ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 10 NR. 107 (Ian  2018)
 

ARHIVĂ - Nr. 106 (Decembrie 2018)

EDITORIAL
AZI SERBĂM IAR VICTORIA!
„Se poate afirma că în anul 2000, România va fi o ţară socialistă multilateral dezvolată, atât din punct de vedere al industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului. Pe această bază vor fi create condiţiile materiale necesare, care vor asigura trecerea la înfăptuirea şi la manifestarea tot mai largă în societatea noastră, a principiilor comuniste de repartiţie, de muncă şi de viaţă în toate domeniile de activitate. (...)” Erau cuvintele lui Nicolae Ceauşescu la un discurs susţinut cu puţin timp înaintea celui de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român.
Am început cu un citat. Nu-i bine, nu? Dar ce-i bine?
Azi serbăm iar victoria! Sună frumos, sună extraordinar! Ce rezonanţă patriotică. Românii, cu mic, cu mare... pardon, pardon... cred că s-au încurcat literele. Să o luăm metodic. Ce e cu citatul acela... Păi sinistrul preşedinte de atunci al ţării visa roşu la un viitor la fel de roşu, prefigurând că „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii/Vom face ce-am făcut cândva/Toate gândurile noastre/În fapte le vom preschimba”, ca nişte vrednici şoimi ai patriei, pionieri şi UTC-işti, deopotrivă „uniţi în cuget şi-n simţiti”, o să mai lăsăm cartoanele de ridicat pe stadioane şi „o să ducem spre cele mai înalte culmi de civilizaţie, glorie şi progres ţara...” Politica sa, ori mai bine spus viziunea sa politică, deşi orientată catodic spre o utopie de dreapta, a lasat în zilele noastre loc stângii sociliste să „socializeze” în voie, într-un profund regres al „industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului”. Pe atunci ţara era în mâinile preşedintelui, acum – teoritetic – al Parlamentului. Răspunderea era al unuia şi era mare, acum răspunderea e la mai mulţi şi e la fel de mare. El a PLĂTIT CU VIAŢA! Cei de acum CU CE PLĂTESC?
Azi serbăm iar victoria, dar nu ştiu cum se face însă când vine sfârşitul de an, bilanţul, cum îi spun unii cu pretenţii matematic-contabiliceşti, pe mine mă cuprinde o tristeţe teribilă. Ciudat sau nu, de fiecare dată, dar de fiecare dată, debutul iernii coincide cu Ziua Naţională, mai nenaţională ca niciodată, sărbătorită nu cu FAST, ci la FAST-food, acolo unde tinerii, cu curaj de fugă din faţa calculatorului, se întâlnesc pentru a vorbi despre orice mai puţin despre însemnătatea acestei memorabile secvenţe din istoria neamului nostru.
Pun pariu că în această zi de 1 Decembrie, zi naţională, mulţi români nici măcar nu ştiu ce naiba mai sărbătorim, ce e cu 1918, sau cine conducea ţara pe atunci. Dacă te mai uiţi pe la TV, mai sunt unii care confundă momentul 23 august, cu 10 mai, ori 24 ianuarie.
Istoria e plină de evenimente, iar când acestea se succed cu repeziciune, e clar că pot apărea confuzii. Şi când ele, confuziile, răsar din guri autorizate, de oameni cu pretenţii politice, atunci chiar că nu ştii ce să mai crezi. Ce mai contează cine şi când, de asta să se ocupe istoricii, românii de rând vor să petreacă, iar motivul poate fi oricare, important e să se distreze. Ziua Naţională e prilej de bal! Chestia cu „pâine şi circ” nu-i doar o sintagmă ruptă din carte, ci pură realitate.
Azi serbăm iar victoria! Ce anume? Vremea? Nu contează, că românul petrece în felul său, strâns unit în jurul bucătăriei, iar curajul urărilor vine tumultos de la vinul care se bea cu cana, sau tăria cu paharul, dar neapărat, cană după cană şi pahar după alt pahar!
Vremurile total politizate nu dau loc niciunei manifestări la scară naţională, ori cu iz de respect pentru înaintaşi şi faptele lor. Orice acţiune menită să atragă atenţia printr-o ţinută decentă riscă să fie catalogată drept „naţionalistă” şi trâmbiţată ca atare prin mai toate portavocile media electronică.
Azi serbăm iar victoria! Dar pe cine ar interesează amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea beţiilor de Sf. Andrei, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească! Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer.
Şi ce dacă ne-am suprapus din nou cu alegerile anul trecut? Ce mai contează că afişele electorale sunt mai dese decât tricolorul pe străzi, ce mai contează că mutrele ghiftuiţilor ăstora de politicieni fac notă discordantă cu ISTORIA, că din cauza pantei descendente pe care duc ţara din 1990 încoace, au discreditat orice perspectivă de revenire la normal, că însăşi termenul „politică” generează un vortex de furie în mintea celor care încă mai cred în viitor.
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor băieţi ce cântau chiar bine de tot, „Timpuri noi” le era denumirea trupei, stihuri care sună cam aşa: „Azi serbăm iar victoria,/Şi îndoiala se ascunde în gând./Azi serbăm iar victoria,/Moralul e un struţ cu capul în pământ./Te înteb dacă e vreo schimbare./La oamenii din jur./Azi serbăm iar victoria./Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala./Azi serbăm iar victoria,/Cu oborocul car lumină şi pe strada mea./Te întreb dacă vezi vreo schimbare,/Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,/La oamenii din jur./Zic vouă celor fără de prihană,/Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,/Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,/Şi ţie politruc nenorocit./Zic vouă care-aveţi încă puterea /Să scoateţi răul care zace-n voi,/Voi, care vă agonisiţi averea./Ca vagabonzii, scormonind gunoi…”
Şi când te gândeşti că din 1992, de când au apărut aceste versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, estetic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? Cât de actuale sunt ele, cât de multă neschimbare în bine se acumulează în fiecare român, cât de accentuată paralizie se lasă peste conştiinţa naţioală.
Dar e bine cu 1 Decembrie pe stradă, că la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată. Când e de mâncare gratis lumea simplă, din ce în ce mai simplă şi mai flămândă, trece peste orice şi merge să-şi îmbuibe burta cu dumicaţii din vasele de plastic.
Azi serbăm iar victoria! Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor. De unde atât de multă urmă de patriotism? S-a pierdut totul ca şi cum n-a fost. Românul e în continuare sclavul televizorului jidan, care-l distruge creştineşte şi-l fură şi-l înrobeşte în continuare, probabil până la exterminare.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul „stângaci” al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un personaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale. În Basarabia dodonistă încă este treaz tricolorul, iar oamenii, unii, nu toţi, dar nu puţini la număr, simt româneşte tot ceea ce este româneşte, acolo, în spaţiul acela furat de istoriile mai vechi sau mai noi, de unii şi de alţii, dar mai ales de NECURAJUL NOSTRU!
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Şi ce poate fi mai frumos decât zâzania? Preşedintele ţării în capitală, iar alţii – chipurile, invitaţi – pe unde apucă, adică pe nicăieri. Ce, ar fi fost mai bogată Alba Iulia cu mutra lui Dragnea sau cu cea a lui Tăriceanu acolo? Din contră, cred că lumea în loc să se uite la defilare, ar fi făcut tărăboi. Sau în secuime. Cum ar fi ca de Ziua naţională, marii noştri lideri de partid şi de stat, să meargă la Miercurea Ciuc sau la Sf. Gheorghe, sau la Tuşnad, Bixad, la Odorheiu Secuiesc, nu ştiu exact, dar pe acolo, pe unde se vorbeşte numai ungureşte, de să fie demnitarii nevoiţi să aibă la ei translatori pentru cuvântări. Dar, cum Ungaria a decis să boicoteze prin neparticiparea niciunui diplomat ungar la recepţiile date de statul nostru în ţară şi peste hotare, sfidând cu bună ştiinţă şi jignind la modul cel mai grosolan, este posibil ca nici de data aceasta CONDUCĂTORII noştri să nu aibă o conduită, o poziţie fermă, verticală la adresa Budapestei.
Sau, staţi. Staţi, că sunt ocupaţi. De când nenorocirea asta cu ministresa Dan, care s-a pus să şurubărească prin casa închiriată şi a găsit „insecte”, mă tem că toţi posesorii de cabine s-au pus să facă „deratizare”, să caute cârtiţe, greieri şi alte horoscopelniţe de-astea. Ideea e că penibilul nu merge în derizoriu, pentru că ceea ce a găsit d-na Dan în casă e un dispozitiv de amatori, care se găseşte pe internet, chiar şi pe site-uri româneşti, cu alte cuvinte nu-i vina celor pe care – fără să folosească expresii directe – d-na ministresă îi încriminează. De altfel, „statul paralel” are mijloace cu adevărat profesionale, dispozitive pe care ministresa noastră nu le-ar găsi nici dacă ar dat cu… flit! Ei, de flit o să aibă parte cu întreg cabinetul Tudose, pentru că 2018 se anunţă din faşă un an cât se poate de tulbure, cu 25% mai mare pe brut, evident, atât de tulbure şi de mare (impozabil), încât toată social-democraţia se va zgudui, cu tot cu pilonii ei de pensie. Să sperăm însă, că politrucii roşii nu vor avea metehnele lui hopa-mitică, adică să cadă tot în picioare…
Dar până la 2018 avem „sărbătorile de iarnă”, cu un calendar al protestelor ce se suprapune peste ignat şi alte obiceiuri cu ţuică şi vin fiert, manifestaţii prin „târgurile de Crăciun”, unde vor fi invitaţi şi jandarmii (cu cai cu tot), să o mai pună de-un western gratuit în rafalele blitz-urilor de la smartphone-urile celor cu tricolor pe pancartele de la purtător şi portavocea din toţi rărunchii.
Să mai întreb dacă e vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cândva un realizator de emisiuni radio, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: „România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!”
Atât am avut de spus! A, ba da, mai am încă o frază: Azi serbăm iar victoria!, şi nici vorbele astea nu sunt ale mele...
Oare?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
VOI SCRIE CÂT LUMINA ÎMI VA DĂRUI INSPIRAŢIA – INTERVIU CU POETUL LUCA CIPOLLA
Luca Cipolla s-a născut pe 17 nov. 1975 şi este angajat al unei societăţi a cărţilor de credit. Este cetăţean italian, locuieşte la Milano, dar activităţile profesionale l-au adus des în România. Pasiunea către scris, către versuri îşi are rădăcinile încă din adolescenţă, iar contactul cu România i-a mai scos în evidenţă încă o latură deosebită şi anume pe cea de traducător. Colaborează în prezent cu numeroase publicaţii literare de limbă română şi participă cu maxim interes la diverse competiţii literare.
Stimate d-le Luca Cipolla, pentru început aş dori să ne spuneţi dacă vorbim de un pseudonim literar, sau pur şi simplu acesta vă este numele.
Luca Cipolla este numele meu adevărat.
Am înţeles că încă din adolescenţă cochetaţi cu versurile. De unde această pornire, cine a fost persoana care a reusit să vă canalizeze energia creatoare către versuri?
N-a fost o personă; am început să scriu versuri cu primele iubiri şi dezamăgiri ale adolescenţei, cred că inspiraţia a ajuns natural din cauza sensibilităţii mele.
Aveţi o predilecţie către limba română. Numărul mare de colaborări cu publicaţii de limba română, precum şi multe din creaţiile dvs. Artistice sunt legate de această limbă. De unde a pornit înclinaţia?
Am călătorit mult în România şi am început să învăţ limba în regim autodidact; scriam deja poeziile şi le traduceam în limba franceză; când la Bucureşti m-am întâlnit din întâmplare cu dl. Ion Iancu Vale, directorul fondator al revistei Climate Literare. Am început să-i trimit nişte versuri de-ale mele şi să traduc toate poeziile în limba română. Aşa am căutat pe net adresele de e-mail din alte reviste  cărora le-am expediat texte.
Literatura italiană este una la fel de bogată ca şi cea română. Puteţi să ne spuneţi ce autori italieni vă sunt pe plac? Există un curent al literaturii italiene faţă de care să aveţi afinităţi?
Sunt mai multi autori italieni care îmi plac, printre aceştia aş dori să amintesc nişte poeţi din secolul al XX-lea, precum: Giuseppe Ungaretti, Sandro Penna, Cesare Pavese şi Alda Merini. Da, dar este vorba doar de o afinitate, poate mai clar putem vorbi despre un mix de ermetism şi modernism cu câteva aspecte ale doctrinei filosofice spiritiste.
Să vorbim un pic şi despre tematică. Ce anume abordaţi în versurile dvs, ce teme vă sunt pe plac?
Tematica depinde de inspiraţia pe care o am în câteva momente şi inspiraţia este ca o cascadă a stelelor căzătoare în cerul sufletului meu, un fel de lumină care se vede numai de câteva ori şi că trebuie să o prind şi să o traduc în versuri.
Dincolo de actul creator vă ocupaţi şi de traduceri. Ce ne puteţi spune şi despre această latură?
Traducerea a fost felul de a-i face cunoscute publicului român textele mele, deci are un rol important aşa cum îl are fidelitatea traducerii. De fapt iubesc mai mult să traduc din româneşte în limba italiană decât invers.
Cum îl putem defini pe prozatorul Luca Cipolla? Ce vă este mai dragă, poezia sau proza?
Cu siguranţă, mi-e mai dragă poezia, mă exprim mai bine prin versuri decât cu proza.
Pentru ca actul creator călăuzeşte sufletele înzestrate cu talent, iar talentul nu trebuie lăsat să doarmă, ce pregatiţi pentru viitor? Ce noutăţi editoriale aveţi pentru publicul avizat?
Voi scrie mai departe, voi scrie cât lumina îmi va dărui inspiraţia să scriu; noutăţile sunt legate de publicaţiile pe revistele literare, de traducerile poeţilor români şi de participări la câteva concursuri de poezie. Sper să am în viitor posibilitatea de a tipări o carte de poezii cu o editură serioasa şi cu o distribuire bună în Italia sau/şi România.
Relatia dvs. cu publicaţiile literare de limbă română este unaedificatoare. Aţi participat inclusiv la diverse competiţii, unde aţi şi fost premiat. Credeţi că poezia şi/sau proza dvs. are ceva special?
Nu, depinde din felul cu care reuşesc să reprezint senzaţiile mele, să exprim prin cuvinte lumina aceea care mă inspiră. Poezia este o fulgerare şi un mijloc.
Pentru final vă rog transmiteţi un mesaj cititorilor revistei ZEIT.
Aş dori în primul rând să-i salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi nu doar să-i invit să citească revista şi literatura frumoasă cuprinsă înauntru, ci să devină şi ei poeţi în viaţă, indiferent de locul lor de muncă şi interese, căci poezia e încă un fel de a privi lumea, creaţia, viaţa, este iubirea şi lumina şi fiecare din noi poate fi poet.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
COPII DE IERI, COPII DE AZI, DE MARIA TIRENESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Nimic nu poate înlocui CARTEA, prieten de nădejde al fiecăruia dintre noi. Oricât ar evolua societatea, o carte rămâne peste timp şi, dacă ai răbdare, între coperţile ei găseşti orice te-ar interesa.
Consider că în acest mod a gândit şi autoarea, Maria Tirenescu, ce revine, după „Un zâmbet pentru fiecare”, carte apărută în 2014, cu un nou titlu „Copii de ieri, copii de azi”, acum, în 2017. Informare şi recreere pentru toate vârstele, redevenim, şi noi adulţii, copii. Sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor vlăstare, despre care un personaj literar spune că „la grădiniţă era mai frumos”, în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare „un bunic”.
Cunoscătoare a sufletului copiilor, atât din familia de cadre didactice din care face parte şi autoarea, cât şi din propria experienţă ca dascăl şi mamă, ştie să umble cu delicateţe la sufletul copiilor, pe care îl înţelege atât de bine şi pe care-l prezintă şi cititorilor cărţilor sale. Dovada ce demonstrează puterea acestui act este răbdarea cu care se apleacă asupra fiecărui „eveniment” din viaţa personajelor pe care ni le prezintă şi în acest volum nou apărut.
Copilăria este un izvor nesecat de „evenimente”, aşa cum ne-a demonstrat-o şi povestitorul Ion Creangă în „Amintirile”, atât de cunoscute fiecărui cititor, spune „...Hai mai bine să vorbim despre copilărie, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul” ...Acelaşi lucru îl afirmă şi Tudor Arghezi în „Cartea cu jucării”, precum şi Lucian Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, clipe pline de adevăr scrierile Mariei Tirenescu.
Prin simpla lectură deconectează şi educă prin întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante.
Viaţa oamenilor şi animalelor de companie se prezintă şi în cartea „Copii de ieri, copii de azi”, unde Dondonel – Câine rău – un cocker bătrân şi „pistruiat”, mănâncă biscuiţi şi bomboane jucându-se cu copiii.
„Merită să încerci” ne prezintă pe cele două surori care, cu doar 8 bani, au mâncat seminţele pe care le cumpărase sora mai mare, datorită bunăvoinţei unei vânzătoare care a înţeles că fetiţa voia seminţe, dar nu avea bani suficienţi, devenind deosebit de darnică.
Andrei şi Cornel erau „singuri acasă” încercându-şi talentul de bucătari gătind „mămăliguţă” pe care găinile vecinului au mâncat-o chiar dacă a fost fierbinte şi stăpânul orătăniilor i-a certat: „Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!”.
Fetiţa din clasa a cincea, mai mare, pregăteşte „pături”, o mâncare bazată tot pe mămăligă, dar cu brânză. Cu toate peripeţiile prin care au trecut, „Păturile voastre sunt foarte bune”, a apreciat tata, munca fetelor ce sunt deosebit de încântate de lauda primită.
Tendinţa moralizatoare nu iese în evidenţă, deşi este prezentă şi în „Concertul”.
Vocabularul utilizat de autoare face posibilă trecerea cu uşurinţă în inima cititorilor cărora le este destinată în mod deosebit această carte plină de trăiri intense prezente în „Vânt de libertate” text ce contribuie la educaţia patriotică absentă parcă în zilele noastre din literatura pentru copii şi, pot afirma, că şi din şcoală.
Interesant este că totul „curge” uşor, încât cititorii rămân cu plăcerea simţită în primul rând datorită talentului de povestitor al autoarei pricepută în a înlănţui fapte „banale” şi a le transforma în adevărate „evenimente” deosebit de palpitante.
Cititorilor nu le rămâne decât să parcurgă, în clipe de răgaz, aceste bijuterii adevărate ale unei literaturi destinate „copiilor” de toate vârstele.
Lucian Blaga spune, în „Trei feţe”: „Copilul râde: «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»”
Copiii iau în serios orice ar face şi, dacă nu mă credeţi, parcurgeţi alături de personajele din carte întâmplările respective şi veţi redeveni copii”.
Viorica Alecu
 

 

REVERENTE CRITICE...
TRANSFER, DE LIVIU IOAN STOICIU
Despre spaţiul cu „n” dimensiuni, despre „scurtcircuitarea” temporalităţilor, până la desfiinţarea lor în Unica Sinteză Atemporală – se ştie şi se vorbeşte de mii de ani, prin ALCHIMIE şi ASTROLOGIE. Din păcate, „cele mai înalte ştiinţe” (cum le numeşte Învăţătorul, din nuvela belgianului Jean Ray – „Psaltirea din Mainz”) n-au fost şi nu sunt la îndemâna oricui: ele sunt supranumite „ştiinţe regale”, au fost practicate de preoţii templelor sacre şi de cei mai dotaţi spiritual dintre ucenicii lor, iniţiaţi o viaţă de om... – ...şi, de aceea, şi azi, în aşa-zisa „modernitate”, ele sunt luate în râs (mai abitir ca altădată!), de tot mai josnica populaţie de plebei ignari, aprope grohăitori, ai Terrei...
Abia dacă sunt admise discuţii vagi (discuţii născute din politeţe frivolă, de salon, nicicum din Ştiinţă!), despre ALCHIMIE şi ASTROLOGIE, dar nu în forma lor esenţial-adevărată, ci tangenţial, prin literaturizare „fantastică” sau, cel mult, „ştiinţifico-fantastică”! - în cazurile unor somităţi mondiale, de tipul unui Mircea Eliade („La ţigănci”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi din Serampore” etc.), sau Jean Ray (contemporan cu Mircea Eliade – excelenta nuvelă „Psaltirea din Mainz” apare în 1929, în „La revue belge”: „N-am acum nici dispoziţia necesară, nici mintea destul de limpede, pentru a vă ţine un curs de hipergeometrie, dar sunt convins că există un spaţiu diferit de al nostru; un spaţiu pe care visele, de pildă, ne fac să-l discernem şi care prezintă, într-un plan unic, trecutul, prezentul şi poate viitorul, însăşi lumea atomilor şi a electronilor, cu aştri rotitori, cu spaţii relative şi imense, cu vieţi vertiginoase şi misterioase […]. Astrologia este o ştiinţă a celei de-a patra dimensiuni, şi savanţi ca Nordmann şi Lewis încep să-şi dea seama că această înţelepciune milenară, ştiinţa modernă a radioactivităţii şi cea foarte nouă a hiperspaţiului sunt surori trigemene” – cf. Jean Ray, „Psaltirea din Mainz”, în antologia „Maeştrii anticipaţiei clasice”, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 209).
În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă, prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate, încearcă, şi LIVIU IOAN STOICIU (cu timiditate şi precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă personajele noului său roman, „Transfer”. Evident că nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema „hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar, spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie („voci interioare”).
Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului său roman, este că oamenii sunt total nepregătiţi pentru experimentarea sacralului suprem, despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a „credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a capacităţii de discernământ valoric, prin instincte înjosite - îi livrează, complet dezarmaţi şi îngreţoşător de grosolani, în faţa Sublimului Necunoscut (care SUBLIM NECUNOSCUT nu depersonalizează, ci revelează, după iniţieri cumplit de periculoase şi de profund dureroase [a se vedea „aftele” şi „tumorile” ce-l torturează, în roman, pe personajul central, experimentatorul ne-experimentat spiritual şi, până la urmă, dovedit ne-vrednic de iniţiere – pedagogul OLIMPIU], REVELEAZĂ EUL ESENŢIAL, EUL DIVIN: „Adevărul e că Oli [Olimpiu] n-are cum să priceapă vocile interioare, n-are destulă linişte, nici distanţă. Nici n-are parte de atâta singurătate, să mediteze, să aprofundeze şi să audă esenţialul” – cf. p. 330.
Şi de aceea, probabil, „cartea” va rămâne la stadiul de „jurnal”. Nici acela terminat.
De fapt, sunt două jurnale, paralele:
a-caietul intitulat „Strict confidenţial”, prin care-şi comunică, reciproc, el şi colegul său, pedagogul nr. 2, CORNEL, banalităţile cotidiene (fiecare, din „schimbul” său...) – banalităţi, însă, violente şi absurde, ale unui internat de elevi şi eleve demenţi/demente sau, poate, de posedaţi/posedate... sau, poate, de indivizi tineri care au refuzat invazia posesivă a temporalităţii, baricadându-se în violenţa şi sexualitatea exacerbată (dar...trezită doar prin absolut sterila MASTURBARE, de cele mai multe ori!) a unui prezent inconştient/non-conştientizat, lăsat complet la voia întâmplării... – ...şi tocmai aşa pierzându-şi personalitatea...;
b-jurnalul („notele”) lui RADU, fratele „nebun” al soţiei sale, DIDA.
[...Şi va mai exista un pseudo-jurnal, început, ludic, mimetic şi hilar, de însuşi...OLIMPIU!]
Dar cine ar putea afirma, cu mâna pe inimă, în zilele noastre, care este bariera care-i separă pe cei non-nebuni („normali”), de cei „nebuni” („a-normali”)?!
Fără să pună accente excesiv-insistente (şi bine face!) pe dimensiunea politică a existenţei anonimului spiritualo-existenţial OLIMPIU (un pedagog de internat liceal, apolitic), LIS urmăreşte:
1-pe de o parte, comportamentul („behavior”) pedagogului OLIMPIU, în raport cu familia (soţia-Dida, fiul Mihai, rudele lui Olimpiu şi ale Didei), cu elevii din internat (şi cu „colegii”-pedagogi şi profesori, directori, inspectori, chiar... securişti!), cu factorii feminini de seducţie (aparent aleatorii!), NICOLETA şi INA
2-pe de altă parte, evoluţia lui RADU, fratele aşa-zis „schizofrenic”, al Didei, în relaţia sa, peste timp, „în trecut”, prin intermediul unui jurnal („dictat dinafară”), cu un plutonier-intelectual, mort în Primul Război Mondial, în bătălia de la Mărăşti – 11-19 Iulie 1917 – MARIAN K.
[1917-1977: 60 de ani. LIS  îndeamnă (pe cei „paralizaţi” de temporalitatea degradată, în frunte cu OLIMPIU!) la meditaţie întru Neam, sub semnul cifrei 6 (ŞASE): „NUMĂRUL ANTAGONISMULUI ŞI AL LIBERTĂŢII; UNIREA; MUNCA; SĂPTĂMÂNA CREAŢIEI”.
Dar şi simbolul ÎNDRĂGOSTITULUI... Cum vom vedea mai jos, ratarea, în domeniul EROS („zeul născut înainte de toţi zeii”, zice HESIOD, în „Theogonia” sa!), este cvasi-perfectă...!] 
Apoi, obosit de această primă experienţă transtemporală „în trecut” (plutonierul „mort”, MARIAN K., de fapt, un spirit autoritar, aciuat în interstiţiile unui timp iluzoriu, şi care încearcă să-l invadeze, interior-comportamental, nu doar pe „scribul” jurnalului, RADU - ci şi pe cititorul jurnalului, OLIMPIU: OLIMPIU nu ştia să cânte la pian şi, dintr-odată, în sala Casei de Cultură, OLIMPIU se trezeşte cântându-i la pian, dumnezeieşte, colegului său, pedagogului CORNEL... unicul său spectator!) - OLIMPIU nu mai e în stare să-l urmeze (decât scurt şi secvenţial), pe RADU, într-o experienţă transtemporală ÎN VIITOR, cu o enigmatică şi destul de banală fată, dar intens premonitorie, pentru cei din 1977!) - ANCA...
L-am numit pe personajul OLIMPIU, mai sus: „nevrednic”. Nevrednic de Revelaţia Originarităţii, precizăm noi, acum (pentru „pregătirea vizionară”, OLIMPIU a auzit, întâi, zvonul despre un „STRĂIN” enigmatic, care se plimba, ca un „strigoi”, prin internatul liceului unde era el pedagog...apoi, într-o sală publică, a avut viziunea unor multitudini de membre şi capete umane, străbătând/răzbătând, dintr-o altă dimensiune, prin văzduhul încăperii...): „aftele”, din gură şi de pe limbă, simbolizează o încercare, mai mult ca sigur, „DINAFARĂ (din hiperspaţiu!), de iniţiere întru Logos-ul Divin DEMIURGIC. OLIMPIU nu suportă durerile iniţierii, se vaietă „ca o muiere”, cum îi zice soţia sa, Dida.
Cutremurul din 4 Martie 1977 îl impresionează, pe OLIMPIU, până la lacrimi (...dar nu-şi pune prea multe întrebări, în legătură cu dispariţia unui autobuz plin cu pasageri, în SUD, ÎNAINTE de cutremur, şi reapariţia aceluiaşi autobuz, DUPĂ cutremur, în zona de NORD-VEST a ţării, cu tot cu pasageri!), îşi dă seama că poate fi un fenomen conex viziunilor şi meditaţiilor lui RADU (de fapt, RADU îl şi atenţionează că, de cum va fi aflat şi citit jurnalul său, se va dezlănţui un MARE cutremur!) – dar rămâne la nivel de lamentaţie, şi nicidecum nu aprofundează conexiunile mistice (dintre Logos şi Acţiune/Evenimenţial - conexiuni care duc la Rădăcinile Logos-ului Mundano-Demiurgic!
Adică, duc DINCOLO DE „AFTE” (situate la nivelul gingiilor şi al Vârfului Limbii, adică la RĂDĂCINA LOGOS-ULUI FIINŢEI UMANO-DIVINE!) ŞI TUMORI „DORSALE”... dublate de „inflamaţia” penisului (a se vedea nuvela lui DANIIL GRANIN, „Loc pentru monument”, în care tulburările de identitate temporală se manifestă tot prin apariţia unor „pete maladive”, aparent „infecţioase”... – cf. antologia  de literatură ştiinţifico-fantastică sovietică, ŞALMUGRA”, Univers, Bucureşti, 1981, p. 17)!!!
OLIMPIU nu vrea/nu poate să înţeleagă, din eresuri, decât aspectul lor primitiv şi cvasi-penibil, ludic, nu-i în stare să întrevadă (dincolo de „aspect”!) PARADISUL, realitatea ultimă, cea de după „aberaţii”-„vrăjeli”, (cum scrie OLIMPIU despre propria sa viaţă, într-un pseudo-jurnal, calchiat după cel al lui RADU: „În această dimineaţă, Oli s-a trezit scriind de mână, într-un caiet dictando. La fel s-o fi trezind şi Radu scriind notele lui Marian K, dedublat! Doar că, din câte a luat seama mai apoi, Olimpiu s-a dedublat într-un fel vizionar, care se priveşte pe el peste…12 ani, a făcut socoteala, în anul 1989![…] Ce e ăla <<spirit>>? Toată viaţa s-a întrebat ce este un <<spirit>>. Nu e o aberaţie? Se vede din ceruri, ce chestie. S-a gândit să scrie ca despre altul, a pus titlu:<<VRĂJELI>> ” – cf. p. 303).
Nu. Nici vorbă de vizionarism: ANCA, o ipostază mult inferioară, spiritual, lui MARIAN K., cel venit „din trecut” - vine, totuşi, „din viitor”, şi este respinsă (fără discernământ!), de iresponsabilul, de blazatul, de hipoenergeticul OLIMPIU.  Pur şi simplu, din oboseală...
În definitiv, totul şi toate, în univers, sunt un vârtej energetic enorm, cosmico-rânduit, de forme şi informităţi (precum le văd elevele din internat ANA IONETE, CLAUDIA etc. – când e vorba să-l descrie pe „STRĂINUL MISTERIOS”, care se plimba prin internat...): „...o sferă mică, luminoasă... după care s-a trezit brusc încărcată cu electricitate statică...Claudia i-a declarat că era o lumină ciudată, albă cu totul, cu o formă nedefinită, vaporoasă...”.
OLIMPIU se eschivează, jalnic, total perdant, de la acest „vârtej energetic enorm”.
Mai grav: OLIMPIU (în ciuda numelui său, cu rezonanţe mitologice supreme şi în ciuda sugestiei, prin onomastică, a luptei întru victoria miraculos-divină – „olimpiada”...) tratează Erosul la nivel strict fizic, ba chiar la modul isteric şi obsesiv-bestial. Se repetă, mecanic, aproape enervant, coitus-urile cu soţia sa, pentru „a se calma”. NICOLETA şi INA sunt experienţe sacrale, pe care OLIMPIU le acceptă (dintr-un instinct inferior), dar nu şi le asumă, spre propria-i evoluţie spirituală - şi le lasă (cel puţin în al doilea caz) doar la nivelul de... ”sex oral”.
Nu poate înţelege esenţa: „fiinţa energetică” sau „făptura de lumină” -  totul fiind trecut, de OLIMPIU, prin ZONA MERCANTILULUI strict uman: „Cu siguranţă, RADU a încheiat un târg, adus în acea lume... Adică nu numai diavolii încheie pacte secrete, după care te trezeşti recompensat cu puteri paranormale, ci şi îngerii?” – p. 275. Şi, mai departe, simplifică grotesc, în zona raţionalităţii/conştienţei şi a simplei „dublări” de personalitate (în loc să facă efortul de a percepe semantica mistico-iniţiatică a „somnului” şi „trezirii”), pornind de la afirmaţia lui RADU: „Aşa sublinia Radu: <<Existam în două lumi… dar niciodată n-am fost treaz (conştient) în acelaşi timp în ambele lumi, ci ori aici, ori acolo>>. Că numai printr-o astfel de tehnică a dedublării <<se poate ajunge pe alte corpuri cereşti şi comunica anume cu fiinţe din alte lumi îndepărtate>>” (cf. p. 275) - fără să ia în seamă iniţierea rosicruciană, în care nu e vorba de „alte corpuri cereşti”, ci de stadiile prin care trece evoluţia spirituală a Pământului!
Chiar dacă MASTURBAREA domnină secta „Energiilor Arhanghelului” (dezvăluită lui OLIMPIU de către INA şi condusă de „Doamna ARISTOCRATĂ”!), OLIMPIU nu aprofundează identitatea şi efectele ultime ale sectei, fie ea şi luciferică (fetele din internat „îi mulgeau” de sămânţă/”spermas”-ul eterico-divin, pe băieţi, în eprubete!) - ...fie ea şi dezgustătoare, fie ea şi demnă de ulterioară respingere, categorică...
OLIMPIU este construit, de LIS, ca un soi de păpuşă „LI-HILDE” („Olimpiu, acasă: termină de cusut păpuşa Li-Hilde - <<un mecanism infernal, care nu coase ţesături, ci minţi>> - îi spune soţiei lui, Dida”), un automat înţepenit în acest prezent aneantizator. UN RATAT PERFECT!
Regretăm reţinerea lui LIS de a folosi dialogul REAL, pentru a dramatiza, până la „interogaţia-fundament”, acţiunile şi fenomenele narate...Dar există, totuşi, un oarecare dramatism, suficient de elaborat, obţinut prin „ciocnirea” banalului exasperant, al primului jurnal („Strict confidenţial” – cel al „transferului” evenimenţialului efemer, total entropizat şi entropizant, derivat din behaviorismul unui perfect insignifianto-năuc, pedagogul-coleg mai tânăr, CORNEL) – cu al doilea jurnal, faţă de care RADU dezvoltă exaltările sale mistice, de  „călător prin sine”. O altă „ciocnire”, generatoare de cvasi-dramatism, este chiar „ciocnirea” dintre impotenţa spirituală şi cognitivă a „aftosului” (citeşte: „încercatului şi doveditului ca nevrednic PAZNIC AL INTRĂRILOR!) OLIMPIU – şi vizionarismul extrem de riguros, al temerarului meditativ RADU (...care va şi dispărea din privirile umane, în finalul romanului – după ce s-a iniţiat, extrem de conştiincios şi corect, şi şi-a asumat HIPERSPAŢIUL!).
Oricare „ciocnire” este generatoare de energii. Romanul lui LIS nu rezolvă nimic din problemele umanităţii, dar incită la căutări personale, la soluţii de iniţiere întru ocultarea spaţio-temporală. Fiecare, după forţele sale, după „gradul său de alienare”, în raport cu „temniţa acestei lumi”.
După opinia noastră, titlul nu reflectă exact ceea ce se străduieşte autorul să demonstreze: nu este vorba de „transfer de personalitate” (singurul argument, şubred şi discutabil, până şi el...) este cântatul la pian, al unui individ care, până atunci, nu cântase deloc (cf. lecturarea jurnalului „dictat” al lui RADU, unde se afirma că MARIAN K. cânta la pian, profesionist...), ci de căutarea (ratată) a identităţii umane terestre, în hiperspaţiul SUPREM-NON-IDENTITAR.
LIS devine, prin acest roman, un continuator al acelor celebri (şi iniţiaţi!) scriitori meditativi ai Terrei, care, mereu, îndeamnă omenirea la ieşirea din sinele său strangulator (sinucigaş), şi eliberarea în SINEA COSMICO-DIVINĂ.
Chiar ratatul OLIMPIU devine conştient că, prin această auto-eliberare, omul ar putea scăpa (ocolindu-le...) de consecinţele Apocalipsei... ”anunţate”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

AL. FLORIN ŢENE – VENIŢI PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ…! VIAŢA SCRIITORULUI ALEXANDRU MACEDONSCHI ÎNTRE REALITATE ŞI POVESTE
Mai avem nevoie de cultură, într-un timp în care superdezvoltarea a condus spre o lume extrem de liberă și independentă, în care individul devine mai important decât colectivitatea, în care dictonul „sunt ceea ce gândesc” a fost înlocuit cu „sunt ceea ce fac” sau „fac ceea ce vreau”?
Într-un astfel de timp, scriitorul Alexandru Florin Țene și-a propus să readucă în prim planul culturii noastre pagini de literatură care să redea viziuni ample asupra unor epoci, scriitori, considerați reper pentru dezvoltarea gândirii și artei românești, care au luptat spre a ne încadra în marile culturi ale lumii. Domnia sa ne spune la începutul volumului: „Exista pe vremuri o colecție de popularizare a unor evenimente sau personalități, pe care noi, elevii o citeam cu mare interes (…) ne atrăgeau prin felul de a aborda viața romanțată a scriitorilor, modul de a creiona atmosfera socială în care au trăit și mai ales, felul cum zugrăveau realitatea, în contextul vieții acestora”.
Acesta a fost gândul care l-a determinat pe cunoscutul scriitor și lider al asociației culturale „Liga Scriitorilor români” să înceapă, cu romanul La braț cu Andromeda . Viața scriitorului Gib Mihăiescu între realitate și poveste, seria unor volume (printre care și acesta), în care să prezinte în chip real, dar sub voalul unor povești fascinante și atrăgătoare, misterul, extazul, conflictele spirituale și până la urmă, esența vieții de artist a unor mari scriitori români. 
Deși este un volum stufos, care pare a intimida cititorul, dacă începi să pătrunzi în problematica descrisă nu este deloc așa, deoarece evenimentele aduse în prezent, personajele (scriitorii români de la sfârșitul sec 19 și începutul sec 20), te atrag în mrejele lor. Surprinse în anumite situații de viață, vibrând la realitățile epocii, având conflicte exterioare dar mai ales interioare, te determină să te transformi în martor, prieten sau acuzator al lor. De fapt, acțiunea tomului este structurată pe câteva linii care se întrepătrund sau merg paralel, în funcție de prezența „personajului principal”, Alexandru Macedonski.
Găsim, în primul rând, familia Macedonski și locul natal al poetului,  Oltenia având în centru orașul Craiova. Documentația solidă a autorului creează adevărate pagini de epocă. Descrierea Bărăganului, folosirea limbajului regional, compun în pagini întregi, pitorescul zonei în care a trăit Macedonski. Ori de câte ori poetul este obosit, întristat, se întoarce la vatră spre a se regenera.
O a doua linie a acțiunii romanului este reprezentată de evocarea până la detalii, a situației istorice, politice, culturale a României în care a trăit și a creat poetul Alexandru Macedonski. Nu este puțin lucru să aduci în prim planul cititorului mileniului III, profilul țării noastre dintr-o perioadă istorică destul de zbuciumată: asuprirea otomană, Războiul pentru Independență, starea dinaintea Primului Război Mondial, luptele extrem de agitate din lumea politică. Și totuși, domnul Al. Florin Țene face acest lucru extrem de minuțios, pentru a ne ajuta să înțelegem zbaterile omului Macedonski, dar și traumele prin care a trecut România de-a lungul istoriei.
A treia linie a volumului o reprezintă „conflictul invizibil” dintre doi mari reformatori ai culturii românești: Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski. Paginile care descriu această relație sunt extrem de antrenante. Autorul reușește  să reconstituie în cele mai rafinate detalii (psihologice, sociale, politice, artistice), nepotrivirile dar și asemănările dintre acești mari „rivali” ai literaturii române. Se desprinde cu claritate astfel, că Eminescu a fost un militant conservator, apărat pentru simțirea pur românească, de către marile spirite ale culturii timpului: Maiorescu, Alecsandri, Caragiale, în frunte cu societatea Junimea și Convorbiri Literare. Portretul lui Macedonski este surprins până la detaliile adevărului transmis de istoria noastră literară: spirit liber și independent, dotat cu o mare curiozitate, persiflator, luptător pentru liberate, încrezător nemăsurat în geniul său; deschizător spre nou, considerat din acest motiv „decadent”. Spiritul său nonconformist ajunge să atace pe toți aceia care nu îl înțelegeau, care nu-i puteau fi alături. „Penița virulentă a lui Macedonski critică nu numai puterea guvernamentală dar și pe conducătorii liberali”, spune autorul.
Conflictul cu poetul Mihail Eminescu devine unul deschis, urmând a constitui trauma spirituală, sufletească și morală a lui Macedonski până la sfârșitul vieții, după cunoscuta epigramă pe care a scris-o la internarea lui Eminescu într-un spital de boli mintale. Domnul Florin Țene ne ajută să pătrundem nu doar în psihologia delicată a unui artist, dar și în cea a unui om. Paginile ce reconstituie această dramă sunt zguduitoare, Macedonski repetând ca un lait motiv soției sale, credincioasa Ana, gânduri despre Eminescu, mai virulente sau mai triste, din care reiese faptul că s-a simțit vinovat până la capătul vieții pentru atitudinea sa ostilă.
Cea mai bogată și importantă direcție a romanul urmărește formarea, urcușul si decăderea poetului și a omului Alexandru Macedonski. Apreciem, din nou, finețea științei, dar și a artei autorului de a reliefa momentele cheie din viața de artist a lui Alexandru Macedonski, de la apariția primului volum „Prima Verba” (1872), poemul Thalassa (1879), până la apariția cenaclului și revistei „Literatorul” (1880), concepute ca o antenă  pentru preluarea elementul nou din Occident, pentru descoperirea tinerelor talente si susținerea acestora. Autorul devoalează faptul că, mai ales acum, poetul, traducătorul și ideologul noilor mișcări literare își atacă detractorii, continuând să creadă în destinul său. Alexandru Florin Țene scoate în relief cu ingeniozitate, faptul că, în perioadele de la sfârșitul vieții, Alexandru Macedonski este ajutat chiar să supraviețuiască, de… un scriitor tradiționalist: Ion Pillat.
Cartea aduce în fața cititorilor (moderni și postmoderni!?) pagini întregi de poezie română aparținând lui Macedonski și Mihai Eminescu, ceea ce transformă pe alocuri, prezentul volum, într-o veritabilă bibliotecă de literatură română.
Dincolo de volume, scrieri, reviste, se înalță peste veacuri, patosul , suferința, credința, crizele, speranțele CREATORULUI. Sentimente desprinse din viața artistului Al. Macedonski și conturate atât de real, dar cu multă finețe   și parcă teama de a nu distruge frumusețea, visarea unui creator de geniu!
Vă mulțumim, domnule Alexandru Florin Țene, pentru că ne întoarceți la cultură, la adevărata cultură!
Voichița T. Macovei (Arad)

IEŞI DIN VIAŢA MEA!, DE STELIAN ŢURLEA SAU DRAMA UNEI FEMEI ÎN VIZORUL PUBLIC
Romanul Ieși din viața mea! este o mostră a contrastului existent între adevărul din spatele unui eveniment petrecut și modul în care mass-media transmite informațiile și detaliile, deformând realitatea. Folosind mijloace literare, uzând de genul epic și de formele sale de expresie, autorul surprinde discrepanța dintre mesajul transmis prin intermediul presei (adesea deformator) și realitatea trăită de cei care sunt victime ale unui eveniment nefericit.
Țurlea ne-a oferit o carte ce se citește pe nerăsuflate, căci stilul sprințar și frazele curgătoare ușurează lectura și captivează. Ieși din viața mea! cuprinde 8 părți: prologul, care are menirea de a ne introduce în evenimentul tragic al eroinei, urmat de cele șapte părți intitulate după numele personajelor care relatează, în versiune proprie, circumstanțele : Denisa, Tabita, Denisa, Angela, Claudette, Denisa, Alex. Romanul se încheie cu câteva pagini destinate temei romanului polițist: Pledoarie pentru romanul polițist. Pe verso-ul paginii de titlu găsim câteva date biografice despre autorul cărții.
Revenind la subiectul romanului, este de remarcat faptul că dincolo de o poveste a patru femei pe care le leagă pritenia (așa cum este anunțată pe fața interioară a extra-coperții), Ieși din viața! mea este o oglindire a unui fenomen des întâlnit în viața noastră: deformarea realității de către presă. Fenomen pe care, în virtutea meseriei, autorul l-a surprins probabil în repetate rânduri. Citind cu atenție prologul și ultima parte intitulată Alex, înțelegem că restul capitolelor nu fac decât să sublinieze această idee. Dacă la o primă lectură frapează povestea celor 4 femei, modele ale feminității românești actuale (femeia victimă a violenței domestice, femeia echilibrată și intelectuală, femeia ușuratică/frivolă și femeia artist), privind în ansamblu, filele destinate de autor descrierii celor patru caractere feminine explicitează existența acestora și accentuează mesajul conturat la început de carte și confirmat la finalul ei.
Romanul se desfășoară prin perindarea în fața noastră, ca în fața unui investigator ce culege informații, a cinci personaje cheie: patru personaje feminine și unul masculin. Aflăm, prin intermediul relatărilor personajelor feminine, circumstanțele (aspecte din viața Denisei, relația lor cu Denisa etc.), care au precedat momentul cheie al acțiunii (un accident în urma căruia copilul personajului principal moare). Acest accident este văzut din afară ca un act de neglijență al unei mame. Ea este condamnată de oamenii locului în care s-a produs accidentul (aceștia o consideră o superficială de la oraș, care, în viziunea lor, suferă după pierderea unei mașini). Întâmplarea tragică prin care trece Denisa este superficial investigată de poliție, căci, așa cum scrie autorul: polițiștii erau de-ai locului și puteau băga mâna în foc că gura satului avea dreptate. Pe lângă aceasta ei nu interoghează un tânăr, considerat de oamenii satului cam tembel (dar care se arată în ultimul capitol ca fiind cel răspunzător de producerea tragediei). Presa ni se relevă extrem de sarcastică, neiertătoare și subiectivă. Jurnaliștii sunt prezentați de autor ca persoane care nu cercetează circumstanțele, scriind articole fără o reală documentare (Ziarista o văzuse prima oară pe Denisa Țone și a fost până și ea uimită citindu-și articolul plin de amănunte tembele din viața dezordonată a condamnatei care umblase din bărbat în bărbat. Habar n-avea dacă așa fusese….), ca să culmineze cu o remarcă de-a dreptul șocantă dar atât de edificatoare: De ce sunteți atât de insensibilă? a strigat una din reporterițe, pentru că mama îndurerată de pierderea fiicei nu făcea declarații presei, trăindu-și tăcut și profund starea de vinovăție și durere a pierderii. 
După ce fiecare personaj feminin se perindă prin ochii cititorului, povestindu-i acestuia momente din viața sa și mai ales a acelor clipe petrecute alături de personajul principal (autorul creând iluzia că cititorul este cel care face investigația unui caz), permițând astfel să se ajungă la o înțelegere în profunzime a contextului producerii evenimentelor, parcurgem, alături de Alex, deznodământul romanului. Căci Alex, soțul Denisei, cel care i-a oferit o mare iubire dar și tragedia destrămării unui cuplu, nu poate accepta ceea ce se spune în presă. El pornește în căutarea adevărului și astfel ajunge în satul în care s-a produs accidentul, descoperind pe cel vinovat: un copil, care, abandonând școala, se ocupa cu pășunatul caprelor locuitorilor din sat, care nu era acceptat de oamenii locului, considerându-l tembel, dar care era răspunzător de producerea tragediei.
Din alt punct de vedere romanul lui Stelian Țurlea scoate în evidență elemente specifice vieții românești, el descriind edificator scene din viața contemporană, presărate, în unele situații, cu scene triviale. Ne oferă descrieri ale trăirilor adolescentine (cu accent pe sexualitate) și devenirea ca femei adulte a personajelor feminine. Nu lipsesc scene de familie și implicit câteva modele, conturate literar, precum și concepția asupra lumii prin exemplificări cu viziuni ale personajelor, scene de violență în familie etc., toate pigmentate cu expresii uzuale (unele neliterare, dar inteligent plasate în context pentru a sublinia ideile sau edifica situația), ce reflectă filosofia de viață românească. Scene desprinse din cotidian sunt redate cu acuratețe prin câteva elemente definitorii, personajele par desprinse din realitatea trăită de cititor, romanul căpătând din acest punct de vedere, caracter de roman social împletit cu intrigă polițistă.
Ieși din viața mea! apare la editura Crime Scene Press, București, în anul 2015. Are supracopertă a cărei grafică este o combinație de roșu șu alb și cu o imagine centrală a cărților de joc, pe fațetele a patru dintre ele fiind chipul a patru femei. Romanul propriu-zis are 107 pagini.
Elisabeta Drăghici (Brăila)
 
SPIRITUALITATE
PRINTRE GÂNDURI
Tot ce ne înconjoară reprezintă percepția minții asupra unei așa-zise realități, care ne oferă satisfacția timpului prezent, dar și durerea acumulată în clipele nefaste, când, a fost necesar, sau a trebuit cu orice preț, să cunoaștem adevăruri înfiorătoare, ce ne-au zdruncinat forța inimii. Omul consideră că viața este acea bucurie fără margini, pe care o primește în lăcașul sfânt al mamei, și care îi aduce împliniri nebănuite, împrejurări fericite sau triste, în care are totul sau nimic, un consum infinit de sentimente, pe care le adoră sau le urăște. Interesant este că la capătul existenței nu mai știe ce se întâmplă, totul e confuz și parcă nedrept, nemaiputând înțelege ce-i adevărat și ce nu.
Mai presus de toate acestea, tronează frica de ceva sau cineva, deoarece simte că s-a încheiat un capitol, dar începe altul, iar el e la fel de vulnerabil și de speriat. În grabă se perindă amintirile unei vieți aflată la limita suportabilității, din care doar câteva sunt vise cu un conținut plăcut, dar care se duc spre necunoscut, luând cu ele adierea dulcelui surâs. Înfățișată într-o formă abstractă, ziua judecății completează tabloul pe care l-am contemplat de multe ori cândva, cugetând la subtilitățile spirituale pe care le conține trăirea unei vieți pământești, aici, într-un spațiu încântător, dar lipsit de vivacitate, în sensul pur al cuvântului. Așadar, cine se poate declara mulțumit în totalitate de propria existență, având în vedere infinitele situații negative, care au umbrit în permanență gândurile divine? Care să fie sensul real al vieții acesteia, când drumurile de acces către absolut sunt inaccesibile multora dintre noi, desigur, datorită incapacității noastre de a le sesiza?
Libertatea însăși, atât de prețuită de rasa umană, este greșit înțeleasă, și din această cauză i s-a pierdut esența. Cine mai privește spre viitor cu dorința de a cunoaște necunoscutul și de a vedea nevăzutul, în starea lor curată, așa cum au fost create? Oare care să fie vârsta înțelepciunii și de ce risipim timpul în zadar, căutând himere inexistente? Poate că plenitudinea vieții se află în câteva secunde ale bătăilor inimii, nemaifiind necesar să parcurgem spații interminabile până la capătul drumului, când, obosiți fiind din pricina răului pe care ni l-am creat singuri, nu mai vedem decât cerul întunecat și lipsit de aștri, care își coboară infinitul peste întreaga fire, înăbușind-o și reducând-o la valoarea zero. În acest context sumbru, cum credeți că se simte sufletul, căci știe că pierde totul, inclusiv propria identitate, nemaifiind recunoscut de către spiritele înalte, din rândul cărora s-a desprins la un moment dat, vrând să-și creeze o cale personală, pe care s-o urmeze fără niciun fel de restricții din partea nimănui? Așadar, răzvrătirea omului împotriva propriei sale firi, a dus la autodistrugere, la pierderea focului sacru dinlăuntrul său, la schimonosirea chipului divin, pe care n-a știut sau n-a vrut să-l păstreze, considerând că este ceva vetust, de care trebuie să se debaraseze imediat.
Iată rezultatul unei trăiri indisciplinate, haotice, cuprinsă de iluziile vremurilor, care au jucat rolul perfect pe scena vieții, atingându-și scopul infam și reducând la tăcere sufletele cărora le-au căzut victime. Neputința noastră de a înțelege cât de mult am decăzut spiritual, reprezintă cel mai mare eșec din istoria umanității. Adevărul despre noi poate se va scrie cândva, de către cei care își vor trezi conștiința din somnul etern în care au căzut, fără ca măcar să realizeze ce s-a întâmplat. Și până atunci, ce va fi? Câte suflete vor mai pieri în neant până când ne vom da seama de greșelile imense pe care le facem și de faptul că am devenit atât de ușor manipulabili, atât de vulnerabili, chiar și atunci când credem că suntem pe drumul cel bun?
Gândim fulgerător de repede despre orice, însă nu vom reuși să ne înțelegem natura, indiferent cât de mult ne vom strădui, fiindcă aceasta are o esență simplă, și tocmai simplitatea ne împiedică să vedem cine suntem, de fapt.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
INSTRUMENTE WEB 2.0 ŞI EDUCAŢIA FORMALĂ
Când şcolile cer elevilor să lase tehnologia deoparte, este ca atunci când îi ceri
unui doctor să salveze o viaţă cu o mână legată la spate. (Matt Miller)
Ce sunt instrumentele Web 2.0? Cum pot fi utlizate aceste intrumente în educaţia formală? Cât de pregătiţi sunt actorii educaţionali pentru a integra instrumentele Web 2.0 în procesul de predare-învăţare? 
Acestea sunt doar câteva întrebări la care educatorii secolului XXI ar trebui să ştie răspunsul.
Într-o societate tehnologizată aflată într-o permanentă transformare este de recomandată educarea voinţei de a accepta schimbarea şi de a renunţa la temerea de necunoscut. Succesul procesului educaţional este rezultatul colaborării armonioase a tuturor actorilor educaţionali. De aceea, este necesar să existe la nivelul unităţii şcolare o cultură care valorizează utilizarea tehnologiei la orele de curs. Dincolo de faptul că trebuie să fim conştienti că doar împreună putem reuşi, este necesar să renunţăm la a găsi scuze pentru a evita să utilizăm instrumente de tip Web2.0.
Web 1.0 se referă la perioada de dezvoltare a World Wide Web care cuprindea pagini web lipsite de flexibilitate care nu ofereau o interactivitate reală,  ci doar informaţii ce nu puteau fi partajate sau folosite. Treptat, internetul a devenit mai interactiv şi s-a dezvoltat conceptul de platformă colectivă de lucru, Web 2.0. Astfel, se încurajează interactivitatea, creativitaea, inventivitatea, originalitatea, inovaţia, gândirea critică şi colaborarea între utilizatori.
Iată câteva exemple de instrumente Web 2.0 care pot fi utilizate în activitatea didactică.
Padlet
Aceasta aplicaţie este gratuită, disponibilă pe Android şi iOS, dar şi ca dispozitiv disponibil pe Web. Apărut iniţial sub denumirea de Wallwisher, Padlet este un avizier digital care stimulează creativitatea utilizatorilor, revitalizează colaborarea virtuală între utilizatori, aceştia având posibilitatea de a-şi exprima opiniile publicând scurte mesaje sub formă de text, imagini, link-uri, clipuri video, etc. Padlet este un instrument complementar în educaţia formală şi încurajează învăţarea personalizată prin desfaşurarea de activităţi educaţionale în ritm propriu.
De ce să folosiți Padlet în procesul educaţional
Pentru că:
- este deschis pentru toate disciplinele/ subiectele;
- creeaza un mediu de învăţare bazat pe colaborare;
- încurajeaza exprimarea opiniilor – este excelent în cazul în care se lucrează cu elevi timizi, pentru că nu arată ce contribuţie a avut fiecare elev. Opţional, pentru ca elevii să poată fi apreciaţi/ notaţi pentru contribuţia adusă, li se poate cere să îşi scrie numele la începutul comentariilor;
 Cum să folosiți Padlet în procesul educaţional
- pentru a dezvolta sentimentul de apartenenţă la un grup şi a avea o colecţie a muncii elevilor – toate lucrările elevilor (portofolii digitale/ proiecte/ prezentări/ clipuri video) pot fi expuse pe o singură pagină;
- pentru a încuraja dezbaterea şi gândirea critică – profesorul adresează o întrebare şi cere elevilor să îşi exprime şi susţină opiniile pro sau contra faţă de subiectul propus;
- pentru a încuraja cercetarea – profesorul poate prezenta un video sau un document pe tema „Tradiţii de Crăciun în Romania” şi poate cere elevilor să caute informaţii despre tradiţiile din alte ţări;
-pentru a învăţa limbi străine – profesorul solicită elevilor să creeze propoziţii utilizând un anumit timp verbal, expresie sau cuvânt;
Glogster
Glogster este o reţea socială şi permite utilizatorilor să creeze postere virtuale interactive, utilizatorii putând combina imagini, audio, text, animaţii şi hyperlink-uri. Pe scurt, orice poster realizat pe hârtie poate fi mult mai bine creat ca şi poster digital sau glog.
De ce să folosiți Glogster în procesul educaţional
Pentru că:
- încurajează educaţia interactivă şi alfabetizarea digital;
- stimulează creativitatea şi curiozitatea intelectuală;
- dezvoltă abilităţile de comunicare, de sistematizare şi structurare a informaţiei;
- încurajează sentimentul de responsabilitate social;
- impactul vizual ajută la memorarea informaţiilor;
- permite accesul la o bibliotecă de postere educaţionale create de utilizatori din întreaga lume;
Cum să folosiți Glogster în procesul educaţional
- pentru a crea imagini multimedia interactive pe diferite teme – biografii, autobiografii, formule matematice, reguli gramaticale, seturi de instrucţiuni, recenzii de cărţi, comentarii, etc.;
- pentru realizarea de portofolii electronice;
- pentru a introduce un nou capitol şi/ sau unităţi de învăţare;
- pentru a încuraja abordarea multi-disciplinară - profesorul propune ca sarcina de lucru rezolvarea unei probleme, iar elevii trebuie să găsească explicaţii pentru rezolvarea acesteia; astfel, se pot dezvolta abilităţile STEM (Ştiinţă, Tehnologie, Inginerie şi Matematica) elevii trebuind să caute explicaţiile oferite de patru discipline diferite;
Word Cloud
Instrumentele de tip Word Cloud sunt foate uşor de folosit şi de regulă nu necesita plug-in precum Java sau Silverlight. Cuvintele sunt copiate într-o căsuţă, se pot selecta font-uri, dimensiunile cuvintelor şi culori în funcţie de preferinţele fiecăruia, şi în cateva secunde vor fi afişate cuvintele într-un “nor” de cuvinte.
De ce să folosiți Word Cloud în procesul educaţional
Pentru că:
- poate fi folosit pentru captarea atenţiei;
- poate fi folosit ca instrument de feedback pentru o anumite secvenţă de învăţare;
- încurajează capacitatea de sinteză şi de selectare a informaţiei;
Cum să folosiți Word Cloud în procesul educaţional
- toate disciplinele: scrieţi cuvinte care descriu obiectivele lecţiei;
- dirigenţie: cereţi elevilor să creeze un word cloud care să conţină care îi caracterizează;
- ştiinţe: cereţi elevilor să creeze un word cloud care să conţină nume ale oamenilor de ştiinţă;
- geografie: cereţi elevilor să creeze un word cloud care să conţină nume de munţi;
- limbi străine: scrieţi cuvinte în limba străină şi limba română, cereţi elevilor să găsească perechile de cuvinte;
Facebook
Probabil una dintre cele mai populare reţele de socializare pentru mulţi dintre elevi, Facebook poate fi folosit ca instrument în procesul educativ. Facebook facilitează procesul de învăţare în context non-formal, angajând elevii într-o manieră interactivă care nu ar putea fi posibilă în contextul predării clasice în sala de clasă.
De ce să folosiți Facebook în procesul educaţional
Pentru că:
- dezvoltă abilităţile de comunicare;
- încurajează colaborarea chiar şi la nivel global, stimulând abilităţile de networking;
- susţine învăţarea socială şi de la elev la elev;
- ajută actorii educaţionali să conştientizeze conceptul de responsabilitate socială, elevii devenind responsabili pentru ceea ce postează, învăţând şi despre necesitatea folosirii setărilor de confidenţialitate pentru anumite postări;
Cum să folosiți Facebook în procesul educaţional
- proiecte şcolare: elevii pot crea clipuri video pe teme stabilite anterior;
- personalizarea învăţării: pot fi create pagini ale clasei, ale unui grup de elevi sau club de învăţare;
- promovarea de evenimente, activităţi extraşcolare;
Profesorul are şi va avea un rol central în procesul didactic, indiferent de cât de mult vor avansa noile tehnologii, iar ca facilitatori ai procesului de învăţare, modul în care promovăm şi integram instrumentele Web 2.0 în educaţie, ne face responsabili pentru dezvoltarea competenţelor secolului XXI. În calitate de cadre didactice, trebuie să descoperim propriul mod pentru a integra astfel de tehnologii în procesul de predare-învăţare, subliniind importanţa securităţii în mediul virtual şi a dreptului de autor.
Carmen-Lidia Nistor (Brăila)
Webografie:
https://padlet.com
http://edu.glogster.com
https://www.wordclouds.com
http://mashable.com/2012/10/29/facebook-for-teachers/#gnUI33pRk5qL
 
REPERE...
RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (V)
(Elemente de filosofia religiei)
II. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu
3) Argumentul ontologic
Întrucât, așa cum am arătat, experiența (teleologică și morală) se dovedește incapabilă să ofere probe incontestabile în favoarea sau împotriva lui Dumnezeu, singura cale care rămâne după abandonarea domeniului experienței este aceea a rațiunii pure. Adică taman ce-și propune argumentul ontologic (de la ontos=ființă, realitate, ceea ce este), potrivit căruia „însuși conceptul de Ființă absolut perfectă sau de Ființă necesară cere ca aceasta să existe”.
Cu toate că autorul argumentului este călugărul augustinian Anselm din Canterbury (1033-1109), ceea ce face ca istoria lui să fie de circa un mileniu, nu Anselm l-a numit astfel, ci Immanuel Kant. Cu precizarea că dacă pentru călugăr argumentul este un fel de „dovadă de rugăciune” (cică a ajuns la el în timp ce medita la Dumnezeul creștin sau Ființa absolut perfectă), în opinia gânditorului german, argumentul ar conține o „invaliditate ontologică”.
Elaborată în două variante, dovada ontologică a lui Anselm are următoarea alcătuire: Prin definiție, o definiție înțeleasă atât de credincioși cât și de necredincioși, Dumnezeu este acel Ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput. Este un lucru mai mare să exiști în mintea cuiva și în afara acestei minți, decât să exiști numai în minte, precum un tablou care nu există numai în capul pictorului, ci și pe pânză. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe, atât în înțelegerea noastră cât și în afara acestei înțelegeri (în realitate), pentru că altminteri am fi nevoiți să concepem pe Cineva mai mare, în stare să înfăptuiască acest lucru.
Însă criticii de mai târziu au considerat că în argumentul anselmic se ascunde următoarea premisă camuflată: „Orice poate să fie afirmat/postulat despre cea mai perfectă Ființă ce-i cu putință să fie concepută, trebuie să fie afirmat, căci altminteri, potrivit definiției, ea n-ar mai fi cea mai perfectă Ființă posibilă”, care împreună cu premisa „Este posibil să afirmăm o existență reală (în afara minților noastre) a celei mai perfecte Ființe posibile”, ne obligă să tragem concluzia „Trebuie să fie afirmată existența reală a celei mai perfecte Ființe posibile”, respectiv că atunci când cineva începe să mediteze asupra conceptului de Ființă absolut perfectă, este de neconceput ca o atare Ființă să nu existe.
Însă argumentul n-a scăpat de obiecțiile călugărului Gaunilo, contemporanul lui Anselm, între cei doi încingându-se o aprigă dispută. De pildă, Gaunilo susține că argumentul lui Anselm „se întemeiază pe premisa falsă că orice există în minte trebuie să existe și în realitatea din afara minții”, că „Dacă inexistența lui Dumnezeu ar fi realmente de neconceput, atunci nimeni nu s-ar putea îndoi de existența Lui”, că fiind doar un șir de cuvinte, „Noi nu putem nici măcar să formulăm conceptul de Ființă absolut perfectă”, că existența lui Dumnezeu nu poate fi dedusă din ideea unei Ființe perfecte, la fel cum „existența unei insule perfecte nu poate fi dedusă din simpla idee a unei insule perfecte”, că „Inexistența lui Dumnezeu nu este mai de neconceput ca propria mea inexistență” și că, pentru a putea spune că Dumnezeu este Ființa atotperfectă, existența Sa trebuie dovedită „mai înainte de a discuta despre esența Lui”. Drept urmare, argumentul lui Gaunilo are ca premise „Dumnezeu este cea mai mare dintre toate ființele” și „Este mai mare lucru să existe cineva în realitate decât numai în mintea cuiva”, din ele rezultând următoarea concluzie: „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (altfel n-ar putea fi cel mai mare)”.
Răspunzând obiecțiilor lui Gaunilo într-o manieră care l-a făcut câștigătorul disputei („Argumentul nu se aplică oricărei ființe, ci numai Ființei care este deodată absolut perfectă și necesară”, „Inexistența lui Dumnezeu poate fi afirmată, dar nu poate fi concepută”, „Dumnezeu poate fi înțeles într-un mod indirect, la fel cum soarele este înțeles prin razele sale”, „Ideii de insulă îi poate lipsi existența, pe când Ființei absolut perfecte nu-i poate lipsi nimic, îndeosebi existența”, „Dacă este posibil ca o Ființă necesară să existe, atunci este și necesar ca Ea să existe”, „Noi putem compara caracteristici ideale înainte de a ști dacă ele sunt reale”), Anselm îi impută redutabilului său adversar de idei că nu a înțeles argumentul lui, care susține că trebuie să existe cea mai mare Ființă posibilă, astfel că acesta „face o confuzie între cea mai mare Ființă reală și cea mai mare Ființă posibilă”.
Dar asta nu înseamnă că argumentul lui Anselm ar fi valid și, ca atare, inatacabil, obiecțiile lui Thomas d’Aquino fiind o probă în acest sens. Ținta atacurilor thomiste o reprezintă  propoziția „Acel ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput” (nu toți oamenii Îl înțeleg în acest mod pe Dumnezeu, pe urmă, chiar dacă toți L-ar înțelege așa, asta nu dovedește realitatea, ci doar existența Sa mintală) și propoziția „Dumnezeu există” (evidentă în ea însăși, dar neevidentă pentru noi, deoarece noi nu putem cunoaște în mod direct esența Lui ca Ființă necesară, ci numai indirect prin efectele Sale în creație). Vasăzică, singura cale în concepția thomistă pentru a ajunge la existența lui Dumnezeu este a posteriori (prin existența creațiilor Sale), nicidecum calea apriori (intuiția directă a existenței sau simpla ei concepere).
Obiecțiile lui Thomas d’Aquino sunt generate de deosebirile existente între aristotelicul său punct de plecare (de la experiență) și platonicul punct de plecare al lui Anselm (din gândire). Și încă ceva.  Cu toate că d’Aquino își are propriul concept de Ființă necesară, se pare că nu a fost de acord cu Anselm că acest concept, oricum se ajunge la el, „cere în mod logic să se afirme că o asemenea Ființă există realmente” (N. Geisler).
În reformularea lui d’Aquino, premisele argumentului anselmic devin „Dumnezeu este prin definiție Ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput” și „Ceea ce există în realitate și mintal este mai mare decât ceea ce există numai mintal”, iar concluzia stabilește că „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (pentru că, odată ce propoziția «Dumnezeu există» este înțeleasă, se consideră că ea este evidentă în ea însăși)”.
Secolul al XVII-lea reia disputa din secolul al XI-lea pe marginea argumentului ontologic. Fiind secolul cartezianismului, firește că Descartes nu a stat deoparte. Și-a elaborat propriul argument ontologic („Dacă Dumnezeu prin definiție nu poate să nu existe, atunci El trebuie să existe, căci dacă este imposibil să concepem că o Ființă care nu poate să nu existe este inexistentă, atunci este necesar să concepem că o astfel de Ființă există”), având mare grijă să-i elimine toate slăbiciunile logice și sperând că în acest fel nu va avea parte de critici, precum cele ale lui Gaunilo împotriva argumentului anselmic.
Iată de ce gânditorul francez a insistat asupra propozițiilor: Cum numai o ființă necesară nu poate fi concepută ca neexistând, orice alte ființe și lucruri (chiar și triunghiurile) putând fi concepute ca neexistând, argumentul se aplică „unei Ființe absolut perfecte sau necesare”; „Orice concepere a unui Existent necesar ca neexistând este contradictorie”; Deoarece „numai Dumnezeu singur este Ființa a cărei esență necesită existența Sa” și deoarece „este imposibil de conceput două sau mai multe ființe de rang suprem”, rezultă că nu-i imaginar, ci necesar să-L concepem pe Dumnezeu ca pe o Ființă necesară; Conceptul de Ființă necesară nu poate să fie produsul imaginației omului.
Cu toate astea, Descartes n-a scăpat de dispute. Prima o are cu preotul Caterus, cel care, de acord cu Thomas d’Aquino, susține că argumentul ontologic dovedește doar existența conceptuală, nu și cea reală a lui Dumnezeu. Descartes răspunde că el n-a susținut ceea ce d’Aquino a respins la vremea lui, anume că existența rezultă din conceptul Dumnezeu. A doua dispută o are cu scepticul Pierre Gassendi, care îi reproșează lui Descartes că în argumentul lui ontologic confundă existența cu o proprietate. Descartes răspunde că existența, aidoma atotputerniciei, este o proprietate care poate fi atribuită cuiva („Existența necesară este o proprietate necesară a unei Ființe necesare, pentru că ea aparține numai esenței lui Dumnezeu), că-i justificat să includem existența printre atributele unui Existent necesar și că existența și esența nu pot fi separate în natura divină, așa cum se întâmplă la toate celelalte lucruri, căci „El nu ar fi Dumnezeu dacă existența Lui nu ar fi necesară”.
Din această dispută a reieșit ceea ce ulterior Gottfried Leibniz va sesiza și va elimina: argumentul ontologic este valid, însă este nevoie să se demonstreze că noțiunea de Dumnezeu nu este contradictorie, pentru că existența Sa nu poate să fie logic necesară atunci când conceptual de Ființă necesară este contradictoriu.
Argumentul ontologic al lui Leibniz are ca premisă majoră „Dacă e posibil să existe o Ființă absolut perfectă, atunci e necesar să existe”, are ca premisă minoră „Este posibil (adică necontradictoriu) ca o Ființă absolut perfectă să existe”, iar drept concluzie ”Este necesar ca o Ființă absolut perfectă să existe”.
În sprijinul premisei minore și a rolului ei crucial pentru raționament, Leibniz vine cu argumentarea: O perfecțiune este o calitate simplă, ireductibilă și fără limite esențiale; Orice este simplu, nu poate să intre în conflict cu alte proprietăți ireductibil simple, deoarece ele diferă calitativ; Orice diferă calitativ de altceva, nu poate intra în conflict cu acesta, neexistând nicio zonă de similaritate în care să se suprapună sau să intre în conflict; De aceea, este posibil ca Dumnezeu să aibă toate perfecțiunile posibile.
Dincolo de neputința lui Leibniz de a întruni în persoana divină toate atributele posibile și dincolo de ideea eronată că unele calități sunt intrinsec simple (Wittgenstein a arătat că ceea ce este simplu într-un anumit sistem conceptual, poate foarte bine să fie complex în altul) și de arbitrara dihotomie însușiri esențialmente pozitive – însușiri esențialmente negative, argumentul acestuia mai păcătuiește și prin riscanta trecere (în ceea ce privește stârnirea controverselor) de la conceptual la real.
Aidoma lui Descartes, contemporanul său Baruch Spinoza era convins că existența lui Dumnezeu este demonstrabilă matematic și că certitudinea existenței Lui derivă cu necesitate din argumentul ontologic. Atâta doar că, pe lângă obiecțiile obișnuite, întâia formă a argumentării spinoziste mai adaugă cel puțin una în raport cu prima propoziție, care afirmă că „Trebuie să existe o cauză pentru orice lucru, atât pentru existența cât și pentru inexistența lui”. Vasăzică, atunci când legea cauzalității susține că „trebuie să existe o cauză pentru ceva”, iată că Spinoza vine cu trebuința cauzei pentru nimic și cu completarea în sprijinul premisei că „Potențialitatea nonexistenței este o negație a puterii”...
Norman Geisler are grijă să ne pun în gardă că „nonexistența este deja o negație și negarea nonexistenței ar fi o afirmație a existenței, ceea ce ar părăsi baza tradițională a argumentului ontologic și ar începe cu existența”. Cum tocmai asta face Spinoza în cea de-a doua formă a argumentului său ontologic, din demonstrațiile lui se desprind următoarele două concluzii:
a) Împrumută de la argumentul cosmologic ideea că ceva există și în acest fel, lucru recunoscut chiar de el, părăsește argumentarea strict apriorică;
b) Dacă Dumnezeul lui Descartes și Leibniz este teistic, al lui Spinoza este panteistic, fiind totuna cu Substanța unică și infinită. În plus, ceea ce pentru teiști sunt creaturi, Spinoza le concepe ca simple momente sau moduri în această Existență infinită.
Firește, argumentul ontologic a fost cel mai copios criticat de David Hume și Immanuel Kant. Obiecția lui Hume este atât de judicios formulată („Nimic nu este demonstrabil pe cale rațională, decât dacă contrariul său implică o contradicție”; „Nimic din ceea ce poate fi conceput în mod distinct nu implică o contradicție”; „Orice concepem ca existent, putem să concepem și ca nonexistent”; De aceea, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui nonexistență să implice o contradicție” și, ca atare, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui existență să fie demonstrabilă pe cale rațională”), încât s-a constituit în obiecția standard față de argumentul ontologic, „precum și față de orice presupusă dovadă a existenței lui Dumnezeu” (Geisler). Din următoarele motive:
a) Niciun argument logic nu este inatacabil din punct de vedere rațional, asta deoarece conține premise a căror negare logică este întotdeauna posibilă;
b) Întrucât „premisele admit în toate împrejurările și alte posibilități logice”, concluziile vor fi întotdeauna lipsite de necesitate logică.
Din acest raționament humean se desprinde concluzia că, în sensul strict al cuvântului, „argumentul ontologic nu reușește să fie o demonstrație rațională”!
La rândul lui, Immanuel Kant nu numai că a botezat acest argument, care în mod nepermis face tranziția de la eidos (sfera rațiunii pure) la ontos (ființă, realitate), dar a formulat și câteva obiecții, considerate de el fatale pentru teism: Noi nu avem niciun concept pozitiv al unei Ființe necesare, Dumnezeu fiind definit numai ca ceea ce „nu poate să nu fie”; „Necesitatea nu se aplică la existență, ci numai la propoziții”, adevăr care decurge atât din faptul că „necesitatea este un calificativ logic, nicidecum unul ontologic”, cât și din acela că „nu există propoziții care să fie obligatorii din punct de vedere existențial” (tot ce se cunoaște din experiență, singura cale a cognoscibilității realului, poate să fie și altfel); „Ceea ce este logic posibil, nu este cu necesitate și ontologic posibil” (fără să fie vreo contradicție logică în existența necesară, s-ar putea ca aceasta să fie „faptic imposibilă”), afirmație care la Alvin Plantinga devine „Este logic posibil ca Dumnezeu să fie o Ființă necesară, dar nu este logic necesar să fie așa”, respectiv că „Existența lui Dumnezeu ar putea fi logic contingentă, fără a fi ontologic contingentă”; După cum nu rezultă nicio contradicție în respingerea triunghiului și a proprietății sale fundamentale de a avea trei laturi (contradicția apare atunci când se respinge doar una dintre ele), tot astfel nu se naște contradicție la respingerea „atât a ideii, cât și a existenței unei Ființe necesare”; Existența nu este nici predicația și nici perfecționarea unei esențe, ci „o postulare a acelei perfecțiuni”.
Argumentația lui Kant în sprijinul acestei aserțiuni se prezintă astfel: Orice nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, nu este o parte din acea esență; Existența nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, căci prin postularea ei ca reală, unei esențe nu i se adaugă nicio caracteristică; Prin urmare, nefiind existența o perfecțiune, care poate fi postulată dinainte despre ceva, „ea nu este parte din esență”.
Și astfel, demonstrând că „existența nici nu adaugă și nici nu scade nimic din conceptul unei Ființe absolut perfecte”, obiecția kantiană, alături de cea humeană, a devenit una standard-referențială adusă argumentului ontologic.
La toate astea trebuie menționate cauzele pentru care atâtea minți luminate au susținut argumentul ontologic ca inatacabil din punct de vedere real, dar care în fond este invalid:
a) Filosofia platonică: Potrivit lui Thomas d’Aquino, a devenit fapt obișnuit ca cineva, „încorsetat într-o epistemologie platonică greșită”, să presupună că esențele pot fi cunoscute „în mod direct și intuitiv”, argumentul ontologic căzând doar atunci când se contestă că „pătrunderea cuiva directă și/sau distinctă în esența unui lucru poate produce cunoașterea realității”.
b) Gândirea metafizică: Dând vina pe orice gândire metafizică, postkantienii erau de părere că „este” și „există” au statut logic, nicidecum unul ontologic, și că teiștii s-au înșelat crezând că verbul „este” din judecata „Dumnezeu este o Ființă necesară” implică existența, când el de fapt nu este decât o copulă sau un conector logic.
c) Confuzia dintre cauză și rațiune: Considerând că „puiul deja exista în oul pe care-l clocea teistul”, drept urmare, că argumentul ontologic este „o glumă încântătoare” sau, mă rog, un gen de prestidigitație ontologică, Arthur Schopenhauer deduce această confuzie din neputința cugetătorilor de a face distincție între cauză (ceea ce pretinde ceva dincolo de sine) și rațiune (ceea ce nu pretinde ceva dincolo de sine). Cum rațiunea unui lucru „poate să fie în sine însuși”, iată motivul pentru care definirea lui Dumnezeu ca Ființă absolut perfectă și necesară „nu cere nimic de dincolo de această definiție pentru a o putea explica”.
d) Folosirea unui nume propriu: Bertrand Russell și unii dintre gânditori care l-au urmat, opinează că, întrucât un nume propriu înseamnă existență, „am fost înșelați de implicațiile ontologice ale folosirii unui nume propriu”, precum acela de Ființă necesară sau Dumnezeu. Ei pretind că susținătorii argumentului ontologic n-ar fi căzut în capcana existenței lui Dumnezeu, dacă erau întrebuințate expresii de felul: „Orice dumnezeu ar exista” sau „Orice ființă necesară ar exista”.
e) Folosirea condiționalului englez: Pentru filosoful american Alvin Plantinga, toată problema cu argumentul ontologic derivă din modul cum este utilizat condiționalul în limba engleză. El susține că din fraza „Dacă Jones este burlac, atunci în mod necesar el nu este căsătorit”, nu implică cu necesitate că „Jones este burlac”. Da, căci s-ar putea foarte bine să nu existe niciun Jones. În chip asemănător, afirmația „Dumnezeu există, atunci El există în mod necesar”, nu atrage cu necesitate după sine că ”Dumnezeu există”. Potrivit raționamentului anterior, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe deloc!
Două concluzii majore se desprind din această dezbatere asupra argumentului ontologic:
a) Dacă până în prezent nimeni n-a adus nicio probă rațională din care să decurgă în mod logico-inevitabil existența unei Ființe absolut perfecte și necesare, tot așa până în prezent n-a izbutit nimeni să aducă o dovadă ontologică validă, prin care să demonstreze că este logic imposibil să existe Dumnezeu;
b) Deoarece din același gen de argumentare ontologică s-a ajuns ba la Dumnezeul teistic (Descartes și Leibniz), ba la Dumnezeul panteistic (Spinoza), panenteistic (Charles Hartshorne) sau chiar politeistic, este lesne de înțeles că se impune trecerea dincolo de acest argument.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

INCANTAŢIA COSMICĂ A UNUI INIŢIAT: N. N. NEGULESCU
Avem în faţă poemele unui iniţiat, N. N. NEGULESCU. Un transmodernist iniţiat. Sunt două volume („LACRIMI DE DIAMANT[1] – cu o Prefaţă de  Florea Miu -  Forma Cuvintelor - şi „OCHIUL DE FOC[2] – cu o dublă Prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – Calea Regală, precum şi una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar).
Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni:
I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percuţiei opalice”; 4-„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”.
II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”.
Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” -  că Poetul N.N. Negulescu ţine „morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme (faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar... TREBUIA să se işte, şi a cincea „secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!!
Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ - „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al Căilor  – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei; Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME ŞI A NUNŢILOR COGNITIVE SUPREME!
Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dicţionar de simboluri, vol. I) – dar şi număr al Centrului! -  deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute, acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!).
...Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/VIBRAŢIE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA brahmanică!), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă, identifică,  şi reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin.
...Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, Ucenicul Supremei Aflări: „Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale...!
Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului („Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/<<în>> – zice;/<<în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din măreţia sferelor, p. 14;  „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOS-ULUIFLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ŞANSE DEMIURGICE!)!) , întru SPLEDOAREA SUPREMĂ şi VEŞNICĂ (întâi cea al Fiinţei Proprii, şi, prin aceasta, ulterior, Re-Armonizarea Creaţiei Divine – viziunea aceasta există atât în creştinismul isihast, cât şi în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Şi-n vibraţiile/Marii Ierarhii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începutirilor/din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9).
OPALUL are semnificaţii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU, “stimulând originalitatea şi creativitatea(cf. www.semipretioase.ro).
ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii"), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche tradiţie - caldeeană, egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:
Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi, în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie. Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah - SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed - Jupiter-Măreţia şi strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burghezia. Gheburah - Marte-Lupta, războiul, violenţa, forţa. Tifereth - Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach - Venus-Emoţia, sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod - Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile, şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod - Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea, democraţia. Malkuth -  Pământul - Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus.  Şi mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale:
1. Nefes - corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său;
2. Ruah - suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes ţi nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om lumea internă cu cea externă;
3. Nesamah - arborele vieţii" - este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui ruah şi nefes. Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite - ca uleiul şi apa - între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” –
cf. www.opal-astre.ro.
Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/să umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” - sinonimul Iniţierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.
...Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinţa lumii/care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii!
...”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa GLORIOASĂ, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12).
SMARALDUL:”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…) Chezăşie a fertilităţii (…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre (...). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (...). Piatră a cunoaşterii secrete (...). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem).
Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, Maramureşul VALAHILOR CTITORI!... datorită lor, a apărut Ţara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţara-cea-VERDE, se pare… oricum, la druizii din “Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!
...Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICĂ: „daţi-mi sunetul liniştii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).
...Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic - „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului): „Aşa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf. Primăvara biblică, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); până la ICONARUL VEŞNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omeneşti,/mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/de iconarul veşniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) şi la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc şi ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică/din rădăcini originare” – cf.  Familii de limbi, p. 73).
Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeşte/cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă şi Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (...) IOD străluceşte/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS - /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vieţilor arzătoare/din inimi/zbor Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măreţia/întreitei recunoaşteri,/zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88).
...Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice.
Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică!
Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului:
1 perioada polară;
2 perioada hiperboreeană;
3 perioada lemuriană;
4 perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase”  şi cele „Şapte Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner - Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea...).
Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Sufletului Arian (...) Se fac curcubeie/şi urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb viaţa înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mişcă cheile/vechilor Sfere/şi întinde rădăcinile/dimineţii căzute în genunchi” (cf. Viaţa Înaripată, p. 110).
De ce cade „dimineaţa”  - „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu PATRU RĂSĂRITURI” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a doua „frângere” COMPLETĂ a Fiinţei, după GLEZNĂ... – ...şi Prima „FRÂNGEREÎNTRU CRUCE: Prakrti re-unificată, funcţional, cu Purusha)!!!
Însăşi Lumina Originii se închină... SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII!
...Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei... EK-STASIS!
...Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi,  metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida şarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranaţi” – p. 119 etc. ) - dar care nu pot sugera...”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare!
Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită... – poemul Desculţi (p. 131): „Fratele meu Sufletul/umblă desculţ!/Şi mă întreb/în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăcerea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131.
Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ...Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la... ”plutirea eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă!
Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme...”şi-nc-o vreme”...?!
...Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic... Poate.
Criza din poemul de mai sus (Desculţi) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate...
...VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă, dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană!
...Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(...) cormoranul ţâşneşte /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LITEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68).
În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntaşilor TEMPLIERILOR (primul prizonier – JACQUES DE MOLAY!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon!
Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâşiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).
...Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”...
...Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY... ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua de <<13 martie 1313>>, iar nu pe 18 martie 1314” - cf.www.osmth.ro, Marele Priorat al  României, Obedienţa Regulară de Porto, art.La  ce  dată   s-a  produs  supliciul   lui   Molay?, de Cav.CRISTIAN  TIBERIU  POPESCU,  Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir!
...Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: NUMAI aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii - SINEA COSMICĂ!
Numai aşa INIŢIATUL (Poetul - N. N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de...mirabila, etern-enigmatica Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) - nu-şi mai poate curba, spre jos, Fiinţa-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pământ... -  ci aşteaptă Efectul ORFIC-Sărbătoarea-fără-de-Sfârşit, Efectul de Transcendere a MUNŢILOR, în Unicul Munte-MERU - efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de tânjire, perversă-diabolică,  după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” -  efectul desprinderii de contingent, întru CERTITUDINEA  SACRĂ a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/topind peste noi arginţii,/mi se pare, mi se pare/că-s viori de sărbătoare” (cf. Dacă vin..., p. 132).
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]-N.N. Negulescu, „Lacrimi de diamant”, Ed. Autograf, Craiova, 2005.
[2]-N.N. Negulescu, „Ochiul de foc”, Ed. Autograf, Craiova, 2008.

SUNTEM LA MÂNA ÎNTÂMPLĂRII?
Alexandre Dumas afirmă într-unul din romanele sale că „întâmplarea este soluția de rezervă a lui Dumnezeu”. Mă rog, a spus-o el (câte nu se spun în literatură, filosofie, știință și viața de zi cu zi!), dar asta nu-i o garanție că lucrurile stau în acest chip mai degrabă metaforic decât logic necesar. Într-adevăr, căci apelând la dreapta judecată, constatăm următoarele:
1) Întâmplarea, la fel ca probabilitatea, posibilitatea, indecizia sau imposibilitatea (limita posibilității în descreștere), sunt concepte logico-matematice adecvate omului, nicidecum de rang divin. Da, pentru că Dumnezeu este perfect prin atotputernicie (conceptul „neputință” devine gol și lipsit de sens la nivelul metalogicii divine), prin atotștiință (doar El, în calitate de Creator, cunoaște tainele creației, strunește timpul și citește gândurile) și prin atotiubire (din dragoste pentru creație, îndeosebi pentru om, El nu vrea tot atât cât poate).
2) Chiar dacă Nietzsche a decretat că „Dumnezeu a murit”, iar astăzi – din teribilism, prostie sau abjecție morală – tot mai mulți rătăciți sunt de acord cu neamțul zărghit și procedează în consecință (vezi amploarea ateismului și a sodomiei la popoarele îmbuibate), adevărații creștini știu că Dumnezeu este etern viu și mereu lângă omul care nu-L tăgăduiește, drept urmare, ei luptă din răsputeri cu aberațiile prezentului satanizat.
Fiind întâmplarea eminamente umană, prin aceea că ea constituie rezultatul neîncetatului conflict dintre ambițiile și puterea reală a omului ce vrea cu mult mai mult decât poate, doar el, pentru a-și justifica eșecurile și a-și putea deplânge fragilitatea condiției sale în raport cu Absolutul, avea nevoie de concepte precum „timp rău și bolnav”, „viitor imprevizibil”, „destin inexorabil”, „șansă”, „întâmplări nefaste”, respectiv „întâmplări norocoase”. Iar pentru a-și liniști întrucâtva conștiența poziției sale tragice în lumea accesibilă și în infinitatea celei inaccesibile, ceea ce, așa cum opina Blaga, nu face decât să schimbe neînțelesul în neînțelesuri și mai mari, tot el își pitește incertitudinile după spuse de felul următor: „Timpul tace și trece”, „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, ”De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”, „Prost să fii, noroc să ai”, „Norocul și-l face omul cu mâna lui”, completare la ”Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă-n traistă”, „Destinul cu suspin e degetul divin” etc.
Privind la escaladarea fără precedent a cruzimii, egoismului și fariseimului de la nivel familial și până la cel planetar, oare nu-i un noroc că, așezată pe butoiul cu pulbere al planurilor globaliste (poluare și inginerii climaterice, alimente chimizate și medicamente contrafăcute, democrații sodomizate și dispreț față de valorile tradiționale, decreștinare și nebunia consumului, terorism și pandemia înarmărilor), omenirea cumplit de dezorientată  mai face umbră pământului? Păi dacă omenirea încă nu și-a tăiat cu totul craca de sub picioare, cu certitudine că acest fapt se datorează răgazului pe care ni-l acordă Dumnezeu pentru îndreptare (El nu vrea moartea, ci izbăvirea păcătosului!).
Tot așa, nu-i un noroc, ori mai degrabă un veritabil miracol, că noi, românii, mai existăm, după jaful și încercările la care am fost supuși de-a lungul istoriei, în primul rând de turci, muscali și austrieci (până la urmă am mâncat coliva celor trei imperii!), după enormele pierderi umane și materiale din cele două conflagrații mondiale, după atrocele experiment bolșevic și alte substanțiale pierderi umane prin lichidare, marginalizare și expatriere, iar astăzi după crucificarea României, respectiv după punerea economiei naționale pe butuci și plecarea din țară a peste patru milioane de suflete, cel mai cumplit exod din întreaga noastră existență multimilenară?
Dar, cu toate marile pierderi suferite în cei aproape 28 de ani de jaf generalizat (bani, resurse, specialiști), România își va reveni din nou, va judeca nelegiuiții cu ștaif și astfel va face dubla dovadă: (a) că refacerea ei nu este rodul întâmplării sau al ajutorului venit din partea unor „binevoitori”, ci al vrerii divine întru împlinirea misiunii sale istorice; (b) că nu mor caii când vor câinii interni și externi.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
ATELIER
VÂNT SĂRUTĂ VESTEJITE  GURI  DE  FRUNZE
vânt sărută vestejite guri de frunze
perigeul – perigeul – mirele bocind mirese
galeşe – căzând în galben – preotese
ale-altarului de-ngheţ  - fără lehuze...
 
ciocli-ciorile-obuziere sufoc' gândul
stăpâni-vor cer-pământ veacuri de-a rândul
ţes cernit linţoliul lumii de mizerii
...ciorile – sclavele Lunii – vin puzderii...
 
e-un amurg cu capătu-n vecie
nu-i lumină – nici scânteie de-armonie
vocea Lui deschide-urgiilor larg poarta
 
scârţâind respirul lumii – strivind soarta...
...au pierit şi zânele minunii: derizoriul
umileşte-n mine rime – repertoriul...
 
AR TREBUI
ar trebui să ne vedem – unii pe alţii
pretutindeni – cum sufletele pe
suflete – în lumea
cealaltă: copacii sunt
goi de frunze – Golul
oriîncotro te-ai uita – e atotbiruitor şi-i
vraişte - Golul: cer – nud
neruşinat - cer – lihnit
cer – aberant - exhibiţionist
cer – cer – cer - cât nici nu pot
încărca – nu pot
înţelege – nu pot
digera
 
...dar eu nu văd pe
nimeni – afară de
cer (...sifilitic degenerat - de
triviala-i singurătate
nudă...) – ...cer şi
schelete de
copaci: adică – nu văd decât
Golul Perfect – şi
m-azvârl – atunci - într-însul
instinctiv – fără
niciun sentiment – gând sau
extază...
 
...”nu mai exist” – e
ultima rază
 
CÂNTEC TREAZ
flăcăi de-am fost – ne-au cărunţit demènţii
aprig ne-au lănţuit minciuni – sfrenţìi şi vìcii
din flori de mătrăgună nasc delìcii
dracul dansează-n lume cu „clienţii”...
Crist contractat-a noi suplìcii...
...suntem ai nimănui – „indiferenţii”...
 
am înţeles târziu clòpotul ţării
de ce ne înecăm în toiul mării...
priveam năuci cum se prăvale Casa
sângele crimei 'l chiuiam bairam:
uitasem toţi de Răstignitul Neam...
...Sfântul Păstor îşi prăpădi  Mireasa...
 
...dar ne-am trezit în prag de Paşti: ne ardeau plăgi
printre ruine mirosea-a jigòdii –
nu vremuia văzduhul Înviere...
nu pricepeam Cuvânt de Crist – nici Vrere...
...strămoşi ningeau din cer Arme-Psalmòdii:
prin ei recăpătăm nădejde – ochi şi vlăgi!
 
am încleştat – deci – palma-ne pe strajă
şi fulgerele-spade-au început să tune!
...aşa bătrâni – noi nu ne dăm pe-un june:
voievozii vin pe urma noastră – ca-ntr-o vrajă
nu suntem câte unul – ci istorii:
sub pielea noastră ard vestìri de aspre glòrii...
 
...prin fum venit-am – steagul ciumei toţi să-l ştiţi
în patru zări de vomă azi plecăm – cernìţi:
lumea duhneşte-a umblătoare-n bacanale!
s-a fost mănat în deal lacrima Vìţei...
noi stăm acum cât punem dòliu pe haznàle:
ne-ntoarcem doar la Nunta „Mioriţei”!
 
CU FEROCITATE
nu fac parte din poporul de poeţi
n-am făcut niciodată parte din
duhnitoare şi-nfrăţite-n duhori
gloate – ci – pe toate – le-am pustiit şi torturat şi
predat - Morţii
 
sunt doar Poetul
Singurul
 
oricând sunt pregătit să invit Moartea la
Vals – din ochi îmi ţâşnesc
sincere lumini-pumnale - de
adânci reverenţe - către
partenera Dansului meu: cu ferocitate – dau la o parte şi
înjunghii pe loc - orice şi
pe-oricine se împotriveşte
Valsului nostru
sublim
 
cu ferocitate sublimă – degust îndelung
Adevărul: sunt doar
Poetul – Singurul
 
pe insula Morţii visez feroce – şi e
bine: paradisul pe care l-am moştenit de la Sfinţii
Tigri – e
aici – şi nimeni nu este  - nici
nu-ndrăzneşte - să
tragă cu ochiul – prin
preajmă
 
miroase-a tămâie de proaspăt
sânge – vărsat
şi-nchegat - întru propria-mi
împărăţie
 
...şi pentru tot ce te-ai visat ori chiar ai fost
'mi rămâi - dator vândut - doar
mie!
 
VEGHETORII SÂNGELUI
între milă şi pumnal – am ales pumnalul
înarmaţi cu lumini – veghem SanGraalul
vânători – săgetăm a' trădării târfe
eu străpung – zi de zi – galbenele bârfe
 
vârf de munţi – oşteni crunţi – spintecă-ne cerul
suntem străji – când topeşti negura şi fierul
ulcer viu – sângerând – se desfac toţi zeii
vinderei de văpăi ocrotesc - azi - mieii
 
curăţaţi de strigoi – de nemernici – Plita!
cerneţi lumi de beţivi – deasă fie Sita!
hotărâţi – sfinţi călăi – greieri mii – feroce
 
prin tăiş de-armonii trecem orice voce...
...de-aşteptat – săturaţi – ascuţirăm ceasul:
doar curat şi arzând – sânge umple vasul...
 
A FI ONORABIL
n-am cerut – nimănui – nestemata Cheii
dar în cer – drept răspuns – hohotesc toţi zeii!
nici făpturi şi nici lumi nu cerşirăm - unii
dar priviţi pe gealaţi cum ne ţin în funii!
 
noi  - de jos –  încruntaţi - ne sfinţim Cuvântul
ei - de sus - nici măcar nu ne mint cu rândul...
să-i slăvim pe mişei? – n-au decât tiranii
să-i respecte Creaturii - îngerii şi anii!
 
nu mă-nchin – nu mă rog – nu mă rup de frică:
judecând zeităţi şi meschine zâne
noi vedem – neuimiţi – cât le e de mică
 
lumea lor – firea lor – de celeste frâne...
...mai onorabil decât orice zeu din rai
de Legea-Început – nu fug:  mă tot ţin scai!
 
ALTERNATIVE
sunt
o gazetă – sau
carne vie?
 
hotărăşte-te
 
mi-e silă de
voi – mi-e silă de
mine
 
prefer să fiu ocean
dezlănţuit
(...cum se şi cuvine...)
 
CÂNTECUL LUI DISMAS
e fruct Hristosu-n rămuroasa Cruce
e Noul Fruct: nu-amar – copacu-l coace dulce!
ce-i răstignirea? – arătarea vieţii:
e Adevărul – ce nu-l ştiu bureţii...
 
pe frunte-Şi poartă – roşu – Trandafirul:
singurul nume pentru Sfânt Ofirul –
iar Taina-i dezlegată: nu e moarte
ci doar Întregul – niciodată Parte!
 
cu fruntea reazem de picioare-nsângerate -
îmi cresc Smaraldul – Cornul d-Inorog
mijloc de frunte: toate sunt curate
 
Cuvântu-i sfânt: cu mine-n El mă rog...
...e-atâta linişte pe Golgota măririi:
Dismas sunt eu – sunt Chipul Fericirii!
 
CONFIRMARE
un vreasc a trosnit sub picior
 
ură şi dorinţă de crimă
sete sălbatică – de a incendia
întreg universul
 
străfulgerările amurgului
printre ramuri – confirmă
 
VIZIUNE SACRĂ
o ulcică de apă vie – din
fântâna zânelor
 
munţii fulgeră
diamante – deschizând largi porţi către
paradisul amiezii
 
gânditor - vulturul se roteşte
ameţitor de
sus – binecuvântând cu umbra-i
tăcut
 
AŞ VREA SĂ FIU UN ASTRONOM
aş vrea să fiu un
astronom – să aflu  -  pe
ceruri - steaua unde se va duce
sufletul meu – sau
să mi-o aleg
eu însumi:
 
să pregătesc sufletul meu pentru
întâlnirea cu
steaua lui (menită sau aleasă...) – şi
la fel – să-i pregătesc
steaua lui – pentru a-mi întâmpina
sărbătoreşte – sufletul
meu...
 
PÂNĂ LA PRAGUL PRIMEI CASE
picioarele plescăie – dezolant - prin
noroaiele-nnoptate
 
o ramură grea de ploaie-l loveşte-n
frunte pe călător - stropindu-l
din belşug:
 
astfel – îl binecuvântează  - până la
pragul primei case
 
NICIODATĂ
pansamentul
nopţii – aplicat peste rana
lucidităţii
 
chinuitor – spasmodic - somnul lipeşte
pansamentul de rană: niciodată
rana nu se va
cicatriza – cu seninul
uitării
 
FRUNZĂ ÎMBOLNĂVITĂ
frunză îmbolnăvită de
boli omeneşti: zace pe ramură – ca-ntr-un
pat de spital
 
toate frunzele o privesc cu
silă – fără să conştientizeze că epidemia
s-a generalizat
de mult – s-a instalat definitiv şi
absolut
(...pretutindeni...)
 
ÎNŢELEGÂND
două feţe – ale aceleiaşi
monede: viaţa şi
moartea
 
mi s-a făcut silă de
amândouă – aşa că – la ceas
hotărât - voi
scuipa – din toate puterile (ca din
tun)  – parşiva
monedă – în palma lui
Charon – ciungindu-l – făcându-l – astfel
invalid de vâsle
 
ca urmare – liber şi de
unul singur - voi începe să
hoinăresc – să
navighez – foc de
curios – printre hotarele tuturor lumilor
posibile – apărând când
vreau – dispărând
când îmi convine
 
ŞOVĂIELI ÎN EPOPEE
şi vântul şi pădurea galben se-mbolnăviră
e-o moarte fără bocet – o moarte fără liră:
în şanţuri d-epopee – foşnesc cu disperare
regeştile cadavre – prinţesele frunzare
 
văzduhul se-nfioară – pădurea se făleşte
cu armonia sfântă: dispare şi-amăgeşte...
...amiaza şi amurgul – egale-s în hlamide
ruină-i labirintul: un altul se deschide
 
suflării nu se-ncumet' să-i dea liberă cale
aezi nu garantează pentru scornita vale
ard focuri d-epopee – vâltori se-ntorc în sine
 
e la hotarul tainic oprire şi-mbrâncire...
...Hristos  - Aedul Veşnic – a ars în cuvântare:
n-a-nvăpăiat şi nava – să ne-avântăm în mare...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SURPRIZE LA VÂRSTA A TREIA
Se înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.
De ce era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia, soţia lui.
Musafirii sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”. Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de prune, au început să discute cu calm.
Mircea a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.
- Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
- No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic. În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
- Voi unde eraţi?
- La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost cum trebuie!
- Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de el!
- Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate, mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în jurul lui.
- Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!
Irina aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină dulceaţă de cireşe amare...
Soarele apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.
Pupături, urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.
Irina a adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi, alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.
Irina, în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot, soţul ei.
- Ce s-a întâmplat?
- Îţi aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
- Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!
După ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.
- Vezi ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie. Trebuie să înceapă filmul.
În pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt timp. Era veselă. Asta era important.
Maria Tirenescu, (Cugir – Alba)

COLIND ÎNGHEŢAT
prin perdeaua de beculeţe multicolore
motiv de mândrie personală
şi semn de bunăstare
privesc farurile de ceaţă ale maşinilor nebune
puternicele lumini ornamentale ale străzii
formaţiile de luminiţe mişcătoare
împodobite la blocuri vecine
de oameni ca şi mine
conturând desene tematice
cu brazi, moşi şi stele
aştept copiii colindători
şi ei nu mai vin
avem interfon
şi acolo în faţa uşii de termopan
împodobită cu un spectaculos
joc de lumini
se opresc copii repetând colinda
cu mâinile zgribulite
şi obraji febrili, roşii,plini de speranţă,
apăsând aleatoriu
 
butonul
la care nu li se va deschide
niciodată!
 
TABIETURI
cred în lumea de dincolo
dincolo de podea
am vecini noi se pare
cu tabieturi romantice
nu ştiu cine sunt
nu i-am văzut nici aievea
nici pe tabelul de cheltuieli comune
ascult în orele de linişte
frumoasa poveste de dragoste
abia păşesc
abia ating
parchetul de stejar lăcuit
în care mă oglindesc ca
frumos bărbat
 
în urma mea
silenţios
mopul!
 
NAIVĂ ACUARELĂ
unde eşti tu poezia mea,
am rătăcit, te-am rătăcit,nu mai ştiu unde te-am pus,
unde te-am scris,pustiu,
doar masa goală, nici urmă de vers,
nici urmă de poezie,
doar foaia albă de hârtie!
 
să fii întemniţată, n-ai fost de piatră, pentru iubire în turn,
închisă în volum, între coperţi, fără sigiliu, ca într-un scrin,
răvaşul de iubire-nfăşurat, pergament secret al-unui rege crin?
 
abia păşeai, urcai poteci, o poezie strânsă-n pumn, pomelnic dus la schit,
te rogi să nu fi scris, te rogi să nu mă fi citit,
ceaslov îngălbenit de vreme,la foc de lumânare, în psaltire, ruga ai pitit,
 
deasupra lumii mele o pânza-ntinsă ca un cer, naivă-albastră acuarelă,
cu virgula-agăţai lumina poeziei albă, un bucolic nor,
ci în albastre naufragii, naive alte peisagii, naivă mai credeai in sbor,
 
te furişai cu alte poezii frumoase, peniţa lasă urme, încă scrie,
şi nu sunt singurul ce scriu, mai sunt poeţi ce scriu frumos,
refugiul poeziei-ntr-o frumoasă antologie,
şi chiar şi-aşa tot te-aş cunoaşte dintr-o mie,
frumoasa noastră poezie.
 
POŞTAŞUL
nu ţi-am mai scris de mult,
n-am bani de timbre, cărţi poştale, illustrate, să îţi scriu,
poştaşu-n uniform bleumarin din stradă mă salută,
nu mai îmi bate-n uşă, de la fereastră fac un semn,şi parcă-s viu
 
nu ţi-am mai scris de mult,
cămaşa mea de noapte o-mpărţeam, aidoma noaptea,aidoma şi odaia,
te ridicai din pat,din când în când,mai deschideai cutia
poştală,nu ţi-am mai scris de mult,
şi balamaua ruginită-o mai mişcă vântul, ploaia,
 
nu ţi-am mai scris de mult, parcă-aş mai scrie,
mi-e dor să mă aşez la masă, lămpaşul îl apropiu-mi este semen,
scriu pe ascuns,parchetul oglindeşte luna, noaptea-mi este gemen,
trec în papuci de casă-n buzunarul pijamalei port o poezie,
îi dau un leu poştaşului să-o pună mâine în cutie!
 
NOUA AŞEZARE
şi nu ţi-am spus femeie ,eşti frumoasă,
cum desenezi poteci prin ploaie şi inocent noul cadastru,
îngăduiai - tineri poeţi nu mai ştiau ce-i drumul către casă,
şi scări de bloc păreau să fie pietre aşezate de istorii către castru
 
şi nu ţi-am spus femeie, nici n-aveam cum, alergai pe trepţi,
poate că liftul e prea lent şi nu mai vrea să urce,
s-ajungi cu-n vers naintea mea, frumoasă odă să m-aştepţi,
îţi aruncai sandalele să nu te-ncurce
 
şi nu ţi-am spus femeie, eşti frumoasă, mai ezit,
şi ezitant în noua aşezare uit urcuşul, cum îmi este mersul,
poet de cartier, sunt în ascensiune între etajele din vechiul sit,
repet în gând, mai uit, mai lung acum îmi este versul
 
ploua când am ajuns abia şi apa şiroia de pe şarpante,
pierdusem versul printre streşini şi toga albă-i la uscat în casă
priveai zâmbind tineri poeţi cum patinează încercând urcuşu-n pante
şi îl ratau,şi nu ţi-am spus femeie cât eşti de frumoasă!
 
PRIMUL MEU NĂSCUT
iubita mea scăldată-n sânge
nu te întoarce-n trupul care te-a născut,
începi părinţii prin a-i plânge
în palmele din care ai crescut,
 
iubita mea o ursitoare, primul cântec,
în poezie primul meu născut,cuvânt
nespus ce încolţeste-ncet în pântec,
un lujer verde ce răsare din pământ,
 
iubită, prin vitralii razele de soare
aleg culori să odihnească pe frumosul chip,
frumos poem citit în zi de scăldătoare
de însuşi regele Oedip!
Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu)

BALADA HABARNIŞTILOR
Suntem prea mulți și mult prea tari
ca să ne pese de lătrăi,
acei etern nemulțumiți
ce-n toate-s niște pămpălăi:
 
Nu doar că alde ăștia au
abilități de fripturiști,
ci își permit ca despre noi
s-afirme c-am fi habarniști!
 
Mă rog, e una trăncăneala
pe margine fără oprire
și alta-i implicat să fii
în a cetății viețuire...
 
Cum niciodată n-am admis
în sân cu mâinile să stăm,
am fost și suntem beșteliți
că doar pentru ciolan luptăm.
 
De fapt, prin jocul democratic,
puterea vine simultan
cu lunga listă de-obligații
față de-al nost popor sărman.
 
Dar când puterea-i aparentă,
căci sforile-s de alții trase,
ce șanse ai să-ți împlinești
promisiunile fițoase,
 
unite toate-ntr-un program
atât de fantezist croit,
că țara după el condusă,
mai abitir s-a-mpotmolit?!
 
(Pesemne-i cazul s-amintim
că rău-n bine dormitează
și că greșeli nu săvârșește
numai acel ce vegetează...)
 
Văzând că șansele sunt nule
ca într-un singurel mandat
să facem pentru toți românii
cum în program e stipulat,
 
am hotărât că-i mult mai just
c-un lot restrâns să demarăm
și-n viitoarele mandate
procesul să-l finalizăm.
 
(În lot intrând numai aleșii
și a ciocoilor elită,
firește că experimentul
se cheam-o strâmbă reușită.)
 
Democrația, așadar,
este dreptatea-n agonie:
Săracii sunt siliți să dea
ca hoții și mai și să fie!
 
Când lucrurile pe la noi
se mișcă-n sensul arătat,
nu poate nimeni să ne-acuze
nedemocratic c-am luptat.
 
De pildă, pentru noi și-ai noștri
în chip legal am izbutit
venituri în expansiune
și-al sporurilor spor grăbit.
 
Așa se face că toți banii
au fost în pripă mătrășiți,
încât e jale-n investiții
și-ntre românii aburiți,
 
deși se știe că pe urmă
- după reforma fiscălească
cu cei trei lei în plus la leafă –
la noi va fi mană cerească.
 
Chiar fără mană, tot mai bine-i
ca-n Vestul putred de păcate,
unde bisericile goale
sunt păgânește demolate,
 
pentru ca locul lor să-l ia
triumfătoarele moschei,
iar creștinismul să nu-i mustre
pe sodomiți și pe mișei...
 
Concluzia ce se impune,
n-admite bâlbe sau fasoane:
Programul nostru va da roade
doar de-om rămâne la butoane!
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

LA VREMURI NOI
Își aruncă amurgul firele moi și spumoase în evantai, atingând pământul în fugara-i trecere. Zâmbește pământul și-nchide ochii lăsându-și obloanele spre tainica noapte a vieții. Mustește în sufletul său dulceața dorului nestins și lăcrimează adesea sub povara așteptărilor prelungi.
Din loc în loc, printre ramurile salcâmilor, sunetul scurt și prevăzător al păsărilor străpunge până departe, anunțând retragerea spre pacea înserării. Își înfoaie penele, ciugulindu-și puful ciufulit spre o toaletare păsărească de noapte. E-n firescul lucrurilor ca somnul să fie odihnitor, știindu-te curat și îmbăiat în lumina conștiinței. Curată și nepătată conștiință!
Toamna e pe ducă și-și cară cu dârzenie noroiul amestecat cu resturi de frunze uscate, vieți apuse și nechemate. Nu mai are timp de pierdut, cum niciodată n-a avut, trece ca fulgerată și aruncă din loc în loc palmele vântului turbat, biciuind cu stropi mărunți și reci peste fețele încrâncenate ale trăitorilor. Îi lovește uneori nemilos, sperând în trezirea nației peste care a domnit zeci și mii de ani, dar niciodată ca acum.
Trece toamna adulmecând fumul coșurilor și separă puterile, în funcție de aromele percepute. Dezleagă cu repeziciune baierele cerului și stropește hornurile fumegânde pentru a șterge opulența unora, ferind poporul de haznaua populației care triumfă în timp și peste timp, fără să dea vreodată socoteală cuiva.
Mă-ntorc în timp și-mi ies în cale mâinile muncite și frumoase ale înaintașilor, mâini pline de ghimpii pălămidelor și-a altor buruieni. Îmi fac semn și-mi spun că n-au pierit, încă mai poartă în căușul lor sporul de altădată și dulceața multului sau puținului cu care s-au hrănit. N-au știut a căuta prin gropile de gunoi și nici n-au stat cu ele întinse spre pomana trecătorilor.
Se-mpreunau într-o unire fericită, ajutându-se, și sporeau avutul țării și-al lor. Trudeau și suduiau, poate, dar roada umplea sacul. Din sacul ăla mare mânca și bogatul și săracul. Acum, palmele se strâng și iau forma pumnului, dorind să lovească. Pe cine să lovească? Pe stăpânii toamnelor bogate, care au avut grijă să umfle prețurile, făcând ca banalul ou să devină aliment de lux? Poate!
Din prea multă ignoranță sau trufie, am ajuns să fim copia fidelă a moșului care și-a bătut și alungat cocoșul din bătătura casei, fiindcă melodia cântecului său nu-i ținea de foame și, mai rău, copia fidelă a babei care nu s-a mai mulțumit cu produsul găinii sale. Cum mărgelele nu erau comestibile: Moarte dobitoacelor noastre!
Și vine iarna cu alai de crivăț și fulgi de zăpadă pierduți haotic prin văzduh, cu nasuri cârne lipite de sticla ferestrelor, nu întru fericitele clipe ale chiotelor de copii, ci spre așteptarea ajutoarelor venite din țări străine, de-acolo, de unde ai lor, părinți, frați și surori au plecat să-și lase tinerețea, sănătatea și bucuria de-a trăi pe un salariu mai generos sau pe nimic.
Și pumnii s-au deschis din nou, iar palmele au învățat a sta întinse spre alte țări și alte neamuri, fiindcă aici aburii ospățului de toamnă se amână la cel de Crăciun, care taie pofta de-a pofti spre bunăstare!
Angela Burtea (Brăila)

TRASEU
De câte ori am fost, crezând că sînt
Mai mult decât o palmă de pământ,
M-am dezlipit, subtil, de neamul meu
Şi mi-am făcut din sânge curcubeu,
Să se hrănească bolta mai apoi
Cu tot cuvântul argăsit în noi.
 
De câte ori mă simt mai mic c-un cot,
Iau din viaţă argintiul tot
Şi mi-l adaug, neschimbat, în nori,
Cu-n ochi nemărginit să mă omori,
Cum ai făcut-o primăveri la rând,
Ascunsă-n raza Soarelui flămând.
 
Şi dacă iarăşi voi risca la greu
E pentru că din albul serii beu
Ce-a mai rămas lumină în priviri.
Iar de voi plânge-n anii mei subţiri,
Să nu mă laşi vieţii fără glas,
Ci doar să-mi iei din timp ce-a mai rămas.
 
MI-E DOR DE ROD
Mi-e dor de rod. Pe-aici e încă iarnă
Şi-n trup se frânge Soarele departe,
Un car de stele noaptea o răstoarnă,
Iar ochii goi de visu-ţi mă desparte.
 
Mi-e dor de rod. Eu n-am ştiut că-n geruri
Mi se cuvin prea scurte pofte calde.
Cu tot ajunul razelor din ceruri,
Nu-i foc destul văzduhul să mă scalde.
 
Mi-e dor de rod. Şi v-o mai spun o dată,
Iar dacă anii mă lovesc la tâmple,
N-am cum să-ţi uit privirea destrămată,
Când aşteptam păcatul să se-ntâmple.
 
Mi-e dor de rod. De vocile din munte
Ce m-au condus înspre-ale văii pânze,
Mi-e dor să fac din gândul tău o punte,
S-ajung la tine dezbrăcat de frunze.
 
MOTIV DACIC
Copac,
eşti pom sau fiu de dac?
Că niciodată nu te-am ştiut
În faţa sorţii mai sărac
Şi mai străin de ce-ai avut.
 
Nedemn
ţi-e trupul tău de lemn,
În care veacuri ţi s-au ros
De frica asprului îndemn
De-a pune duşmănia jos.
 
Părtaş
la ce suntem, de-un ceas
Tu ne resfeţi, şi te cobori
Priceasnă-n visul ce-a rămas
Cunună nopţilor surori.
 
Şi iar,
de-o fi să fie clar,
Eu vreau de-acuma să rămâi,
În veci destinului altar,
Fiinţei dace căpătâi.
 
ÎN TOATE
Seară de seară,
Ciobanii dau dare de seamă.
În loc să se ceară,
Spre vârfuri să urce, să scape de teamă,
Stângaci se întorc la hotare.
N-au ceasuri la mână şi-i noapte
Când visuri se-ntorc să măsoare,
Iar muntele, gol de cuvinte, în şoapte
Îi cheamă duios la mulsoare.
Dar veacuri ce scurmă milenii răscoapte
Dau dor de tăcere, de umbre, de rouă.
Afară copacii stau demni în răcoare,
Cărări tremurânde se frâng pe din două,
Dar nu mai sunt paşi să calce de-a rândul.
Cu toţii au gândul pierdut,
Căci rostul de viaţă pierzându-l,
Par chipuri cioplite în forme de lut
Din piatră desprinse.
În toate ei poartă al lumii durut,
Nelinişti spre inimi împinse.
 
DIN SOCIETATE
E astăzi tot mai greu cuvântul
Şi patima tot mai adâncă,
Încremenit în spaţii vântul,
De parc-ar fi un colţ de stâncă
Sau o istorie ce moare.
 
E astăzi tot mai greu sub Soare
Cum tot mai mărunţită-i vrerea
De-a poseda în neam şi-n voce,
Curajul de-a primi puterea
Ce face vara mai feroce
Şi atmosfera mai albastră.
 
E astăzi tot mai greu afară
Privirilor ce ţin fereastră
În ochi lumina pusă scară
Apucăturilor fierbinţi.
Şi tot mai mult din vis se frânge,
Descătuşatelor dorinţi,
Otravă pentru-al lumii sânge.
 
DILEME
Mi-e greu să pot, dar n-am să mă rezum
S-adun în minte clipa de pe drum,
Să mi-o alătur vieţii de demult.
Tu doar în mine eşti, şi nu oricum,
Mi-am zis timid, să nu produc tumult,
Că doar spre viitor mă legeni lin.
 
Mi-e greu să pot, în lume să te ţin
O veşnicie de ilustre nopţi,
Când tu, din ochi, mi-ai stors aşa puţin,
Că am rămas cu mugurii necopţi.
 
Mi-e greu să pot, dar mult mai greu să dau
Întâietate ploilor ce stau
Cunună orizontului pierdut.
Şi totuşi, dac-ar fi să pot să iau,
Aş lua iubirea ta drept început.
 
NOSTALGII AUTUMNALE
Acum iar e toamnă. Cuvântul
Din mine clădeşte o rugă.
Sărac e în fapte, ca vântul
Şi pus, mai în toate, pe fugă.
Golită mi-e pofta de rouă,
Copacii-s rămaşi fără nume,
Afară e trist şi ne plouă,
Cum tristă e toamna. Şi spume
S-aleg din rărunchii planetei
Când bocetul nopţii atrage
Un semn din plecarea cometei.
Nu-i nimeni de seamă să bage
Cum horcăie câmpul de groază,
Cum iarba de ploi se înşeală.
Rămasă-i pustie-a mea Ştează
Şi-nchisă-i poiana-n beteală.
 
CABALISTICĂ
Cândva a fost cumva. Dar iarăşi tac,
Să nu se creadă că-n misterul lor
E partea cea mai grea ce pot s-o-mpac
Cu firea mea de grabnic trecător.
Am fost aşa precum am vrut să fiu,
Copil născut devreme (sau târziu?)
Când alţii loc n-au mai avut defel.
De-aceea tac, că poate-n lumea mea,
Ei n-au găsit puterea de-a urca
Şi au murit la poale de muncel.
De-aceea sunt, şi cred c-oi fi mereu,
Mai potrivit la bine şi la greu,
Nu cum mă ştiu cei care, rupţi din vânt,
Culeg furtuna ca pe-un mare rod,
Căci pentru ei nimic nu e mai sfânt
Decât cuvântul frânt la eşafod.
 
Cândva a fost cumva. Atâta ştiu
Şi fiindcă sunt ce-am fost, o să mai fiu.
 
IPOSTAZE AUTUMNALE
Nu-i vina mea,
Dar nici a ta
Că azi, mai mult decât oricând,
Mă prinde Soarele flămând
Deasupra codrului, în frunză,
Când, obosit şi fără zoaie,
Rămas e norul fără rânză
Şi, de atâtea voci ce mor,
Ne plânge lutul după ploaie.
 
Aş vrea să zbor,
Dar nu mă vor,
Nici gândul tău desperecheat,
În pofta plină de păcate,
De ochii care s-au dedat
Aromei toamnei ce se stinge,
Nici frigul rău ce mă străbate
Şi-n voie timpul mi-l atinge.
Pot doar, în toamna tot mai grea,
Să-mi facă nopţile dreptate:
Cum or putea
Sau cum or vrea.
 
ÎNDREPTAR
Neîmpliniri au fost, dar nu destule
Cât să cunosc în faşă Adevărul.
Chiar dacă-n viaţă astfel de recule
Îţi iau din faţă Soarele şi Cerul,
Eu nu m-am aplecat prea mult ţărânei.
Am preferat să caut sensuri clare
Şi, când a fost mai greu, surâsul Lunei
Mi-a dat putere să devin mai mare.
 
Dar nu destul a fost să stau pe buză,
Prăpastiei să-i caut înţelesuri,
Deoarece prea lesne găseam scuză
La orice greutate din spinare.
Şi prea am fost înconjurat de şesuri
Ca să rămân o clipă mai aproape
De provocări ascunse lin în munte,
În glasul sfânt al albelor izvoare.
Şi astfel, cu privirile mioape,
Destinul încă-şi face-n mine punte.
 
CLIPA DE PE URMĂ
Nu pot să cred că toamna vine iară.
De ce-aş uita? M-ai întreba şi tu,
Cum, negreşit, mi-ar spune-a mia oară
Nu doar acelaşi semn, cât poate altu’,
Mult mai bizar decât mi-a fost traseul,
Prin care, neclintit, mi-am luat un nume.
Au fost şi alţii înfrăţiţi cu greul
Şi drumul lor l-au pus stindard la lume,
Dar m-au intersectat în raze surde,
Crezând în şansa dreptului la viaţă.
 
De n-ar fi toamnă, cât ar fi de-absurde
Privirile criptate-adânc pe faţă,
Ce poartă ura tot mai des spre maluri.
Şi cât de greu s-ar şterge, ce emoţii!
Străvechiul obicei de-a face valuri
L-am retrăi în gând, murind, cu toţii
În presupusa clipă de pe urmă.
C-aşa e moartea, când visezi cu morţii,
Prin toamna care seceră şi scurmă.
 
PLANETA PĂMÂNT
Dac-am putea să te cuprindem,
Fără să-ncepi din nou a plânge,
Tot ce-am vândut, şi încă vindem,
Ar fi tribut plătit cu sânge,
Dar şi un semn că stai pe-afară
Când Universul te alintă.
De-ar fi să-ncerc şi-a doua oară
Şi timpul mult să nu mai mintă,
M-aş ţine-n margine de noapte
Un gând anume pentru tine,
Să-ţi prindă visele necoapte.
 
Dac-aş putea, nu m-aş abţine
Să-ţi scriu, desculţ, cărări pe frunte,
Destinului să mi le-alătur
Sub tâmplele tot mai cărunte.
Şi când o fi să mă împături
Cu trupul tău scăldat de Lună,
Redă-mă vremurilor munte
Să-mi fie veşnicia bună.
Grigore Avram (Sângeorz Băi – Bistrița-Năsăud)

1864
(Lui Alexandru Ion Cuza)
Cuget deschizător de drumuri noi
Prin vremuri triste, aspre, te-ai călit
Și spre limanuri ai călăuzit...
În jurul tău găsit-ai mulți eroi!
 
Încrederea ne-înfrântă-în biruință
Este vârtejul nobil, triumfal,
Scânteietorul drum pornit în val
De Dunărea bătrână. Ce ființă
 
Ar fi știut tăia un drum în stânci,
Doar cu puterea vorbei și-a lui faptă,
De n-ar fi idealurile-adânci?
 
De n-ar fi țelul spre o viață dreaptă?
Tu, nedreptatea-n Principate frângi,
Și viața o ridici pe-o nouă treaptă!
 
POEM PENTRU UNIRE
De atâtea jertfe mari ni-e plaiul plin;
Sub lespezi e îngropată numai huma,
Unirea este cea care ne cheamă:
Dreptatea noastră-și face loc de-acuma…
 
Pleiadele de cărturari vestiți
În măiestrite graiuri limba cântă
Dor sfânt ce spre Unire ne frământă…
 
De ce un neam de-o limbă și de-o lege
Să stea în Principate despărțit?
UNIREA este cea care ne cheamă,
Vrem suverani! Vrem un popor unit!
 
Popor străbun te-ai ridicat în ani
Cum crește floarea soarelui spre soare
Și-ai biruit largi hoarde de dușmani,
Iar doinele ți le-au cântat izvoare.
 
Popor viteaz, vestit în lumea veche,
Hălăduind pe plaiul înflorit,
Ți-ai făurit eroi ce n-au pereche
Și-n aur inima le-ai dăltuit.
 
Popor, tu cel mai drept din neamul trac
Înscrii în lume urme de granit
Și pe comori ai pus peceți de dac
Și-n hore ai brodat figuri de mit.
 
Popor sădit la temelii de stânci
Te-asemeni brazilor fără de moarte
Ce-și iau puteri din firele adânci
Ca veșnicia-n freamăt să le-o poate.
 
Popor al meu, mândrie peste timp,
Vestit pe mări și țări îndepărtate,
Ești muntele încununat de nimb
Când roată-i stau vestalele adunate…
 
Popor crescut sub falduri tricolore,
Purpură de drapel incandescent,
Ți-e plină viața, ca sânul de hore
Și-n vers de pace ești mereu prezent.
 
Din fiecare bob de grâu ce crește,
Din fiecare  piatră de pe munte,
Poporul vrea Unirea și o cere…
Cu arma-n mână îndârjit se luptă,
Războiul taie pagini de durere
Și mamele își frâng inima ruptă…
 
Înscrie de trei ori poporu’ în faptă
Cuvântul drag: „UNIRE”, sus, pe steag
De-atâta timp poporul o așteaptă;
Victoria șterge lacrimi din șirag...
 
În transparența hărții văd imagini
De vechi cetăți cu ziduri crenelate
Și carpatine culmi
Și munți și marea,
Și ape ce-au lăsat în urmă pietre.
Mai văd noian de oști tălăzuite;
Aud și bucium, naiuri și-alăute.
 
Colinele și munții și pădurea
Se-apropie în joc mărunt de horă,
Iar din rotirea lor se naște o Țară:
O floare ce se-mbracă în strai de aur
În purpură  și în albastrul zării
Și în căușul de petale involte
Stau așezări și mândre  nestemate.
 
Din fiecare nestemată învie
Un Făt-Frumos, o dalbă Cosânzeană,
Un popor mândru, renumit, ce cântă:
„Azi, Țară, stăpânește fără teamă
„Pământul strămoșesc, Tu, Suverană,
„Unit-ai fiii tăi din văi cărunte,
„Iubește pacea și apără glia!”
 
Reverberând luminile din soare
Tu, Mândră a mea ȚARĂ, ROMÂNIA!
 
UNIRE
Din fiecare fir de grâu și floare,
Din fiecare piatră de pe munte,
Din gânduri ce ales se țes sub frunte,
Poporul vrea unirea și o cere...
 
Înscrie de trei ori poporu-n faptă,
Cuvântul drag, UNIRE, sus pe steag!
De-atâția ani poporul o așteaptă...
Și zbaterile se țineau șirag…
 
S-a-nfăptuit al nostru vis de aur:
Azi mândra Românie e unită,
Mai așteptăm un colț, un mic tezaur,
Cu fii de-ai tăi. Din inimi, fi slăvită!
 
TRĂIM ALE UNIRII ROADE
Din patru hotare ne cheamă
Îndemn îndelung dăltuit:
Azi, demn să trăim fără teamă:
Popor suveran! Fericit!
 
Și liberi, ca vulturii-n zare,
Pe plaiul ce-avem din străbuni,
Din neam oțelit dârz și tare,
Prin pace cu alte popoare,
Noi creștem mai drepți și mai buni!
 
Și frați cu-ale lumilor floare
În pas, spre un larg viitor,
Uniți într-un gând, toți, sub soare,
Clădim zilei viață și spor!
 
AȘTEPTAREA
O Basarabie unită
În veci cu dulcea Țară-Mamă,
Fi-va din nou iar fericită:
Unirea e cea care-o cheamă.
 
Și multe întâmplări trecură
Peste ai noștri frați de sânge,
Iubire, patimă și ură
Cât inima o poate strânge.
 
Vă așteptăm cu braț deschis
Și tulnice de la Ștefan
Pentru-o Unire ca un vis
Cu multă dragoste de neam.
Melania Rusu Caragioiu (St. Constant – Canada)
 
 
ATITUDINI
    LUMEA PARALELĂ ÎN CARE TRĂIM
Nu ştiu dacă mai există o altă lume la care aspiră toţi cei care nu fac mai nimic pe acest pământ şi dacă fac totuşi ceva, o fac pentru că aşa se face, amăgindu-se că se va „moşteni împărăţia cerurilor”.
Ne lăudăm că suntem superiori, că suntem oameni, că gândim, că suntem sentimentali, însă în practică, lucrurile stau taman invers. „O fi soare şi nu-l văd eu”, spunea un cântec românesc din genurile care sunt la modă în vasta industrie comercializată a ceea ce se numeşte încă „muzică”.
Din toate seminţiile acestea, care au devenit comerciale, trebuie să învăţăm ceva: că binele se face indiferent dacă vei moşteni vreo altă lume sau nu şi credinţa este una, indiferent de ce coloratură vrea să pară ea. Un lucru este cert: raiul este sub ochii noştri, dar răutatea, prostia, invidia, egoismul ne îndepărtează precum s-au retras primii oameni, după ce au fost ispitiţi de şarpe.
Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să dai bani unei instituţii religioase atâta timp când îţi vezi predicatorul că merge într-o maşină ultimul răcnet, în timp ce nu are habar în ce mizerie trăiesc aşa-zişii enoriaşi ai săi? Şi nu înţeleg de ce în religia dreaptă, după cum îi este şi numele, să i se cânte celui împopoţonat, în fire de mătase aurii şi în culori strălucitoare, de orbeşti la propriu, că în rest la figurat sunt toţi cei de faţă orbiţi, să i se cânte „vrednic este”, în timp ce în Biblie Fiul lui Dumnezeu este îmbrăcat simplu, într-o cămaşă albă? Nu mai vrednic ar fi ca acel păstor să se lepede de cele lumeşti, devenind un apostol al Domnului prin faptele sale pământene, care îi vor aduce „Împărăţia cerurilor”? Dacă ar fi să interpretăm Biblia şi să o respectăm, lucrurile stau invers, faţă de prea marii păstori de suflete şi minţi. Îi dau dreptate celui care a zis că religia a fost inventată pentru a manipula masele de oameni. Nu înţeleg de ce se fac nişte cozi pe kilometri întregi într-o zi lucrătoare de arşiţă sau frig ca să fii împins de nu ştiu câţi şi condiţionat să-ţi faci un semn al crucii incorect, înjurându-l pe cel care te împinge din faţă sau din spate şi care-ţi zice: „mai repede că sunt destui”! În ziua a şaptea, cum este scris în Biblie să te odihneşti, nu se poate să te duci să dai bani la moaştele vindecătoare, preaminunate şi prea iluminate? Eu cred că mai primită este jertfa dacă te asociezi cu aproapele tău şi te duci să ajuţi o familie nevoiaşă, un copil bolnav care are nevoie de bani de medicamente, un bătrân care are nevoie de comunicare. „Mare îţi este grădina, Doamne, şi preamulţii se îngrămădesc să sară gardul”, după cum se zice.
Supravieţuim într-o lume crezând că le ştim pe toate, dar nu ştim nimic. Ne facem robi unor aşa-numite principii de care ne legăm orbeşte fără să avem habar de a discerne ce este bine şi ce este rău. Alegem să trăim binele altora, crezând că sunt aleşii zeilor şi au har. Libertatea şi puterea credinţei sunt în fiecare dintre noi. Nu ne interzice nimeni să vrem să ajutăm, dar şi ajutorul acesta să se facă totuşi cu cap. Vezi că unul este ajutat ca să-ţi depăşească momentul critic, după cum se întâmplă fiecăruia dintre noi la un moment dat, foarte bine, dar şi el să conştientizeze că la rându-i trebuie să fie şi el util şi să nu profite la maximum, trăind ca un parazit. Mai util este să se integreze, să muncească atât cât poate, dar să vrea să facă totuşi ceva, căci munca nu a omorât pe nimeni. Vezi cazul femeii cu scleroză multiplă care totuşi a făcut ceva, scriind poezii, iar statul a pedepsit-o, luându-i amărâta de pensie, în loc să o răsplătească pentru efortul ei de a bucura sufletele iubitoare de frumos artistic. Mulţi se bucură la puţinul care i se dă pe moment, căzând în capcana că se vor complace în continuare de a trăi de pe urma statului degeaba.
Vorbim de drepturi, dar s-a ajuns în zilele noastre ca cei care fură şi omoară vieţi, prin distrugerea locului de muncă, ce înseamnă stabilitate şi unitatea familiei, să fie veneraţi ca nişte zei, luându-şi puteri absolute. Nu ştiu ce să-i mai învăţ pe copiii mei! Ce exemple pozitive să le dau, când iei văd exact opusul?
Am ajuns să fim jalnici, să nu ne mai uităm la noi, să nu mai fim uniţi să facem lucruri mari, să facem ceva durabil. Cu ce o să se mai mândrească urmaşii noştri? Cu drumuri care duc nicăieri? Cu clădiri care stau gata să se prăbuşească? Cu religia care scoate ce e mai hidos din oameni, prin paradele acelea în care sunt etalate veşmintele mai ceva ca cele de Halloween? Cu singurătatea care ne omoară judecata, în timp ce se călăresc televizoarele de către cei care sunt aşa-numiţii bolnavi în căutatea de senzaţii morbide? Cu răutatea care există la tot pasul, inclusiv în a ceda locul unui copil în autobuz, în timp ce bătrânii noştri să omoară, călcându-se în picioare pentru a prinde acel loc, doar pentru că merg o singură staţie, dar care ar sta ore întregi la o pupătură de moaşte?
Nu am înţeles de ce avem bani de construirea de biserici, dar nu avem bani de igienizarea spitalelor, nu avem bani pentru medicamentele copiilor, viitorul nostru, nu avem bani de educaţia lor?
Suntem jalnici pentru că atunci când un om vorbeşte prin faptele sale, ceilalţi îi pun piedică pentru a se ridica acolo unde trebuie să fie. Şi iar mă duc, cu gândul, la o instituţie centrală, publică, din oraşul meu, în care un om a ţinut departamentul financiar ani de zile, nefiind şef şi atunci când şi-a depus totuşi dosarul ce justifica majoritatea faptelor sale, a fost chemat la comisia de disciplină de unul făcut la normă să îmbrace uniforma celor care ar trebui să ne apere, pe un lucru care nici măcar nu ţinea de contabilitatea lui, ci de resursele umane, făcându-i-se lehamite de toată această panaramă în care se complac rudele venite aici la apel şi ocupând posturile de pe azi pe mâine, ca să fie totuşi în regulă. Mai mult decât atât, în marea comisie de evaluare a viitorului şef făcea parte chiar şeful lui, venit la chemarea tatălui său, din alt departament, căruia i s-a făcut un loc aici, atunci când s-a făcut o restructurare, dând doi oameni cu pregătire superioară, afară. Nu am înţeles nici acum cum se poate să se facă o astfel de restructurare, angajând unul din alt departament şi dând afară doi oameni cu vechime în acel departament. Mai mult decât atât, fiind restructurat din domeniul financiar, cândva, s-a întors ca şef în domeniul financiar, el habar neavând să completeze un banal ordin de plată şi totuşi, sprijinit de toţi din jurul lui, din funcţiile de conducere, venit sigur ca el, căci altfel nu se explică. Sunt mulţi care nu au nicio treabă, dar sunt angajaţi şi deşi fac numai erori, mai sunt şi răsplătiţi financiar cu salarii nesimţite.
Cu aşa om nepregătit şi sunt mulţi ca el, doar ca să ia bani, în rest când e vorba de responsabilitate, de calculare a bugetului, de exemplu, lucru care intră în atribuţia unui şef financiar, îşi ia concedii peste concedii pe motiv că s-a îmbolnăvit tatăl sau că-l doare măseaua, de te mai miri de ce ţara aceasta merge din rău în mai rău. Nu degeaba spunea un conducător din Singapore că atunci când o ţară este condusă de oameni nepricepuţi îţi pleacă oamenii pregătiţi şi cred şi eu că-ţi vine lehamite de contabilitate şi vrei să pleci numai să nu mai vezi atâta prostie fudulă în jur! Ce contabilitate să mai faci?
Trăim vremuri de prostie care a devenit sport naţional! Valorile sunt inversate. Penalii sunt privilegiaţi, fiind chiar răplătiţi! Şi din păcate nu am învăţat nimic din istorie. Mă mir cum mai existăm ca naţie. Aşa se plângea şi Caragiale, plecând din ţară definitiv, aşa se plângea şi Brâncuşi! Nu suntem uniţi decât ca să facem rău, cum sunt adolescenţii în găşti şi trăiesc adrenalina de a face rău, ca să se simtă bine.
Şi mie mi s-a întâmplat să fac de multe ori bine şi mi s-a opus rezistenţă. De pildă am vrut să intervin în favoarea acelor copii cu cerinţe educative speciale. M-am dus la o fundaţie ca să mi se ofere sprijin cu foste cadre didactice pensionare, singure, care vor să fie utile, care să vină să aibă grijă, să-i înveţe pe aceşti copii deoarece statul nu oferă decât un profesor de sprijin care-i adună pe aceşti copii în cabinetul lui ca să-şi justifice munca. Se vorbeşte de integrare, doar pe hârtie, căci în rest nu i se dă unui astfel de copil niciun „shadow” necesar pentru evoluţia lui psihică, intelectuală. Bineînţeles că am primit un NU hotărât din partea conducerii! Faptul că e cineva acolo şi se simte important face mult pentru un astfel de copil, demoralizat care este demoralizat că nu poate atinge parametrii unei şcoli normale de masă. Ar fi de mare ajutor o persoană specializată, dar de ce să nu fie avantajat financiar unul care a făcut rău societăţii prin: delapidare de fonduri, ultraj, tâlhărie, furt etc.?
Şi multe lucruri rele pornesc de la noi prin delăsarea, lehamite, egoim, complacerea în sintagma că „se poate şi mai rău”. Asa este! Dar de ce nu şi în mai bine? De ce să nu fim uniţi, să luptăm pentru îndepărtarea  răului? Viaţa înseamnă luptă şi mai ştiu totodată că ea se află într-un perpetuum echilibru pentru fiecare. Tot ce oferim primim, mai devreme sau mai târziu.
Nu ştiu ce se va alege de noi, dar dacă ne împiedicăm în idei idioate, doar de dragul de a face să zicem ceva, să ne ameţim, riscă să ne pierdem chiar identitatea noastră. Poate şi asta se vrea…!
Irina Rusu (Bacău)

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI INTEGRATĂ POLITIC ŞI DEZBINATĂ ÎN ESENŢA EI SPIRITUALĂ
Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.
Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.
Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare  cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!...
Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în  Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.
Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevărata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

MORAVURILE-N DECĂDERE SUNT MANĂ PENTRU HAHALERE!
Motto: Cu cât un ins mai sus ajunge/prin procedee deocheate,/cu-atât esența lui de om/e mai săracă în carate./(În varianta populară/avem superba formulare:/„A fi mare nu-i mirare,/a fi om e lucru mare”.)
Se spune că omul a fost croit (de Creator sau de poznașa evoluție?) să dorească tot mai mult și că acesta ar fi motorul progresului său. Că, adică, fără așa ceva (desigur, în inseparabilă legătură cu minciuna, egoismul, ipocrizia și cruzimea), n-am fi ajuns nefericiții beneficiari ai unei civilizații care se întoarce nimicitor împotriva noastră: apa, aerul și alimentele infestate ne îmbolnăvesc, medicamentele contrafăcute ne crează iluzia însănătoșirii, mașinile ne fac zob peste tot, aparatele electronice ne sporesc suferințele prin perfidia lor lăuntrică, iar propaganda oficială a globalismului ne transformă, încet dar sigur, din cobai „numai trup și numai lut” în roboți eficienți și joviali, părți indistincte și dirijate într-o viitoare omenire temeinic dezumanizată.
De ce s-a ajuns aici? Deoarece, în goana turbată după efemer (bani, putere, faimă, plăceri degradante), preaștiințificul (unde-i spusa socratiană „Știu că nu știu nimic”?) și preamișelul om modern, a ajuns să-și ucidă însăși esența sa atunci când a îndrăznit să afirme că „Dumnezeu a murit”! Iar pentru această incalificabilă dovadă de nerecunoștință, înclin să cred că Dumnezeu a decis să-l pedepsească pe om în maniera Sa atotiubitoare, adică luându-Și mâna ocrotitoare de deasupra lui și lăsându-l să se izbească cu capul de zidul neputinței, până în clipa când se va dezmetici și din adâncul inimii se va căi. O atare ipoteză este în concordanță atât cu afirmația că răul provine din libertinajul în care omul preface liberul arbitru dăruit lui de către Creator, cât și cu două celebre puncte de vedere:
1) Abraham Lincoln, cel de-al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite, considera că Biblia „este cel mai prețios dar pe care l-a făcut vreodată Dumnezeu oamenilor”, căci fără ea „noi n-am putea distinge binele de rău”;
2) La rândul lui, juristul britanic William Blackstone susținea că toate legile umane se sprijină pe legea naturii și a revelației (Biblia), drept urmare, „nu trebuie permis nici unei legi umane să le contrazică pe acestea”.
Da, așa a fost cu ani în urmă, când credința sinceră în Cel ce toate le-a făcut îi întreținea  omului conștiința limitelor sale și-i inspira respect față de întreaga creație, pe scurt, îi conferea valoare. Nu și astăzi, când – încurajat până la inconștiență de fetișurile științifice și tehnologice (religia antropocentrismului pragmatic) – omul se închină doar la trinitatea consum-comoditate-confort și astfel, nechibzuit și disprețuitor cu tot ce nu-i aparține, el se înstrăinează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, de semeni și de sine însuși.
Nici nu-i cu putință altminteri, având în vedere faptul că aparenta evoluție materială (de fapt, câteva dinastii dețin controlul asupra banilor și bunurilor din întreaga lume) este copios surclasată de substanțiala involuție moral-spirituală a omenirii: continuu rafinate, minciuna și ipocrizia sunt tot mai prezente în viața de zi cu zi și de-a binelea indispensabile în politică, iar nesimțirea și hoția au fost ridicate la cote planetare (vezi uriașele averi plasate de regi, președinți, miniștri și alți nenumărați megarăufăcători în paradisurile fiscale, manevre ticăloase prin care toți ăștia își jefuiesc propriile țări).
Apropo de ipocrizie. Corect ar fi să nu dăm uitării nici indignarea occidentalilor vizavi de crimele săvârșite de bolșevici cu lăcașurile de cult (unele transformate în depozite, altele demolate) și cu slujitorii altarelor (mulți dintre aceștia fiind intimidați, umiliți, întemnițați, torturați, ba chiar uciși), pentru ca astăzi ei înșiși să-și scoată preoții cu forța din bisericile ce urmează să fie dărâmate, astfel contribuind la expansiunea islamismului, și nici majora contribuție a lui Winston Churchill la sporirea suferințelor nației sale și ale întregii omeniri prin dezastruoasele decizii luate ca strateg militar, iar pe urmă ca om politic de prim rang (împărțirea cu Stalin a sferelor de influență din Europa și Asia, autorizarea bombardamentelor efectuate de aviație asupra localităților inamice situate departe de front, prin aceasta violând toate înțelegerile referitoare la confruntarea militară, respectiv prelungirea celui de-al doilea război mondial cu circa doi ani din pricina încăpățânării sale privind capitularea necondiționată a nemților, nefericita materializare a unei politici ce viza cu orice preț victoria, nicidecum instaurarea unei păci trainice).
Consecințele postbelice ale acestei obtuzități politice, pentru care cinicul ei părinte a fost răsplătit cu mari și nemeritate onoruri, inclusiv cu Premiul Nobel pentru Literatură (sic!) pe anul 1953, s-au concretizat în lungul război rece și în pierderea de către Marea Britanie a imensului ei imperiu colonial!
...La noi problema degradării moravurilor se pune mult mai acut ca pe alte meleaguri, asta deoarece cam toți aleșii și cârmuitorii postdecembriști s-au dovedit și în continuare se dovedesc nu doar tâlhari și necalificați, ci și trădători de doctrină, neam și țară. O dovadă concludentă în acest sens ne-a fost oferită recent de penelistul traseist Florin Oancea, cel care cu ceva timp în urmă și-a trimis șoferul să-l înlocuiască la un examen despre...combaterea corupției. Cu toate astea (prins cu mâța în sac, exmatriculat, amendat și luat în tărbacă de presă), el a fost socotit de alegători mai vrednic decât candidatul pesedist, așa că iată-l acum primarul Devei. Da, căci după un an de minciuni și contraperformanțe pesedisto-aldiste în folosul celor mulți, năstrușnica „logică” a alegătorilor ardeleni nu poate să fie decât asta: Oricine (a se citi oricât ar fi acela de dubios), numai pesedist sau aldist să nu fie!
Vorba scriitorului Victor Eftimiu: M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CÂRMUITORII JUBILIEAZĂ CĂ-N ROMÂNIA TOATE-S VARZĂ…
Întrucât verbul „a jubila” și substantivul corelativ „jubileu”, la plural „jubilee” (ah, iar acest capricios gen neutru din limba română”), poate crea confuzii încă din titlu, de unde riscul ca bunele mele intenții să fie înțelese greșit, mă văd nevoit să fac din capul locului următoarea precizare: Da, am recurs la ajutorul acestui verb pentru capacitatea sa lingvistică de-a rima cu starea vărzoasă a nației (firește, în sens culinaro-politic), astfel ca mai avan să stârnesc interesul cititorului!
Dar verbul nu-i întrebuințat în mod prioritar cu sensul de bucurie din partea cârmuitorilor mari și mici, pentru contribuția lor fundamentală la crucificarea României în cei 28 de ani de metodică și generalizată ticăloșie postdecembristă (mă rog, câți dintre ei au curajul să recunoască public că fac tot ce le stă în putință ca apele politico-juridice de la noi să fie mai departe tulburi?), ci cu acela de sărbătorire a unui număr rotund de ani (o sută, cincizeci, douăzeci și cinci sau mai puțini, însă obligatoriu divizibil cu cinci) – cu multă cheltuială spre încântarea tuturor participanților și cu mare mulțumire lăuntrică pentru acei invitați descurcăreți, care au izbutit să fenteze legislația noastră doldora de cusururi.
Vasăzică, pentru numeroasele și perfect inutilele evenimente de acest gen, toate instituțiile statului (de la hidoșeniile centrale și până la cele mai sărăntoace primării comunale) vor găsi banii necesari ca fastul să se ia la întrecere cu nesimțirea și prostul gust. Că, de, fiind neamul prost la putere, trebuie să acceptăm trista și jenanta realitate că țara arde și festivalurile se țin lanț...
Acuma, poate că grosul banilor pentru astfel de costisitoare aflări în treabă provin din sponsorizări. Păi dacă-i așa, nu poți să nu te întrebi cu nedumerire, de ce respectivii edili și/sau organizatori nu-și folosesc minunata abilitate de-a smulge bani în primul rând pentru ridicarea standardului de viață al comunităților (modernizarea unor porțiuni de drum, îndiguiri, canalizări, împăduriri, amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, repararea școlilor, spitalelor și dispensarelor etc.) și abia pe urmă, dacă mai rămân niscaiva bani, să se gândească la mătrășirea lor cu festivalurile și chiolhanurile.
N.B.: Zilele trecute, Consiliul Județean Maramureș a deschis larg pungile și porțile pentru a sărbători 25 de ani de la cumplit de necesara sa înființare. Cum în acest sfert de veac, totul în județ a mers ca pe roate împiedicate (zeci de mii de maramureșeni și-au luat lumea în cap, absolut toate minele au fost închise, pădurile măcelărite, industria și agricultura au fost făcute praf, drumurile sunt ca vai de ele și grosul locuitorilor așijderea), consider că foștii și actualii aleși, mai mult sau mai puțin cioflingari pe post de băgători de seamă, au dreptul să se întâlnească anual (de ce numai peste cinci sau zece ani, când este știut că nu aduce anul ce aduce ceasul... rău?!), astfel ei având șansa să se privească în ochi și să se felicite călduros-ipocrit pentru modul pilduitor (sic!) în care, aidoma tuturor nevrednicilor aleși și culeși din întreaga țară, contribuie la ruina județului, implicit a României.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ÎN ŢARA CU STAT PARALEL, GUVERNU-I AMPLU ŞI TEMBEL
De ceva timp, mai exact de când ticăloșii cu ștaif din arcul guvernamental pesedisto-aldist au fost serios împiedicați de DNA (Direcția Națională Anticorupție) să-și facă mendrele, pe piața politicii de tot râsul pentru unii și de tot plânsul pentru cei mulți, a apărut sintagma „statul paralel”. Nu se știe cu exactitate cine și când a fătat această găselniță politicianistă (înainte sau după ce, în premieră mondială, ăștia și-au dărâmat propriul guvern prin moțiune de cenzură?), dar se știe foarte bine, doar trăim aparent liberi într-o țară a substanțialei netransparențe, că atât Călin Popescu-Tăriceanu (personajul numărul doi în stat), cât și Liviu Dragnea (personajul numărul trei) se plâng necontenit de statul paralel și atotputernic, care – chipurile – ar atenta neîntrerupt la legitimitatea statornicită anul trecut prin cele 18 procente și un pic, ce le-au revenit cârmuitorilor de-acuma din totalul opțiunilor românilor cu drept de vot.
Deși nimeni nu ne spune clar și pe înțeles ce anume intră în componența respectivului stat paralel, din scrisoarea adresată de Tăriceanu lui Iohannis pe internet, scrisoare în care primul îl acuză pe cel de-al doilea că a ajuns președinte cu ajutorul acestui „stat”, deducem că în prima  instanță, adică în perioada campaniei pentru Cotroceni, misterioasa suprastructură era compusă din serviciile secrete interne și păpușarii externi.
Se subînțelege, o forță fără egal în trebușoare precum politica, finanțele și stabilitatea din zonă, la care, după câștigarea alegerilor, au mai aderat Iohannis și DNA. Vasăzică, trinitatea Klaus Iohannis – SRI (Serviciul Român de Informații) – DNA este varianta agreată de politrucii necușeri, floarea cea vestită a comentatorilor la tembelizor și majoritatea jurnaliștilor, privind oculta existență și funcționare a mioriticului stat paralel!
Cum spuneam, nefiind nimic sigur, ci numai interminabile speculații și pălăvrăgeli, momeala cu acest stat fantomă n-a avut efectul scontat de sforarii social-democrați și tovarășii lor aldiști (Petre Țuțea numea social-democrația „laptele bătut al comunismului”) nici la curățarea lor de păcate, dovadă că Dragnea este în corzile justiției, nici la abaterea atenției cetățenilor de rând și cu scaun la cap de la gravele probleme cu care se confruntă, dovadă că în marile orașe din țară ei au ieșit în stradă pentru a cere demisia guvernului marionetă, susținând în acest mod moțiunea de cenzură depusă de PNL împotriva acestuia.
Dincolo de faptul că toate moțiunile de cenzură inițiate de opoziție sunt simple exerciții de imagine politică (cică, suntem aici, ne facem datoria față de alegători, și nu numai, în chip democratic-ineficient), asta deoarece șansele lor de reușită sunt din start nule în fața triumviratului PSD-ALDE-UDMR, nu poți să nu te întrebi dacă actuala opoziție ar conduce mai bine țara, în cazul în care, sub presiunea maselor revoltate, tandemul PSD-ALDE ar fi silit să  renunțe la putere. Că altminteri, taman ca după căderea Guvernului Grindeanu, pleacă ai noștri, vin tot ai noștri în număr mai mare și mai necalificați ca predecesorii.
Apropo de guvernare, iată niște cifre extrem de grăitoare prin ele însele: Guvernul Tudose este format din 27 de miniștri și cam 135 de secretari de stat (se pare că numărul lor crește continuu), pe când Germania, țară cu o populație de peste patru ori mai mare, are nevoie de numai 15 miniștri, iar Franța, la rândul ei cu o populație cel puțin de trei ori mai mare ca a României, se mulțumește și plătește numai 39 de secretari de stat!
Mă rog, noi ne permitem, așa cum până de curând ne-am permis să furajăm, și nu oricum, cu 50 de șparlamentari mai mulți decât congresmenii americani, deși populația Statelor Unite este de vreo 17-18 ori mai mare...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2018, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii