Niculăiţă şi îmi dă şi interesul: să-i pun ce trebuie în ceaşcă! Râdea scurt şi sacadat. Atunci, ca în atâtea alte rânduri, nu era nici serios, nici glumeţ! Era frământat.

Din motive lesne de înţeles, îl rugam să mă cheme acasă când are ceva să-mi spună, aveam biroul aproape de locuinţa lui, şi acolo poate să zică ce şi cum vrea: ţi-e frică, ai! vă bat ăia p-acolo?

- Ce suntem noi, mă, îmi zice altădată - vrea să afle cum mai stăm cu Europa – ce suntem altceva decât un raion în Balcania? Venisem de la Moscova, era în 2003. Nici măcar judeţ, raion! Îl preocupa să înţeleagă cât ne-am îndepărtat de ruşi şi dacă Occidentul ne ia în seamă. Nu mai înjura, nu mai glumea. Era cu adevărat interesat şi nu lăsa să se înţeleagă nicicum ce îl îngrijora mai tare. Asculta.

Proiecţia lui politică a destinului României este legată de Balcani, de lumea Orientului, de şubrezimea echilibrului în care ne aflăm de atâtea secole. În literatură face apel des la luntre pentru a trece dincolo, luntrea fiind la urma urmei o improvizaţie primitivă de călătorie. Mărturisit al plăcerilor lumeşti, Orientul colorat şi exotic îi sugera şi o mecanică aparte a vieţii.

Am fost martor şi la reacţiile lui la rânduielile Occidentului şi sunt tentat să corectez, la eventuale proteste ale scriitorului, interpretarea pe care o dau episodului ce-l voi relata.

L-am condus prin Flandra, pe urmele lui Thyl Ulenspiegel. Tradiţie religioasă, cultură veche, Ev Mediu bine conservat în arhitectură, în artă. Admiraţia lui Fănuş Neagu pentru acest tezaur îl schimba cu desăvârşire. Nimic din tentaţia de a trăi în registrul vesel al exotismului oriental. Sobrietate până la transfigurare. A fost o excursie edificatoare şi atunci am înţeles altfel umorul la care recurge cotidian scriitorul. Imaginea de om grav şi frământat pe care i-o surprindeam pe furiş nu i-o cunoscusem cu adevărat până atunci. Despre acea excursie, am publicat câteva note în Luceafărul, cu titlul Cu Fănuş prin hanurile Flandrei. Textul a apărut prescurtat. Ce biserici, ce cruci! Reproduc acum textul în întregime.

Bruxelles. Era într-o lună de mai, Anul Domnului 1978.

Fănuş Neagu fusese invitat în Belgia cu ocazia apariţiei în limba flamandă, la Editura Manteau, a romanului Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Prietenia lui cu directorul editurii, Julien Veverberg, bun iubitor al limbii, culturii şi moravurilor noastre, înlesnise munca dificilă a unui proiect mai amplu de traduceri finalizat în colecţia Biblioteca de literatură română. Deşi eram ataşat cultural al unei ţări din Estul comunist, nu pot să mă plâng de un tratamentul discriminator al autorităţilor belgiene. Proiectul editorial a mers simplu. În doi ani au fost publicaţi Istrati, Sadoveanu, Rebreanu şi Fănuş Neagu fără nici un efort financiar din partea României. Apariţia romanului Frumoşii nebuni ai marilor oraşe m-a aruncat într-o aventură uluitoare provocată de acea vizită a scriitorului în Belgia. Nu eram departe de a-mi pierde slujba. Exagerez puţin dar cred că dacă se întâmpla ar fi meritat!

Deci, într-o zi de mai…

Abia intrasem în birou, când aud secretara implorându-mă să ridic telefonul. L-am ridicat…

- …Ce faceţi, trântorilor, la ora când sosesc pentru prima oară în Regatul Belgiei? Pentru ce vă plăteşte scumpa noastră patrie, aud? Au urmat câteva cuvinte care m-au făcut să înţeleg imediat spaima secretarei.

În drum spre aeroport încalc destule reguli de circulaţie. Mă gândeam: uite, în astfel de împrejurări poţi fi luat de hoţ, de răufăcător, chiar de spion cum zicea Fănuş Neagu. Cine să creadă că alergam de nebun ca să potolesc cât mai repede furia prietenească a scriitorului! Ajung. Ne salutăm cu bucurie. Eu încerc să-l conving că n-am ştiut de vizită, că nu m-a anunţat nimeni. Norocul meu că furtuna trecuse.

- Mi-a spus Mac (ministrul de externe G. Macovescu) că îţi dă de veste. Vezi unde aruncăm punga asta. Mă procopseşte cu o plasă de sticle goale. Zăresc un coş mai ferit şi o abandonez cu discreţie şi desăvârşită plăcere. Înainte de a pleca din ambasadă apucasem să anunţ, prin telefon, prietenii mei de la Ministerul belgian al Culturii despre sosirea neanunţată a scriitorului: nu-ţi face griji, condu-l direct la hotel Metropole, dăm dispoziţie să fie cazat acolo. Era hotelul la care a funcţionat Consulatul României la sfârşitul secolului XIX şi la care, ceva mai târziu, trăgea Titulescu. Palat imperial, peron acoperit, holuri impunătoare, ştaif, majordom, personal stilat. Aflat în centru, Metropole era întotdeauna refugiul ultim la care recurgeau cei de la Ministerul Culturii în situaţii de urgenţă. Scump, dar… prietenii mei înţeleseseră fără să insist că eram într-o situaţie delicată.

La întoarcere de la aeroport rulez cu prudenţă. Ajungem târziu la hotel. Îl las pe Fănuş să se odihnească. A doua zi când ne revedem aflu amănunte picante despre restaurantele şi străduţele din cartierul învecinat populate de îngeri ai pierzaniei! Îmi dau seama că stătusem degeaba ani buni în ţara lui De Coster, Breughel, Rubens, Jordaens. Câteva minute cu marele scriitor şi am descoperit că nu dispăruse plăcerea chermezelor de altădată. Se modificase numai decorul.

Au urmat câteva zile când ne-am tocit pingelele prin Bruxelles, Anvers, Gand. Uitasem de slujbă. Seara ne despărţeam târziu, iar a doua zi eu ascultam poveşti din cele o mie şi una de nopţi din Brabantul modern. Cu frica dezertorului, percepeam timpul dilatat într-o variantă româno-flamandă. Într-o dimineaţă, Fănuş schimbă răspunsul la salut pe arama unei întrebări la care nu avea chef să aştepte reacţii:

- Ia zi, domnule diplomat, îţi place aici? Nu-mi răspunde. Nu am nevoie de un răspuns tâmpit! Faci bine să-ţi pui într-o bocceluţă ce ai prin casă şi de mâine, cu doamna şi cu minunile alea de fetiţe, vă mutaţi cu cinci-şase străzi mai la vale. Are cine să ude porumbul cu ulcica în Bărăgan, nu-ţi face griji!

Într-o altă zi, pofteşte să vadă satele flamande. Mă gândesc că la Scroafa spânzurată unde trăgea Brueghel cel Bătrân n-o să murim de plictiseală. Am găsit hanul cu pricina. Arăta bine, numai acoperişul de stuf fusese schimbat. Şi hangiţele, mă corectează Fănuş, unde le plasezi? Tu crezi că astea au timp de Brueghel-ul tău? Vin mult, peşte sărat mult, bere multă.

- Berea-i făcută de maici, îi spun. Ştiam că declanşez un comentariu picant.

- De unde ştii?

Îi explic. Nu ştiu de ce mă aşteptam să-l irit. Mă înşelam. A ascultat explicaţia fără să scoată o vorbă. Acum era scriitorul: grav, interesat să afle, să ştie, să înţeleagă. Îl interesa tot ce vede.

Revenim la Bruxelles. Evident bine dispuşi. Mâine vii pe la zece. Mergem la Bruges. L-ai citit pe Rodenbach?

- Da. Chiar m-am gândit să traduc Bruges, la morte. Este acolo o tristeţe care se scurge în oasele timpului…

- Fără poezie. Ţi-a plăcut? Înainte de a ne despărţi fă rost de încă şase sticle de vin. Măcar una să fie cu vin alb de Moselle.

Ne despărţim din nou în puterea nopţii. Ajung acasă, sună telefonul:

- Ticălosul de chelner stă cu ochii pe ceas. Se pare că a trişat. Vino şi-i arată tu cum poţi să faci rost de alte şase sticle. Să se-nveţe minte, mizerabilul, şi să mă scutească cu năravurile lui capitaliste. Pune vin de-un deget pe fundul paharului!

Mă întorc. Chelnerul de la restaurantul hotelului picotea răpus de oboseală. De câte ori turnase în paharul de cristal vinul puţintel-puţintel, după manierele caselor mari, să nu se risipească parfumul pe degeaba. Fănuş Neagu se hotărâse să scape de protocol şi urcase în cameră. Cer chelnerului o nouă provizie de vin bien frapé, monsieur, s’il vous plait! Cocoşat de nesomn şi de oboseală, urc. Mă gândeam cum să scap de alte însărcinări în crucea nopţii. Inutil. Crap uşa fără să bat, să nu fac zgomot şi strecor plasa cu sticlele în gura camerei.

- Voi, diplomaţii din raionul Balcania, nu prea aveţi habar de protocol.

Îmi dau seama că maestrul nu era singur.

Dimineaţa aflu alte noutăţi despre misterele Bruxelles-ului de la Julien Veverberg şi traducătoarea Liesbeth Ziedses des Plantes, care veniseră din Olanda să-şi vadă prietenul şi să pună la cale lansarea oficială a romanului.

Plecăm spre Bruges. Se ridicase bine soarele. Nu rezist ispitei şi opresc pe drum să admirăm cerul răvăşit cu repeziciune de vălătucii de nori.

- Ştii, mă gândesc că ar merita să fie tradus romanul Paix sur les champs al lui Marie Gevers. Am cunoscut-o pe fiică-sa, trăieste la Paris. Scriitoare şi ea.

- Unde sunt babele, unde soldaţii, unde şoimii patriei? La ora asta se cuvenea să ude cu ulcica porumbul! îl aud pe Fănuş Neagu total indiferent la planurile mele. Se uita pe câmp, se uita buimac la câmpul verde pictat cu lăstare plăpânde de porumb. Nimeni. Doar pacea flamandă.

- Ce-ai zice să trecem pe la Damme, sătucul lui Thyl Ulenspiegel, îl întreb. Îşi revenise şi fără să scoată o vorbă, îmi dă de înţeles că este de acord. O să întârziem puţin, o să ajungem mai pe înserat la Bruges, dar poate că va fi mai de efect să ne întâlnim cu Rodenbach cât mai târziu, zic în doi peri. Virez la dreapta pe un drumeag asfaltat. Damme. Intrăm în curtea bisericii. Aici încă mai bântuie duhul lui Thyl. Îl conduc pe Fănuş la o statuie încremenită într-un zid. Un chip de ştrengar cioplit în piatră ne făcea cu ochiul. Deodată pişicherul coborî dintre cărămizi şi porni cu braţele întinse spre noi.

- E cineva aici? glăsui creatura de piatră.

- Dumnezeu să vă binecuvânteze, Întristarea Voastră, dar eu sunt, oare, o vedenie în văzul dumneavoastră de mă întrebaţi dacă-i cineva aici? răspunse Fănuş împrumutând glasul lui Decoster. Thyl, eşti chiar tu?

- Sunt copilul pe care Norocul îl făcu cu doamna Întâmplare.

- Nu te bârfi singur!

Fănuş îmi face semn să intrăm în han.

Lângă noi veni mai întâi Hanske: E noaptea vârcolacilor, toate sufletele păcătoase ies din iad. Trebuie să faceţi de trei ori semnul crucii cu mâna stângă şi să strigaţi: sare! sare! sare! care e semnul nemuririi, şi n-au să vă facă nici un rău.

Apăru şi Lamme şi ne arătă o fată despletită: E apucată de năbădăile dragostei şi nu ştie ce e ruşinea muierească. Cum vede un bărbat o apucă veselia şi parcă-i nebună, râde într-una. Vorbeşte puţin, multă vreme am crezut că-i mută. Noaptea stă tristă în faţa focului, plânge uneori, ori râde fără pricină arătându-şi pântecul care, zice, o doare. La ceasul amiezii, vara, după ce mănâncă, o apucă o nebunie şi mai afurisită. Atunci joacă aproape despuiată în jurul focului. Nu acceptă să poarte decât veşminte de tul ori de muselină. Iarna abia-abia o învelim cu o manta de păr de capră. De Coster era, astfel, cu noi.

Eram cu toţii la o masă albă de mesteacăn. Lui Lamme i se băteau calicii la gură. Thyl şi tovarăşii lui de ghiduşii se uitau la Fănuş cum gusta domol vin de Leuven dintr-o ulcică, cu privirea nicăieri.

E rar vinul de Leuven. Am scotocit în toate cotloanele pivniţei. Merita. Am făcut-o de dragul înaltului oaspete. Viile din Flandra au fost scoase pe vremea când băteam târgurile Flandrei. În locul lor s-au ridicat universităţi şi catedrale. Cel ce vorbise nu se vedea. Era doar voce. Se aşternu liniştea. Dar numai pentru o clipă. Numaidecât stuful şopronului prinse a foşni, se crăpă şi prin spărtură Thyl Ulenspiegel dispăru în aburul nopţii. După el, Lamme şi Hanske.

Din nou pace.

Prea multă pace pentru noi.

- Să plecăm, hotărî Fănuş şi adăugă: e singura bucurie pe care mi-ai făcut-o, derbedeule, de când colindăm hanurile Flandrei!

Nici astăzi nu ştiu dacă am mai ajuns la Bruges. Şi nu era decât la doi paşi! Sigur este că întâlnirea cu Rodenbach a fost ratată.

Atunci!

George Apostoiu (Bucureşti)

 

BULEVARDUL DOROBANŢILOR CREŞTE ECONOMIA LOCALĂ

Să nu mai spunem că economia brăileană este în criză şi că aleşii nu fac nimic pentru cã nu este adevărat. Căutând metode de dezvoltare locală Primăria Brăila poate fi considerată drept o pionieră în brevetarea unei tehnici nemaiîntâlnite până acum în administraţie.

Astfel, deliberat sau nu, bulevardul Dorobanţilor este pe toată lungimea lui plin de gropi. Zilele de iarnă nu au făcut decât să accentueze situaţia. La prima vedere, totul pare a fi împotriva noastră, a locuitorilor care plătim taxe dar nu este aşa.

Să vă explic subtilitatea mecanismului inedit gândit de primărie. Se lasă bulevardul Dorobanţilor într-o cât mai mare dărăpănare. Inevitabil, o parte din maşinile care îl vor străbate vor întâmpina probleme tehnice. Vor mege la service-uri şi acolo vor fi nevoiţi propietarii să schimbe diverse piese. De unde vor lua ei piesele? Ei bine tot de pe Dorobanţilor! Este imposibil să nu fi văzut numărul mare de fime care se ocupă cu piese de schimb pentru maşini. Ce face Primăria este o încurajare a micilor comercianţi locali care astfel nu ar mai avea un aşa de bun vad. Plus că o parte din bani se întorc la bugetul local sub formă de impozite. O adevărată industrie s-a construit în acest fel iară noi, în micimea care ne caracterizează, dorim să punem capăt înfloritorului business pus la cale cu atâta greutate şi stăruinţă.

Nu ştiu dacă aţi observat şi celelalte elemente pozitive din această abordare de-a dreptul îndrăzneaţă de management administrativ local. Menţinând un carosabil impracticabil, şoferii sunt obligaţi să ruleze cu viteză mică, turând motoarele. Consumul de carburant creşte iar afacerile locale din domeniu... aţi înţeles repede mecanismul.

Pentru că un succes aşa de evident trebuie încurajat, propun să fie aplicat la toate străzile Brăilei. E adevărat că deja pe unele s-a început procesul, dar el trebuie continuat sistematic şi pe restul!

Astfel Brăila va avea o economie înfloritoare, mai ales în domeniul auto, devenind un adevărat exemplu de bună guvernare local.

Iată cum pornind de la o iniţiativă simplă, dar inedită, de pe bulevardul Dorobanţilor putem ajunge la renaşterea urbei noastre.

Mihai Vintilă


 

ATELIER

EIN GEBILDETER PFÖRTNER

Wahre Touristen wollen immer mehr wissen über die Stätten und Pläze die unter ihren Augen kommen. Diesmal befanden sich Fredy und Michaela, Touristen aus Bukarest, vor einem imponierenden Schloss, nämlich vor Der Alten Residenz in München. Auf einem Marmorschild las Fredy, dass dieser Bau 1569 begonnen und 1610 vollendet wurde.

Da nur er ein gutes Deutsch konnte, ging er zum Pförtner und fragte:

- Guten Tag! Seien Sie so nett, Herr Pförtner, und sagen Sie uns bitte, wohnt jemand zu unseren Zeiten hier.

- Tag! Nein! Zu unseren Zeiten ist das Schloss Museum geworden und schon seit langem! Aber auch besondere Theateraufführungen haben hier einen guten Plaz.

- Wann wurde aber dieses Schloss bewohnt?

Eine gute Frage! Ihr Junge müsstet wissen, dass die Alte Rezidenz einst eine königliche Rezidenz war. Sie diente als Wohnsitz mehreren Könige Bayerns.

- Und ihre alte Form und das prächtige Aussehen sind so genau über Jahrhunderte aufbewahrt?

- Nein! Auch die modernen Menschen trugen dazu bei, dass die Alte Rezidenz eine geschätzte Sehenswürdigkeit für Touristen bleibe.

- Wieso?

- Weil es nötig war! Während des letzten Kriegs wurde die Rezidenz fast völlig zerbombt. Nur die Mauer blieben erhalten. Danach wurde das Gebäude wieder nach den alten Plänen errichtet. Die Fassade ist genau so wiederhergestellt worden, wie es einmal war. Aber die Innenräume sind zum größten Teil neu gestaltet worden.

- Kann man heute das Schloss besichtigen?

- Nein, heute nicht! Es ist Montag. Aber besser wäre zu einem Konzert oder Theateraufführung zu kommen. Dann erlebt ihr die ganze Pracht der Alten Rezidenz. Aber nur ab September. In Juli haben alle frei, nur ich habe hier etws zu tun; wertvolle Gemälde abzustauben und die Tauben im Schlosshof zu füttern.

Wir bedanken uns bei Ihnen, Herr Pförtner! Viel Spaß! schloss Fredy und die Jungen setzten ihren Spaziergang durch die prächtige Stadt München fort. Ihre Schritte richteten jetzt gegen das Schloss Maximillianeum, ein herrliches Gebäude, das heute den Landtag Bayerns beherbergt. Sie wollten verstehen, warum sagen immer die Münchener, ihre Stadt sei eine Weltstadt mit Herz, ohne den Oberbürgermeister zu stören.

* * *

Eine Brünette, eine Rothaarige und eine Blondine wollen 4 km von ihrem Strand bis zu einer Insel schwimmen.

Die Brünette schimmt die ganze Strecke durch, die Rothaarige ertrinkt auf dem halben Weg, aber die Blondinne schwimmt 2 km und sagt: Ich kann nicht mehr! und schwimmt zurück.

Traducere: O brunetă, o răşcată şi o blondă, vor să înoate 4 km de la plaja lor până la o insulă. Bruneta înoată întreaga distanţă, roşcata se îneacă la jumătatea drumului, iar blonda înoată 2 km şi spune: Nu mai pot! şi înoată înapoi.

UN PORTAR CULTIVAT

(un portar de castel)

Adevăraţii turişti vor să ştie mereu mai multe despre lăcaşurile şi locurile pe care le văd. De data aceasta, Fredy şi Michaela, turişti din Bucureşti, se aflau în faţa unui impozant castel, anume în faţa la Die Alte Residenz din München. Pe o placă de marmoră, Fredy citi că această construcţie a fost începută în 1569 şi terminată în 1610.

Dar fiindcă numai el ştia bine germană, se duse la portar şi îl întrebă:

- Bună ziua! Fiţi amabil, domnule portar, şi spuneţi-ne, locuieşte cineva în vremurile de azi aici?

- Bună! Nu! În vremurile noastre, castelul a devenit muzeu şi încă de mult! Dar şi spectacole de teatru deosebite îşi găsesc un loc potrivit aici.

- Când a fost locuit acest castel?

- Bună întrebare! Voi tinerii ar trebui să ştiţi că odinioară Die Alte Residenz a fost reşedinţă regală. Ea a servit ca sediu mai multor regi ai Bavariei.

- Şi vechea ei formă şi aspectul superb s-au păstrat exact aşa şi peste secole?

- Nu! Chiar şi oamenii moderni au contribuit la faptul ca Die Alte Rezidenz să rămână o atracţie apreciată pentru turişti.

- Cum aşa?

- Fiindcă a fost necesar! În timpul ultimului război, reşedinţa a fost aproape total distrusă de bombardament. Numai zidurile au mai rămas în picioare. După aceea, clădirea a fost ridicată după vechile planuri. Faţada a fost reconstituită exact aşa cum a fost odată. Însă spaţiile interioare au fost în mare parte construite din nou.

- Astăzi se poate vizita castelul?

- Nu! Astăzi, nu! Este luni, dar cel mai bine ar fi să veniţi la un concert sau un spectacol de teatru. Atunci veţi savura întreaga splendoare a castelului Die Alte Residenz. Dar numai din septembrie. În iulie sunt liberi toţi, numai eu am câte ceva de făcut aici; să şterg de praf tablouri valoroase şi să hrănesc porumbeii din curtea castelului.

- Vă mulţumim, domnule portar! Mult noroc! conchise Fredy şi tinerii îşi continuară plimbarea prin splendidul oraş München. Paşii lor se îndreptau acum spre castelul Maximillianeum, o clădire superbă, care astăzi adăposteşte Parlamentul Bavariei. Ei voiau să înţeleagă, de ce spun mereu münchenezii că oraşul lor este un oraş internaţional cu inimă, fără să îl deranjeze pe primarul general.

* * *

Du kannst dein Leben nicht verlängern und du kannst es auch nicht verbreiten. Aber du kannst es vertiefen.

Gorch Fock ( dt. Schriftsteller 1880-1916)

Traducere: Nu poţi să îţi prelungeşti viaţa şi nici nu poţi să o extinzi. Dar poţi să o faci să câştige în profunzime.

Gorch Fock (scriitor german1880-1916)

George Tătăruş (Bucureşti)

 

DIMENSIUNI

Foarte cald. Într-o încremenire totală, întreaga familie, trândăveşte pe unde apucă. Mă strecor în spatele casei. Umbră şi iarbă. Mă prăvălesc în iarbă. Încerc să citesc, nu pot. Locul meu preferat e ocupat. Mă foiesc nemulţumită. După câteva rânduri mi se face somn... N-aş vrea să adorm acum, nopţile sunt şi mai fierbinţi şi, numai noaptea somnul e profund.

Care eşti tu, Olga sau Geta – aud întrebarea care-mi tulbură somnolenţa...

Mă smulge din toropeală şi asta mă irită. Trebuie să fie Tamara. Lipsită de bun simţ, nu respectă orele noastre de odihnă. Vine, ne invadează ca tânţarii, se despoaie de gânduri, de griji, ne umple sufletele şi casa cu mizeriile ei şi, pleacă!

Fata babei, sau fata moşului? - continuă cu aceeaşi impertinentă curiozitate. Stupizenia întrebării mă revoltă. Sar drept în picioare, dar nu spun nimic. Îi întorc spatele, mă îndrept spre casă.

Trebuie să fii obrăznicătura de Geta. Numai ea face asta...

E-te, n-ai ghicit - spun din mers, îndreptându-mă spre camera noastră. A noastră, nu a mea. Camera se împarte la două: eu şi sora mea, Geta. Mă trântesc pe pat, nu înainte de a-mi privi sora: doarme profund. Expiră zgomotos de parcă-ar sforăi. Mă privesc în oglindă: acelaşi profil. Şi totuşi... Un ochi ager nu poate ignora diferenţele. Hotărâtă să rup cordonul ombilical al gemenelor, acopăr oglinda cu prosopul. Îmi va fi mai uşor. Pentru ce va urma, n-am nevoie de niciun martor. Jocul meu din fiecare zi, începe. Mă cufund în patul moale şi, pun în scenă, film după film. Interpretez rol, după rol. Sunt Ioana d’Arc., sau, Jeanne Moreau, actriţa care a jucat acest rol. L-a jucat, ori mi-am imaginat eu, nu ştiu. Închid ochii şi intru în rol. Fascinant. Revoltă, baricade, înfrângere, pedeapsă. Scena arderii pe rug mă fascinează. O trăiesc atât de intens, încât de fiecare dată, doar coferul cu apă rece mă readuce la realitate. Revigorată, reintru în rol, iar viziunile Ioanei d’Arc reapar. I se ordonă să se sinucidă. Cu o mişcare à la Hudini, îşi trece lanţul în jurul gâtului, după care... Nici sinuciderea nu-i o soluţie. Actriţa mea îşi salvează rolul. Se salvează. Îşi cuprinde eroina de mână. Tandem: actrita cu eroina şi eroina cu artista. Le abandonez.Spun le, deşi eroina mea sunt eu deopotrivă cu Jeanne Moreau şi Jeanne d’Arc. Ghilotinată, spânzurată, tot o moarte brutală. Derulez mai departe. Devin o nemaipomenită dansatoare de ceardaş. Mă cheamă Monica. Dansez, dansez, dansez... un nor greu de praf mă învăluie pană la dispariţie. Cad epuizată în rolul Constancei Bonacieux, cea a lui Alexandre Dumas. E numai preţul clipei de odihnă. Ioana d’Arc revine, nu-i place abandonul. Dialectul exersat de ea şi, din care nici măcar eu nu pricep o iotă, mă amuză. Şotron între personajul istoric şi actriţa care a interpretat rolul. Mimez pe misterioasa Jeanne Maureaux, fumând elegant un ţigaret. Privesc languros spre cineva, ori undeva. Ating, din întamplare, botinele de ceardaş ale Monicăi. Furată de ritmul ceardaşului, de frenezia cu care bat podeaua, până ce gleznele îmi amorţesc de durere, cuprinsă între aceste pendulaţii scenice încheiate cu reverenţa Contancei, regală şi pudică deodată, se conturează acele dorinţe ascunse ale eului meu în căutare. Ce vreau, cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept, ce nu-mi place? Pielea îmi devine neîncăpătoare. Cresc... Sunt un aluat. Baloane, ca de săpun, se ridică de pe epiderma mea pufoasă. Se sparg în pocnituri sonore. Din ele se desprind personajele tocmai imaginate. Se prind de mână şi, fac cerc în jurul meu. Se rotesc, se rotesc, se rotesc... Ochii-mi devin girofar. Strădania de a-mi urmări personajele mă ameţeşte. Cad. Continuă halucinanta lor horă, călcându-mă nemilos în picioare. Strivită, devin una cu podeaua. Sunt decorul camerei noastre.

Mama, vino repede, cretina asta de Olguţa, iar a tras pe nas din trabucul bunicului!

Aerul cald se ridică odată cu trupul amorţit al mamei. Frunzele vibrează sub presiunea aerului foşnind aspru.

Ce-aţi mai făcut? Nu pot avea o clipă de linişte – zice mama, pleznind din mers, obrazul Getei.

De ce dai în mine, ea e vinovată - strigă Geta frecându-şi obrazul. Chicotind, Olga se strecoară afară, lăsând-o pe Geta pradă furiei mamei.

Pârâcioaso!

Mă strecor din nou în spatele casei. Umbra a acoperit iarba, iar locul meu de citit e liber. Mă prăbuşesc în iarbă. E răcoare. E plăcut.

Tu care eşti, Geta sau Olga? Trebuie să fii Geta, numai Geta citeşte aşa de mult...

Du-te dracului, Tamara!

Tot peste tine-am dat, afurisenie! Unde mă întorc eşti numai tu. Sor’ta nu mai are loc de tine... nu mai are loc... nu mai are... nuuuuu!

Chicotind, citesc întâia pagină din cartea pregerată.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

MAGIA IERNII - RAIUL COPILĂRIEI

De mult timp nu mai văzusem aşa ninsoare! Priveam pe fereastră magia fulgilor de nea şi zâmbeam tainic unui timp care se scursese prea repede. Ascunsă după zăbrelele vremurilor trecute, încercam să mă descopăr printre acei omuleţi de zăpadă croiţi cu meşteşug şi bucurie de copiii şi nepoţii vecinilor mei.

Mai hotărâtă ca niciodată, am pornit la drum. Într-o fracţiune de secundă mă aflam în faţa casei mele părinteşti. Am pătruns timid, cu inima ticăind ca un ceasornic bătrân, şi-am privit cu luare-aminte în tot locul.

În dreapta porţii, făcută pe un dâmb, stătea nemişcată fântâna cu cumpănă înaltă şi cu ghizduri sănătoase, din lemn de fag, de care nu aveam voie să mă apropii cu una cu două. Era un loc spre care mă îndreptam adesea, dar de fiecare dată mă-ntorceam la fel de repede, fiindcă interdicţia trebuia respectată. Întotdeauna capacul fântânii era lăsat, iar ivărul greu şi aproape ruginit era mărturia vie a regulii. Şi-acum era închisă. În ziua aceea nu fusese nimeni la fântână. Nici cărare nu era făcută, dar nici capacul nu fusese ridicat. O căciulă de zăpadă, albă ca spuma laptelui, acoperea fântâna, iar căldarea legată de lanţul gros se legăna în bătaia vântului provocând un scârţâit lung şi apăsător. Suna a pustiu! Un pustiu care macină sufletul şi te pune pe gânduri.

Am privit stăruitor şi-am dat să fac un pas spre locul cu pricina, dar o voce venită din vechime m-a oprit: Nu! Nu ai voie acolo! Întoarce-te! Am încremenit locului, apoi mi-am îndreptat paşii spre interiorul curţii. Nu era nicio urmă. Înotam prin zăpada care imi ajungea până la genunchi şi mă minunam de liniştea care domnea peste tot locul. M-am oprit apoi lângă gardul care înconjura grădiniţa cu flori.

- Şi florile se odihnesc! mi-am zis cu voce tare. Şi câte erau!

- Le poţi vedea! Le poţi vedea, dacă vrei! Intră! îmi rosti portiţa de la grădiniţa de flori.

- Să intru? am răspuns aproape mecanic. Pe unde? Totul este acoperit de zăpadă! Aici nu-i ţipenie de om!

- Ţi se pare! Ai uitat jocul nostru? Ridică-te pe vârfurile picioarelor, întinde braţele în lateral şi imită zborul păsărilor!

Am aşezat pe covorul iernii poşetuţa mea, făcută dintr-o copertă de vinilin luată de la o carte veche, şi-am procedat întocmai cum fusesem sfătuită. Dintr-odată, zăpada din grădiniţă a dispărut şi-ntreaga întindere era numai floare: ghiocei şi toporaşi, zambile roz şi albastre, lalele şi lăcrămioare, narcise galbene şi albe, bujori şi crini, liliac şi iasomie.

- Oauu! Doamne, aici e Rai!

- E Raiul Copilăriei tale. Ce, nu le recunoşti? Tu le-ai plantat. Tu şi sora ta, îmi veni poarta în ajutor.

- Da, da! Noi le-am răsădit, am îngăimat eu. Ce mult e de-atunci!

Am păşit încet şi cu grijă să nu calc vreo floare şi m-am aplecat asupra lor, respirând cu nesaţ aerul înmiresmat al anilor de demult. Am îngenuncheat în dreptul ghioceilor şi mi-am lăsat faţa mângâiată de albul imaculat al celei dintâi minuni apărute în gădiniţa mea.

- Pot să rup?... Pot să iau cu mine un buchet de flori? am întrebat cu glas abia şoptit.

- Doar una! răspunse poarta. La a doua floare ruptă vraja se stinge.

Cuminte şi ascultătoare, m-am supus regulii şi-am întins mâna spre ghiocei. Am rupt unul dintre cei mai arătoşi, mi l-am prins la ureche şi-am dat să ies. În drumul meu, o ramură de liliac alb îmi atinse faţa. Am ridicat mâna, vrând să rup un noroc, o floricică cu trei petale, apoi să mi-o vâr în sân şi să-mi pun o dorinţă.

- Nu! strigă poarta.

Am tresărit, amintindu-mi că şi acum, ca şi în acele vremuri, nu-mi era permis să rup mai mult de-o floare. Călătorisem plăcut printre straturile de flori, mă încărcasem de mireasma lor neasemuită şi, plină de mulţumire, am ieşit. Mi-am ridicat cu grijă miraculoasa poşetă şi-am aruncat o ultimă privire spre Raiul Copilăriei.

- Îţi mulţumesc, poartă! am spus zâmbind, făcând apoi o reverenţă, după regula jocului. Am scos din geanta mea un şnur de mărţişor şi l-am legat de una din scândurile porţii, spunând:

- E darul meu! Să fie belşug în curtea asta şi anul acesta!

Dintr-odată, de pe stâlpul care susţinea cumpăna fântânii o ciocănitoare îşi făcu prezenţa: Cioc-cioc! Cioc-cioc!

În glas cu ea ciocăneam şi eu la uşa casei, aşteptând ca mama şi tata să-mi deschidă. Deşi mă plimbasem prin grădina florilor, picioarele îmi erau îngheţate, iar vântul iernii sufla din ce în ce mai tare. Un zgomot înfundat ce răzbătea din interior mă făcea să cred că uşa urma să se deschidă.

- Doamna, noi suntem: Ada şi Teo! Am venit cu sorcova! Ne primiţi?

Obosită de drum lung şi greu, m-am trezit în faţa uşii apartamentului meu. Am deschis, fără a mai privi pe vizor, iar casa mea se încărca în cea dintâi zi a Anului Nou de prezenţa a două fetiţe minunate: Ada şi Teo. Creanga de liliac alb era o splendidă sorcovă. M-am lăsat sorcovită după datina străbună, convinsă fiind că-mi va merge bine în anul în care de-abia intram. Mi-am plecat capul în faţa lor, lăsând liberă lacrima bucuriei. Ştiam că e o picătură venită din clopoţelul ghiocelului pe care tocmai îl luasem din Raiul Copilăriei mele.

Angela Burtea

 


ATITUDINI

MAI JOS NU SE POATE!

Acum douăzeci de ani a făcut furori în minţile unui anumit tip de consumatori de literatură venită din Vest, romanul Jos de tot (Ganz unten) al scriitorului german Günther Walraff.

E un roman-investigaţie. Autorul, jurnalist de felul lui, se deghizează într-un amărât de muncitor turc şi pătrunde în culisele muncii la negru practicată în halele unui reputat - de altfel - concern siderurgic. Munceau acolo bieţii turcaleţi mai pe nimic, trăiau în condiţii de mizerie, dormeau la grămadă în containere metalice, se chinuiau cu bărbăţie, până îşi făceau şi ei un rost mai bun în lăudata Germanie.

Desigur, concernul a reacţionat dur, l-a dat în judecată pe scriitor, s-au judecat, dar până la urmă tribunalul i-a dat dreptate şi o groază de bani despăgubire autorului romanului.

Când am citi Jos de tot credeam că mai jos de atât pe scara socială nu se poate şi îi compătimeam pe bieţii turci, dezrădăcinaţi şi flămânzi, fără şansa de a se mai întoarce într-o poziţie onorabilă în patria lor asiatică.

Dar, am uitat că trăiesc în România, unde se poate şi mai jos...

M-am convins singur când am văzut două scene cu flămânzi.

Sensibilizat de lectura romanului, mă gândeam numai în jos şi observam numai scene de jos. Şi asta, acum, în anul 2010.

Când vii cu trenul pe ruta Bucureşti - Galaţi ai surpriza să observi în gara Făurei un amărât de localnic care este fumător, dar nu are bani de ţigări.

Când opreşte trenul în gară, şi spre norocul fumătorului anonim, în Făurei, trenul stă cam 10 minute, el apare, îmbrăcat sărăcăcios, se apropie de călătorii coborâţi din tren şi aşteaptă... Nu cerşeşte. Aşteaptă ca pasagerii să-şi termine de fumat ţigările şi să arunce chiştoacele.

Atunci, cel mai sărac fumător preia iniţiativa. Adună chiştoacele şi începe să tragă fumuri din ele. După ce trenul se pune în mişcare, pe peron rămân câteva chiştoace, poate până la 10; amărâtul din Făurei le adună şi se asigură că are ce fuma până va apărea un alt tren.

Afacerea cea mai bună o face când opreşte trenul Inter-City. Fumătorii din acest tren sunt mai cu dare de mână şi aruncă cioturi de ţigări mai mari şi întotdeauna, Kent sau Marlboro. Fumătorul anonim simte că participă la un adevărat festin. Adună chiştoacele şi le soarbe fumul. Apoi se retrage în spatele gării şi aşteaptă să apară în gară trenul Inter-City de la Galaţi spre Bucureşti.

În timp ce trenul se îndrepta spre Brăila, nu îmi puneam decât o problemă de igienă, de sănătate. Oare, fumătoul anonim s-a gândit cât riscă, mai ales acum, de când a fost lansată cu succes şi în România gripa porcină!? Dacă îl va ocoli şi îl voi mai vedea adunând chiştoace în gară şi peste câteva luni, înseamnă că are noroc porcesc!

După ce am coborât din tren, am cumpărat dintr-un magazin câteva felii de parizer pentru câinii din jurul blocului unde locuiesc. Sunt vreo patru câini amărâţi, fără stăpân, inofensivi, veşnic flămânzi, pe care o parte a locatarilor îi mai hrănim când ne aducem aminte. O altă parte a locatarilor, însă, îi pune pe goană, îi loveşte cu picioarele în coaste, iar ei urlă de durere şi fug. Când văd asemenea scene, sufăr, simt că m-a lovit pe mine... Şi am observat în timp că cei care urăsc animalele, sunt cei originari de la ţară. Aceşti vecini ai mei, pensionari deja, dar care şi-au făcut un rost în oraş pe vremea statului socialist, când avea şi Brăila o glorioasă industrie, văd animalele doar prin prisma utilităţii lor. Bieţii câini fără stăpân nu sunt nici păsări, nici porci, nu sunt comestibili, aşa că nu sunt buni de nimic... şi îi alungă.

Am dat cele câteva felii de parizer, înfăşutare într-o hârtie, unei căţeluşe negre, căreia i se spune Fetiţa. Adastă în jurul blocului toată ziua şi aşteaptă de mâncare. A apucat să mânânce o felie, când spre mirarea mea, s-a apropiat de ea un băiat tânăr, murdar îmbrăcat, cu faţa roşie de consumator de rachiu. A dat-o cu piciorul la o parte, s-a aplecat şi a luat cele patru felii de salam care mai rămăseseră.

L-am privit îndelung; nu îmi reveneam din uimire. A plecat muşcând din feliile de parizer, a aruncat hârtia, privea numai în jos, părea cam ruşinat, dar probabil că foamea era mai mare; avea mâinile murdare, mesteca şi se îndepărta.

Nici nu m-am mai indignat. Bietul câine, nici el. A plecat cu coada între picioare aşteptând o altă şansă pe ziua respectivă, ca să îşi astâmpere foamea.

Nici la cauze nu mă mai gândeam, nici la romanul Jos de tot. Îmi trecuse cheful de imagini literare. Mi-am zis doar: Cred că aşa arată un om fără ocupaţie şi fără nici o perspectivă!

Numai că acum o lună, amărâtul ăsta care a mâncat de nevoie câteva bucăţi de parizer culese de pe pământ, fusese un alegător, unul dintre milioanele de alegători care s-au dus la urne, sperând într-o viaţă mai bună, nu într-o foame mai cruntă.

Oare, cu cine o fi votat pe 6 decembrie 2009?!

George Tătăruş (Bucureşti)


 

MODA MASCAŢILOR!

Un vechi refren de cartier începe aşa:

Of, Caterino, vedea-te-aş moartă, cu dric la poartă, cu cai mascaţi!

Mi se pare oribil, dar cu folclorul de mahala nu te pui. El a penetrat cu încăpăţânare conştiinţele băieţilor de nimic, dar buni la toate şi în stare de orice, care rad grăbiţi un rachiu, două, trei, la birtul din colţ.

Nelu Ţuicaru îşi dă cinzeaca peste cap, cu ţigara lipită chiştoc de colţul gurii, aude refrenul mârâit de un ţambalagiu soios, cu pălăria de pâslă, strâmbă pe creştetul capului, simte că îl trec sudorile melancoliei, se înduioşază, şi promite să mai treacă şi mâine pe la Măgarul tăvălit.

Da, birturile de cartier duc cu ele în timp, ca nişte caravele borţoase de aurul şi piperul spoliat din Indii, porecle dintre cele mai haioase.

Cârciuma La băiatul vesel de pe str. Dorobanţilor, cu vad bun, lângă staţia de tramvai, era pocită Izmene reci: de ce, oare? Nimeni nu ştie, nici chiar barmanul.

La o intersecţie, pe Independenţei, fost şi el, vreo cincizeci de ani, Bd. Carol, apoi, alţi cincizeci, Bd. Karl Marx, trona o coşmelie prăpădită, botezată de dropsarii locului Pisica neagră. Originea poreclei se pierde în negura vreunui banc din perioada interbelică, pe care astăzi nu îl mai ştie nimeni.

Pe strada Galaţi, la Geamuri late, fostul restaurant Modern, îşi făcea veacul prin anii ‘70 un lăutar glumeţ, în îngânările căruia se prefigura ameninţător cartierul Brăiliţa, din vremuri apuse de un secol, pe când dădea viaţă pitoreştilor personaje ale locului, marele Panait Istrati.

La pod la Brăiliţa

Mi-au furat hoţii căruţa!

Las’ s-o fure, nu-i a mea,

E căruţa altuia!

Muşterii făceau haz, pricepuseră că hoţul furase de la alt hoţ, şi mai comandau un rând de halbe, pierduţi în aburii unei reverii glorioase a cartierului intrat în folclor şi literatură, datorită talentatului scriitor amintit.

Doar că în ultimele două decenii, lumea noastră românească, şi în mic şi în mare s-a schimbat într-un mod violent. Întoarcerea de la socialism la capitalism, probabil, împotriva unei logici a istoriei, s-a făcut cu vărsare de sânge, cu asasinate în sfânta zi de Crăciun, şi, cei ce au simţit că fărădelegile lor nu vor fi înghiţite pe nemestecate de istorie, au botezat acele zgâlţâieli politice şi sociale, Revoluţie!

Am trăit vreo săptămână Revoluţia şi după aceea, de douăzeci de ani, trăim Involuţia. Păguboasa ideologie a lui Gică Contra, care a oprit în loc producţia industrială şi construcţiile locative, a dat undă verde jafului agriculturii şi căderii exportului în favoarea importului, ne-a îndatorat la străini pe două generaţii de acum în viitor.

Nicicând nu a fost atât de dator la organisme internaţionale şi bănci străine poporul român. Şi nici nu îl vizitează vreo perspectivă economică şi eficienţă în muncă de tip japonez sau german, care să îi dea vreo undă de speranţă în viitor.

Adevăruri triste, nu? Un duş rece după ce-am trecut puţin prin folclorul local.

Desigur! Nu avem încotro şi observăm că statul capitalist este pregătit pentru orice. Nu îl impresionează faptul că din memoria colectivă se vor şterge denumiri hazlii de birturi şi bancurile cu beţivi şi alţi refuzaţi ai norocului.

El are acum mijloace de prevenire (a se citi intimidare) pentru cine nu înţelege libertatea adusă de noul val politic occidentalo-oriental.

La demonstraţii cu muncitori lihniţi de foame, cu fermieri în sapă de lemn şi cu profesori debusolaţi de atâta reformă, apar forţe de ordine, care garantează că protestatarii merg disciplinaţi pe bulevardele capitalei, nu strigă contra prea vehement, şi respectă ora de retragere din dispozitv.

Dacă spiritele se înfierbântă şi lihniţii capătă voce prea sonoră, după ce mestecă covrigi şi beau apă de canal, fac gălăgie cu fluiere, cu talăngi şi sirene antiaeriene, atunci apar jandarmii, care au menirea de a aplica legea. Aduc garduri metalice şi zăgăzuiesc mulţimea indisciplinată, îi împig, îi bruschează, le mai arată şi bastoanele din dotare, dar de rezolvarea solicitărilor răcnite şi scrise pe pancarte nu se ocupă nimeni. Mitingiştii zbiară; ei răguşesc şi tot ei aud!

În situaţii critice, din cele cu iz penal, apar, ca din senin, mascaţii. Ei saltă în zori de zi de la domiciliu suspecţi de diverse infracţiuni. La ordin saltă de pe stradă şi câte un senator şi îl duc în braţele D.N.A-ului, chiar dacă mai înainte respectabilul cetăţean nici nu fusese citat.

Este ca în filme; ca în cele americane, fiindcă altele nici nu mai există. Imediat apar mascaţii şi rezolvă situaţii spinoase, dificile, ştiute numai de ei. Nu scot o vorbă, nu explică, doar se implică şi ridică!

Îi vedem mereu televizaţi, ducând şi aducând persoane, circulând cu dube şi autoturisme cu gratii, dar nu ştim nimic despr ei. Sunt nişte apariţii sumbre într-un sistem democratic. În cugetul oamenilor cinstiţi, de pe margine, fac o impresie apăsătoare, de angoasă kafkiană. Sunt oameni care poartă măşti. De ce oare? Au ceva de ascuns, ori se pregătesc să meargă la vreun carnaval?

Pe vremea dictaturii odiosului nu exista aşa ceva!

O singură dată a scos şi el scutierii de la U.S.L.A. pe bulevardele Bucureştiului, pe 21 decembrie 1989, au defilat câteva ore; i-a luat lumea la huiduit, şi s-au retras în cazarmă.

Ce gălăgie ar fi făcut mas media de aici şi din gureşul Occident, dacă statul dictatorial ar fi avut o asemenea forţă de intimidare a cetăţenilor! Câte reproşuri şi câţi bocanci jurnalistici ar fi luat în bot statul socialist, dacă ar fi crescut la sânul lui asemenea forţe sumbre.

Dar dacă, după revoluţie, în România ne-am ales cu o democraţie originală, atunci, trebuie să admitem că ni s-a repartizat şi o felie de dictatură mascată!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii