ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 11 (Ianuarie 2010)

EDITORIAL

CAPITALISTĂ NE ESTE REPUBLICA

La 62 de ani de la proclamarea neconstituţională a actului abdicării Regelui Mihai, silit să-l semneze sub ameninţarea pistolului pe care Petru Groza îl ţinea în buzunar, Regatul României nu mai face obiectul niciunui subiect de presă, iar naşterea Republicii în România pare a fi o stare de fapt, conştientizată în rândul maselor ca un firesc şi banal moment din filele istoriei secolului al XX-lea.

Foarte bine contextualizată în memoria colectivă a poporului român, ziua de 30 decembrie 1947 rămâne în continuare o adevărată pată de ruşine neraparată nici măcar astăzi. De ce? Pentru că o Constituţie scrisă în grabă de minţi la fel de comuniste ca cele din 1947, au făcut de aşa natură ca forma de stat în România să fie în continuare aceea de republică.

Din capul locului nu trebuie să interpretăm aceste propoziţii ca fiind unele cu caracter regalist, ci pur şi simplu ca pe o strigare a realităţii mult prea deformată, în care clasa politică actuală îşi face jocurile murdare.

Pentru o mai bună înţelegere am apelat la definiţii. Noţiunea de stat reprezintă suma a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. De aici rezultǎ cǎ statul este ţara, unde sunt incluşi oamenii şi teritoriul, spaţiul unde ei vieţuiesc. Cea de-a doua accepţiune are conotaţie juridică, adică statul reprezintǎ acea formǎ organizatǎ a puterii poporului. Dar exprimată cum şi mai ales când?

Schimbarea formei de stat nu se realizează decât în baza unui referendum, iar acest lucru nu s-a întâmplat nici în 1991, când pur şi simplu Iliescu şi gaşca sa au consfinţit - cu de la sine putere - că republica trebuie să supravieţuiască, asta după ce, în fiebinţile zile ale lui Decembrie 1989, cerea în direct la TV, ajutor ruşilor.

Nici în 1947 nu a avut loc vreo consfătuire a meselor, pentru că guvernul pro-sovietic de la Bucureşti, condus de Petru Groza, ştia foarte bine că Regele Mihai se bucura de o largă simpatie în rândul populaţiei, cu precădere din mediul rural.

Lăsând la o parte neconstituţionalitatea alegerii formei de guvernământ, ţin să reamintesc că întoarcerea la o nouă dictatură se prefigurează din ce în ce mai clar la orizontul politicii româneşti, prin impunerea unui Parlament unicameral, aşa, un fel Mare Adunare Naţională ca la Ceauşescu, acest unic preşedinte al României socialiste.

La fel de periculoasă este şi revenirea în centrul discuţiilor a schimbării formei de stat, că nu degeaba am reintrat în Europa, de unde nu ne dăduse nimeni afară, dar sintagma revenirii dă bine la mase şi prefigurează suportul unor aşa-zise realizări politice atunci când vine vorba de alegeri. Ce este cu adevărat rău în povestea schimbării formei de stat se referă la faptul că nu lasă deloc posibilitatea restabilirii monarhiei, nu una absolută, ci aceea constituţională, întâlnită în Vestul Europei.

După noile criterii de strategie politică naţională, doar republica parlamentară şi defuncta republică prezidenţială ar sta la baza noii Românii, deşi în actuala formă de Constituţie - a cincea la număr - promulgată în 2003, la Art. 1 alin. 2 nu se spune decât: Forma de guvernământ a statului român este republica.

De ce au nevoie conducătorii actuali ai ţării de aceeaşi formă de stat ca pe vremea comuniştilor? Dacă ar fi să-l iau în serios pe Băsescu, care ţine morţiş să fie la fel de unic ca şi Ceauşescu, ultimul singurul preşedinte comunist cu sceptru, chestia cu preşedinte jucător mă duce cu gândul la republica prezidenţială, unde şeful statului să fie nu cel mai iubit fiu al poporului, ci, poate, cel mai iscusit marinar.

De ce are motive actualul preşedinte să menţină republica? Este simplu. În primul rând a fost comunist, şi nu unul oarecare, că altfel nu vedea carnetul de marinar şi îmbarcarea către Occident. Apoi să nu trec cu vederea faptul că în 1990-1992 a fost ministru în guvernul FSN şi chiar partidul care l-a propulsat, PD nu este altceva decât FSN fracţiunea Petre Roman. Un alt lucru important şi de care trebuie să se ţină cont, este beţia de putere, de a ţine sub control nu agenturii străini, ca la Ceaşescu, ci mogulii, oligarhii şi grupurile de interese, altele decât cele din partidul pe care îl păstoreşte cu mare drag.

Să fie oare o gafă politică sau o găselniţă, faptul că în 1991 Iliescu, preşedintele de atunci al ţării, se eschiva cu Art. 152, alin. 1 - Dispoziţiile prezentei Constituţii privind (...) forma republicană de guvernământ (...) nu pot forma obiectul revizuirii.

Da, poate că pericolul unei republici băsesciene este mult mai mic în comparaţie cu perioada iliesceană de la prima mineriadă din 13-15 iunie 1990 şi până la graţierea lui Miron Cozma, cu toate scandalurile de corupţie şi cu tot tămbălăul despre baronii locali.

Actuala republică semi-prezidenţială pare să mulţumească toate guvernările de până acum, nu de alta, dar maturizarea electoratului român nu s-a produs, deşi aproape în fiecare an este chemat la urne să-şi aleagă şi realeagă conducătorii sau pentru nu mai ştiu ce referendum, în umbra căruia democraţia prost aplicată, seamănă izbitor de mult cu conţinutul unei fabule de La Fontaine. Efectele nafaste ale lui 30 decembrie 1947 se pot observa şi astăzi, când actuala Românie capitalistă nu se poate despărţi de cele şase decenii de împliniri măreţe, sub roşul steag bolşevic, afişat fie la vedere, fie mascat prin diverşi tertipuli, în propoziţiile ce alcătuiesc, ca într-un limbaj al bucuriei şi consensului naţional, Constituţia României de astăzi.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

SCRIITOAREA OMA STĂNESCU

 

Născută la 18 iun. 1961, în comuna Bozioru, judeţul Buzău.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bucureşti.

Colaborează la publicaţiile: Monitorul de Brăila, Ancheta.

A publicat: Hathina, Hatha Yoga, Loma-Viloma, Curs practic de hatha yoga, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993; Arşiţa Karmei, Ed. Nona, Piatra Neamţ, 1997; Chipuri indiene, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2001; În voia vremii, Ed. Junimea, Iaşi, 2007, Mrejele iubirii, Ed. Danubius, Brăila, 2008, Arşiţa Karmei (ed. a II-a), Ed. ZEIT, Brăila, 2009.

Distincţii: Marele premiu la Concursul Naţional de Proză Mihail Sadoveanu, ed. a XI-a, Piatra Neamţ, 1996.

Doamnă Oma Stănescu, care este tema favorită abordată în romanele dumneavoastră?

Nu scriu despre starea mea cu intenţia de a scoate un roman, ci doar pentru a mă descărca emoţional, de a uita, de a ierta şi de a face loc în viaţa mea noilor sentimente. Nu am niciun merit în asta, Dumnezeu îmi dă tot felul de încercări, El mă ajută să ajung cu bine la liman şi tot El îmi dă harul de a scrie. Dacă viaţa mea ar fi fost banală, m-aş fi culcat pe-o ureche şi n-aş mai fi aşternut nimic pe hârtie. Scriu şi pentru ca cititorii să înveţe din greşeli, cu toate că omul, până nu o păţeşte pe propria piele, nu se declară mulţumit.

Ce aduce nou ediţia a doua a romanului Arşiţa Karmei, apărută de curând la Editura ZEIT?

Completări pe acţiune, ca de exemplu faptul că, fiind obligată să locuiesc în India o perioadă bună cu Laxmi şi fata ei, am împrumutat şi paraziţi. Cine va citi Arşiţa Karmei, cu siguranţă va înţelege despre cine este vorba. De fapt, săracii stau toată ziua în faţa caselor, dacă au, dacă nu în colţul drumului şi se caută de păduchi. Sunt - ei săracii - un fel de pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Deşi juri că sunt oameni de toată isprava, marea majoritate au o lene uimitoare: sparg seminţe la cinematografele rudimentare care există în orice sătuc al Indiei, ca să nu mai vorbim de marile oraşe, iar servitoarele sunt atât de prost plătite, încât şi eu mi-am permis să am câteva. Cam aceasta este India care m-a inspirat cu precădere în romanul reeditat la Editura ZEIT.

Acum că sunteţi proaspăt membru în Uniunea Scriitorilor din România, spuneţi-mi care este cartea de suflet dintre cele publicate?

Toate cărţile mele sunt de suflet, sunt ca şi copiii mei, iar eu nu sunt un părinte nedrept şi să spun că iubesc un copil mai mult decât pe celălalt. Nu ştiu dacă poate vreun scriitor să facă acest lucru. Fiecare carte are farmecul ei, deoarece modul în care ea a apărut, inspiraţia ce a generat apariţia ei, nu poate fi decât unică şi când vorbim de unicitate în acest sens, ne referim la o profundă trăire sufletească, ceva din mine s-a transpus în rândurile cărţilor şi nu pot face deci diferenţa între ele.

Dincolo de trăirile personale, ce anume vă inspiră în creaţiile dumneavoastră?

În general mă inspiră oamenii, vorbele lor de duh, când sunt fericiţi, nefericiţi, nervoşi, prăpăstioşi. Când eram ziarist la Monitorul de Brăila mă inspira prostia celor ce ne conduc, dar dacă acum P.S.D.-ul e la putere în urbea noastră, presei i s-a pus pumnul în gură. Suntem ca pe timpul lui Ceauşescu, preamărim faptele primăriei, chiar dacă ele lipsesc cu desăvârşire. Urlă televiziunile că primarele nostru trimite utilaje să ridice zăpada la negru, dar noi înotăm în continuare prin nămeţi. Mai e şi îngâmfarea şefilor care, cum văd că eşti mai răsărit, îţi dă câte una în moalele capului ca la guşteri, să ţii capul la cutie.

Din perspectivă editorială, ce surprize oferiţi cititorilor dumneavoastră în 2010?

Pentru 2010 sper să mi se publice la Galaţi Sobrele iubite, nuvelă sau roman, după cum vor stabili criticii. Pe această cale ţin să-i mulţumesc domnului director al Bibliotecii V. A. Urechea Galaţi, care mi-a cerut pentru fondul de carte al instiuţiei, un număr însemnat de exemplare din cele trei romane publicate până acum, ajutându-mă să recuperez o parte din cheltuieli. Pe timp de criză, asemenea gesturi valorează cât o avere.

A consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

CAMPANII DE RELAŢII PUBLICE. SPECIFICUL ORGANIZAŢIEI ŞCOLARE

DE RODICA CIUCĂ ŞI ADRIANA PETRUŢA SIMIONESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

Oricine este neîncrezător în necesitatea relaţiilor publice practicate în organizaţiile şcolare de astăzi, trebuie doar să arunce o privire asupra titlurilor din ziare. Profesorii intră în grevă, infracţiunile sunt în creştere, părinţii cer ca planul de învăţământ să rămână cel iniţial, elevii şi profesorii sunt atacaţi în şcoli, etc. Oamenii sunt bombardaţi cu informaţii despre şcoală din diverse medii de informare şi acestea nu sunt întotdeauna cele reale.

Organizaţia şcolară este copleşită, uneori, de percepţii negative din partea categoriilor sale de public care sunt, totuşi, înţelegătoare în misiunea şcolii. Relaţiile publice din organizaţiile şcolare sunt folosite pentru a gestiona comunicarea dintre organizaţie şi categoriile sale de public în sensul de a capta atenţia acestora, de a stabili şi promova un parteneriat efectiv între organizaţii şi comunitate.

Organizaţia şcolară trebuie să recepţioneze informaţii cel puţin la acelaşi nivel la care primeşte şi, în plus, să determine care sunt nevoile categoriilor sale de public şi să încerce să le satisfacă. Categoriile de public cărora se adresează organizaţia şcolară de astăzi sunt diferite faţă de cele din generaţiile anterioare. Cu cât nivelul educaţional global creşte, din ce în ce mai multe persoane cred că au dreptul şi calificarea necesară de a-şi exprima opiniile legate de fiecare fază a educaţiei publice.

Publicul din ziua de astăzi cere răspundere, calitate, mai multe informaţii de la organizaţiile şcolare. Nu este însă suficient ca organizaţia să transmită doar informaţii, este nevoie de angajament, interactivitate. Publicul vrea să participe în luarea deciziilor deoarece a început să perceapă că şcolile publice sunt ale comunităţii, deci şi ale lui. Desigur, majoritatea oamenilor nu sunt experţi în educaţie şi, din acest punct de vedere, şcoala nu trebuie să se supună capriciilor categoriilor de public. Aceasta este, însă, provocarea relaţiilor publice: să accepte şi să ureze bun venit impulsurilor publice şi să scape de tendinţa de izolare. Şcoala nu trebuie să lase pe oricine să ia decizii în locul său, dar dacă impulsurile exterioare sunt valoroase şi respectă cadrul legal de funcţionare ele trebuie luate în considerare.

Relaţiile publice în şcoli devin, aşadar, un început dar, în acelaşi timp, şi o necesitate. Am observat că relaţiile publice devin liantul cel mai important în interacţiunea elev - profesor - părinte - comunitate locală. Prin prezenta lucrare, am urmărit să identificăm câteva noţiuni specifice argumentului prezentat anterior.

Prima parte conţine repere teoretice, prin care am încercat să localizăm problematica dezbătută în partea practică. Primul capitol surprinde câteva generalităţi specifice relaţiilor publice, al doilea capitol particularizează relaţiile publice pentru organizaţia şcolară, iar capitolul trei cuprinde maniera de planificare a unei campanii.

A doua mare parte conţine un studiu de caz, care include întreaga activitate desfăşurată în acest domeniu de către o instituţie de învăţământ preuniversitar. Lucrarea poate constitui o sursă bibliografică necesară atât celor care doresc să ia contact cu domeniul, cât şi celor care sunt familiarizaţi cu relaţiile publice în mediul şcolar.

Mulţumim celor care au scris pe această temă şi, astfel, ne-au permis să dezvoltăm subiectul materialului de faţă. Mulţumim totodată, doamnei lector universitar doctor Irina Stănciugelu pentru sprijinul acordat la elaborarea lucrării.

Autoarele


 

REVERENŢE CRITICE

RĂSTIGNIT PE SEMILUNĂ, DE CORNELIU IFRIM

Scriitorul Corneliu Ifrim are în cultura brăileană o traiectorie artistică spectaculoasă, întreruptă brutal de o moarte surprinzătoare într-un decembrie friguros, în urmă cu cinci ani. Absolvent al Universităţii Al. Ioan Cuza din Iaşi, profesorul de istorie debutează ca publicist, în 1965, în presa locală brăileană, iar şase ani mai târziu va schimba catedra cu redacţia ziarului Înainte. De acum, se va consacra cu totul scrisului iar scenariul Solstiţiul, care îi aduce Premiul I la Concursul Naţional de Scenariu de Filme Artistice pentru Tineret, va fi primul pas în drumul spre consacrarea în noul statut profesional. Ca scriitor, va debuta în 1979 în revista Luceafărul cu povestirea Gerul, şi va atrage atenţia odată cu apariţia primei sale cărţi, Trufie şi umbră, la Editura Cartea Românească, în 1982, pentru care va şi primi Premiul Panait Istrati al Uniunii Scriitorilor din România. Corneliu Ifrim dovedeşte un neastâmpăr descumpănitor, pentru că este atras de scenă, când Teatrul Maria Filotti include în repertoriul său piesa Roata, o dramatizare după volumul de povestiri Roata cu şapte spiţe de Dominic Stanca; şi de marele ecran, pentru că va scrie împreună cu regizorul Pompiliu Gâlmeanu scenariul filmului documentar-artistic Bună dimineaţa, Brăila, ca şi de microfon, când i se transmite pe Postul Naţional de Radio piesa de teatru Slava de foc, în 1985, piesa Respiraţia artificială, în 1986, şi piesa Brazi şi pădure, în 1987. Tot la Editura Cartea Românească, publică cea de-a doua carte a sa, romanul Luna rupe din noapte, în 1986; iar la Editura Militară, în 1988, îi apărea cea de-a treia carte, romanul Fulgere peste fluviu. Scriitorul Corneliu Ifrim va fi secondat permanent de publicistul Corneliu Ifrim, pentru că va colabora la ziarele locale Înainte, Libertatea, Ancheta şi va conduce în calitate de redactor-şef ziarele Mercur şi Monitorul de Brăila, va fi Director fondator al Librăriei şi Editurii Succes, când devine membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

În 1995, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Va activa doi-trei ani ca secretar literar al Teatrului Maria Filotti, unde va avea loc şi premiera piesei Baltagul, după romanul lui Mihail Sadoveanu, în 27 martie 2001, o dramatizare liberă, care se află şi în prezent în repertoriul de succes al teatrului brăilean.

Cea de-a cincea carte Paharul cu rouă, prima din ciclul Poveşti bizare, şi apare la Editura Ex Libris, în 2003, cu câteva luni înainte de moartea sa neaşteptată. Cu un an înainte, în 2002, tot la Editura Ex Libris, apărea romanul Răstignit pe Semilună. Este cartea cu un titlu-şoc, o metaforă îndrăzneaţă, inspirată şi inteligentă rezultată din antiteza dintre simbolurile - CRUCEA şi SEMILUNA - a două religii fundamentale, ireconciliabile, de neîmpăcat, în ciuda originii lor comune, ca spaţiu, ca timp şi ca scenariu ideatic şi spiritual. Istoric prin profesie, publicist prin vocaţie şi scriitor prin talent, Corneliu Ifrim nu putea rata un astfel de simbol literar, un astfel de pretext epic, pentru că aduna într-o semantică de excepţie şi rigoare a Istoriei, şi tentaţia de impact public a ziarului şi valoarea artistică a mesajului. Răstignit pe Semilună este romanul insolent al creştinului, care sfidează cu o penitentă revoltă în genunchi autoritatea militară, hegemonă a unei religii, alta decât cea strămoşească, pentru că a fost protejată şi impusă de… iataganul unui Imperiu stăpân peste 500 de ani în Ţările Române. Profesorul de istorie Corneliu Ifrim n-a putut accepta sentinţele definitive ale manualelor şcolare, şi-a ponderat impulsurile de primă pagină ale ziaristului şi a ales calea de mijloc a scriitorului, care a omogenizat într-o pastă artistică ficţiunea şi realitatea. Răstignit pe Semilună este un roman istoric de-o acurateţe stilistică inconfundabilă, deşi ne duce cu gândul la Mihail Sadoveanu, părintele romanului istoric românesc, numai că bonomia, detaşarea şi sfătoşenia sadoveniană sunt înlocuite de agresivitatea, intempestivul reacţiilor, sentinţelor şi a verbului alert ale lui Corneliu Ifrim. Tonul prozatorului Corneliu Ifrim este mai baritonal nu numai în titlul de-o revoltătoare atitudine patriotic - religioasă ci şi din scenariul dramatic al unei specii epice consacrate, romanul, chiar de la debutul literar gândit ca într-o desfăşurare scenică, într-o sală de teatru cu sute de spectatori:

- Mazil! Glasul lui Mustafa Aga sunase ca şi cum un stilet ar fi zgâriat o sticlă, iar privirea ascuţită a marelui trimis al Porţii se înfipsese în ochii domnitorului muntean.

În peste cinci sute de ani de dominaţie otomană în Ţările Române, mazilirea a fost receptată de domnitorii munteni sau moldoveni ca o… sabie a lui Damocles într-o perioadă istorică, în care dictatul şi bunul plac al unei puteri malefice era simţită ca o sentinţă definitivă, fără drept de apel sau speranţa unui recurs. Mesajul artistic al scriitorului rămâne unul patriotic, de neacceptare a unui jug impus de o Istorie a unui Ev Mediu bigot, exclusivist, imoral, dictatorial şi nemeritat. Sacrificiul religios, mistic prin dramatismul jertfei fiilor voievodului Constantin Brâncoveanu, a domnitorului însuşi şi a ginerelui său Ianache, se transformă în optica literar-artistică a lui Corneliu Ifrim într-o veritabilă jertfă eroică, de apărare a fiinţei naţionale, dincolo de salvarea sufletească, creştină. Răstignit pe Semilună este în primul rând şi în mare măsură un roman istoric, un strigăt de revoltă împotriva unei Istorii nedrepte şi mai puţin un roman religios în ciuda rezonanţei metaforice a titlului. Constantin Brâncoveanu este construit epic ca un patriot, ca un apărător al fiinţei naţionale, ca un vajnic grănicer al gliei străbune şi mai puţin ca un martir creştin, în ciuda însemnelor heraldice mistice, pe care i le-a atribuit Biserica prin trecerea în Calendarul Ortodox, pe 16 august, a Sfinţilor Martiri Brâncoveni - Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.

Romanul Răstignit pe Semilună este cronica unei realităţi, pe care scriitorul o repovesteşte după tehnica de efect a ecoului, a reverberaţiei şi a impactului de bumerang asupra unor sentinţe definitive ale Istoriei. Corneliu Ifrim desenează epic calitatea de ctitor, de constructor, de fondator renascentist a lui Brâncoveanu şi mai puţin icoana de victimă sau de martir religios, deşi simbolurile iconografice ţin să atragă atenţia prin tehnica editorială şi de raft de librărie.

Dumitru Anghel

 

VISUL DISPARE, REAPAPE, RESPIRĂ, TRĂIEŞTE DINCOLO DE NIMIC

Mariana Vicky Vârtosu debutează în anul 1997 cu volumul de versuri, Jurnalul unui ticălos, şi în anul 1999, cu volumul de proză scurtă, Iubiri fără vacanţă, alătundu-se celor care aştern pe hârtie propriile trăiri sau sentimente, inspirate de prezent sau ficţiune.

Personajele feminine pe care autoarea le creionează în scrierile sale, sunt marcate de (fără secvenţe) trecut, de conştiinţa care le împinge către responsabilitate, căutări şi meditaţie.

Dincolo de nimic apărut la editura Andrew, în anul 2007, este continuarea acţiunii romanului Legată la ochi, apărut la editura Rafer, Rm. Sărat, în anul 2005. În aceste două volume încearcă să surprindă prin (procedee de fabricaţie) construcţie şi tehnici bine stabilite de autoare, o lume aflată în schimbare, (pestriţă), aglomerată şi colorată. Conflictele unor psihologii alterate îi determină să cadă în visuri, ori insomnii, spaime şi coşmaruri, personajele îndreptându-se către o viaţă imaginară.

Cele unsprezece capitole, purtând titluri sugestive, conturează enigmatic romanul, lăsând naratoarei ipoteza că, se ascunde sub această mască: Zile de neuitat, încotro; Între drumuri; Realitatea imediată; Dincolo de nimic... Elementele intertextuale dau forţă făcând naraţiunea interesantă prin această construcţie; roman modern, sau scenariu de film, cu două variante de final: cel al regizorului Ştefan Războianu, bărbatul care pendulează între două extremităţi, prezentul cu întâmplări banale şi visul ce se desfăşoară într-o lume fantezistă, cu oamenii şi trecutul lor simplu, cu întâmplări stranii, şi al doilea, aparţinând cititorului, implicat în acţiune.

Maria şi Valeria, eroinele primului volum continuă să-şi transmită telepatic frământările, emoţiile, suferinţele şi misterul. Dialogând complice cu cititorul, prin intermediul unor scrisori scrise de Valeria. ( De ce îmi vin în minte frânturi din scrisorile Valeriei. Mereu sunt alta, mereu într-o luptă susţinută cu mine. Nici n-aş dori altceva. Sunt vie!).

Condiţia socială aflată în plină schimbare, realitatea mai mult sau mai puţin credibilă, neputinţa găsirii spaţiului, a identităţii. Confruntarea cu foamea, disperarea, sinuciderea, sunt stări care se cuibăresc în sufletul Mariei şi al Adinei (nepoata Valeriei). Aceasta din urmă rătăceşte într-un exil unde banii mărunţi şi traiul vagabond o plasează pe o altă treaptă socială. Rădăcinile sunt revendicate, ca şi obiceiurile româneşti (nunta, crăciunul, familia, casa, bijuteriile, ritualul de înmormântare etc).

În Dincolo de nimic, apare un copil (mesianic) lăsat în legea musulmană, vocea lui urmărind-o pe Maria permanent; o fetiţă pe care o caută, pe care nu a văzut-o niciodată, o străină la propriu şi la figurat. Dragostea faţă de copil pluteşte aiurea, vine şi revine atât în suflet, în visul neîmplinit, neterminat. (Ad’cha nici nu te cunoaşte. Îi e greu să accept, să te accepte, ca pe mama pe care nu a văzut-o niciodată. Nu i-a vorbit nimeni despre tine. Ce vrei, e doar un copil.)

Acţiunea romanului e amplă şi se desfăşoară pe mai multe planuri. Limbajul expresiv, uşor colorat cu şulfe şi hahalerisme, pigmentează personalitatea eroilor învinşi de stres, compromisuri şi existenţa banală. Dialogul este alert, îmbinat cu elemente tehnice de scenariu, surprinzând personajele în momente de deplină şi sublimă singurătate. Visul dispare, reapare, respiră, trăieşte odată cu personajul feminin Maria, care constată, de data aceasta, aflată la maturitate, că, de fapt, dincolo de nimic, există doar în conştiinţa ei.

Recomand romanul cu căldură, adevărata lui valoare fiind recunoscută de cei care îl vor lectura. Autoarea ne îndeamnă spre reflecţie, rămânând deschis drumul către volumul al treia, la care probabil lucrează, încheind într-un viitor apropiat trilogia Legată la ochi.

Violeta Craiu


 

SPIRITUALITATE

VIAŢA E O LACRIMĂ...

O frunză firavă, aninată de un veşnic şi nemângâiat copac aflat în bătaia nemiloaselor vorbe şi furtuni. Chipul ei luminos, adesea pictat ca o icoană, îşi spune povestea tristă la infinit, fără a cere să fie ascultat sau înţeles. Consumul interior şi zbuciumul nesfârşit fac ca existenţa să se strecoare anevoios printre stâncile reci şi alunecoase ale infamiei, cu speranţa că o scânteie micuţă îi va ieşi în cale spre a-i dărui o cât de infimă bucurie, o iluzie, un fruct amar şi sec, pe care-l va gusta ca pe-o alinare.

Voioşia, da, falsa voioşie, îşi joacă rolul distins primind onorii, dar umbra morţii o pândeşte dintr-un colţ întunecos, lacomă să se înfrupte din minunea vieţii.

Un licăr abia vizibil se iveşte straniu şi timid de sub cetina sufletului, zâmbind dulce către cerul viselor şi al melancoliei. E gândul luminat de poezia soarelui, care-şi revarsă binecuvântarea peste fruntea ostenită şi împovărată de prea multe griji. Chiar şi aşa, gingaşa fiinţă ruptă din stele, nu se opreşte din plânsul neguros al vieţii, ştiind că nicio floare, niciun cântec, nu-i va schimba viziunea sumbră a existenţei, văzând cum toate din juru-i se clatină şi se sting, vărsându-şi veninul asupra întregii făpturi.

Numai vederea lipsită de negură a îngerilor îi aduce un munte de lumină, o bucurie nepământeană, care umple fiecare părticică înecată în greul zilelor şi-i înfioară inima îndoliată. Răspunsul rugilor acoperă delicat sufletul nemuritor, îndurându-se de lacrima ce se revarsă neoprită peste trup. Atingerea fină a mâinii divine reprezintă un izvor de binecuvântare şi pace, o cunună mereu verde încărcată cu daruri de nepreţuit. Dar cât dăinuie clipa calmă a înrouratei linişti? O infimă zbatere de aripi, o scânteie timidă, o adiere de vânt ce tocmai a pierit...

Toate cugetările îşi coboară visul pe pământul pustiit de bine. Sufletul plânge necontenit... Îşi iroseşte forţa într-o lume vitregă, ce pare a nu exista decât în imaginaţia lui. Ce caut aici? Sunt deja bătrân şi obosit să mai lupt cu mine sau cu alţii. Aştept doar ceva care nu poate fi descris ori pătruns cu mintea întunecată. Asupră-mi se revarsă cascada vieţii şi-mi acoperă fiinţa aşezându-mă într-un mormânt de negăsit. Peste tot şi toate cade asurzitor şi greu abisul durerii. Niciun fir de iarbă nu răsare, nicio stea nu se mai desprinde brusc din cerul luminii, iar glasurile celor albi nu mai pot fi percepute. Acum sunt departe...

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

NOI INSTRUMENTE DE ÎNVĂŢARE

În ultimii ani Web-ul a suferit o transformare radicală, mai ales în ceea ce priveşte apariţia unor instrumente care permit un mai mare grad de colaborare şi participare a oamenilor (e.g., bloguri, wiki-uri, sisteme de bookmarking colaborativ, reţele sociale, lumi virtuale). Noile generaţii s-au acomodat cu aceste instrumente, care le oferă posibilitatea de a accede la cunoaştere într-o modalitate nemaiîntâlnită anterior (i.e., prin comunicare şi colaborare).

În multe licee şi universităţi este utilizat încă un model de învăţare în care experţi în anumite discipline transmit cunoştinţe teoretice către o serie de persoane (studenţi), receptori şi consumatori pasivi. Într-un astfel de model, colaborarea este practic inexistentă, iar studenţii care sunt angajaţi în strategii de învăţare colaborative sunt descurajaţi. Mulţi educatori urmează o astfel de abordare tradiţională a predării deoarece reproduc modalitatea în care ei înşişi gândesc, ignorând recentele teorii şi cercetări referitoare la învăţarea umană (e.g., constructivismul). În multe cazuri, aceasta duce la o învăţare superficială a unor materiale teoretice de către studenţi, care vor reproduce informaţiile în cadrul examenelor.

Începând cu câţiva ani în urmă, noul Web a început să fie privit de unii specialişti precum şi de un număr din ce în ce mai mare de educatori drept un mediu care poate fi folosit cu succes în instruire. În timp ce mulţi educatori încep să utilizeze cu timiditate tehnologiile Web 2.0 în predare şi învăţare, alţii au deja experienţă în folosirea noilor instrumente. Utilizarea instrumentelor Web 2.0 în context educaţional poate conduce la implementarea unui model al învăţării centrat pe student, acesta din urmă fiind văzut ca participant într-un cadru de lucru care are o structură socială, şi nu ca un element pasiv care achiziţionează diverse modele ale unei lumi statice. Totodată, participarea la activităţi colaborative este un factor care promovează construirea unor relaţii etice între studenţi. Prin intermediul instrumentelor Web 2.0, procesul educaţional poate beneficia de elementele de bază ce caracterizează Web 2.0: interacţiunea şi comunicarea dintre utilizatori, precum şi partajarea informaţiilor şi colaborarea.

Creşterea influenţei ideilor constructiviste în învăţare a determinat mulţi educatori să implementeze medii de învăţare mai bine adaptate lumii reale, în care predarea şi învăţarea sunt ajustate la nevoile concrete ale studenţilor şi societăţii. Conform constructivismului social, cunoaşterea este creată de către cei care învaţă, în contextul şi ca rezultat al interacţiunii sociale. În concepţia psihologului rus L.S. Vîgotski, învăţarea este un proces social, în care cel educat beneficiază de suportul educatorului şi/sau al colegilor pentru a avansa. Totuşi, ca de fiecare dată, adoptarea unor noi metode de predare şi evaluare a învăţării trebuie precedată de o atentă analiză privind justificarea sa pedagogică, avantajele educaţionale şi implicaţiile practice. Pentru a utiliza pe deplin avantajele noilor tehnologii care promovează colaborarea şi exploatarea inteligenţei colective, toţi educatorii şi studenţii trebuie să lucreze împreună prin crearea unei adevărate arhitecturi a participării. În context constructivist, rolul tehnologiilor moderne constă în a-i pune pe studenţi în legătură pentru colaborare. Rolul educatorului nu este acela de a asigura contextul pentru o învăţare individualizată, ci – dimpotrivă – de a-i ajuta pe studenţi să lucreze în grup pentru a analiza şi rezolva problemele. După Vîgotski, activitatea de instruire trebuie să respecte următoarele principii:

· învăţarea este o activitate socială, colaborativă;

· învăţarea şcolară trebuie să se realizeze într-un context semnificativ şi nu trebuie să fie separată de învăţarea şi cunoaşterea pe care copiii le realizează în lumea reală;

Instrumentele noului Web pot fi folosite nu numai în sistemul educaţional. Potrivit BBC News, mai mult de jumătate din companiile din America de Nord şi Europa (mai exact, 56%) au declarat (la sfârşitul anului 2008) că văd în utilizarea acestor instrumente o prioritate în strategia de dezvoltare a afacerilor în perioada următoare.

Traian Anghel


 

REPERE...

PRESA CARE DISPARE, NEW MEDIA CARE APARE

Sărăcia în care se zbate Brăila nu este numai finaciară, ci începe sã se repercuteze şi în celelalte sfere.

Până de curând ne mândream cu ziarul Financiar Mercur şi cu continuitatea vechiului Mercur publicat în 1839 dar care iată, din motive economice a devenit o palidă prezenţă online pe pagina Camerei de Comerţ Industrie şi Agricultură Brăila.

Aveam la începutul anului 2009 patru cotidiene locale. Intraserăm şi noi în rândul oraşelor care aveau o presă care chiar însemna ceva. Ziarul de Brăila s-a stins din lipsa profitului iar Monitorul de Brăila, după o lungă apariţie, s-a văzut şi el răpus de criză. Au mai rămas pe baricade, cu sacrificii, Obiectiv-Vocea Brăilei într-un format cu mai puţine pagini şi ziarul Arcaşu’.

Nici celelalte ziare şi aşa sărace nu o duc foarte bine. Actualitatea şi-a redus formatul şi s-a transformat în Actualitatea Pro după o perioadă în care chiar nu a apãrut, iar ziarul Brăila îşi continuă apariţia aparent netulburat.

Singurul care s-a lansat anul acesta este ziarul gratuit Adevărul de Brăila.

Moartea presei scrise nu este şi moartea informaţiei despre viaţa oraşului. Mediul virtual a cunoscut o explozie. Avem aici trecerea în primul rând a ziarului Monitorul de Brăila, paginile online ale ziarelor tipărite dar mai avem şi o nouă media, în formare, dar care acaparează tot mai mulţi cititori.

Încercări precum: ZEIT.ro, cotidianul InfoEST.ro, antidotul.ro, braila-portal.ro, brailachirei.wordpress.com sunt demne de tot respectul. Ele se vor înmulţi pentru că resursele internetului sunt adaptabile şi mai ales pentru că sunt sustenabile pe timp de criză.

Aşadar putem spune că ne confruntăm cu dispariţia presei scrise şi cu intrarea tot mai mult pe internet a Brăilei.

Că este bine sau nu, doar dumneavoastră şi timpul pot spune.

Mihai Vintilă

 

ÎNTRE PALATUL SCHÖNBRUNN ŞI D.N.A.

Ciudată apropiere între o bijuterie arhitecturală a Vienei şi parchetul anticorupţie (atât cât este) din Bucureşti. Dar s-a întâmplat în timp real şi fiind vorba de o zi din viaţa noastră, ne simţim implicaţi şi holbăm ochii la televizor, ca să facem faţă acestor contraste uluitoare care ne biciuesc nervii.

Asistăm simultan la un reportaj despre reşedinţa imperială de la Schönbrunn şi săltarea unui senator de pe stradă (cu imunitate, desigur) şi dus pe sus la D.N.A. Vedem imagini din Prater, imensul parc de distracţii din Viena, ne urcăm cu Roata uriaşă la şaptezeci de metri înălţime deasupra unor pâlcuri de pădure, vedem în zare firul liniştit al Dunării şi, totodată, citim pe burtiera ecranului că hoţii care au spart casa Doinei Cornea, un preacinstit simbol al revoluţiei din 1989, au fost prinşi. Suntem buimaci, ne stresăm şi viaţa ni se scurtează. Dintr-o astfel de realitate orice tip de evadare e o soluţie benefică, fie chiar şi în moarte, soluţia epuizaţilor şi a lihniţilor. Acolo unde nu vei mai fi manipulat niciodată!

În 1752, împărăteasa Maria Tereza şi-a dorit să aibă în curţile palatului o grădină zoologică. Zis şi făcut. Cu simţul gospodăresc binecunoscut al nemţilor, fie ei şi austrieci, managerii de atunci au adus animale sălbatice de pe toate continentele, le-au creat condiţii bune de viaţă şi în decursul istoriei ei, grădina s-a dezvoltat, animalele s-au înmulţit şi astăzi Grădina Zoologică din Viena este considerată cea mai frumoasă din Europa. Aşadar, şambelanul palatului şi ciracii lui rezolvaseră problema hranei animalelor şi a asistenţei lor medicale încă acum 250 de ani, situaţie care s-a îmbunătăţit de la un secol la altul, poate de la un deceniu la altul.

La circa 700km spre Est de Viena începe România. Nici vorbă de grădini pentru animale pe atunci, ori de piane de concert. Primul pian a fost adus de la Paris la Bucureşti în anul 1830. Aici erau Principatele Române. Atunci ele parcurgeau lunga noapte fanariotă, din care au mai rămas metehne şi năravuri chiar şi în prezentul liber-schimbist. Problema hranei şi a asistenţei medicale a cetăţenilor nu se rezolvă fără opinteli nici astăzi. Nevoiaşii din popor, sunt lăsaţi să se descurce, adică să se bucure de libertăţi individuale, să-şi aplice leacuri băbeşti sau să-şi achite prin spitale asistenţa medicală gratuită!

Pe ecran se derulează luxul din saloanele castelului, tablourile inestimabile ale unor pictori celebri; dăm cu privirea de apartamentul numai catifea roşie şi aur în care servea masa împăratul Franz Josef, iar pe banda de sub ecran trec într-o uluială nocivă ştiri din realitatea imediată; alegerile prezinţiale au fost contestate, guvernul se încropeşte greu, pe variante şi pe surse; până la Crăciun, contabilii de la F.M.I., în mare mila lor, mai dau o tură pe la Bucureşti. Vor să-i convingă pe guvernanţi să prezinte bugetul pe anul 2010 în parlament. Apoi zboară iar la Washington ca să îşi mai tragă sufletul şi să îşi revină din uimirile de Bucureşti.

Suntem purtaţi de apartul de filmat în cele şase saloane care păstrează valoroase picturi şi portrete ale împărătesei Elisabetha, alias Sissi. Admirăm pereţii acoperiţi perfect cu catifea roşie sau albastră, care conferă o lumină specială, solemnă, veşmintelor de zi sau de seară şi rochiilor de mătase, aşezate cu grijă în vitrine; s-a păstrat până şi harfa la care cânta împărăteasa. Dintr-un scurt istoric aflăm că împărăteasa Elisabetha, a devenit încă din tinereţea ei un mit pentru milioanele de supuşi ai imperiului. Era frumoasă, suplă, ducea o viaţă sportivă, călătorea mult, şi suferea pentru că statutul de împărăteasă, o obligase să renunţe la libertatea individuală. Despre viaţa ei tumultoasă s-au făcut mai multe filme. Cel mai reuşit este unul în care pe împărăteasa Sissi o joacă actriţa Romi Schneider.

Filme facem şi noi, aproape poliţiste! Plimbăm aparatul de filmări secrete pe bulevardul (de fiţe) Dorobanţi, unde în umbra teraselor se întâlnesc distinşi politicieni. Acum, un fost ministru traversează strada cu un plic la subsuoară, în care se presupune că sunt mulţi euro. Un coleg de-al lui, în cursul discuţiei, pofteşte la nişte caltaboşi, proaspeţi, după o gustoasă reţetă maramureşană. Doar calitatea peliculei e proastă, fiindcă filmarea s-a făcut pe şest şi operatorul nu a putut să îşi aleagă unghiurile dorite.

La Viena, reporterul a ajuns într-o berărie de lux. Aflăm că a fost înfiinţată acum 140 de ani, este o afacere de famile şi o adevărată încântare să guşti din cele şapte feluri de bere oferite. Reţeta este originală, respectă tradiţia de la străbunici şi până astăzi, vienezilor le place, iar berăria prosperă.

În cursul unui scurt dialog, patronul, un vienez amabil, i-a spus reporterului cum fac ei acea bere, cum respectă reţeta şi curăţenia locului, cum ţin la părerea clienţilor. În câteva propoziţii a repetat de mai multe ori cuvântul tradiţie.

Iată! Despre asta este vorba, mai ales! Despre tradiţie în tot ce faci! Tocmai asta ne lipseşte nouă. Avem tradiţie în multe domenii, dar parcă ne este ruşine să o afişăm. Ne lăsăm seduşi de vântul oricărei instabilităţi, căreia în zicem schimbare, deşi nu orice schimbare înseamnă şi un pas spre mai bine.

Oare, o exista o bere românească cu tradiţie? Nu ştiu! Întrebarea rămâne deschisă pentru mai mult timp, până când o bere tradiţională românească îmi va ajunge întrebarea din urmă.

Reporterul a vizitat şi celebra Şcoală spaniolă de călărie, un monument de graţia spectacolului, de fast imperial şi desigur de tradiţie; un monument ridicat superbului patruped care este calul! Din întrega ambianţă, din toate apariţiile călăreţilor şi cailor, trecea ecranul spre noi mai întâi dragostea jocheilor pentru caii lor, unitatea om-cal pe care o afişează în uimitoarele lor spectacole.

Aici m-am oprit cu comparaţiile! Un sentiment de mulţumire mi-a umflat pieptul. Am aflat că între caii lipiţani crescuţi în acea şcoală, doi sunt lipiţani din Bucovina. Atunci am simţit că există anumite punţi de legătură între noi şi aceşti vrednici vienezi şi că, nevoia noastră de a progresa prin tradiţie mai are o şansă!

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

PRIVEŞTE, OMULE!

Priveşte luna, stelele şi cerul

Priveşte marea cu ochii de copil

Priveşte râul cu spume rătăcite

Şi cârd de păsări dincolo de nori.

 

Priveşte lumea cu plăceri nebune

Şi spune lumii că în ea trăieşti,

Priveşte muntele cum străjuie întinsul

Şi ia aminte la cât e de semeţ!

 

Priveşte prunul, nucul sau caisul

Şi ţine-n mână rodul lor bogat,

Priveşte ţarina ce-aşteptă ploaia

Si bob de grâu din toamnă semănat.

 

Priveşte cum bătrânul te priveşte

Şi ia aminte unde tu greşeşti!

Priveşte spre copilul care râde

Şi fură din surâsul lui discret!

 

Dă-i sufletului haină aurie

Şi-alungă norul plumburiu din el,

Şi nu uita de mama şi de tata,

De fraţi, surori, copii şi de nepoţi.

 

Priveşte, omule, şi ia aminte

Spre drumul care-i lung sau poate scurt,

Şi lasa-ţi urme-adânci şi sănătoase

Fiind răsplată bună lumii-ntregi!

Angela Burtea

 

CE SUNT AM FOST ŞI VOI FI

Pecetluit cu sânge de filosofie arsă,
cu rugăciuni de copil îmbăiat în poezie
şi cu vise zvârcolite în sprâncene bătrâne,
cuprind în palme nevăzutul,
dar pierd cu nerăbdare ce-am fost învăţat să doresc.
Tânguieli obosite de timp
înjunghii cu nepăsare înmuiată-n veşnicie,
cu înţelesuri fără grai
şi cu libertăţi întregi pe felii de viaţă,
simţind că ştiu să nu aştept să devin;
ce sunt am fost şi voi fi.

 

SCRÂŞNET DE SUFLET DEZVELIT

În carnea ta am îngropat iubirea
ca într-o mare de cuvinte născocite
lăsate să moară fără stăpân.
Locuiesc fără gânduri,
ofilesc privirile sângerii cu atingeri de revelaţie
şi viscolesc patimi impure cu plutire de absolut,
visând să nu dorm fără vis
pierdut în priceperi decadente.
Neumblat printre vise-ngropate,
netrăit de moarte şi timp,
un cuvânt se reinventează în infinit
să nu uite de el în nimic.
Iubirea din mine renaşte în ceea ce nu am simţit
înăuntrul prezentului târziu
cu veşnicie înfiinţată în cuvânt.
Scrâşnet de suflet dezvelit
preface universul în fum de rugină de lumină.

Dan Călin (Bucureşti)

 

FRANZ KAFKA

1883 - 1924

TAGEBÜCHER

(Auszug)

Tagebuch einer

Reise nach Friedland und Reichenberg

Januar, Februar 1911.

...Das Hotel im Friedland. Die große Diele. Ich erinnere mich an einen Christus am Kreuz, der vielleicht gar nicht war. – Kein Wasserklosset, der Schneesturm kam von unten herauf. Eine Zeitlang war ich der einzige Gast. Die meisten Hochzeiten der Umgebung werden im Hotel gefeiert. Ganz unsicher erinnere ich mich eines Blickes in einem Saal am Morgen nach einer Hochzeit- feier. Auf der Diele und auf dem Gang war es überall kalt. Mein Zimmer war über der Hauseinfahrt; mir fiel gleich die Kälte auf, wie erst als ich den Grund bemerkte. Vor einem Zimmer war eine Art Nebenzimmer der Diele; auf einem Tisch standen dort von einer Hochzeit her zwei vergessene Sträuße in Vasen. Verschluss der Fenster nicht durch Klinken, sondern durch Haken oben und unten. Jetzt fällt mir ein, dass ich einmal Musik hörte, ein Weilchen lang. In dem Gastzimmer war aber kein Klavier, vielleicht in jenem Hochzeitszimmer. Immer wenn ich das Fenster schloss, sah ich auf der andern Marktseite ein Delikatessengeschäft. Geheizt wurde mit großen Holzstücken. Stubenmädchen mit großem Mund, einmal trotz der Kälte mit freiem Hals und Brustansatz; bald abweisend, bald überraschend anhänglich, ich immer gleich respektvoll und verlegen wie vor allen freundlichen Leuten. Als ich mir für das Arbeiten am Nachmittag und Abend eine stärkere Glühlampe hatte einsetzen lassen, war sie ganz froh, als sie das beim Einheizen sah. Ja, bei dem frühern Licht könne man nicht arbeiten, sagte sie. Bei diesem Licht auch nicht, sagte ich nach einigen lebhaften Ausrufen, wie sie mir in der Verlegenheit leider immer in den Mund kommen. Und ich wusste nichts anders, als meine schon auswendig gelernte Meinung herzusagen, dass das elektrische Licht sowohl zu grell als zu schwach sei. Sie heizte daraufhin schweigend weiter ein. Erst als ich sagte übrigens habe ich nur die frühere Lampe stärker angezündet, lachte sie ein wenig, und wir waren einer Meinung.

Dagegen kann ich solche Dinge: ich habe sie immer als Fräulein behandelt, und sie hatte sich danach eingerichtet; einmal kam ich zu ungewöhnlicher Zeit nach Hause und sehe sie in der kalten Diele den Boden waschen. Da machte es mir nicht das geringste Mühe, durch Gruß und eine Bitte rücksichtlich des Einheizens sie vor jeder Beschämung zu bewahren.

Auf der Rückfahrt von Raspenau nach Friedland neben mir dieser steife totenähnliche Mensch, dem der Bart über den offengehaltenen Mund herabging und der, als ich ihn nach einer Station fragte, freundlich zu mir gewendet mir die lebhafteste Auskunft gab.

Das Schloss in Friedland. Die vielen Möglichkeiten, es zu sehen: aus der Ebene, von einer Brücke aus, aus dem Park, zwischen entlaubten Bäumen, aus dem Wald zwischen großen Tannen durch. Das überraschend übereinander gebaute Schloss, das sich, wenn man in den Hof tritt, lange nicht ordnet, da der dunkle Efeu, die grauschwarze Mauer, der weiße Schnee, das schieferfarbene, Abhänge überziehende Eis die Mannigfaltigkeit vergrößert. Das Schloss ist eben nicht auf einem breiten Gipfel aufgebaut, sondern der ziehmlich spitze Gipfel ist umbaut. Ich ging unter fortwährenden Rutschen einen Fahrweg hinauf, während der Kastellan, mit dem weiter oben zusammentraf, über zwei Treppen leicht hinaufkam. Uberall Efeu. Von einem spitz vorspingenden Plätzchen großer Ausblick. Eine Treppe an der Mauer hört in halber Höhe nutzlos auf. Die Ketten der Zugbrücke hängen vernachlässigt an den Haken herab.

Schöner Park. Weil er terassenförmig am Abhang, aber auch teilweise unten um einen Teich herum mit verschiedenartiger Baumgruppierung liegt, kann man sich sein Sommeraussehen gar nicht vorstellen. Im eiskalten Teichwasser sitzen zwei Schwänne, einer steht Hals und Kopf ins Wasser. Ich folge zwei Mädchen, die sich immerfort unruhig und neugierig auf mich Unruhigen und Neigierigen, überdies aber Unentschlossenen, umsehen, lasse mich von ihnen den Berg entlang über die Brücke, eine Wiese, unter einem Eisenbahndamm durch in eine überraschende, vom Waldabhang und Eisenbahndamm gebildete Rotunde weiter hoch hinauf in einen scheinbar nicht so bald endenden Wald führen. Die Mädchen gehen zuerst langsam, als ich mich über die Größe des Waldes zu wundern anfange, gehn sie rascher, da sind wir auch schon auf einer Hochebene mit starkem Wind ein paar Schritte vom Ort.

Kaiserpanorama. Einzige Vergnügung in Friedland. Habe keine rechte Bequemlichkeit darin, weil ich mich einer solchen schönen Einrichtung, wie ich sie dort antraf, nicht versehen hatte, mit schneebehängten Stiefeln eingetreten war und nun, vor den Gläsern sitzend, nur mit den Fußspitzen den Teppich berührte. Ich hatte die Einrichtung der Panoramas vergessen und fürchtete einen Augenblick lang, von einem Sessel zum andern gehen müssen. Ein alter Mann bei einem beleuchteten Tischchen, der einen Band Illustrierte Welt liest, führt das Ganze...

***

Weinachten kommen und gehen. Aber Menschsein und die Liebe ist eine tăgliche Herausforderung.

Gudrun Kropp/ dt.Schriftstellerin/ * 1955/

Sprichwort: Von der Liebe allein kann man nicht leben.

Modernes Märchen:

Ein Esel und ein alter Trabant trafen sich auf einer Landstraße.

- Hallo! rief der Esel, was bist du denn eigentlich?

- Ich bin ein Auto! sagte der Trabant stolz.

- Und du?

- Ich bin ein Pferd, erwiderte der Esel. Und beide lachten.

**************************************************************

FRANZ KAFKA

1883 - 1924

JURNAL

(extras)

Jurnalul unei călătorii în

Friedland şi Reichenberg

Ianuaire, februarie1911.

...Hotelul din Friedland. Holul mare. Îmi amintesc un Crist pe cruce, care parcă nici nu era acolo. - Nu exista closet cu apă, vârtejul de zăpadă urca de jos în sus. O vreme am fost singurul oaspete. Majoritatea nunţilor din împrejurimi se organizează în hotel. Îmi amintesc destul de neclar imaginea salonului în dimineaţa de după o nuntă. În hol şi la intrare, peste tot, era foarte frig. Camera mea se afla deasupra intrării în imobil; îndată ce am observat fondul, m-a surprins frigul. În faţa camerei mele se făcea un fel de debara; pe o masă rămăseseră două buchete de flori în vaze, uitate de la o nuntă. Ferestrele nu se închideau cu ivăre, ci cu cârlige sus şi jos. Acum mi-aduc aminte, că am auzit muzică un răstimp. În camera de oaspeţi nu exista însă nici un pian, poate în acel salon de nuntă. De câte ori închideam fereastra, vedeam pe cealaltă latură a pieţii un magazin de delicatese. Încălzirea se făcea cu bucăţi mari de lemn. Camerista avea gura mare, şi în ciuda frigului purta gâtul gol şi un şal aruncat pe umeri; era când distantă, când surprinzător de amabilă, eu, însă, eram întotdeauna respectuos şi jenat, ca în faţa tuturor oamenilor amabili. Când i-am cerut să îmi aducă un lampă mai puternică, pentru a putea lucra după-amiază şi seara, a fost foarte bucuroasă când a văzut-o cum se aprinde. Da, la lumina de mai înainte, nu se poate lucra, a spus ea.

Dar nici la asta, am spus eu, jenat, după câteva exclamaţii vesele, aşa cum îmi veniseră la gură. Şi nu am ştiut să spun altceva decât ideea învăţată pe dinafară, că lumina electrică este, ori prea puternică, ori prea slabă. Ea se aprindea însă treptat, în continuare. Abia când am spus în fond, doar am aprins mai tare lampa de mai înainte, a râs puţin şi am fost amândoi de acord.

Din contră, eu priveam altfel lucrurile: am tratat-o întotdeauna ca pe o domnişoară, iar ea s-a acomodat. Odată am venit acasă într-un moment neobişnuit şi am văzut-o spălând duşumeaua din holul friguros. Dar nu mi-am dat nici cea mai mică osteneală să o scutesc de acea situaţie jenantă, salutând-o sau rugând-o să îmi încălzească odaia.

Pe drumul de întoarcere de la Raspenau la Friedland era lângă mine acelaşi om rigid, asemănător cu un mort, căruia îi atârna barba peste gura deschisă, şi care atunci când l-am întrebat de o staţie, s-a întors amabil spre mine şi mi-a dat toate informaţiile cu vioiciune.

Castelul din Friedland. Există multe posibilităţi de a-l vedea: din câmpie, de pe pod, din parc, printre copacii desfrunziţi, din pădure printre nişte brazi înalţi. Castelul, construit din părţi suprapuse în mod surprinzător, care, atunci când intri în curte, par să nu se armonizeze din cauză că iedera întunecată, zidul negru, zăpada albă, pantele de culoarea ardeziei acoperite cu gheaţă, măresc diversitatea. Castelul nu este construit pe o culme largă, ci vârful destul de ascuţit este împrejmuit. Am urcat poteca, alunecând mereu, în timp ce castelanul, cu care m-am întâlnit mai apoi, urcă uşor două scări. Pretutindeni iederă. De pe un locuşor ieşit mai în faţă, măreaţă perspectivă. O scară ce ducea spre zid se oprea fără rost la semiînălţime. Lanţurile podului mobil atârnau părăsite în cârlige.

Frumos parc. Deoarece coboară în formă de terasă în pantă, dar parţial înconjoară şi un iaz mărginit de diverse pâlcuri de copaci, felul în care arată vara nici nu se poate imagina. În apa iazului rece ca gheaţa sunt două lebede, una şi-a vârât capul şi gâtul în apă. Am plecat după două fete, care mă priveau mereu curioase şi neliniştite, iar eu eram la fel de curios şi neliniştit, pe deasupra şi nehotărât, şi m-am lăsat condus de-a lungul muntelui, peste un pod, o pajişte, pe sub un rambleu de cale ferată, peste un platou format între versantul pădurii şi rambleu, continuând să urcăm spre o pădure ce nu părea să se termine curând. Mai întâi, fetele au mers încet, dar când am început să mă mir cât de mare este pădurea, au iuţit pasul şi am ajuns pe un platou unde bătea un vânt puternic, la câţiva metri de localitate.

Panorama imperială. Singura plăcere în Friedland. Însă nu am avut tihnă cu adevărat acolo, fiindcă nu m-am aşteptat să văd un interior atât de frumos. Eram cu cizmele pline de zăpadă şi acum, stând în faţa geamurilor, atingeam covorul doar în vârful picioarelor. Uitasem frumuseţea panoaramei şi m-am temut o clipă că trebuie să păşesc de la un fotoliu la altul. Un domn în vârstă, stând lângă o măsuţă luminată şi citind dintr-un volum Lumea ilustrată, conducea totul...

***

Crăciunul vine şi se duce. Dar să fii om şi să iubeşti este o provocare de fiecare zi

Gudrun Kropp/ scriitoare germană/ * 1955

Proverb: Numai din dragoste nu se poate trăi.

Basm modern:

Un măgar s-a întâlnit cu un vechi Trabant pe o şosea.

- Alo! strigă măgarul. Ce eşti tu, de fapt?

- Eu sunt un autoturism! spuse mândru, Trabantul.

- Dar tu?

- Eu sunt un cal, replică măgarul. Şi amândoi au râs.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

BRADUL DE CRĂCIUN

Ninsese toată noaptea cu fulgi mari şi pufoşi. Întreaga vale se acoperise de albul imaculat al zăpezii, iar casele păreau nişte omuleţi pe capetele cărora tronau căciuli mari şi grele de omăt. Fumul gros şi înnecăcios răzbătea prin hornurile înnegrite şi se împrăştia rotocoale în albastrul cerului. Era semn că oamenilor le era cald şi bine, iar în credinţa lor că zăpada e dar de sus mulţumeau Tatălui că Ajunul Crăciunului a venit cu belşug.

De undeva, din depărtări, încă se mai auzeau glasurile colindătorilor care aduceau sătenilor vestea că s-a născut Cel mai mare dintre neamuri, că s-a născut Hristos.

- I-auzi, bunicule! Copiii n-au terminat de colindat! spune Ancuţa, o fetiţă de vreo zece anişori, cu faţă măslinie şi păr cârlionţat, în timp ce se îndrepta către patul mamei ei cu ceaiul cald, făcut de cu zori.

- E satul mare, draga tatii! Ş-apoi, or fi mulţi care s-au trezit mai târziu şi i-a apucat lumina pe drum. Dar e bine! E obicei străbun, nu trebuie pierdut!

- Ancuţa! se auzi glasul mamei.

- Da, mamă! Sunt lângă tine! Ceaiul e gata. Uite şi doctoria! zise copila şi aşeză în palma femeii trei pastile, una galbenă şi două albe, mari cât nasturii de la cămaşă. Ridică-te uşor, adăugă ea, încearcă să te sprijini de braţul meu! Bea, bea, mamă! Ştii că ai nevoie de multe lichide!

- O, cât de amare sunt toate! Iar ochii, ochii mei mă lasă de tot! Şi de-aş fi putut merge mai bine, măcar!

- Ţi se pare, mamă! Doctorul i-a spus bunicului că într-o lună vederea ta se va îmbunătăţi, iar de mers vei merge mult mai bine! O să vezi, o să fie bine!

- Te văd ca prin ceaţă, Ancuţo! Simt că mi s-au năruit speranţele!

- Mamă, Iisus se naşte! Să nu-l gonim din casa sufletului nostru! El este alături de noi! Acolo ni-i speranţa. Să nu ne îndoim în credinţa noastră! spuse fetiţa, mângâind chipul palid al mamei ei care se afla în suferinţă de mai bine de jumătate de an.

Bunicul continua să pună pe foc surcele aduse de cu seară, mesteca în mâncarea de prune şi răsucea turtele care se coceau pe plită. Când şi când, îşi ştergea pe furiş câte-o lacrimă pe care n-o putea stăpâni. De ce trebuia să se întâmple nenorocirea asta? Blestemata aia de maşină! Cum de n-a văzut-o la timp, să se ferească! Acum ne-ar fi fost mai bine la toţi! Biata copilă! A uitat de tot de copilăria ei. E ca un om mare! Prea devreme! Ferice o fi de baba mea acolo în ceruri, nu mai vede nimic! Un oftat prelung îi scăpă bătrânului, uitând că-i promisese Ancuţăi că nu-l va mai auzi niciodată oftând atât de greu.

- Ce faci, bunicule, ce mi-ai promis? Chiar vrei ca Moşul să nu mai vină anul acesta pe la noi? întrebă fetiţa.

- Eu ştiu, fata tatii, ce-o mai fi? Dacă n-a venit în noaptea asta... mâine mă tem că n-o mai ajunge! E omătul mare! zise bătrânul, gândind că în ultimul timp îşi cheltuise aproape toate economiile pe doctori şi medicamente ca s-o vadă pe Valeria, fata lui, sănătoasă. Dar, hai să pregătim Scutecele Domnului! Eu pun turta, tu pui nuca şi zahărul, iar la sfârşit punem siropul! Să ne grăbim, morţii nu trebuie să aştepte prea mult pomana! Se supără pe noi, vor crede că i-am uitat şi...

Trecuse ziua Ajunului repede. Obosită de muncă şi mai ales de gânduri, Ancuţa îngenunche în faţa patului ei şi, cu faţa către icoana Maicii Domnului, începu a-şi face rugăciunea de seară. Apoi, cu picioruşele goale şi cu cămaşa până în pământ, se îndreptă către mama şi bunicul ei şi le dădu sărutul cel de noapte. Urcată în patul ei, se gândi la ultima crenguţă de brad pe care o împodobise, iar anul acesta nici măcar pe aceea n-o avea. Niciodată nu văzuse în casa lor un brad; se mulţumea de fiecare dată cu câte o crenguţă pe care o cumpăra bunicul de la târg. Atât îşi puteau permite. Era mai important ca în casă să ardă focul şi pe masă să fie pâine, iar ea ştia că bradul cu steluţe, globuri şi beteală rămânea doar un vis...

Trezită dis-de-dimineaţă, Ancuţa coborî din pătucul ei călduţ şi pregăti mamei doctoriile, în timp ce bunicul aprindea soba şi dădea de mâncare animalelor.

- Eşti pregătită, Ancuţa? întrebă bunicul după un timp. Să nu întârziem la slujbă. Să întâmpinăm cum se cuvine Naşterea lui Hristos.

- Acum, bunicule! Gata! Sărut-mâna, mamă, ne întoarcem numaidecât!

Şi fetiţa i se înfăţişă în prag mai bucuroasă ca niciodată.

- Bunicule, crezi că anul acesta părintele a împodobit brad la biserică? Anul trecut avea unul de parcă era din poveşti! zise fetiţa în timp ce-şi făcea drum printre nămeţii de zăpadă alături de bunicul său.

- Cred că da! Părintele are grijă de fiecare dată de noi. Aduce o fărâmă de bucurie copiilor!

Pe faţa bunicului, brăzdată de ani şi de greutăţi, răsări din nou o pârlită de lacrimă. Tăcu. Tăcu şi Ancuţa. Păşeau în linişte, ducând fiecare cu el gândurile lui triste. Gerul dimineţii le înroşi obrajii! Nu mai era mult! Biserica era acum la doi paşi.

- Ce bine! Am ajuns, bunicule!

Cei doi intrară în casa sfântă, dar n-apucară să păşească prea mult, căci Ancuţei îi scăpă un chiot de bucurie:

- Bunicule, trei brazi!

Dintr-o dată, din ochii fetei tâşniră lacrimi de durere.

- Bunicule, niciodată n-am avut un brad în casa noastră! adăugă ea cu amărăciune.

Bătrânul se aplecă, o mângâie şi-o sărută pe frunte, apoi, fără să vrea, oftă. Fetiţa făcu ochii mari, înţelegând starea bunicului. S-au îndreptat spre locul lor, unde stăteau duminică de duminică, urmărind ca de fiecare dată întreaga slujbă. Doar ei ştiau durerea, doar inima lor pârjolită de-atâta tristeţe plângea fără să se audă şi se rugau neîncetat să se pogoare şi spre ei o fârâmă de lumină Dumnezeiască.

Slujba era pe sfârşite. Biserica răsuna de colinde. Odată cu mulţimea cânta şi Ancuţa, cânta şi bunicul. Zâmbetul le cuprisese întreaga faţă. Din altar ieşi preotul pregătit să aducă bucurii şi mai mari celor prezenţi.

- Să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit a ajunge în aceste clipe minunate. Spre deosebire de anul trecut vedeţi în biserica noastră trei brazi împodobiţi. Nu este o întâmplare. Este un merit al copiilor dumneavoastră. Ştiţi că am adunat nişte desene şi icoane pictate de câţiva copii din această parohie. Le-am dus la expoziţia organizată de Episcopie. Acolo au fost apreciate şi premiate.

Ancuţei i se făcu inima cât un purice. Şi ea trimisese două icoane. Una cu Maica Domnului şi una cu Iisus Hristos. Îşi ridică privirea către bunicul ei şi-l strânse de mână. Ochii îi străluceau ca două mărgele, iar inima bătea ca niciodată.

- Sunt trei brazi de diferite mărimi, continuă preotul. Cel mai mic va ajunge în casa Ioanei Vişan, cel mijlociu la Mircea Grigore, iar cel mare va apaţine Ancuţei Davidescu. Icoanele pictate de Ancuţa au fost cele mai reuşite. Ele au fost cumpărate de un coleg de-al nostru, un preot care slujeşte în străinătate. Aşadar, fetiţa va duce acasă bradul cel mare împodobit, dar şi un plic cu bani ca răsplată a muncii ei.

Ancuţa s-a apropiat de altar. Printre lacrimi, reuşi să spună:

- Nu-l pot lua acasă, părinte!

- Cum, este al tău! E darul tău, Ancuţa! spuse preotul mirat, neînţelegând pe moment durerea fetiţei.

- Este prea mare, părinte! Casa noastră e mică, ar trebui sa tăiem din el şi nu se cade, e prea frumos! Să rămână aici, în Casa Domnului! Poate aici e locul lui. De frumuseţea lui se va bucura tot satul, spuse fetiţa printre lacrimi.

Şi cât de mult i-ar fi plăcut să-l vadă şi mama ei...

Părintele a înţeles durerea Ancuţei, dar ştiind că în altar exista un brăduţ bun ca înălţime pentru casa ei, dar la fel de frumos împodobit, a zâmbit şi a adăugat:

- Fii binecuvântată, fata mea! Dumnezeu să fie cu tine la orice pas! El nu te lasă cu lacrimile pe obraji. Vei duce acasă brăduţul din altar, iar cel mare va rămâne aici spre bucuria celor mulţi. Fii sprijin mamei şi bunicului tău, iar banii primiţi să v-ajute în zilele ce vor veni!

Nimeni nu putea înţelege mai bine bucuria fetiţei ca cei apropiaţi ei. Preotul a aşezat brăduţul într-o sanie, l-a legat bine şi-a urmărit paşii celor doi până departe.

- Doamne, ce frumuseţe! exclamă mama Ancuţei care reuşi să se îndepărteze de pat câţiva paşi. De unde îl aveţi?

- Mamă, vezi?

- Cum să nu văd? răspunse femeia. E un brad împodobit!

- Bunicule, bunicule, mama vede!

- Doamne, mare este puterea ta!

Angela Burtea


 

ATITUDINI

BUBULII, MOGULII ŞI BARABULII

Ziua de 6 decembrie 2009 a trecut! Efectele ei au rămas! Mai întâi, datina mă obligă. La mulţi ani, Nicolae! La mulţi ani, Vasile! La mulţi ani, Ioane! A venit momentul să vă reveniţi din euforia victoriei, ori din cea a fraudării urnelor şi să vă scufundaţi în plin coşmar, înotând pe sub gheaţa unui viitor fără orizont şi buimac!

Urmărind desfăşurarea alegerilor prezidenţiale la televizor până târziu în acea noapte a destinului, înainte să mă fure somnul, spre dimineaţă, am rămas cu o anumită convingere; că a doua zi voi avea o perspectivă mai clară asupra ieşirii României din blocaj instituţional, că de la anul, în locul restructurărilor vor apărea locuri de muncă, că pensionarilor nu li se va mai spune că sunt asistaţi social, aşadar - La şmotru, pensionari! - că puterile în stat îşi vor reveni în matca lor şi se vor apuca să lucreze cu spor, că criza economică va fi combătută eficient şi, surpriză! Când m-am trezit dimineaţă şi am pornit televizorul, stupoare, uimire! Am văzut că la anul vom asista, de fapt, la simplificarea parlamentului, la impunerea unui prim-ministru deja respins, că ideile de modernizare a statului vor da iama printre bugetari, că nici preşedintele, nici guvernul sau Banca Naţională nu şi-au propus să scoată ţara din criză!

Imediat am dat fuga la frigider, mi-am făcut o compresă cu cubuleţe de gheaţă, am vrut să dau timpul înapoi, dar n-am putut şi atunci am rămas în espectativă, m-am holbat la ecranul TV, mi-am aplicat câteva palme peste faţă, leacul cel mai sigur anti-uluială, şi am refuzat să mai sper, ca să nu mă mai sperii.

După ce mi s-a răcorit capul ca gheaţa, am găsit, în sfârşit, câteva fraze de consolare ca să ies din zona perplexă...

Sigur, de tot acest haos sunt de vină mogulii, mai exact, bubulii şi mogulii!

Aceşti buclucaşi şi misterioşi bubuli care au început să ne invadeze cugetele, descinzând din romanele de succes ale scriitorului Pavel Coruţ, nu se dezbară de apucăturlie lor vampirice, nici când visăm. Bubuli cu ochi dilataţi şi feţe portocalii iau fără veste în stăpânire conştiinţele noastre atunci când dormim, ne răpesc sufletele speriate, ne insuflă alte convingeri, joacă alba-neagra cu noi, ne întorc portofelele pe dos, ne lasă mofluzi şi la ziuă dispar.

Mogulii sunt şi mai răi. Provin din stafiile trecutului, fură cadavrele din dulapurile şi noptierele politicienilor, aruncă perdele de fum peste ţară, bagă în boale F.M.I.-ul, care ne roagă cu mâna întinsă să îi luăm banii fără număr... fără număr, ne manelizează existenţa, şi trag în barabuli din toate poziţiile.

Dar cine sunt barabulii?!

Votanţii multipli, turiştii electorali, amatorii de bacşişuri, halitorii de cadouri electorale contra voturi, zburdă prin toată ţara, ştampilează, îngheaţă prin gări, prin sate, dar nu se lasă; votează cât pot! Ştampilagii de profesie, în ţară şi în străinătate, ei schimbă destinele a milioane de oameni care au votat altfel sau care nu s-au apropiat de urne din lehamite. Ei aleg pentru toţi ceilalţi. Ei provoacă harababură pe şoselele patriei, bagă spaima în sociologi, le încurcă sondajele, le compromit exit poll-urile, îi lasă boujbe pe moderatorii TV.

Ei hotărăsc cine vor fi viitorii mandarini ai marelui shogun şi într-un hocup-pocus mediatic găunos, sub ochii noştri holbaţi, reînvie umbrele eroilor unui Extrem Orient revolut, din care lipsesc doar sângeroşii samurai şi languroasele geişe, croiesc viitorul nostru şi al copiilor noştri, ne conving că există două Românii.

Dacă această industrie electorală, născută din ambiţii de putere cu orice preţ, nu va fi stârpită la timp, aceşti barabuli vor da iama în hambarele patriei şi ne vor lăsa chiar şi fără barabule!

George Tătăruş ( Bucureşti)

 

ARCA LUI PARANOE !

Deseori, furaţi de anaforul evenimentelor politice şi sociale, pe care, oricum, nu le putem controla, căutăm să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru, vrem să pătrundem în intimitatea întrebărilor: Cât mai ţine criza asta? Cât de rău va fi mâine?

Din ceaţa viitorului, ori din somnul raţiunii care, naşte întotdeauna monştri, nu primim niciodată răspunsuri satisfăcătoare, ci doar fantezii. Atunci ne agăţăm disperaţi de paiele risipite pe apele hazardului şi lipim cu înfrigurare etichete pe fruntea clasei politice româneşti. Nici nu mai căutăm explicaţii serioase, grave, ci părem convinşi de faptul că adevărul ne caută pe noi şi că ne-a găsit la timp, şi mulţumiţi de noi înşine, lipim etichete. Iată una care îmi dă satisfacţie: am fost îmbarcat forţat pe arca lui Paranoe!

Pe unii dintre noi, cu siguranţă, ne vizitează certitudini care ne spulberă somnul, îndoieli care ne hrănesc anxietăţile. Nu trebuie să fii istoric, ca să îţi dai seama că societatea românească actuală s-a născut împuşcată la revoluţie, că gloanţele teroriştilor i-au secerat picioarele şi idealurile, că se târăşte spre Europa cu mâna întinsă. S-a vrut fecioară, dar şi-a pierdut capul în braţele cavalerilor pluripartitişti şi a minerilor haiduci prin Bucureşti. S-a vrut vultur, dar din îmbulzeala canaliei de uliţi a ieşit un jigărit zmeu de hârtie şi, de douăzeci de ani, zboară deasupra unui cuib de cuci, se priveşte oripilat în oglindă şi ştie că într-o zi o să o spargă.

Dintre cioburile Cutiei Pandorei au ieşit schimonosite la lumina zilei ideile pluripartitismului pătimaş şi dezbinator şi hulpava proprietate privată, care s-a apucat să sfâşie hălci mari din proprietatea comună. De asemenea, prin infailibila reţetă de parteneriat stat-privat, averile acumulate de prea numeroasa şi supraponderala clasă politică au ajuns să nu mai încapă în conturi bancare autohtone şi îngraşă bănci străine.

Sărăcia şi-a arătat imediat faţa înecată în nevoi, făcând milioane de cetăţeni să vieţuiască la limita statisticilor sau să ia calea străinătăţii pentru un salariu minim pe economie, sau, şi mai rău, pentru muncă la negru şi fără siguranţa zilei de mâine.

În societatea românească scindarea în falii mari şi mici a reuşit ca în urma unui mare cutremur, iar defunctul socialism multilateral dezvoltat şi-a lăsat oasele pe fundul prăpastiei capitalismului sălbatic.

În actualele condiţii politice, despre morală nu mai vorbeşte nimeni. Oare, de ce? Nu au toate doctrinele partidelor şi un capitol de morală? Probabil că nu! De la toate tribunele în aer liber şi de la pupitrele televiziunilor se practică doar discursul calomnios, lichelismul avantajos, ori parvenitismul servil. Despre morala politcă sau despre practicarea politicii în graniţele moralei creştine, amatorii de discursuri nu scapă niciun cuvânt!

În atari condiţii sufocante, ca un leac împotriva ameţelii propagandistice, simţim nevoia să apelăm la clasici, la adevărurile lor nemuritoare:

Să-l văd tăgăduit pe credincios,

Pe vrednicul de cinste umilit,

Pe cel făr-de prihană pedepsit,

Şi pe viteaz răpus de-o secătură,

Şi artele cu lacătul la gură,

Să văd prostia doctor la deştepţi,

Şi strâmbul dând poruncă celor drepţi!

Exclama Shakespeare acum mai bine de patru sute de ani, fără să ştie că nedreptele paradoxuri din sonetul lui vor reflecta cu precizie fragmente din viaţa noastră cotidiană.

Şi-au fost alegeri! Alergări şi alegeri! De un an ne tot alegem, la locale, la europene, la prezidenţiale. Nu mai avem linişte; avem doar propagandă diversificată, speranţe amânate ca la Lăsata secului!, nevoi înecate în sosul puturos al gulgutelor politice. Poporul a luat drumul urnelor, majoritatea dictează, chiar dacă dictează şpanchiu, nu contează, am devenit alegători... alegătorii îşi aleg aligatorii! A triumfat industria electorală, singura industrie care nu va fi privatizată. Pe asta nu o să o cumpere nimeni!

Şi-n disperare de cauză mai caut un plasture de leac la alt poet genial. La Nichita Stănescu, care a simţit româneşte şi înalt, sincer şi elevat şi care pentru pluripartitismul păgubos ne-a lăsat un vers adânc, premonitoriu: Tristeţea mea aude nenăscuţii câini, pe nenăscuţii oameni cum îi latră!

Arca lui Paranoe nu va ajunge la liman, nu se va salva pe un ţărm, ca surata ei biblică, ci va rătăci fără busolă, iar la bordul ei toate animalele vor fi bolnave, din ce în ce mai neputincioase şi mai debile!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii