ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 105 (Noiembrie 2017)

EDITORIAL
AMINTIRI ŞI ATÂT!
Sunt sigur că în materie de povestit, toţi mai avem ceva de adăugat şi asta nu pentru că nu ne-au ajuns cuvintele, ci pentru că amănunte deosebite se recompun din materia cenuşie, în imagini clare, fie ele şi neplăcute. Dar la şcoală am învăţat că amintirile urâte au tendinţa să se disipeze în cadrul memoriei, în timp ce evenimentele plăcute rămân mai mult timp pe scoarţă.
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am amintiri interesante – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o doamnă de română la o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice. Desigur, termenul acesta „băieţoaică” trebuie un pic periat şi distilat la nivelul anilor ´80, perioadă în care tinerii UTC-işti, vlăstarele comuniste de nădejde ale partidului unic, aduceau prin efortul lor zilnic „omagiu conducătorului iubit”, purtând deosebitele uniforme care astăzi le mai vedem doar în filmele de arhivă.
Marcaţi de „Epoca de aur”, care începuse, evident, ca orice epocă, sub auspiciile optimismului hei-rupian, ei bine, ea, epoca, uita să se mai termine, aşa că noi, copiii, „viitorul de aur” al ţării, circumspecţi la „marile realizări şi împliniri”, încercam să fim cât mai departe de tot ceea însemna politic, departe atât cât se putea, pentru că politicul atunci era peste tot. Povestioara mea nu are nimic politic, tocmai de aceea, o dată în plus, o aduc în centrul atenţiei, reliefând zburdălnicia şi cheful de viaţă ce se făcea simţit chiar şi în ultima fază a comunismului oficial din România.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată. Catedra, la acea vreme, era un pupitru simplu, un mobilier banal, dar faţă de care elevii purtau un altfel de respect, în comparaţie cu generaţiile actuale.
La ora de chimie, totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare şi la fustă, iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii gen „lycra” erau accesorii feminine, care, purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Aceste modele se aduceau „de afară”, iar cine purta aşa ceva, altundeva decât la ocazii festive, denota bunăstare…
Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului şi nu de puţine ori, comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan. Nu înţelegeam prea multe, dar era evident faptul că doamna noastră de chimie, prin ţinutele sale mai aparte (dar deloc frivole), devenea de fiecare dată subiect de adevărate şedinţe.
Şi venise tovarăşa profesoară în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală s-a disipat la contactul cu privirea cadrului didactic. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el, poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Ce farmec ar fi avut hainele acelea, dacă nu erau însoţite şi de o mireasmă pe măsură?
Şi cum se plimba dumneaei, punând întrebări despre lecţia anterioară şi căpătând răspunsuri direct din bancă, răspunsuri care, de cele mai multe ori nu erau  cele aşteptate, cu o calmitate specifică numai dânsei, a observat „defectul” de la catedră. A privit mai întâi aşa, dintr-o parte, astfel încât noi să nu ne dăm seama, a mai făcut o tură de rând şi, convinsă fiind că dacă se aşeză pe scaun, cu siguranţă i se vor vedea toate cele, dar şi pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătiserăm însă, avea să fie specială… 
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de la locul ei, pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc, aşa încât toate bucăţelele acelea albe erau pe jos. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă, să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara, neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat mai într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor. 
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de straşnică amintire, mult timp de atunci. 
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, dar viaţa are altfel de drumuri, nu acelea pe care ni le dorim noi.
Nu pot să spun că am mai avut ocazia, dar dacă vremurile sindicaliste din ziua de azi mi-au năpădit nostalgii cu numere matricole cusute pe umărul uniformei, nu voi ezita să continui. Am lucrat şi la stat şi la privat, iar limba română scrisă şi vorbită este un examen dificil chiar şi la vârsta aceasta pentru mulţi dintre cei contemporani mie. Din acest motiv încep un fel de scrisoare adresată doamnei de română.
„I-am urât pe Eminescu şi Arghezi, pentru că, de fiecare dată îmi picau la lucrările de control şi teze, iar dumneavoastră mă trânteaţi rău de tot, motivând că, dacă ar fi fost un alt poet, să zicem Alecsandri, luam nota 4, dar pentru Arghezi şi mai ales, Eminescu, 2 îmi este răsplata. N-am rămas corigent, cu toate că eram pe-aproape, doar proza m-a salvat şi nu aia a mea, din compunerile cu propoziţii de post cu subiect, predicat şi atât, ci proza clasicilor. Şi că veni vorba de proză vs. poezie, mi-aduc aminte de Vasile Voiculescu, cu Dragostea e unica vecie dată nouă, dar o las pentru altă doamnă profesor, mai din generaţia asta. Vă apreciez pentru faptul că nu mi-aţi dat voie să-mi cobor limbajul, dar nici să-l înalţ dincolo de zidul „secerei şi ciocanului”. Cât despre construcţiile mele narative din ziua de azi, îmi cer scuze, dar s-ar putea să mai găsiţi greşeli, că de, scriu la lumina monitorului pe tastatură neagră, iar dacă m-aş uita înapoi, cu siguranţă şterg jumătate din text. Spontaneitatea are şi revers - încerc să mă scuz - nu de alta, dar n-aş vrea ca în faţa cadrului didactic - ce sunteţi şi acum - să repet greşelile ortografice subliniate cu roşu. În privinţa maturităţii - trebuia de la capăt fraza asta, nu? - sunt multe de spus: unii au 36 de ani şi scriu ca la 63, dar marea majoritate, chiar dacă au 36 de ani, scriu ca la 9, când, probabil, ar avea primul contact major cu gramatica limbii materne. Iar o notă slabă, dar decât să mă prindeţi, mai bine să recunosc din start.
Spuneţi-mi dacă mai aveţi poza aceea în care eram toată clasa, la sfârşit de ciclu liceal, cu dumneavoastră în mijlocul atâtor cravate de U.T.C.-işti. Zâmbiţi, nu? Partidul de la guvernare şi ministrul în niciun caz când vine vorba de retribuţia altor mii ca dumneavoastră. Ştiu, am greşit, mă îndrept deja spre colţul pisicii. Nu ştiu acum dacă se mai practică, dar pe vremea mea - ca tare bătrân sunt - asta era o mare dezonoare făcută elevului în faţa clasei. Dar pe atunci doamna de la catedră era mai înaltă şi cu tonul vocii şi cu stiloul pe nota la purtare, iar limba română nu era infectată cu mircicărtăreşti ca acum, cu pornografia lor explicită şi nici de patapievicieni care să lovească la „cuvântul gol” întreaga istorie literară a ţării.
Vă mai aduceţi aminte de teatrul de păpuşi, unde mergeam în clasa a XII-a, obligaţi să cumpărăm bilete, şi acolo nişte oameni mari se dădeau în spectacol în adevăratul sens al cuvântului, copilărindu-se până peste poate? Partea filosofică e că eu plecam mult mai plin de învăţăminte, în timp ce ei, păpuşarii, tot copii rămâneau.
Mi-am adus aminte de toate astea, pentru că azi, îmi trec prin mână texte măreţe, scrise de oameni mult mai măiaştri decât orice personaj ispirescian. Şi îmi pare bine că v-am fost elev, nu tocmai elevul pe care l-aţi fi vrut, dar pe-aproape. Şi vă mulţumesc!”
Deşi poate părea total nelalocul lor aceste scrieri pe post de editorial, le consider mult mai demne de a fi citite decât mizeriile fluxurilor agenţiilor de ştiri la rubrica „specializată”, numită cât se poate de plastic „cultural”. Cu siguranţă, termenul a suferit malformaţii în contextul în care întreaga viaţă culturală românească se ascunde după draperiile timpului din faţa imixtiunii politicului în tot ceea ce reprezintă „viaţă de trăit”. Uitarea şi nepăsarea au şi ele vina lor, iar toate acestea coroborate, dezvăluie realitatea palpabilă în care ne facem că trăim în democraţia cea mai „democratică” de pe faţa pământului, în care fiecare crede că dreptatea e de partea lui şi vina de fiecare dată la alţii!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
GABRIEL LÂLĂ: O PASIUNE PENTRU TURISM, UN BENEFICIU PENTRU BRĂILA
Mulți brăileni au auzit de Gabriel Lâlă întrucât presa a făcut referire la activitatea turistică pe care o desfășoară. Dar el nu este numai omul care promovează turismul. Gabriel este o persoană dedicată unei pasiuni, este un inimos care pune în practică idei și reușește să-i entuziasmeze și pe cei din jurul său. S-a lansat pe piața turistică într-un mod inedit și a reușit să își impună numele în această arie. Este ghid de turism, inițiator de activități culturale și artistice, inițiator de proiecte cu valoare socială și culturală și, așa cum se definește, este un călător. Un călător care poartă prin lume numele Brăilei, care ne promovează activ și care atrage turiști în orașul nostru.
Ca formație profesională este economist și agent de turism/ghid, consultant turism și președinte al Asociației Clubul de Turism Proilavia Brăila. Este căsătorit și are trei copii. L-am invitat să ne vorbească despre Brăila, despre spiritul brăilean, despre promovare prin turism dar și pentru a-l cunoaște mai bine.
Gabriel, care a fost drumul tău în devenirea ca adult și ce anume crezi că te-a influențat astfel încât să ajungi cel pe care azi toată lumea îl cunoaște ”organizatorul de tururi ghidate prin Brăila”?
Încă de la început am fost perseverent în a-mi urma pasiunea, chiar dacă a durat câțiva ani. Am finalizat o facultate economică dar nu am renunțat la visul meu de a face turism, căci turismul este pentru mine un hobby. Formarea s-a realizat în timp, pas cu pas, am învățat mereu, am luat idei, am studiat, în așa fel ca să acumulez cunoștințe. Am urmat facultatea în alt oraș pentru că îmi doream să mă duc cât mai departe, pentru că Brăila nu oferea posibilități de distracție, de petrecere a timpului liber sau de practicare a voluntariatului. M-am dus într-un oraș universitar mare, Craiova. Aveam de mic energie, iar din Craiova am preluat spiritul de oltean - mai dur, mai hotărât.
Am ajuns din nou la Brăila, după o escapadă prin străinătate. Așa mi-a fost scris, să nu rămân prin țări străine. Am revenit în Brăila și am început activitățile de turism. Fusesem înainte membru în cluburi de turism din Galați și Craiova, unde am mers la cursuri și știam ce am de făcut. Am înființat Asociația Clubul de Turism Proilavia pentru a promova turismul, inclusiv pe cel din Brăila.
Am conceput proiecte pe turism dar și cultural-artistice, atât  pentru tineri, cât și pentru persoane cu dizabilități. Am obținut atestatul de ghid de turism de la Ministerul Turismului. Brăila city tour a pornit în momentul în care am văzut în social media că sunt promovate doar 2-3 obiective turistice pe când Brăila are mult mai multe de oferit. Am observat că sunt multe monumente istorice de patrimoniu, dar și alte obiective, care nu sunt cunoscute deși sunt deosebit de frumoase și au o istorie fascinantă. Este cunoscut faptul că o plimbare alături de un ghid de turism local este mult mai frumoasă și se simte altfel orașul prin poveștile spuse de el. Prin programul Brăila city tour turiștii și vizitatorii, cât și localnicii, au posibilitatea să afle mai multe despre istoria și geografia Brăilei, despre mari personalități care s-au născut și/sau au locuit la Brăila, să admire străduțe pline de istorie din centrul vechi al orașului. De asemenea, în cadrul tururilor ghidate se crează o emoție împărtășită cu turiștii, interacțiunea este directă și se petrec două-trei ore minunate. Discuțiile ating diverse teme: vorbim despre cultură, sport, despre geografia României. Promovez cât pot de bine ce avem noi mai frumos în această țară. Turiștii străini sunt interesați de cât mai multe informații utile.
Cum este să fii antreprenor în Brăila?
Dacă la început eram privit cu reticență, chiar și de către prieteni ai mei, iar oamenii de pe stradă se uitau ciudat la mine, ușor, ușor, am reușit să primesc reacții pozitive de la multe persoane. Am dat un impuls comunității prin modelul acesta și am dovedit că se poate.
Totul este să faci, nu doar să promiți și să te îngropi în hârtii și în strategii. În turism nu trebuie să fabulezi, trebuie să faci un turism real. Da, este inedit pentru Brăila, mulți spun că nu poți face turism în zone unde există câini pe stradă, gunoaie, trotuare lipsă sau într-o stare deplorabilă, mașini pe trotuare, clădiri degradate etc. Dacă ar fi să așteptăm să se facă ordine, nu s-ar mai face nimic la Brăila. Mă bucur să văd restaurante, hoteluri care aduc o notă pozitivă zonei. Autoritățile locale au un mare rol în a reabilita centrul istoric al orașului, acesta fiind o carte de vizită cu care ar trebui să ne mândrim. Vedem câteva clădiri de patrimoniu renovate în centrul istoric, din păcate acestea sunt pe diferite străzi și nu există imaginea unui tot unitar. Nu există o străduță reabilitată și renovată complet.
Primul tur ghidat a fost cu doi prieteni brăileni pe care i-am invitat în City tour. Unul dintre ei este profesor de limba engleză și m-a determinat să fac turul în engleză. După aceea au început să mă contacteze mai multe persoane, străini și români, precum și brăileni plecați în străinătate, care au vrut să revină în Brăila. Au aflat de Brăila city tour și au vrut să vadă ce fac eu, ce prezint în două-trei ore prin Brăila. Ei veneau cu dorința de a petrece câteva ore minunate prin oraș, de a afla cât mai multe informații, de a se simți bine și mai mult curiozitatea să afle ce le poate spune un localnic. Erau multe clădiri pe care le-au văzut de când erau în Brăila dar nu știau istoria lor și nici multe din poveștile pe care eu le spun.
Suntem în căutarea noului, a divertismentului de calitate. Cum se pot realiza planurile și programele inedite în spațiul economic, politic și administrativ brăilean?
Din păcate noul este greu de realizat în Brăila, pentru că brăilenii au mentalități învechite. Nu se dorește a se accepta schimbări. Aș putea lua un exemplu: pistele pentru biciclete, care în toată lumea sunt la modă. În Brăila avem foarte mulți turiști care vin, care fac turul Europei cu bicicleta, dar din păcate, noi nu avem piste. Ei folosesc GPS-ul, urmăresc traseul și vor să treacă și prin Brăila. Unii dintre ei rămân peste noapte la hotel și pleacă a doua zi. Pistele pentru biciclete pot fi folosite atât de localnici, pentru deplasare zilnică, cât și de turiști. Dacă ar fi piste poate ar veni mai mulți gălățeni până la Brăila să interconecteze cele două orașe; chiar și în județ ar putea fi turism pe biciclete, legând Brăila, Lacu Sărat, Chiscani. Ar fi un mod de petrecere a timpului liber în manieră plăcută și sănătoasă, indiferent de vârsta pe care o au bicicliștii, pentru că pe o pistă ar merge în siguranță.
Multe sunt scrise în strategiile locale de dezvoltare urbană însă nu sunt aplicate. Una este să fie pe hârtie și alta să existe în realitate.
Cum se vede Brăila în ochii turiștilor pe care i-ai ghidat prin oraș?
Turiștii sunt curioși să afle informații, să vadă cât mai multe și să se bucure de atmosfera orașului Brăila, să facă fotografii. Atmosfera orașului rămâne aceeași, indiferent cum arată infrastructura lui azi. Interacțiunea pe care o ofer cu orașul prin Brăila city tour este minunată, la sfârșitul turului ghidat  turiștii sunt încântați și spun că nu știau așa multe despre Brăila și că le-a plăcut traseul ales. Din păcate mulți îmi declară că atmosfera din centrul vechi al Brăilei este tristă, sunt zone neîngrijite și se întreabă de ce nu se face mai mult pentru turism.
Avem o amprentă de tristețe impregnată. Să ne imaginăm zilele de vară, la sfârșit de săptămână: în alte orașe este foială, oamenii ies la plimbare, la o terasă, ies să facă mișcare, dar în Brăila e liniște, mai ales pe fosta Stradă Regală. Sunt multe zone neîngrijite și mașini parcate pe trotuare.
Pe de altă parte, centrul istoric al Brăilei nu înseamnă numai Strada Regală, cum mulți dintre noi ne imaginăm, există multe alte străduțe, extraordinar de frumoase, cu povești și cu atmosferă a perioadelor bune ale Brăilei (străzile Ana Aslan, R.S. Campiniu, M. Sebastian, Frumoasă, Bastionului etc.). Ne putem uita în centrul istoric: tristețea zonei este dată de faptul că nu există flori, nu există ghirlande care să împodobească, totul este cenușiu, iar fațadele clădirilor sunt deplorabile. Asta face un oraș mai trist; chiar dacă poveștile sunt frumoase totuși rămâne pata cenușie. Din această cauză această parte a orașului nu este vie.
Sunt magazine multe de închiriat sau de vânzare, închise și neîngrijite. Dacă o stradă ar fi renovată și casele aranjate, cu lumini seara, eu cred că s-ar deschide multe terase, s-ar mai dezvolta câte ceva, căci vor fi persoane care vor dori să se plimbe pe acolo. Chiar și trunchiurile de copaci pot deveni atracții turistice dacă sunt vopsite și transformate în băncuțe.
Consider că ești polivalent: ești activ într-o organizație neguvernamentală, ești inițiator de evenimente culturale (Festivalul de muzică folk Seara de mai), inițiator de proiecte sociale, inițiator de acțiuni turistice, părinte și soț. Joci, astfel, un rol important în comunitate și îi dai valoare.
Tot ceea ce fac pornește din pasiune, din dorința și bucuria de a împărtăși și altora din energia mea. Recunosc, îmi place să mă implic activ în viața comunității, să realizez proiecte, să văd că ideile mele ajută diverse categorii de persoane sau zone turistice. Probabil este și ceva nativ, iar cu fiecare activitate realizată primesc energie și bucurie din partea celor cu care lucrez și trăiesc.
Comunitatea este foarte importantă, pentru că eu aici trăiesc, aici muncesc și aici îmi cresc familia. Și cât timp trăim aici, chiar dacă am pleca, tot am iubi-o și ne-am dori să facem mai multe pentru acest loc, să dăm ceva înapoi orașului. Am susținut diferite categorii de persoane – în primul m-am implicat mereu în a sprijini persoanele care mi-au cerut ajutorul. Am o colaborare foarte bună cu Asociația Nevăzătorilor din Brăila - chiar am avut și persoane nevăzătoare în tururile ghidate și încerc să dezvolt această latură de educație și socială prin prisma turismului. Am organizat și festivaluri de muzică și de artă și creație, am colaborat cu Asociația Trebuie!, cu Asociația Surzilor. Ofer sprijin cât pot.
Împreună cu Asociația Nevăzătorilor și Asociația Anima Caste am reușit să achiziționăm două biciclete tandem și am plimbat foarte multe persoane nevăzătoare pe bicicletă, făcând să treacă zilele mai frumos. Au fost persoane care au mers pentru prima oară pe bicicletă sau persoane care au mers mulți ani cu bicicleta înainte de a fi nevăzătoare și pentru ei a fost o reală încântare să se plimbe cu bicicleta, să simtă aerul, să audă natura și să petreacă timpul altfel.
M-am implicat și în proiecte pentru copiii din mediul rural în comuna Chiscani și comuna Viziru și am participat la diferite activități și programe locale, am implementat anumite proiecte europene, în cadrul programului Tineret în Acțiune. De asemenea, prin două proiecte de promovare a sportului și sănătății în aer liber, finanțate de Consiliul Județean Brăila, am făcut educație prin sport și mișcare în comune brăilene, am adus jocuri, copiii fiind foarte încântați, primind și premii. În comuna Jitia din județul Vrancea, am scris împreună cu școala de acolo un proiect ce a fost finanțat prin Programul Țara lui Andrei – am implementat activități de educație antreprenorială, de educație pentru copii, am învățat să sprijine comunitatea, le-am arătat ce înseamnă o comunitate, plecând de la copii până la bătrânii satului, la meșterii populari, i-am dus în excursii pentru a vedea cum se păstrează tradițiile în zonă, am înființat un muzeu popular al satului în Jitia și copii au făcut muncă de cercetare, au căutat și au adus produse tradiționale de la bunici și părinți. Elevii au contribuit decisiv iar acum există un punct de atracție turistică în localitate, ei sunt foarte mândri de acest lucru și își desfășoară activitatea chiar acolo. Muzeul este unul nonformal în spațiul școlii. Există războaie de țesut, iar copii învață să țeasă, lucrează ii, fac opinci sau încondeiază ouă când vine Paștele.
De unde ai găsit energia pentru a face toate acestea și ce înseamnă ele pentru tine?
Probabil m-am născut cu această energie și în timp am reusit să mi-o canalizez către activități importante. Mă hrănesc din fiecare reușită. Chiar și din tururile ghidate; după fiecare tur îmi iau energia de la persoanele pe care le însoțesc și astfel îmi continui activitatea. Toate acestea înseamnă pentru mine o mulțumire sufletească și sentimentul că sunt util.
Cum descrii spiritul brăileanului, cum este viața sa și mentalitatea? Ce crezi că ar trebui să se mai întâmple în Brăila pentru ca viața locuitorilor săi să fie cât mai bună calitativ?
În Brăila trebuie să se schimbe mentalitatea unora dintre locuitori. Educația este de asemenea foarte importantă, ea trebuie realizată atât în familie, la școală și la locul de muncă. Se lucrează mult la educație dar trebuie și mai mult. Ne place când vedem în alte orașe din lume curățenia de pe străzi, dar acasă nu avem grijă să nu aruncăm ceva pe jos. Am fost în Turcia recent, la Marmaris. Acolo se fumează mult, dar cei din Marmaris, au pus tomberoane prietenoase, mici, acoperite cu covorașe artificiale de culoare verde, la fiecare pas astfel încât să nu arunci pe jos.
Calitatea vieții în Brăila nu este printre cele mai bune din România. Eu văd și industria turismului că ar putea să aducă plusvaloare pe toate palierele: economic, social; din păcate nu este o prioritate în strategiile de dezvoltare locală. Turismul creează locuri de muncă, bunăstare - vedem exemple concrete în România foarte multe! Brăilenii trebuie să învețe să fie oameni mândri și demni. Turismul trebuie să fie o strategie a orașului pentru că va schimba fața acestuia. Să fie facilități, fațadele renovate, să fie un cod de conduită în centrul vechi. Nu mai avem timp de așteptat, au trecut zeci de ani, e nevoie de rezultate. 
Care a fost cea mai frumoasă experiență a ta în calitate de ghid?
Toate tururile ghidate au avut câte ceva deosebit, fiecare persoană mi-a marcat activitatea în sens pozitiv. Câteodată, tururile ghidate implică multă muncă de cercetare. Anul trecut, m-a contact o doamnă din Israel, care dorea să vină în Brăila pe urmele familiei. Dânsa voia să vadă casa unde a locuit mama ei, să meargă pe străduțele pe care a copilărit mama, să vadă magazinele pe care le-a avut bunicul. Asta a implicat muncă de cercetare căci am căutat 2-3 luni la Arhive, am studiat foarte multe materiale, eu neștiind decât numele familie. Am reușit să găsesc informații, am găsit documente de la firma bunicului, am găsit ștampile, semnături, certificate de naștere, de zestre, am localizat strada pe care au locuit. Casa nu mai exista, dar am găsit locul unde a fost casa. Momentul venirii în Brăila a fost emoționant, i-am așteptat în gară, i-am plimbat prin oraș, iar în clipa în care am ajuns în zona respectivă, au început să plângă. Doamna și-a adus aminte de ceea ce îi povestea mama ei, recunoștea locuri, și-a amintit de vecini, de clădirile care erau cândva în apropiere. Mi-a povestit despre bunicul dânsei foarte multe, despre obiectul de activitate al firmei. Partea interesantă a acestei vizite, ca experiență plăcută, este că anul acesta am fost contactat iarăși de aceeași familie care a venit la Brăila, dar doamna a venit cu soțul, cu sora și cu fratele pentru a le arăta și lor locurile pe unde a copilărit mama.
Desi în toate tururile am avut experiențe plăcute, în primul rând emoția pe care o simți la fiecare turist, este diferită,  este cu totul altfel. Nici un grup nu seamănă cu celălalt. Am avut anul acesta un grup de asiatici, foarte frumoși și veseli care se împrieteneau repede, le plăcea să cânte, să afle informații, să se bucure de timpul pe care îl petreceau ca turiști.
Dacă ar fi să te descrii pe tine ca persoană, prin ceea ce ești ca ființă și prin rolul pe care îl joci în lume cum te-ai descrie?
Sunt o persoană care atunci când îmi pun ceva în minte nu mă las până când nu realizez. Mă opresc doar în momentul în care îmi dau seama că nu mai pot evolua. Fac ceea ce gândesc și am deschidere către ceilalți, comunic ușor și mă bucur când reușesc să schimb ceva în jurul meu.
Ce planuri de viitor ai?
Ca și perspective de viitor, doresc să mă dezvolt în industria turismului, să îmbunătățesc programul Brăila city tour. Am și alte idei la care lucrez. Vreau să impulsionez orașul. Îmi doresc să-mi văd copiii crescând frumos. Urez și cititorilor revistei Zeit sănătate și bucurie. Să fiți optimiști și plini de viață!
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
INELE FACTORIALE, DE RODICA CIUCĂ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Din perspectiva teoriei sistemelor, societatea ni se înfăţişează ca sistem complex, dinamic şi autoreglabil, care cuprinde totalitatea fenomenelor şi proceselor organic interpătrunse. Ea cuprinde patru sfere principale: economică, social-politică, spirituală şi social-familială.
Sistemul de învăţământ este un subsistem al societăţii, ţinând de sfera activităţii spirituale, dar, având multiple legături cu celelalte sfere.
Matematica zilelor noastre, privită în contextul realităţilor contemporane, are aplicaţii în toate domeniile, devine tot mai mult modelul spre care privesc cu încredere şi interes celelalte ştiinţe. În cureririle cele mai îndrăzneţe şi mai utile ale ştiinţei şi tehnicii, matematica a pătruns cu eficienţă, devenind indispensabilă în orice cercetare teoretică sau practică.
În soluţionarea unor probleme complexe, ştiinţa contemporană recurge adeseori al transpunerea lor într-un cadru algebric, în speranţa că acolo ele devin la accesibile. De la descoperirile fundamentale ale lui E. Galois (1811-1832), a trecut peste un secol şi jumătate. În acest timp algebra, ca şi celelalte ramuri ale matematicii, a cunoscut o spectaculoasă evoluţie, astfel că ea însăşi conţine ramuri care profilează discipline matematice noi.
Procesul de degajare a noţiunilor fundamentale ale algebrei (grup, inel, corp, teoria modulelor, teoria lui Galois etc.), a durat mai bine de un secol, dar fixarea rezultatelor în formal limbajului standard al algebrei abstracte a durat doar primii douăzeci de ani ai secolului XX.
Sub aspectul abstract al numeroaselor teorii axiomatice ale algebrei, se găsesc probleme concrete, cu caracter practic şi teoretic, a căror rezolvare duce la generalizări împinse foarte departe. La rândul ei, o teorie bine fundamentată incită la a pune probleme noi şi furnizează încă modele ce permit soluţionarea acestora, această interacţiune complexă între aspectul teoretic şi cel aplicat manifestându-se în cadrul algebrei.
În cadrul algebrei, un rol important îl ocupă structurile algebrice. Legea de compoziţie are o importanţă deosebită, de aceea înţelegerea corectă a noţiunii impune profesorului a o trata fără grabă, a folosi metode active de lucru prin care elevii să deprindă ceea ce este esenţial în operaţiile deja cunoscute până acum.
Scopul lucrării de faţă este prezentarea unor caracteristici ale inelelor factoriale, fundamentată pe patru capitole. În primul capitol sunt date definiţii pentru structurile de inel şi de corp, se prezintă construcţia inelului claselor de resturi modulo n şi, în particular, a corpului de resturi modulo n, precum şi construcţia inelului de polinoame într-o determinată şi într-un număr finit de determinate.
Cel de-al doilea capitol are ca obiect studiul relaţiei de divizibilitate pe un domeniu de integrare şi sunt extinse în acest cadru principalele ingrediente ale aritmeticii numerelor şi polinoamelor (element prim, element ireductibil c.m.m.d.c. etc.).
În capitolul al treilea se definesc inelele factoriale ca fiind domeniile de integrare în care orice element nenul şi neinversabil se prezintă ca un produs finit de elemente prime. De asemenea, se definesc două noi clase de inele cu aritmetică bună: clasa inelelor principale şi clasa inelelor euclidiene. În ultima parte a capitolului sunt studiate polinoamele ireductibile în anumite clase de inele, se prezintă câteva criterii de ireductibilitate ale polinoamelor.
Lucrarea se încheie cu câteva consideraţii metodice. În matematica şcolară sunt prezentate elemente  de aritmetica numerelor şi de aritmetica polinoamelor. Conceptele abstracte prezentate în această lucrare pentru aritmetica domeniilor de integritate nu pot fi abordate în cadrul programei şcolare (din motive evidente). Însă, este extrem de important ca profesorul să fie la curent cu modul în care poate fi extinsă aritmetica numerelor şi a polinoamelor la domeniile de integritate, în primul rând paralelismul dintre aritmetica numerelor şi aritmetica polinoamelor, pentru că îl ajută la predarea lecţiilor. În esenţă, capitolul de metodică constă într-un set de exerciţii de aritmetica numerelor şi a polinoamelor care ilustrează atât temele din programa şcolară de această factură, cât şi o serie concepte (rezultate) prezentate în partea teoretică a lucrării.
Remarcăm faptul că o bună parte din capitolele III şi IV este accesibilă elevilor din clasele terminale de liceu în pregătirea lor pentru competiţii.
Rodica Ciucă (Brăila)
 
 
REVERENTE CRITICE...
DUBLIN – MORACOLUL NORMALITĂŢII, DE MIOARA BAHNA
Volumul “Dublin – miracolul normalităţii, note de călătorie”, semnat de scriitoarea şi criticul literar, profesor Mioara Bahna,  membru USR, 200 de pagini, tipărit la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2017, editat sub egida Universul Prieteniei, Iaşi, cu atenta redactare semnată de Rodica Rodean, se prezintă cititorilor săi sub aparenţa unui Jurnal de călătorie, născut din vizita autoarei pe aceste tărâmuri irlandeze.
Scriitoare de prestigiu, pentru care spiritul de observaţie şi corelarea receptărilor sunt instrumente sine qua non, mai ales în textele sale de mare rafinament, prinse în domeniul  criticii literare, doamna Mioara Bahna, printr-o hărnicie didactică profundă, adună în paginile acestui volum, cu o curiozitate specială, informaţii felurite (geografice, istorice, administrative, sociale, arhitectonice), transformând un fapt divers, într-un fapt literar. Vorbim despre  vizita unei personae, care precizează: “Studiile mele… m-au apropiat îndeosebi de francofonie şi de latinitate, în general, sporindu-mi-se şi, în felul acesta, distanţa amintită, încât relaţiile mele cu anglofonia s-au rezumat, aproape exclusiv, la literatură.” (pag.7). Păstrând legătura cu literatura, cu scriitorii care, la fel ca şi autoarea, călătorind în aceste locuri, au avut revelaţia descoperirii unei lumi cu trăiri deosebite, total diferită de ceea ce se vehicula în mass-media, în rigidele pliante sau chiar în ştiutele scrierile ale lui James Joyce, vom aduce în atenţie referirea autoarei la scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa. Şi acesta a călătorit la Dublin pe la mijlocul anilor şaizeci şi a rămas uimit de imaginile surprinzătoare pe care le-a întâlnit: “…oraşul vesel şi simpatic, cu oameni exuberanţi (…), nu semăna deloc cu cel dim cărţile lui Joyce.” (pag.8). 
O carte, ca o invitaţie făcută cititorului să o însoţească la pas, peste tot. Prin parculPhoenix  „cu minunile lui vegetale şi cu splendidele exemplare de cerbi şi căprioare” (pag. 117), prin parcul Farmleigh un „regat al verdelui, natura se răsfaţă şi este răsfăţată! De cer şi de oameni...”(pag.121), în „imensa grădină irlandeză ... plină de vegetaţie, dar, în acelaşi timp, dă sentimentul de aerisire ... grădina cedrilor.” (pag. 118), alături de localnici “irlandezi (…) cât se poate de relaxaţi, trăind parcă în acord total cu mediul.” (pag.29).
Catedrala Crist Church, muzeul Dubliana, care-şi impresionează vizitatorii şi cu “toposurile create în cultura – mai mult sau mai puţin orală – a lumii, referitoare la wikingi (…) străbătând mările, în corăbiile lor (…) drakerele (…) ornamentate la prora cu (…) capete de dragoni.” (pag. 97), muzeul Guinness, clădire cu şapte etaje, aşezate în formă cilindrică, un muzeu închinat lui Arthur Guinness, cel care a făcut din berea irlandeză un brand naţional, colegiul Trinity College ce „are o bibliotecă de circa cinci milioane de cărţi” (pag. 190), spitalul Mater Misericordiae University Hospital, considerat „...cea mai importantă instituţie de acest fel din Irlanda...” (pag.192), catedrala Sfântul Patrick, iată câteva obiective turistice alese aleatoriu din prezentările făcute de doamna Mioara Bahna în acest volum interesant şi instructiv.
Depăşind starea de simplu vizitator în Dublin, autoarea, aminteşte de scriitorii cunoscuţi din paginile atâtor scrieri, dintre care facem câteva exemplificări: Wiliam Butler Yeats (Premiul Nobel în 1923); George Bernard Shaw (cel mai mare dramaturg după Wiliam Shakespeare, Premiul Nobel în 1925); Bram Stoker (autorul Contelui Dracula); Oscar Wilde, (care a creat mişcarea estetică Artă pentru artă); Jonathan Swift (părintele lui Guliver); Samuel Barclay Beckett (Premiul Nobel în 1969); Seamus Heaney (Premiul Nobel în 1995). Şi se îndreaptă cu multă curiozitate spre casele memoriale ale unora dintre aceştia (James Joice, Oscar Wilde, George Bernard Shaw), spaţii bine îngrijite (asemeni tuturor clădirilor din oraş!), care privesc „...drept în faţă, cu uşile şi ferestrele spre cei ce trec pe stradă...” (pag.111), situaţie ce îi prilejuieşte o comparaţie amară cu cele din România, dintre care unele într-o stare „...cel puţin dureroasă pentru toţi iubitorii de literatură şi nu numai pentru ei!...” (pag.112). Cu mare dragoste pentru numele şi opera acestor titani ai literaturii universale, doamna Mioara Bahna face o prezentare succintă a fiecăruia, însoţind exemplificările cu citate ce aparţin acestor autori, dorind a înlesni cititorului neavizat o minimă cunoaştere biografică.
Iar popasul la Poets Corner, „un spaţiu ce mă întorcea la literatură” (pag.101), îi prilejuieşte agonisirea de noi şi noi reflecţii, aşezate apoi în acest volum în şase grupaje denumite metaforic „clipe rămase pe retină asemenea insectelor fixate în chihlimbar.”
Impresionată de tot ceea ce vede, călătoarea face unele digresiuni, după cum singură mărturiseşte, îndemnată şi de intenţia vădită de a compara, într-un paralelism, acel acolo cu acest aici (de acasă), „fiindcă lumea aceea prea era altfel de cea în care trăiesc, de obicei...” (pag.195). Atunci, adună notiţe despre tot ceea ce vede, descrie locuri, oameni şi sentimente născute din ineditul situaţiilor observate şi, apoi, le aşează armonios în acest volum cu impresii de călătorie. Un volum foarte folositor, care întregeşte imaginea despre acest loc geografic, îmbogăţindu-i cu date noi (din altă perspectivă!) şi pe cei care mai ştiau câte ceva despre această lume anglo-saxonă. O carte foarte potrivită şi pentru călătorul potenţial, care, citind acest volum, primeşte informaţii neutre, avizate şi precise.
Un demers literar meritoriu al doamnei Mioara Bahna, pentru care se cuvine să-i mulţumim şi s-o felicităm!  
Lucia Pătraşcu (Brăila)

NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI:
ARHIVELE DE LA HAŢEG, DE CONSTANTIN STANCU
Născut în toi de legendă şi vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi reînnoieşte dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte monumentală, ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (care o continuă pe prima: Arhivele de la Haţeg: de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010).
Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o privire superficială, doar o reluare de recenzii, publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în primul rând, o viziune cronicărească şi critică, deosebit de temperată (deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub crusta obiectivităţii!): CONSTANTIN STANCU îşi iubeşte şi-şi respectă, ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul ZERO al pornirii istoriei daco-valahe şi, de ce nu, chiar mundane.
De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca urmând logica memoriei Haţegului, când autorul dedică mai bine de 60 de pagini scrierilor şi cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale lui IANCU BADIU: „Badiu Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p. 16), „Cultura de Haţeg: Mistere, arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg, un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p. 28), „Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre <<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un oraş între două lumi” (p. 60), „Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).
Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile istoriei dacice, capitala Daciei... Nu se ştie adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:
„<<Terra Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş, târg însemnat, a fost un <<fluvium Haczac>>. Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un <<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.
Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost <<colţul din spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume! Denumirea putea proveni de la un loc de judecată, <<şase scaune de judecată>>. Capitala Daciei romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.: de fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: <<herzog>>, <<herstsog>>, <<herceg>>, <<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).
Suferinţele haţeganilor au continuat, înafară de ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg, cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această activitate specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate (...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă, 1688-1867, p. 28).
Dar Haţegul a fost şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de geniu, ale daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU, OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU – dar şi EMINESCU, sau BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi, apoi, spre Alba Iulia… la Prislop este locul minunat, în care are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE BOCA
Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: CONDICA HAŢEGULUI, unde au fost însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923, modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost, în antichitate, în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a călătorit prin  zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).
Dar Haţegul înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani, penticostali, baptişti… înseamnă şi societăţi cultural-literare (Haţeg – filială a ASTREI!), biserici, reviste, viaţă literară, mai obscură sau mai activă… înseamnă adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei 1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi lumină!)…
…În anii comunismului stalinist incipient, „au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul 1948, a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice, în cadrul Bisericii Ortodoxe… într-o reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie comunistă” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965).
…Azi, Haţegul trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice… dar, alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii viitoare: „…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult activitatea.  (…) O nouă lume se naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf. Iancu Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între două lumi – 1989-2015).
C-aşa-i românul: „cel mai adaptabil animal terestru…”.
După recenzarea analitică şi creatoare de perspectivede mare altitudine şi sintetice”, ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic al „topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică, nu doar recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de „primă mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din „zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent folclorist („Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate  toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în râs defectele şi viciile acestora, în diferite feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din Ţara Haţegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română, monograf şi scriitor haţegan, „meditativul şi generosulRADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca posedând, în romanele sale, o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu – cf. p. 97) – după care urmează un „intermezzo” poetic stancian:  Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa
Mai sunt evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de Onoare „al oraşului Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi, „cu osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI („Tibi, cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale, teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. „A călătorit mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în mişcare, şi ea”… - dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: „A lăsat o vie amintire, pentru oamenii care l-au cunoscut şi apreciat. Spirit elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile sale sunt importante pentru că pun în valoare principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi reflect lumea văzută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând şoptit: Spre culmi
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor sale de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!), completate de aprecierile unor critici consacraţi şi de  imagini foto ale cărţilor şi prietenilor săi, scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei cărţi-monument.
Carte-monument pe care, întru lămurirea unor probleme de identitate spirituală şi naţională, ar face tare bine s-o citească (şi să mediteze, adânc, asupra celor citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi… sau dintre cei care, încă, se mai pretind a fi… a aparţine… a exista, întru Daco-Valahime.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
SPIRITUALITATE
A FI SAU A NU FI HALLOWEEN
E toamnă cu zâmbete, cu flori şi simfonii. Ploaia răzbate printre frunze, lăsând în urmă ochiuri de apă şi oglinzi de cristal. Pământul se îmbracă în veşmânt multicolor, iar cerul îşi netezeşte chipul mohorât, spălându-l cu lacrimi din abundenţă. Vântul îşi revendică teritoriul, îngenunchind arborii, iarba şi florile laolaltă. E vremea tristeţii… E timpul să cugetăm la esenţa vieţii însăşi, la sinele ostenit de atâta furtună de gânduri. Acum e momentul să coborâm în adâncurile fiinţei noastre şi să reflectăm la tot ceea ce ne frământă. Toamna e asociată cu moartea: moartea fiinţelor care n-au crezut că vor pieri vreodată, moartea infinitelor frunze…
Un pustiu fără margini se zăreşte în depărtare, dornic să înghită pământul. Vuietul înfricoşător cutreieră pădurile în căutarea Ilenelor Cosânzene  şi a Feţilor-Frumoşi. Oare cine îi va mai salva pe copiii necăjiţi de lăcomia sărăciei şi de durerea provocată de plecarea părinţilor departe? Tinerii căzuţi în cursele viclenelor ispite îşi caută disperaţi identitatea, nemaiştiind cine sunt şi de unde au venit. Salvarea multora dintre ei o reprezintă modelele negative, măştile înfricoşătoare şi îndemnurile insistente la violenţă şi răutate. Halloween este pentru ei poarta mântuirii, libertatea pe care şi-au imaginat-o demult. Cu braţele deschise, întunericul primeşte pe oricine visează să facă doar ceea ce vrea, fără a ţine seama de ceilalţi. În acest fel, tinerii se simt importanţi şi valoroşi. Se înghesuie ca nişte zombi în cluburile morţii, alăturându-se creaturilor tenebroase, ce-şi caută flămânde victimele.
E o sărbătoare… de groază. E timpul ca frica să pătrundă adânc în oase, să simţim cum fiinţe groteşti ne ameninţă cu moartea. Fiecare participant la eveniment trebuie să-şi joace perfect rolul, ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care-l mai face. Măştile groazei şi celelalte accesorii indispensabile se perindă printre adepţii tenebrelor, răspândind un fior de gheaţă. Valuri de interjecţii sparg zidurile camerelor, decorate conform ritualurilor de acest gen. Negrul e peste tot. Acaparează lumina din bostanii ce rânjesc diabolic la ferestre. Mii de pelerine vrăjitoreşti îşi flutură furia printre oamenii iubitori de întuneric. Ici-acolo, câte o licărire firavă se întrevede printre rândurile dese ale fantomelor, zombilor, scheletelor şi ale altor personaje venite din neant. Este speranţa… că întunericul se va risipi în cele din urmă, odată cu ivirea zorilor şi totul va fi dat uitării, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat. Astfel, s-a mai consumat o noapte a ororilor. Chiar şi luna s-a ascuns îngrozită de chipurile deformate ale celor care nu cred că mai sunt fiinţe umane. Stelele şi-au golit frumuseţea printre nori, stingându-se încet în găurile negre. Natura se împotriveşte acestor obiceiuri înfiorătoare. Copacii plâng şi se tânguiesc amarnic, iar frunzele îşi acoperă sufletul cu norii care s-au înnegrit de mâhnire. Răsună în depărtare un glas trist de clopot, anunţând venirea urgiei. Străbunii plâng la morminte, manifestându-şi nemulţumirea printre crucile împietrite. Bătrânii vremurilor apuse îşi strigă nepoţii pierduţi în negura prezentului. Ei nu vor să vină… Şi-au astupat urechile, nevrând să le audă chemarea sfântă. Sunt pierduţi…
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
DESPRE EDUCAŢIA TEATRALĂ ŞI LIMBILE STRĂINE
În secolul XXI se poate observa, poate mai mult decât până acum, disponibilitatea actorilor educaţionali în găsirea unor căi cât mai diverse în vederea corelării educaţiei teoretice cu cea practică, prin utilizarea din ce în ce mai mult a metodelor activ-participative care orientează atât elevii, cât şi cadrele didactice către INOVAŢIE ÎN EDUCAŢIE, stimulând interesul pentru procesul de predare-învăţare.
De ce am folosi educaţia teatrală în predarea limbilor străine?
Pentru că:
- poate ajuta la crearea unor contexte autentice, angajând elevii în conversaţii reale, învăţându-i să îşi exprime sentimentele, să asculte opiniile altora şi mai ales, cum să devină conştienţi de modul în care ei transmit gânduri, emoţii şi sentimente;
- poate combina înţelesul cu înţelegerea cuvintelor şi contextelor de comunicare;
- ajută la dezvoltarea memoriei intrinseci, elevii fiind nevoiţi să repete de mai multe ori replicile pentru o piesă de teatru;
- ajută la dezvoltarea încrederii şi stimei de sine, mai ales în cazul elevilor timizi care se pot „ascunde” în spatele unui rol;
- încurajează vorbitul în public;
- poate integra toate stilurile de învăţare – vizual, auditiv şi tactil-kinestezic;
Mima, jocul de rol, improvizaţiile, simulările şi teatrul forum sunt doar câteva metode activ-participative, care ajută atât la dezvoltarea personalităţii, a abilităţilor inter şi intra personale, cât şi la dezvoltarea şi încurajarea comunicării. Astfel de tehnici dramatice facilitează exprimarea creativă şi spontană în diverse contexte de comunicare. Fiind tehnici centrate pe elevi, încurajează exprimarea orală şi, totodată, implicarea elevilor în procesul de învăţare, încurajând spiritul de  iniţiativă.
Mima
Este o tehnică dramatică de învăţare care face apel la înţelegera şi descrierea comportamentului gestual. Ajută la conştientizarea importanţei limbajului nonverbal în transmiterea de mesaje. Jocul de mimă se poate desfăşura individual sau pe grupe.
De exemplu, un elev trebuie să traducă gestual  un cuvânt sau o expresie iar ceilalţi colegi trebuie să îi adreseze întrebări închise, care solicită raspunsul „da” sau „nu”, pentru a ghici despre ce este vorba. Exemplu de acţiuni ce pot fi mimate: acţiuni legate de rutina zilnică, practicarea de sporturi, acţiuni din viaţa cotidiană.
Elevii pot fi împărţiţi pe grupe şi li se poate cere să pregătească un scenariu care să redea o situaţie din viaţa reală, o expresie idiomatică sau un proverb. Ceilalţi elevi vor trebui să privească atent şi să descrie secvenţele scenariului prezentat de colegii lor.
Pentru a face această activitate şi mai interesantă, pot fi aleşi 5 elevi cărora li se va cere să se alinieze în şir Indian şi să îşi inchidă ochii. Un al şaselea elev va primi un scenariu. Acesta se va gândi câteva minute cum să îl interpretaeze, apoi va atinge pe umăr colegul de la un capăt al şirului, acesta se va întoarce şi va privi cum primul coleg îi descrie gestual scenariul pe care l-a primit. Acest al doilea elev se va întoarce către colegul din faţa lui, îl va atinge pe umăr, acesta se întoarce şi deschizandu-si ochii, va observa atent noul scenariu interpretat de colegul său. Fiecare elev procedează la fel până se ajunge la cel de al 5 lea elev din şirul Indian format iniţial. Acesta trebuie să exprime prin cuvinte ceea ce colegul din faţa lui a mimat.
Ceilalţi colegi din clasă au observat acţiunile tuturor colegilor şi îşi vor exprima opiniile faţă de transmiterea mesajelor de la persoană la persoană. Se pot face legături cu situaţii concrete din viaţa reală în care mesajele transmise iniţial suferă transformări, cât şi analogii despre modul în care fiecare transmite mesajele, făcând referire la tendinţa de a exagera lucrurile.
Jocul de rol
Este o metodă activ-participativă care recrează contexte sociale reale ajutând elevii să îşi formeze şi dezvolte competenţele de comunicare şi interacţiune într-un mod dinamic şi distractiv, utilizând procese psihice cognitive şi senzoriale.
Elevii pot învăţa prin intermediul unor microdialoguri cum să ceară informaţii pe stradă, cum să cumpere un produs, cum să se poarte într-un cabinet medical, etc., învăţând să comunice, să discute, sa devină conştienţi de sentimentele altor persoane, dezvoltându-şi empatia şi abilităţile sociale.  Această metodă ajută la dezvoltarea competenţelor de comunicare orală.
Improvizaţiile şi simulările îi ajută pe elevi să facă legătura între cunoştintele teoretice şi viaţa reală, conştientizând utilitatea şi relevanţa conţinuturilor învăţate.
Teatru forum
Conceptul de teatru forum sau teatrul oprimatilor a apărut în 1973 în Peru, la iniţiativa regizorului brazilian Augusto Boal. Aşa cum îi spune şi numele, aceasta formă de teatru încurajează participarea audienţei la dezbatere şi interacţiune. De cele mai multe ori, această formă de teatru poate fi folosită ca instrument de intervenţie social tocmai pentru că utilizează ideea de “forum” care permite publicului spectator să se exprime. Nu de multe ori suntem martori pasivi la probleme sociale care ne afectează pe toţi. Această metodă ne ajută să conştientizăm că a privi tacit nedreptăţile ne face complici în crearea şi perpetuarea unor situaţii mai puţin favorabile.
Un grup de elevi va interpreta o situaţie din viaţa reală, iar ceilalţi colegi formează publicul spectator care asistă pasiv la ceea se întâmplă. Publicul poate interveni oricând, cerând să înlocuiască un personaj, oferind un exemplu concret despre cum poate fi aplanat un conflict, cum poate fi remediată o situatie nefavorabilă. Ideea centrală este de a invita publicul la acţiune, de a spune „STOP! Nu sunt de accord cu astfel de comportamente şi EU pot schimba”. Astfel, elevii sunt încurajaţi să reacţioneze la conflictele sociale, să creada în propriile idei şi să înveţe unii de la alţii.
Utilizarea educaţiei teatrale în predarea limbilor străine apelează la dragostea pentru joc pentru dezvoltarea competenţei comunicaţionale şi a personalităţii, a capacităţii de autoexprimare, încurajând spontaneitatea, inventivitatea, motivaţia, empatia şi spiritul de echipă. Implementarea cu success a acestor metode se bazează pe corelarea nevoilor grupului ţintă cu deschiderea către nou.
Carmen - Lidia Nistor (Brăila)
Bibliografie:
Vernon, Shelley Ann, ESL Games: 176 English Language Games for Children: Make your teaching easy and fun,
Spolin, Viola, Improvisation for the Theater: a handbook of teaching and directing techniques. Northwestern University Press.
REPERE...
RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (IV)
(Elemente de filosofia religiei)
II. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu
Socotind că numai rațiunea poate depăși subiectivitatea simplei experiențe, atât filosofii (de la Platon încoace), cât și teiștii au elaborat în decursul timpului patru categorii de argumente raționale în favoarea existenței lui Dumnezeu, fiecare cu variantele din interiorul său: argumentul teleologic, moral, ontologic și cosmologic.  La aceste patru argumente consacrate din filosofia religiei, consider că trebuie să-l adăugăm pe cel metalogic, termenul „metalogic” vizând în acest caz ceea ce există dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești.
1) Argumentul teleologic (teleos=scop, plan) pornește de la formidabila ordine și precizie matematică din microunivers și macrounivers: mișcarea electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului (de pildă, Pământul este situat taman la distanța optimă față de Soare în ceea ce privește asigurarea condițiilor necesare de lumină, căldură și apă pentru viață, se rotește în jurul lui cu circa 107.000 km/oră, singura viteză potrivită pentru contrabalansarea atracției solare și menținerea planetei pe orbită și în fiecare 24 de ore execută o rotație completă în jurul axei sale înclinată cu 23,5 grade,  ceea ce determină regularitatea apariției zilei și nopții), extraordinara complexitate a celulei vii (conține până la 200.000 de miliarde de molecule), uluitoarea organizare a stelelor, gazelor și altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (Calea Lactee, bunăoară, numără peste 100 de miliarde de stele) și a galaxiilor în roiuri de galaxii (unii astronomi presupun că în Univers ar exista circa 100 de miliarde de galaxii, distanțele dintre galaxiile unui roi fiind, în medie, de ordinul unui milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice pentru mintea umană, rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul (văzutele și nevăzutele) supunându-se legii divine de-a se deplasa în spațiul necuprins, întru realizarea planului stabilit încă de la Facere de către Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.
Forma cea mai populară a argumentului teleologic îi revine lui William Paley (1743-1805), arhidiacon de Carlisle și filosof al religiei. În esență, acesta se prezintă astfel: Dacă cineva găsește pe câmpul gol un ceasornic și întrucât ceasornicul este proiectat, va trage concluzia justă că n-a apărut din întâmplare, ci că a fost conceput și executat de un ceasornicar. În mod analog, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii în care trăim, ni se impune evidența că în spatele ei se află un mare Proiectant.
Dar cum dovezile teiste în favoarea argumentelor au fost considerate ba neconvingătoare din punct de vedere psihologic („Convingerea psihologică precede demonstrația rațională” sau, așa cum afirmă Martin Marty, „apologeții știu prea bine că dovada convinge numai dacă oamenii sunt deja convinși să creadă”), ba nevalide din punct de vedere logic (întrucât concluzia nu poate fi mai largă decât premisele, filosoful germano-american Walter Kaufmann se întreba dacă putem să dovedim existența lui Dumnezeu printr-un raționament valid în care Dumnezeu să nu apară în nici una dintre premise, fiind știut faptul că dacă nu apare în nicio premisă, El nu va apărea nici în concluzie și că dacă apare, atunci raționamentul nu mai este valid), ba defectuoase din punct de vedere epistemologic (I. Kant susținea că „folosind numai concepte, este imposibil să înaintăm până la descoperirea unor noi obiecte și ființe supranaturale” și că fiindu-ne accesibil doar phenomenon-ul sau lucrul pentru mine, nicidecum noumenon-ul sau lucrul în sine, toate încercările de-a dovedi existența lui Dumnezeu „vor fi incapabile să edifice un pod rațional peste prăpastia care separă felul în care lucrurile ne apar și acela în care sunt ele în realitate”), ba inadecvate din punct de vedere ontologic (a spune că ceva este inevitabil, nu este totuna cu a afirma că el este ontologic adevărat, căci „chiar dacă nu se poate demonstra că este fals, el poate totuși să fie fals”), ba deplasate din punct de vedere axiologic (Kant credea că moralmente este necesar să-L postuleze pe Dumnezeu, altminteri „înseși principiile mele morale ar fi aruncate peste bord și nu aș putea să mă lepăd de ele fără să devin insuportabil în propriii mei ochi”), firește că în atari condiții, dovada lui Paley în favoarea argumentului teleologic a fost luată la scărmănat.
În primul rînd de David Hume și Immanuel Kant. Spun „în primul rând”, atât pe faptul că au existat și alți critici (John Stuart Mill cu contraargumentul său construit pe metoda inductivă a „căderii de acord”, Bertrand Russell cu inconsecventa sa probă evoluționistă, care nu neagă argumentul teleologic, ci impune modificarea lui, Aldous Haxley, care credea că selecția naturală a fost capabilă să învingă enormele dificultăți generate de teoria apariției Universului din întâmplare etc.), cât și pentru strânsa legătură dintre scepticismul humean și criticismul kantian.
Astfel, pornind de la axioma că efectele asemănătoare au cauze asemănătoare, David Hume arată că argumentul teleologic este edificat prin analogie și că teoria proiectării conține dificultăți și absurdități, motiv pentru care, prin personajul Philo din Dialoguri asupra religiei naturale, el propune „să se suspende cu totul cercetarea prin raționament a problemei existenței lui Dumnezeu”.
Deși nu a prezentat niciodată vreo probă împotriva lui Dumnezeu și nu a desconsiderat cu totul argumentul teleologic, I. Kant ținuse să demonstreze că acesta este neconcludent, așa că din premisele „Argumentul teleologic se bazează pe experiența proiectării și a ordinii în lume” și „Experiența nu ne conferă niciodată ideea unei Ființe absolut perfecte și necesare”, el deduce că „O Ființă necesară nu poate fi dovedită prin proiectarea observată în Univers”. Totuși, adaugă el, asta nu înseamnă nicidecum că respectivul argument nu are forță. Da, căci din faptul că în lume există indicii clare ale unui „aranjament deliberat” și că acest aranjament este străin lucrurilor înseși, care „posedă această ordine în mod contingent și nu spontan”, rezultă că „există o cauză (sau cauze) sublimă și înțeleaptă, care a ordonat lumea”. Cu precizarea că existența Universului unificat pledează cu hotărâre în favoarea unei singure cauze...
Prin urmare, cum trebuie să existe o cauză sau o rațiune a ordinii existente în lume, avem dovadă dependenței argumentului teleologic de cel cosmologic, în sensul că primul împrumută principiul cauzalității de la al doilea.
2) Argumentul moral             
Trebuie spus că această abordare în favoarea existenței lui Dumnezeu a fost concepută de Kant, părintele ei, dar ca un postulat practic, nu ca un argument rațional. Prin această „deplasare de la ceea ce este raționalmente necesar la ceea ce este moralmente cerut” (Geisler), Kant spera că, punându-L pe Dumnezeu în legătură cu valorile morale concrete ale omului, iar nu cu rațiunea lui abstractă, va dovedi că datoria morală impune ca oamenii să caute binele suprem (summum bonum), conceput ca unirea dintre virtute și fericire. Dar cum acest lucru este cu neputință în această viață, chiar și pentru acel om care-și face datoria, Kant decretează că „Dumnezeu și viața viitoare sunt două postulate, care, potrivit principiilor rațiunii pure, sunt inseparabile de obligațiile pe care aceeași rațiune ni le impune”.
Sigur, nu toți gânditorii moderni sunt de acord cu Kant, că, adică, postularea lui Dumnezeu se constituie în garanția împlinirii datoriei morale a omului. William James, de pildă, vroia, în numele omului modern, să știe care este „valoarea practică a religiei în viața lui și în lume”. Mult mai radicală este poziția lui Søren Kirkegaard vizavi de toate argumentele, danezul spunând că este o nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu!
N.B.: Întrucât Kant nu susține că experiența morală îi cere omului să postuleze că realmente există Dumnezeu, nici argumentul nu necesită această concluzie.
Dar ceea ce n-a făcut Kant (să transforme argumentul moral în probă rațională), au făcut alți cugetători de după el. Bunăoară, gânditorul teologal Hastings Rashdall, pornind de la obiectivitatea unei legi morale, susține că „postularea lui Dumnezeu este necesară din punct de vedere rațional” și că trebuie să existe o Minte morală absolut perfectă. Argumentația lui este următoarea: Dacă legea morală este obiectivă și independentă de mințile individuale, atunci trebuie să-și aibă sediul într-o Minte absolut perfectă și care există independent de mințile umane finite! În plus, este necesară din punct de vedere rațional o atare Minte infinit perfectă pentru a ne putea explica existența obiectivă a legii morale.
La rândul său, gânditorul scoțian William R. Sorley procedează la lărgirea argumentului moral: Dacă există o lege morală superioară, anterioară și independentă de mințile finite ale oamenilor, atunci trebuie să existe și o Minte supremă din care derivă acest ideal moral obiectiv! Tot Sorley ne înfățișează în ce constă deosebirea dintre legile naturale și legea morală: primele au numai o necesitate formală (pot fi cunoscute și aplicate ca părți ale universului observațional), pe când legea morală, cu calitatea ei prescriptivă pentru activitatea umană, nu poate fi considerată o parte din universul observațional-științific. De ce? Fiindcă ea este cu ceva mai mult decât ni se pare că este natura și decât fac oamenii, fie că ei fac sau nu (ea este ceea ce oamenii trebuie să facă!) și fiindcă ea vine de dincolo de universul observabil. Motive pentru care legea morală nu poate fi considerată o parte formală a universului (trebuința morală are vocație transcendentală), căci ea pretinde explicații dincolo de lumea naturală.
Argumentul moral al scriitorului irlandez C.S.Lewis merge pe linia conceptuală a lui Rashdall și Sorley, la care adaugă câteva elemente noi: trebuie să existe o lege morală, pentru că altfel dezacordurile n-ar avea sens, toate criticile ar fi inutile, respectarea promisiunilor n-ar mai fi necesară și nu ne-am mai cere scuze în cazul încălcării legii morale; această lege nu poate să fie un instinct de turmă (oamenii își controlează impulsurile și instinctele) și nu poate să fie o simplă convenție sau fantezie, deoarece există o putere absolut perfectă în afara omenirii, care este mai asemănătoare cu inteligența decât orice altceva cunoaștem noi. Cât privește bergsonianul Elan Vital, C.S.Lewis este de părere că dacă acesta poate să năzuiască și să aibă un scop, atunci el este o Minte, ceea ce reprezintă însăși esența argumentului moral.
Dar iată și trei exemple în care legea morală este utilizată pentru a dovedi inexistența lui Dumnezeu:
a) Faimoasa probă a lui Pierre Bayle (1647-1706), în care francezul își fixează prima premisă „Răul există”, iar a doua „Un Dumnezeu atotputernic ar putea distruge răul”, respectiv „Un Dumnezeu binevoitor ar vrea să distrugă răul”. Întrucât răul nu este distrus, din cele două perechi de premise, Bayle extrage următoarele concluzii:
a1) Dumnezeu este atotputernic și, deci, răuvoitor într-un fel oarecare;
a2) Dumnezeu este binevoitor și, deci, neputincios într-un fel oarecare;
a3) Dumnezeu este atât răuvoitor, cât și neputincios;
a4) Nu există niciun Dumnezeu.
Cu toate că unii insistă să susțină că logica nedreptății se constituie prin ea însăși într-o probă a neexistenței lui Dumnezeu, concluziile lui Bayle (voi reveni asupra acestei probe în capitolul următor - „Problema răului”) nu rezistă. Drept urmare, nici n-au fost văzute de majoritatea nonteiștilor ca o concludentă dovadă negativă. Din următoarele motive: este posibil ca Dumnezeu să întreprindă ceva pentru a distruge răul; este cu putință să existe un bine mult mai mare prin nelichidarea răului; poate că ceea ce-i acuma rău, face parte dintr-un vast ansamblu al binelui; este posibil ca distrugerea răului să I se pară Atotputernicului un act contradictoriu, motiv pentru care nu dă curs dorinței umane (nicio ființă atotputernică nu-și îngăduie să facă ceva contradictoriu!); putem să presupunem că Dumnezeu este atotperfect, dar nu este atotputernic, situație în care deodată se afirmă atributul perfecțiunii și se explică problema răului în lume, în sensul că El l-ar distruge dacă ar putea.
b) Proba lui Bertrand Russell se prezintă astfel: Dacă există o lege morală, atunci ea rezultă sau nu rezultă din porunca lui Dumnezeu. (În concepția teiștilor, legea morală, prin voia lui Dumnezeu, decurge din natura lui. Cum voia este supusă naturii divine, iar natura este baza legii morale, rezultă că Dumnezeu este supus propriei Sale naturi.) Dacă legea morală rezultă din porunca lui Dumnezeu, înseamnă că ea este arbitrară și că Dumnezeu nu este esențialmente bun; dacă nu rezultă din porunca lui Dumnezeu, atunci și El îi este supus, prin urmare, nu El este ultim, ci legea morală. Vasăzică, fie că Dumnezeu nu este esențialmente bun prin arbitrariul de care dă dovadă în raport cu binele și răul, fie că, supus chiar El legii morale, nu are calitatea de ultim și prin aceasta nu îndeplinește condițiile de existență ale Transcendentului. Altfel spus, un Dumnezeu arbitrar și mai puțin decât ultim, nu e vrednic de închinare din punct de vedere religios. În concluzie, nu există niciun Dumnezeu care să fie vrednic de devoțiune religioasă.
Dar cu toată abilitatea de logician pusă în slujba atitudinii sale anticreștine (vezi volumul De ce nu sunt creștin, BPT, Editura Minerva, București, 1980), Bertrand Russell izbutește doar un argument-dilemă, ce poate fi considerat cel mult iscusit, nicidecum o probă irefutabilă a inexistenței lui Dumnezeu. Da, căci existența răului și nedreptății în lume, ne spune N. Geisler, „nu este folosită ca dovadă categorică pentru negarea unui Dumnezeu absolut perfect, ci conferă doar probabilitate ideii că un asemenea Dumnezeu nu există”.
Pentru a se constitui în dovadă negativă, un argument nu-i necesar să demonstreze că nu există Dumnezeu de niciun fel, ci doar că nu poate să existe un Dumnezeu absolut perfect. De altminteri, cum majoritatea argumentelor care pledează în favoarea unui Dumnezeu finit nu au pretenția că sunt riguros demonstrative, iar prin aceasta nici nu intră în categoria dovezilor împotriva unui Dumnezeu absolut perfect, unii antiteiști sunt de părere că Dumnezeul identificat cu perfecțiunea infinită „poate fi exclus pe criterii morale”.
c) Proba lui Albert Camus din romanul Ciuma (Teismul este contrar umanitarismului), pe care Norman Geisler o prezintă prin dilema omului în fața epidemiei provocată de șobolani în orașul Oran: Omul fie se aliază cu doctorul și luptă împotriva ciumei, fie se aliază cu cu preotul și nu luptă împotriva ei. A nu lupta împotriva epidemiei se cheamă un act antiumanitar. A lupta împotriva ei se cheamă a te împotrivi Celui care a trimis-o. Prin urmare, dacă umanitarismul este corect, teismul este esențialmente greșit. Altfel spus, dacă umanitarismul este corect, nu-i cu putință să existe un Dumnezeu atotiubitor, iar dacă totuși există, cum El este pricina răului, trebuie să luptăm împotriva Lui! Această probă, aidoma celei a lui Bayle, reapare în capitolul următor...
Și iată-ne ajunși în impasul semnalat la argumentul teleologic: Indiferent de ponderea argumentului moral, acesta își trage seva din argumentarea cosmologică!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DR. VIOREL BIRTU-PÎRĂIANU
Solitar și vag smerit, deseori solidar cu Dumnezeu, bizar, imperial și țanțoș ca un flamingo insolit, înalt de 22 de metri - adulmecând cu al său cioc, de un roșu seducător, smogul răsăritului de mileniu III și străbătând marile bulevarde ale unei metropole precum New York-ul, văduvit de cer, strivit de zgârie nori, ale unui New Mexico, duhnind de violențe nebănuite, ale unui Shanghai, a cărui populație este cam cât aceea a României, împreună cu localitățile aparținătoare/ zona metropolitană totalizând de vreo trei ori populația patriei noastre (care-i, totuși, a șaptea țară din Uniunea Europeană), ale torențialului New Delhi, cu sacra sa viermuială sonoră, sau dintr-un Tokyo sfidând Cercul de Foc, ori din luxuriantul, lichid-artezianul, trufașul și junglosul pe verticală Abu Dabi -, Doctorul Viorel Birtu-Pîrăianu calcă sigur, apăsat și seniorial silaba cuvântului românesc, cu forța înțeleptului, prea-înțeleptului elefant care dă năvală într-un supermarket de porțelanuri fine chinezești, fără a sparge nici una dintre fragilele minuni expuse, dar și cu temeritatea nonșalantă a aceluiași flamingo, la început evocat, ale cărui catalige, înmuiate în purpura cardinală a grației divine, fulgeră instantaneu (cu mii și mii detâlcuri) oameni și automobile, semafoare, sensuri giratorii și piste de decolare, heliporturi, unități de primire urgențe, stații galactice…
Munte din calcarul Marilor Piramide și al Sfinxului de pe platoul Gizeh, marmură din carnea Colosului din Rhodos, andezit zamolxian din Cadranul Solar de la Sarmizegetusa Regia, Munte de lumină și diamant răsturnat pe o imensă plajă -, Doctorul Viorel Birtu-Pîrăianu privește cerurile lumii/ zările și ecourile lumilor printr-un ochean invers, din chihlimbar și sare ultra-marină, rotit totdeauna spre sine, botezând OCEAN cerul universului și al fiecăruia dintre noi, iar marea percepând-o ca pe un cer fluid, curgând necontenit, în infinire, pe Pământul incendiat al nostru.
Altfel spus, dr. Viorel Birtu-Pîrăianu scrie o poezie de introspecție necruțătoare, în care valurile sensurilor multiple, uneori urieșești, se zbuciumă, se bat cap în cap cu planetele Venus, Neptun, Saturn și Marte…
Dar mai ales cu Neptun și Saturn, sub ale căror gene medicul-poet, din stirpea lui Vasile Voiculescu, se născu, într-un februarie 4, Ano Domini 1959, pe malul drept al Jiului slobozit spre Dunăre, în comuna doljeană Valea Stanciului, satul Bârza (pare-se).
De la Neptun moșteni spiritul creator, vocația idealurilor înalte și o doză mare de aptitudini convergente pentru domeniile artistice.
Și tot de la planeta Neptun primi vaccinul de neînvins al unui elan irezistibil spre piscurile cunoașterii științifice, dar și artistice, concomitent cu chemarea spre mister, conjugată cu arta modelării nu doar a trupului (grădina de neprețuit, în care omului îi este dat să trăiască),  ci și a spiritului.
De la Saturn primi acuitatea inteligenței deosebite, specifică marilor neliniștiți și gânditori, altoită pe tulpina viguroasă a tenacității și voinței de a învinge.
…Prin februarie 2017, neștiind absolut nimic despre acest prolific, ciudat de prolific poet – inclus de Daniela Tiger în antologia cu titlu îmbietor: Printre aburi de cafea (2016) -, notam, ca un novice: „Viorel Birtu-Pîrăianu – autorul a șapte plachete și volume de versuri, publicate în viteză supersonică: trei în 2015, patru în 2016 – mărturisește mucalit: „M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni…,/ uneori mă regăsesc nicăieri, de ce scriu?... ca să pot respira…,/ cine sunt eu/ un om ce de o viață/ încearcă să trateze trupul și sufletul/ sau poate sunt o pană ce visează pe o coală albă,/ nu sunt nici far și nici lanternă/ sunt doar o scânteie/ viața mea e o pagină deschisă pentru cei ce vor veni… „ .
De astă-dată – când am aflat că a avut îndrăzneala (inconștiența?) de a publica deja 20 de volume, contracronometru, ca în ultima cursă de maraton, pe viață și pe moarte,  trei în 2015, zece în 2016, șase-șapte în 2017, de a fi prezent în 19 antologii lirice, în reviste precumArgeș, Singur, Moldova Literară, Agora, Arca lui Noe, Nomen Artis/ Dincolo de tăcere, Cronograf, Surâsul Bucovinei, ca și în publicații on line gen: Literatura de azi, Confluențe literare, Parnas XXI, eCreator, Dor de dor, Tu-carte deschisă – respir adânc, mă crucesc și poposesc întru cugetare mai atentă.
Așadar, nu a picat din cer. Nu este extraterestru. Deoarece însuși ne încredințează: „M-am născut undeva…” .
Apoi, are candoarea de a mărturisi tranșant, cvasi-dezarmant: „locuiesc pretutindeni” - altfel spus, nu se simte nicăieri acasă… Ceea ce nu-i de mirare, dacă avem în vedere și câteva detalii din destinul Domnului dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, demne de un erou de roman ori de film artistic de lung metraj, frământat, toată viața, de obsedanta lecție (de autoapărare a obârșiilor și a identității spirituale) a lui BRÂNCUȘI, cel ce mărturisea: „Am fost și eu trimis, de mic copil, la pricopseală, prin lume. Nu mi-am pierdut legătura și nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a nu umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, și Arta mea. Și m-am salvat ca OM!” …
Electrocardiograma, ca și probele de ecografie și tomografie, arată că Viorel Birtu-Pîrăianu:
-          la vârsta de 13 ani pleacă de acasă, din satul natal;
-          se simte dezrădăcinat;
-          soția i-a mărturisit concluzia la care a ajuns – anume aceea că locul medicului-poet este pretutindeni;
-          el a văzut lumina acestei lumi într-o casă cu peste o mie de cărți, tatăl fiind preot, iar mama educatoare;
-          rol important în modelarea lui, în pruncie și în anii pubertății, l-a avut mătușa, învățătoare, care locuia împreună cu familia preotului și a educatoarei;
-          la 6 ani, învățase să scrie și să citească;
-          la vârsta de 7 ani, a citit prima carte: capodopera Idiotul de Dostoievski;
-          rol decisiv în formarea sa a jucat învățătoarea Mitina Baluș;
-          anii de liceu i-au fost viscoliți de peripeții și încercări, perindându-se de la Liceul Traian din Drobeta Turnu Severin la Frații Buzești, apoi la Nicolae Titulescu din Craiova;
-          prima carte pe care a cumpărat-o, Poeme de Edgar Allen Poe, a avut un impact mistuitor asupra junelui licean;
-          anii de studenție, la Facultatea de Medicină din Bănie, au însemnat o ruptură brutală cu lumea artelor – avea enorm de învățat, iar, în anul al IV-lea, îndrăgostit lulea, s-a căsătorit;
-          în anul V, familia a sporit cu primul copil;
-          gărzile în spital, plecarea din Craiova, după terminarea facultății, specializările, nașterea celui de-al doilea copil, volumul titanic de muncă au constituit tot atâtea provocări.
Mărturisește abrupt, aproape cu năduf: „Atunci, am încetat să visez” .
A reînceput să scrie în 2010, imediat după împlinirea vârstei de 51 de ani – un soi de jurnal zilnic, note/ frânturele de versuri.
Simțea tot mai acut că a se dedica exclusiv medicinii înseamnă prea puțin. A început să scrie din ce în ce mai frenetic, adunându-și creațiile în caiețele/ cărticele încropite doar pentru sufletul său, cu mijloace precare.
În 2015, a sosit ceasul astral al întâlnirii cu scriitorul Doru Dumitru Dăncuș, întâlnire providențială, soldată cu apariția – sub girul editurii acestuia, din Târgoviște, în numai trei ani - a nu mai puțin de 20 (douăzeci) de volume de versuri.
 Afirmă, repede-repede, ca la spovedanie, somat de întrebările mele prin internet: „De când mă știu, iubeam să citesc, să scriu. Citindu-l și recitindu-l pe Eminescu, visam să scriu. Să scriu și să mor pe malul mării. De aceea m-am stabilit în municipiul Constanța, pe riviera Mării Negre. Am ajuns, deci, pe malul mării și scriu. Ce poate fi mai frumos?”
Nu a trecut niciodată pragul vreunei redacții. Colaborarea cu publicațiile amintite de noi mai înainte s-a …rezolvat on line.
„Laboratorul de creație este sufletul meu – afirmă scurt, dintr-o răsuflare. Oriunde îmi apare o idee, o memorez, iar finalizarea vine acasă, în liniște, în fața calculatorului. Nu am timp și nu stau să cizelez, zile în șir… Scriu mereu. Scriu, uneori, și câteva poeme într-o singură zi. Depinde de stare…”
Viorel Birtu-Pîrăianu este, așadar, de pretutindeni și încearcă a se face înțeles de toți… Dar, dezamăgit, împovărat de o tristețe iremediabilă, se întoarce mereu în sine, își retrage antenele/ miile de ace osoase, ca ultimul arici de pe planetă: nimeni nu-l înțelege…
Argumentăm cele de mai sus cu câteva citate din volumul Printre gânduri desculțe (Ed. Singur, Târgoviște, 2017, format A5, 158 de pagini).
Partea secundă a poemului Păcătosul sună astfel:„nu cer să mă înalț la cer/ (…)/ nu cer, nu sper/ nu merit azi nimic/ sunt pasăre în vânt/ sau trubadurul speranțelor pierdute pe Pământ/ cântam, vorbeam neîncetat/ târziu am observat/ de nimeni ascultat/ erau preocupați să studieze ceva/ căderea în gropi/ sau poate/ în propria lor inutilitate…”
Iată, alte scântei, din poema Dincolo: „pierdut între suflet și trup/ am rătăcit calea/ trăiesc la periferia lumii/ îngenunchiat de gânduri/ (…)/ trec dincolo de obscuritate/ (…)/ pășesc în disoluție/ (…)/  pustiul din mine tace/ sau poate se preface// uneori scriu/ în căutarea unui sens/ alteori vorbesc/ desigur în zadar/ nimeni nu are habar/ nimeni nu ascultă/ toți sunt preocupați să facă nimic/ mă așez între gânduri/ să mă rog/ trec oameni pe stradă/ să vadă…”.
Una dintre dramele răvășitoare ale medicului-poet Viorel Birtu-Pîrăianu este aceea a comunicării, dincolo de care pândește spectrul lipsei comuniunii și, finalmente,  infernul numit carența cuminecării.
Comunicare, comuniune, cuminecare constituie ținta, parcă de neatins, și obsesia, întru spirit,de care suferă fiecare dintre noi și, firește, comunitatea umană de pe planeta Pământ, zvârlită pe toboganul globalizării, neo-marxismului, războiului informațional, neo-colonizării, bătăliei feroce pentru resurse și piețe de desfacere…
Deși, încă din 1969, experții din Japonia au avertizat că țările cu adevărat bogate vor fi acelea care vor reuși să-și asigure hrana pentru propriile popoare -, nu peste mult timp vom asista la conflicte teribile în lupta pentru apă, alimente și, pe termen ceva mai îndepărtat, pentru aer…
Topirea ghețarilor cu viteză apocaliptică și dereglarea termostatului planetar (Curentul Golfului Nord-Atlantic/ Gulf Stream) vor genera creșterea nivelului apelor oceanice cu 80-100 de centimetri – ceea ce va duce la dispariția multor metropole și regiuni ale Terrei – de la New York, Londra, Coasta de Azur, Veneția, până la grânarul României: Bărăganul și, se pare, chiar o parte din București…
Încă o exemplificare, din perspectiva asumată, fără pic de teamă, a ipostazei Mântuitorului, ne oferă poezia Cuvântul, pe care o cităm integral: „mereu vorbesc/ nimeni nu ascultă/ ascultă dar nu aud/ aud dar nu înțeleg/ uneori adun gânduri/ din tâmpla timpului/ în roua pură a dimineților ce trec/ din ploi clădesc o lume/ târziu am văzut/ era un ocean de lacrimi/ la răsărit sau la apus/ asta nu știu acum a spune/ am pus o cruce/ pentru a ne ruga/ pentru cel ce se duce/ am chemat timpul/ în ropotul ultimului cuvânt nerostit/ rătăcit în urma spațiului irosit/ am zgâriat pe cer cuvântul/ așa a apărut omul/ apoi am plecat să zidesc o casă în cer/ la răsărit de soare/ pentru cei ce vin/ pe masă am pus trupul/ în pahar am turnat sângele meu”.
Pentru a înțelege mai rapid, mai profund și mai bine ce trăiește admirabilul nostru confrate, Viorel Birtu-Pîrăianu, evident, și ceea ce trăim noi, cu toții, de cele mai multe ori fără a fi în stare să plasăm în context, în perspectivă istorică, să privim prin tunelul timpului, și, deci, fără putința de a ne înțelege noi, pe noi înșine, fiecare pe fiecare și toți laolaltă pe ceilalți -, mă voi rezuma la un citat copios, dintr-un om de știință de anvergură planetară, totodată, scriitor prolific, editor de revistă culturală, cu profil enciclopedic.
Poposind în Craiova, acum două săptămâni, la Colocviile revistei Scrisul Românesc, cu tema Intelectualii, puterea și tehnologia -, acad. Gheorghe Păun (matematician și informatician, de 18.000 de ori citat în studii de specialitate pe Terra, în egală măsură un strălucit poet, prozator, eseist și publicist, conducătorul revistei Curtea de la Argeș -, prin urmare: om de știință cu largi orizonturi umaniste, în familia căruia poate fi înscris pro bono și dr. Viorel Birtu-Pîrăianu) se întreba, deloc retoric: Lumea încotro?
Vă rog să-mi îngăduiți a cita din comunicarea sa, intitulată Un triunghi bolnav (n.n. se referea la genericul Colocviilor Scrisul Românesc: Intelectualii, puterea și tehnologia).
Deschid citatul:Există o boală în lume – de care se (pre)ocupă filosofii, și nu numai ei, de multă vreme. Unii, precum Thomas Molnar (1921-2010), în Eu, Simah, prefectul Romei (carte din 1999, publicată în românește la Editura Logos, Cluj-Napoca, în 2013),identifică rădăcinile  teoretice tocmai în materialiștiigreci,dar, cel mai adesea, originile sunt găsite „în mlaștinile raționaliste ale Renașterii”(Vintilă Horia, 1915-1992, în eseul Crucea, Ed. Vremea, București, 2017),în Iluminism, cu semnificative momente precum separarea carteziană dintre obiect și subiect, Revoluția Franceză, proclamarea „morții” lui Dumnezeu, revoluțiile industriale (după cea a aburului, a benzii de asamblare introduse de Ford, a calculatoarelor-informatizării, se vorbește acum despre a patra revoluție industrială, deși este mult mai mult decât atât, cea a conectivității, a legării a tot și a toate, a oamenilor în primul rând, prin intermediul internetului și al altor rețele de acest tip, informaționale), pulverizarea criteriilor estetice în dadaism, suprarealism și în toate ismele care au urmat, mișcările studențești din 1968, „corectitudinea politică”, vizualismul și exhibiționismul de tip Facebook - și câte vor mai fi fiind, dar prea aproape de noi pentru a le distinge”.
Trecând de la enumerarea „simptomelor care descriu boala în discuție” („avântul avangardismelor de tot felul, alterarea stilistică prin jargon, explicații greoaie unde înainte literatul de viță nobilă aducea claritatea printr-o imagine, conținutul tulbure, încâlcit, obsesia pentru introspecție (…), noua religie reprezentată de tehnologie, pedagogia progresistă, sociologia matematizată, filosofia sectară/ a presupunerii, dezvoltarea disciplinelor umaniste după model mecanic, prin deconstrucție și structuralism” - sintetizate de Alexandru Mărchidan, pornind de la volumul menționat al lui Thomas Molnar), acad. Gheorghe Păun revine la citatul din eseul Crucea al luiHoria Vintilă,amintind despre „întunecarea lumii moderne” -, deplângând, mai încolo, faptul că „în Manifestele lui Andre Breton, în cărțile lui Dali, în pictura lui Picasso, dar și în contextul arhitectural al expresionismului german, urâtul este proclamat ca o valoare artistică, ajungând să capete formă (până și) în aspectul interior și exterior al templului creștin”.
Zâmbind, acad. Gheorghe Păun a încheiat, acest al doilea capitol (Lumea încotro?) al comunicării sale Un triunghi bolnav…, printr-un avertisment: „Asta, la nivelul… emisferei drepte a creierului, cea artistică-holistică” .
Revenind la preopinentul nostru de astăzi, resimțim presiunea lăuntrică de a afirma – întru conexiune: Fiind foarte român,  BRÂNCUȘI era de pretutindeni.
În continuarea acestei aserțiuni, putem susține că dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, cu cât este mai bătrân și mai tânăr decât Lumea, cu atât trăiește cu vremurile toate laolaltă… - aidoma purtătorilor praporilor spiritului românesc la modul absolut, cum i-a definit Adrian Păunescu pe Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și George Enescu.
Fiu de preot, dar doctor în medicină,Viorel Birtu-Pîrăianu nu scrie o poezie mistică – nici în prelungirea a ceea ce Puiu Ioniță numește, în teza sa de doctorat din 2006, de la Universitatea „A. I. Cuza” din Iași, misticism poetic la Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu, nu poate fi plasat nici în umbra poetului-medic Vasile Voiculescu, pelerin spre „locul inimii” .
Doar într-o foarte mică măsură ne putem încumeta să afirmăm că putem descifra chemarea „Rugului Aprins” , ca la Daniil (Sandu) Tudor, starețul Mânăstirii Rarău din anii 1953-1955, ori melanjul de iluminare și vocație mistică din lirica lui Daniel Turcea, sau pendularea între religiozitate și aspirație mistică, specifică poeziei lui Nichifor Crainic.
Pentru cititorul atent și avizat, este cât se poate de limpede că versurile lui Viorel Birtu-Pîrăianu, din recentul volum Printre gânduri desculțe, induc, subliminal, mesajul că autorul recunoaște, în străfunduri, că este făurit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, însă nu are, deocamdată, tăria de a-l manifesta plenar pe Dumnezeu, în public – sau, poate, își inventează scuza că nu este pregătit, acum, să o facă. Deși vibrația lui Iisus și prezența sa frecventă în versurile poetului geto-scitic/ olteano-dobrogean devine peremptorie, o dată cu lecturarea progresivă a cărții.
Volumul se deschide cu poemul Cuiul, din care cităm partea a doua, finală: „m-am așezat/ în țărâna timpului/ închinându-mă/ atunci am știut…/ eram păcătosul rătăcit pe Pământ/ treceau oamenii pe stradă/ mă scuipau, mă batjocoreau, mă loveau/ eram altfel decât ei/ atunci am strigat/ iar cuiul a început să plângă” .
E vorba, evident, de cuiul dintr-una din palmele lui Iisus, răstignit pe Golgota. Și, poate, nevăzut încă, din palma dreaptă, serafica, a lui Viorel Birtu-Pîrăianu.
În Rugă, excursul liric se continuă, în același registru grav, de o discretă religiozitate, ca la Mihai Eminescu, dar nu înveșmântată în idei filozofice, în forma fixă a sonetului, ci doar în creații concise (dimensiuni specifice pentru rugă și imn), totdeauna în vers liber la Viorel Birtu-Pîrăianu, care scrie cât se poate de străveziu: „uneori stau pe rugul vieții/ cern cenușa sufletului/ (…)/ răstignit în ultima imagine/ (…)/ am obosit/ să mă sprijin de tine, Doamne,/ încerc să merg drept/ trupul mi-e greu/ coloana e frântă/ genunchii mă dor/ de umilința zilnică…/ cu fruntea în țărână/ mă las ție… „
Pe viitor, e de dorit ca ligamente de genul  căcu (umilința zilnică/ cu fruntea, p. 10) ori - și mai și! – tip pule (trupul e greu, p. 10), pula (trupul acesta, p. 11) să fie evitate. Ca și sintagma satanist-ateistă „pășind în neființă” (p. 51), întrucât oamenii, când mor, nu trec în neființă, nu dispar, ci fac doar pasul peste un pârleaz, peste o stachetă destinată salturilor în azur, în înălțime -născându-se într-o nouă dimensiune spirituală, urcând la Domnul, în cer.
Poema cu titlul Cruce ilustrează același univers liric, având reverberații din Fiul Omului și Fiul Domnului, una și aceeași persoană, întrupată în Iisus și în Hristos: „nu mai am întrebări/ pusesem semnul exclamării la sfârșit./ ce a urmat nu prea știu…/ poate sfârșitul trecuse de mine,/ fără să știu./ m-am desprins din cuie/ am coborât, răstignind timpul pe o cruce” .
Crepusculul din poezia La Apus este străfulgerat tot de cruce, minunata Cheie Împărătească, pe care a fost înălțat Hristos, în văzul lumii, pe Dealul Căpățânii: „am rămas pe țărm, să număr anii./ zidurile cetății au căzut/ e toamnă/ plouă mult (…)/ am întins mâinile către cer,/ erau arse de întrebări/ a rămas doar cuvântul/ răstignit pe o cruce, la apus” .
Într-o compoziție din aceeași familie, cu titlul inspirat, expresiv și sugestiv Pe cruce și cuiele plâng, una dintre foarte, foarte puținele care se întind pe două pagini, nu doar pe una, descoperim următorul final: „caut un om/ nu l-am găsit/ era plecat în altă lume/ azi plouă cu tristețe în mine/ pe cruce și cuiele plâng” .
Desigur, putem continua suita de exemplificări din poemele remarcabile ale acestui volum, însă apreciem că sunt elocvente cele deja selectate.
Și totuși.
Să mai adăstăm – o clipă, o frunză, un cearcăn ori un curcubeu – în tărâmul inscripțiilor desenate pe nisipul eternității de autorul nostru, cu mână sigură de neurochirurg pe creierul umanității ori cu degete înfiorate, tremurând incandescent, sub lumina de purpură din acest ziurel de ziuă al mileniului al treilea...
Un autoportret, oarecum, pe dos considerăm a fi poezia Printre inutile întrebări, care începe așa: „trăiesc la periferia lumii/ mă dor degetele murdare de gânduri/ uneori țip/ când nu mai pot/ țip în obscuritatea unui suflet/ de nimeni citit, de nimeni văzut” -, pentru a se încheia astfel: „eu sunt bătrân/ am două mii de ani/ alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului,/ în ultimul concediu pe Pământ/ prin anii nouăzeci și nouă,/ de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda” .
Bunul creștin și bunul român (vezi realitatea că dacii plângeau la nașterea unui copil, dar cântau și dănțuiau la moarte, crezând cu tărie în nemurirea sufletului, iar ciobănelul din balada Miorița primește cu seninătate sfârșitul său pe Pământ, văzând moartea ca pe o nuntă cosmică) nu se tem de moarte, care nu este altceva decât adormire întru Domnul, naștere în cer – spirituală –, într-o dimensiune cu mult mai înaltă.
Pe de altă parte, dacă Iuda nu ar fi existat, lui Iisus i-ar fi fost imposibil să-și înfăptuiască misiunea pe care i-o încredințase Tatăl.
Iuda ascultă, astfel, îndemnul pe care i-l adresase Hristos însuși…
Un portret vibrant, în genul celebrului tablou Autoportret cu frunză, al nu mai puțin celebrului medic-pictor, pictor de geniu Ion Țuculescu (tablou aflat în colecția Muzeului de Artă din Craiova/ Palatul Jean Mihail, ce tezaurizează 180 de lucrări ale acestuia, fiind cea mai bogată astfel de colecție din lume), este poemul ce poartă titlul O lume străină: „pășesc în cercuri concentrice/ închis în propria neputință/ de a face ceva/ pe masă am pus un colț de pâine/ pentru cel ce va trece/ la ușă am așezat iertarea/ pentru cel ce va intra/ dacă va intra/ pe trup s-au așternut ridurile lumii/ pe tâmple/ cutele sângerânde ale tăcerii/ ale cuvintelor nerostite/ de teama ancestrală/ ce bântuie sufletele/ apoi distrug întrebările/ vinovat fără vină/ într-o lume străină/ alunec în neputință” .
Este ușor de intuit, în urma acestui citat, că supratitlul Vinovatul fără vină = Vinovatul de serviciu, pe care l-am dăltuit pe frontispiciul comentariului nostru, nu-i întâmplător, ci se întemeiază pe unul dintre versurile poetului Viorel Birtu-Pîrăianu.
Îmi cer iertare, iubite ascultător și drag cititor, dacă amân - cu încă o frunză, cu încă un dor - încheierea comentariului meu, însă versurile domnului Birtu nu-mi dau pace, îndemnându-mă să-mi încalc promisiunea.
Din suita de litanii pe o singură voce, joasă, desprind, ca pe o aripă de porumbel, fragil și pulsatil, poema cu titlu, parcă, de romanță, De ce plângi…, dar care are puritatea, simplitatea și profunzimea apei de izvor din Muntele sfânt al dacilor: Kogaion, totodată are limpezime și adâncime de cântare bizantină, monodică: „nu spun adio/ nu am cum/ nu am cui/ agățat de lacrima cuvântului/ zac pe țărmul unui gând/ speranțe nu mai am/ le-am băut la crâșma de peste drum/ beat de tristețe am plecat înapoi/ pe trup răsăreau alte gânduri/ pe țărm, raci negri/ adunați printre ascuțite stânci/ când mă jucam pe țărm atunci/ uneori adunam scoici/ în palma timpului/ pe tâmplă a rămas/ amprenta unui timp/ ce a fost și a trecut/ la capăt am așezat o icoană/ în țipătul luminii.../ și totuși, de ce plângi…” .
Demne de a fi citate integral sunt poezii precum:
Printre căutări (din care spicuim doar un strop de ceară fierbinte încă, din aripile legendarului Icar: „am întors zările/ în căutarea unui sens/ apoi am coborât în larg/ lung e drumul fără catarg”),
Nimic (care accentuează atmosfera bacoviană, depistabilă și în alte poeme: „doar un clopot mai bate/ mai trece un dric/ apoi nimic”),
Printre frunzele vieții (poem cu final deschis spre cer: „am acoperit trupul rănit cu frunze/ apoi am așteptat/ iertarea sau regăsirea”),
În răstimp („în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp”),
Muguri de lumină, Copilul („o mamă, un copil/ lumină în lumină/ e murmur, e iubire/ un drum spre nemurire”).
Volumul Printre gânduri desculțe include un poem-pamflet, o satiră de virulența celor semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi sau – mai aproape de noi, contemporani până alaltăieri, contemporani în veșnicie - Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor.
Ne referim la Oameni de gunoi, poem creionat într-un soi de monorimă, îngroșând, astfel, contururile portretului satiric și mărindu-i impactul vizual-caricatural: „îmi este greață/ de ăști ratați/ ajunși în funcții mari/ ce stilați, ce manierați/ gunoaie de doi bani/ și voi mă conduceți, mă…/ mă uit la voi/ și caut o latrină ca să vărs/ mirosul emanat de voi/ oameni de gunoi/ da, rafinați de soi/ vă bateți joc/ în fiecare zi de noi/ fiindcă voi sunteți eroi/ ai Iacacui/ azi poți să spui…/ privesc în sus/ oameni importanți/ creați din gunoaie și noroi/ ați ucis tot ce era frumos/ în astă țară/ azi gunoi/ săracii de noi, săracii de voi/ oameni de gunoi” .
Chiar dacă, adesea, pare copleșit de tristețe (fizică și metafizică!) ori învăluit în ceața groasă a dezamăgirii -, Viorel Birtu-Pîrăianu probează, prin această satiră neiertătoare, că nu rămâne nici orb, nici mut în fața spectacolului dezolant al României postdecembriste.
Găsim de cuviință că este absolut obligatoriu să aruncăm fie și numai o fugară ocheadă spre cele două inscripții – asemănătoare celor, în limba zimbro-geților, cioplite de străbunii noștri, de opt-nouă ori milenari, pe fusul și pe furca vieții, pe bățul de oină ori de țurcă, pe stâlpul de poartă din Maramureș, dar și din Gorj, pe Crucea-Pomul Vieții, pe Troița de la răspântii de soartă, de visuri și veac, pe Columna fără sfârșit a lui BRÂNCUȘI țintind crugul ceresc.
Despre acest simbol sacru, Horia Bernea scria cu aplomb: „Semnul crucii este prezent în arta populară românească. Românii ortodocși au vrut să vadă crucea la intersecția drumurilor, să sfințească natura cu ea, ogorul, câmpul, propriul lor trup. (…) Au dorit să trăiască Sfânta Cruce și în sens martiric” .
Aidoma desenelor rupestre, realist-apocrife și simbolurilor tainice, așternute cu fum nemuritor sau scrijelite, măiastru, cu vârful dălților, cuțitelor și ciocanelor de silex, pe plămânii din piatră ai peșterilor, de moșii și strămoșii noștri din pre-istorie -,  Viorel Birtu-Pîrăianu caligrafiază două fusiforme poeme de grația și vitalitatea specifice Păsării de aur ori  Păsărilor în văzDuh (așadar, și în Văz, și în Duh; în  Duh Clarvăzător, Înainte Văzător) ale lui BRÂNCUȘI…
Păsări a căror siluetă celestă a fost copiată, întocmai, de inventatorii rachetelor cosmice, care-l vizitau pe BRÂNCUȘI, în Atelierul din Paris (rue Impasee Ronsin), și se inspirau din IMPONDERABILELE lui…
Să nu uităm că Henri Coandă, consultându-l pe August Rodin, în culmea gloriei (căruia îi era ucenic, în celebra-i școală de sculptură, din care Brâncuși plecase, după numai două-trei luni), a  primit următorul răspuns, atunci când i-a cerut un sfat celebrului artist plastic francez, în fața căruia se prezentase cu câteva machete pentru posibile aparate de zbor cosmic, fusiforme: „Aici, consultă-l pe Brâncuși. El știe mai bine” .
Poetul care, acum 32 de ani, s-a rupt de civilizațiile antice Cârcea, Cârna, Vădastra (din sudul Olteniei) și de metropola binecuvântată, pol de energie pozitivă, despre care BRÂNCUȘI afirma: „Craiova ?... Aici m-am născut, pentru a doua oară” sau „Viața mea a fost un lung șir de miracole -, cel dintâi rămâne Craiova…” - nimeni altul decât Viorel Birtu-Pîrăianu înscrie regal, pe prima și pe ultima manșetă interioară a copertelor volumului său de nestemate lirice două poeme-borne de hotar, care delimitează intrarea, apoi, ieșirea din spațiul sacru al universului poetic.
Primul se cheamă Jocul și ne grăiește astfel: „am două mii de ani/ și o zi,/ deci sunt copil/ pot să mă joc/ cu cine/ cu cine vine/ cu mingea/ cu iubirea/ cu tine/ cu viața/ apoi plec/ m-am supărat/ sau am îmbătrânit”…
Al doilea se intitulează, concluziv, Deci: „ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/ cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi…”
În armonie cu acestea, cităm sobra, calda, dar pătrunzătoarea sinteză-recomandare semnată de editorul Ștefan Doru Dăncuș, pe coperta a IV-a: „Viorel Birtu-Pîrăianu nu ne oferă poeme, ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu a tehnologiilor.” .
Ne întoarcem, pentru cea din urmă oară, la interiorul volumului Printre gânduri desculțe, pentru a remarca faptul că Viorel Birtu-Pîrăianu închide cercurile concentrice ale căutărilor sale ontologice și metafizice - cu valoare indiscutabilă de Hora Soarelui, Hora Dacică – prin poema titrată sec (precum toate celelalte din carte), cu ecou de ciocan aplicat scurt de judecătorul, unic, al instanței de serviciu, Epilog.
A reculegere sună aceste versuri smerite, a impuls, ultim, spre meditație profundă, cu trimitere spre aducerea aminte a sintagmei de punere în gardă, venită din stră-stră-vechime, Memento mori: „am așezat pe masă/ o cană/ pentru cei ce vor veni însetați/ de dincolo/ sau pentru cei ce pleacă/ la drum/ acolo… durerea îmi ardea gândurile/ am pășit înainte/ târziu am înțeles/ mereu am mers înapoi/ nu am atins pragul fericirii/ m-am lovit/ de multe ori de ea/ și am căzut…/ când m-am ridicat/ ea plecase haihui” .
Poza poetului pică, aici, chiar în finalul poemei, într-o romanțiozitate tandră și poate chiar într-un vag narcisism, bine jucat, bine mascat, deoarece pragul fericirii este atins cu fiecare nouă creație. Și e firesc să plece haihui fericirea, care durează, de când e lumea, doar o clipită. Ca o zbatere, fulgurantă, de aripi de fluture mov-auriu… Ori de fluture – orbitor în policromia-i fantastă, faustică – numit, sugestiv, Ochi de Mort…
Încheiem această secvență a demersului nostru analitic, menționând că Viorel Birtu-Pîrăianu nu și-a luat ca model psalmii lui Tudor Arghezi – cel care, conform regretatului hermeneut Ovidiu Ghidirmic, „a schimbat fața poeziei românești și ne-a restituit, prin versurile sale, vigoarea primordială a psalmilor biblici” .
Dar - aidoma liricii luminosului chiriarh-scriitor Bartolomeu Valeriu Anania și a părintelui iconom stavrofor Tudorică Mihalache - și poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este de inspirație religioasă, cu simboluri și motive biblice.
Frizează virtuțile poeziei de notație frustă și seacă, rapidă și înfrigurată ca un dicteu automat -, o poezie densă, de introspecție și (auto)cunoaștere, cu valențe metafizice perceptibile, poezie scrisă de Viorel Birtu-Pîrăianu la cea mai înaltă trăire și tensiune lirică.
Despre celălalt volum, lansat azi, Dialoguri împletite, semnat de același dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, dar împreună cu distinsa doamnă Mariana Tatomir - nimeni alta decât mama Laviniei Pintea Tatomir, doctor în psihologie de notorietate, ființă angelică, înzestrată cu capacități extrasenzoriale de sorginte divină -, se cuvine să evidențiem că este o apariție editorială pe cât de originală, antrenantă și binevenită, pe atât de incitantă, provocatoare și plină de semnificații.
Putem afirma, fără nici un pic de exagerare, că se constituie într-un veritabil canon pe două voci prietene.
Vocea întâi o constituie poemul scris de Viorel Birtu-Pârăianu, pe pagina din stânga a volumului.
Vocea a doua, pe pagina din dreapta: comentariile minuțioase, dar riguroase, sensibile și atente ale doamnei Mariana Tatomir -, pe care nu ne sfiim să le comparăm cu imaginile/ chipurile reverberate la nesfârșit de oglinzile venețiene, magice și binecuvântătoare în apele lor mereu unduitoare. Ca o mare verticală, agățată pe ziduri/ pereți de incintă din palatele noastre maiestuoase. Mare care nu se varsă niciodată, din perete. Deși revarsă zeci, sute de ecouri vizuale, tainice. Oglinzile venețiene - mări verticale, de argint…
Vă propunem, doamnelor și domnilor
– în spiritul lui Dostoievski, Camil Petrescu, Andre Gide și Marcel Proust, al lui Umberto Eco și, mai ales, al Bibliei și al celei mai sintetice anticipări a Enciclopediei Britanice: basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – pe care se întemeiază TOATĂ morala și filozofia lumii care nu-și neagă obârșiile stră-românești (începând cu  Vedele și Upanișade)
– să facem apel la valabilitatea - și pentru cele două volume comentate acum – a câtorva scânteieri ale Titanului din Bulzești: Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder, care, într-un Extemporal despre mine, la un Seminar de dramaturgie și teatrologie de prin 1981, de la Deva, mărturisea în stilu-i inconfundabil: „E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate”.
În toate volumele de poezie ale lui Viorel Birtu-Pîrăianu, ca și în canonul cu doamna Mariana Tatomir, descoperim, volens-nolens, o doză mare de neliniște, un vuiet de întrebări…
Visuri în vuietul vremii a publicat Alexandru Philippide în 1939, conjugate cu Monolog în Babilon în 1967– titluri de cărți percutante ale altui mare poet român, demn de Premiul Nobel.
Punem punct frumoasei noastre călătorii prin tărâmul cuvintelor magice reliefând că fiecare familie și comunitate poartă în sine, din vremuri imemoriale, un egregor – lamură și însemn heraldic, „existență energetică, informațională și conceptuală ce reprezintă emanația unei colectivități” (Ioan Toroican).
Dacă Franța are ca egregor cocoșul, iar Rusia – ursul, România este unica țară din lume al cărei egregor este Sfânta Cruce, care „adăpostește în el toată istoria acestui teritoriu, încă de la apariția primelor forme de viață terestră” , purtând în sine toate trăirile locuitorilor acestei părți de planetă, și bune, și mai puțin bune” - afirmă același inițiat în Legile Belagine/ Legile Frumoase, create de Zamolxe în zarea anilor 1.440 înainte de Hristos, preluate și ridicate la rangul epocii sale de Zalmoxe, la 550-555 î. H. însușite apoi de Hristos, care a precizat: Nu am venit să stric, ci să plinesc/ să împlinesc… (după ce, anterior, Moise spărsese tablele cu aceste legi, pe care le primise prin revelație divină) .
Detaliile de mai sus pot arunca o lumină inedită, din ce în ce mai strălucitoare, asupra descifrării imboldurilor tainice grație cărora neamul nostru românesc, asemenea Moșilor și Strămoșilor noștri din pre-istorie, crede în cruce, își face semnul crucii, cerând astfel ajutorul Tatălui ceresc, Sfântului Duh și lui Hristos  – Calea, Adevărul și Viața.
Preotul Birtu din comuna Valea Stanciului (Dolj), tatăl pruncului Viorel, și prea buna Mamă a viitorului autor al celor 20 de volume de versuri, disecat aici, trăiesc în și prin universul liric al vlăstarului lor, în care – dincolo de întrebări și îndoieli, dincolo de angoase și de întrebări – Crucea constituie laitmotiv întemeietor și semn de mântuire, recurs – totdeauna izbăvitor - la obârșii și gest identitar, inconfundabil.
Finalmente, te îndemn, soră și frate întru Lumină: Cunoaște-te pe tine însăți/ însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu! Doamne, ajută!
Doamne, îți mulțumim, pentru tot și pentru toate.
Dan Lupescu (Craiova)

DE UNDEVA TREBUIE SĂ APARĂ GEOMETRIA IDEII!
Fără îndoială, e chiar îndeobşte ştiut, că nu există o singură geometrie, avem de-a face cu conceptul transpus prin puterea minţii în construcţii greu de imaginat şi care pot duce efectiv la infinit. În perspectiva extrafizică, acolo unde înţelesul remodelează după bunul plac absolut toate formele, avem parte de puritatea libertăţii, cea care există.
Atunci când abordează complexitatea geometriei în sine, Nicolae Vălăreanu Sârbu în mod perfect conştient îndepărtează oricare urmă de limitare, evident că tema se pluralizează, iar aplicabilitatea şi mai departe adresabilitatea nu au decât cel mult tangent de-a face cu imediatul înconjurător. Sunt astfel „Geometriile spaţiului” subînţeles dedicate interiorului fiinţei.
Expresia care aprofundează cel mai bine ideatic întreaga trăire umană, în toate direcţiile imaginative, am considerat dintotdeauna că este aceea oferită de poezie. Deşi întrebarea ’de ce’ ar putea fi retorică, un răspuns se află oricând la îndemână; simplu de tot: doar astfel interpretarea a ceea ce este sau ar putea fi, îşi alege orizonturile nemarcate, pe care le consideră de cuviinţă.
Dacă aparent s-ar putea crede că e previzibilă ca necesară pentru a nu ne pierde indefinit cu zborul, o oarecare ancorare fie ea în real ori ireal, aceasta este doar facultativă, destul de rar întâlnită. De câte ori, adică tot timpul, poetul îşi asumă riscul creaţiei, se redescoperă, se reinventează dar rămâne totuşi printre noi. Viu fiind. Acolo unde se află necondiţionat… „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/ sunetele unor cântece false/ ori zvonuri fără noimă.// Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor/ şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/ din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/ filonul care umple golul cu adevăr.// Astfel mă îndepărtez de letargia iernatică/ ca de o gheaţă alunecoasă/ pe care îţi poţi rupe pornirea cea bună/ ce lasă-n urmă sechele/ şi o noapte cu cerul acoperit.// Caută alături de mine calea pe care poţi să visezi/ şi să crezi în viitor.” (Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor).
Există oare o ’tehnologie a poeziei’? eu unul am tot insistat în obţinerea unui răspuns cât ar fi el de paralel cu logica elementară. Pare-se însă că doar lăsarea în deplinătatea simţurilor poate fi explicaţia acestei stări care ne petrece şi se petrece, însoţindu-ne prin răsărituri amiezi apusuri iar noaptea nu rarerori fiind şi visul tot o accepţiune, involuntară desigur, a ceea ce înseamnă poezia ca metamorfoză a sufletului. Spune astfel poetul… „Nu spune nimic”: „Sub cutele minţii se ascunde norocul/ nici nu trebuie căutat/ se zămisleşte ca un izvor fermecat/ unde nimeni nu bănuieşte ceva.// Nu spune nimic/ de la naştere sunt învăţat să aştept/ marea scânteie/ ce aprinde focul viu al vieţii/ cu amnarul dragostei.// Nu-ţi lăsa gândurile-n cuvinte/ care nu desenează cerul pe aripi.// Norocul nu se aşteaptă, el vine/ odată cu sufletul ce se înalţă/ şi Dumnezeu îl scapă din palme/ pe creştetul tău.”
Într-o mare clipă de adevăr, incipientă în aranjamentul cărţii, avem parte de destăinuire, de descifrare, de deschiderea unei taine necuprinse… „Îmbrăcat în haina ponosită a poeziei,/ femeile mă compătimeau din ochi,/ îmi împărţeau scurte surâsuri/ şi mergeau la dans exuberante,/ se ofuscau la orice aluzie critică,/ mă urmăreau ca pe un vânat scăpat din vedere/ şi trăgeau cu gloanţe oarbe în cine nu te aşteptai// Stăteam la cozile căutătorilor de fericire/ prinzând în ultima clipă o ruginită/ care-mi bătea la uşa încrederii/ c-un plus de nostalgie alunecoasă.// Timpul pentru mine lăsa gândul hoinar,/ dorinţa depăşirii marginilor încreţite.// Pot să înving repede singurătatea/ cu iubitoarele de discuţii contorsionate/ în funcţie de relieful abilităţii lor/ care nu se lasă convins dintr-o dată,/ dar şi când se lasă nu obosesc niciodată/ să te introducă în fără de cuvintele visării/ încât te podidesc versurile.” (Stăteam la cozile căutătorilor de fericire).
Aţi văzut poet care să nu fie îndrăgostit? Eu nu; mai mult, o fi vreo dovadă de frivolitate, dar obişnuiesc să mă îndrăgostesc tot la două minute, asta îmi spuneau deunăzi unii prieteni. La Nicolae Vălăreanu Sârbu, dragostea e o stare perpetuă, din care nu mai iese nicicând chiar dacă prin absurd ar vrea, atunci când, şi adesea se întâmplă, doare! Iar imaginea acestei veşnicii este cea mai înaltă treaptă a autocunoaşterii transpuse în cea dintâi şi vulcanica sa dragoste, aceea care învinge la nevoie un întreg noian de singurătăţi. Adică: Poezia!
Daniel Marian (Deva)
 
ATELIER
BRĂILA DE ALTĂDATĂ
Te salut, oraş albastru, rătăcit prin mahalale
cu căsuţe pricăjite şi cu multe haimanale,
cu fete dulci ca aguda,visătoare, care speră
să sară într-o zi gardul „dincolo de barieră”,
c-o veni un prinţ din basme, curajos, să le răpească,
să le scape de noroaie şi dojana părintească,
să le ducă-n altă lume. Şi, de nu o fi să fie,
vor găsi o altă cale să scape de sărăcie.
Că nici Chira Chiralina, Neranţula sau o alta,
n-au avut parte de bine, să le schimbe-n vise soarta!
Mai vorbeau ele acolo şi despre tanti Elvira,
c-ar fi acceptat, probabil, acel joc plătit cu lira.
Doar Codin asculta sceptic nesfârşitele taclale...
Te salut, oraş albastru, rătăcit prin mahalale!
 
Te salut, oraş legendă, care n-ai pierit în foc,
Pe când Ştefan Voievodul mi te-a mistuit pe loc,
Supărat, s-a spus, că turcii te făcuseră raia
Şi te-au stăpânit ani mulţi! Vreo trei sute şi ceva!
S-a aflat că supărarea avea şi altă pricină,
Cu povestea de iubire pentru frumoasa Călţună,
Cu ochi primeniţi de rouă şi cu buze dulci de fragă,
Darnică în mângâieri şi mereu pusă pe şagă,
Încât a făcut şi-un fiu, numai bun de-ncoronat,
Dar boierii brăileni nu l-au vrut şi-au refuzat,
Certându-l pe Voievod cu scrisoare şi dojană,
Cum Călţuna să devină în Moldova, de vrea, Doamnă,
Iar pe Mircea, Domn să-l facă, tot acolo, la soroc.
Te salut, oraş legendă, care n-ai pierit în foc!
 
Te salut, oraş al muzei, cu poeţi visând că-s zei,
Fredonând valsul celebru sub parfum galben de tei,
Cu trăsuri şi vizitii, şfichiuind caii în spume,
Când suave demoazele lunecau priviri spre lume
Peste evantaiul galeş, legănat cu gest pripit
Şi clipeau uşor din gene a chemare şi alint.
Câte-un dandy cu joben şi cu rime dulci în plete
Făcea versuri înfocate şi le trimitea bilete,
Cerând doar o întâlnire, seara, în Grădina mare,
Să-şi declare cald amorul, să le fure-o sărutare.
Luna dormea peste ramuri, stele păreau aţipite...
Parc-am fost şi eu pe-acolo, printre şoapte rătăcite
Şi-o flaşnetă tânguită se auzea pe alei...
Te salut, oraş al muzei, cu poeţi visând că-s zei!
 
Te salut, oraş părinte, care ne primeşti pe toţi,
C-am plecat la tinereţe şi ne-am întors cu nepoţi.
Cât am colindat prin lume după fală şi averi,
Am mai rătăcit cărarea printre zile cu poveri,
Dar păstram în gândul nostru toate câte le-am lăsat:
Pomii plini de amintire şi săruturi pe-nserat,
Străzi cu liliac în floare, zâmbitor peste ulucă
Şi vapoare călătoare, sunând grav chemări de ducă.
Ramuri de salcâm bălaie şi parfum suav de tei,
Însoţind zborul de păsări şi Dunărea-n drumul ei.
Case-nalte cu frontoane şi cu taine de stafii,
Ce ne-au ars închipuirea de pe când eram copii...
Toate le păstrezi intacte, ocrotindu-le cum poţi.
Te salut, oraş părinte, care ne primeşti pe toţi!
Lucia Pătraşcu (Brăila)

FILO D`ERBA
Silenzio e quiete,
un esile filo d'erba
calpestato e
inumidito di rugiada
riemerge illuminato da
fioche stelle
per poi abbracciare
l'agata d'infinite cifre ineffabili e
concentriche..
L'aere schiva
d'un solo refolo
pare destar l'attenzione
del sasso che ottunde
l'esile filo d'erba
a suo modo già
piegato dal pathos...
e richiama la lentezza.
 
FIR DE IARBĂ
Tăcere și liniște,
un firav fir de iarbă
călcat și
umezit de rouă
reapare luminat de
slabe stele
ca să îmbrățișeze apoi
agatul infinitelor cifre inefabile și
concentrice...
Aerul sfios
al unei singure adieri
pare s-atragă atenția
pietrei care teșește
firavul fir de iarbă
oricum deja
strivit de patos...
și evocă lentoarea.
 
IL RITORNO
Il gioco delle folaghe
rapite dal cobalto
ed ali d'onde...
dissolta la polvere
in clessidra,
delle cornici son liberi i quadri...
Folletti sbucano curiosi
tra il miele degli insetti
proliferano i soli
e candide vesti,
gocce evanescenti al tatto,
piane di rose galliche,
libellule che da un piatto
sciolgon di due parentesi
il laccio...
 
rallenta - disse -
meta più non esiste,
libera ogni idea pavida,
in che consiste
se la vita, vedi, non ha fine.
 
ÎNTOARCEREA
Jocul lișițelor
furate de cobalt
și aripi de valuri...
dizolvată pulberea
în clepsidră,
de rame sunt libere tablourile...
Spiriduși ies curioși
între mierea insectelor
proliferează sorii
și haine candide,
picături evanescente la tact,
câmpii de răsuri,
libelule care pe o farfurie
desfac de două paranteze
lațul...
 
încetinește - zise -
țintă nu mai există,
părăsește fiecare idee temătoare,
în ce constă
dacă viața, vezi, n-are sfârșit.
 
PROSPERO
Dietro le quinte
disquisiva Prospero
braccato
dal tempo-marea,
oracoli di sinapsi,
tenda di broccato
nella schiuma nera
sublimata
da petali di fiori di tè;
quali argomenti ancora
al fumo dei tombini,
la madre ripeteva la lezione
ed io a occhi aperti...
Quand'ogni incanto viene spezzato
spegni la candela,
non è mai troppo tardi
per chieder riparo
all'indulgenza soltanto.
 
PROSPERO
În culise
diserta Prospero
hăituit
de timpul-maree,
oracole de sinapse,
cort de brocart
în spuma neagră
sublimată
de către petale de flori de ceai;
și ce mai argumente
la aburul gurilor de canal,
mama repeta lecția
și eu cu ochii deschiși...
Când fiecare vrajă e ruptă
stinge lumânarea,
nu e niciodată prea târziu
pentru a-i cere adăpost
indulgenței doar.
 
BASSO PROFILO
Mi muovo quasi strisciando
sulle ecchimosi
ritratte del tempo
che il tempo risparmia...
dal ponte della Baghdad Oil
osservo la Pangea
tanto agognata
e nel mio sentiero a metà
temo il ritorno
senza anestesia...
terra di mezzo questo fare da bambino,
ho scelto di restare
e l'infanzia si palesa
da un gessetto, dita scavate
- il maestro
che indicava la lavagna della vita.
 
ATITUDINE REZERVATĂ
Mă mișc aproape târându-mă
peste echimozele
retrase ale timpului
pe care timpul le cruță...
din podul de la Baghdad Oil
observ Pangea
mult dorită
și la jumătatea cărării mele
mă tem de întoarcere
fără anestezie...
pământ de mijloc atitudinea aceasta de copil,
am ales să rămân
și copilăria se arată
de la o cretă, degete istovite
- maestrul
care indica tabla vieții.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

CURĂŢENIA DE SÂMBĂTĂ
sâmbăta – bunica mea făcea
curăţenie – în casa veche – şi
fără să-mi dau seama
cum – începeau să dispară – rând pe rând şi
unul după altul – o
mulţime de lucruri şi contururi
inutile: rămânea
casa curată şi
luminată (...de parcă n-ar fi fost niciodată
veche...) – precum
Potirul Domnului
 
cum dispăreau acele
multe lucruri – contururi de
inutile lucruri? – uite
aşa: pur şi simplu – nu se mai
zăreau – nicicum – nici dacă ţi-ai fi
cumpărat o lunetă să le redescoperi şi să le
pipăi - formele şi
încheieturile
 
...de cum începea noua
săptămână – începeau
iarăşi – să se arate – pe rând – unul câte
unul – lucrurile dispărute
sâmbăta - până când umpleau – iarăşi
casa de vechime şi de praf şi de
pânze de păianjen
milenare – şi – mai ales – de
inutile – împovărătoare
contururi
 
apoi – iar venea sâmbăta
luminării şi curăţeniei şi – mai cu seamă – a
dispariţiilor...
 
...eu voi muri
sâmbăta – după care
iar mă voi murdări şi
pângări cu
existenţă şi contururi şi
vechime – într-o
oarecare luni – de după
curăţenie...
 
aş dori să fie veşnic - pentru
mine cel dispărut
sâmbătă: să nu mai
curgă – cu spume de
zoaie – celelalte
inutile zile...
 
atunci abia – voi sta cu faţa-n sus – către
cerul străbunilor – liniştit şi deplin
împăcat cu
Dumnezeul meu
 
TOAMNA ÎN PĂDURE
vii cu dar împărătesc şi cu odoare
vii cu sfântul aur al măririi din Culoare
vii cu Crist  -  Frumosul care doare
precum cântul îngerilor sus – în rai
cari spre Duh aprinde orice strai
 
păsările-îngeri – toate – de pe-aici
dăruiescu-ne pân' şi-ultima suflare
pitulate-n ramuri – gătite-n stihare...
...şi privim – înfriguraţi şi tot mai mici
spre comorile ascunse-adânc în soare...
 
m-a lovit în inimă lumina – la hotar
m-a lovit cu dorul străvederii
dispărea-voi – mistic – l-al pădurii-altar
 
când bătea-va-n ceruri ceasul serii...
...şi voi lua cu mine – mărturii de har
în Călătoria Mare – stihuri stârnind jar...
 
RIGORILE TOAMNEI
toate comorile sfinte-ale toamnei
Lacrima-n chip de Frumos n-or plăti
...zeii-copaci – gălbejiţii prigoanei...
din scorbura cerului – călăii-or boci
 
au venit epopei pân' la Poarta Măririi
nevrednice-aflate – se-azvârl în oceane
chivere-şi sparg Cavaleri Tăinuirii
turnirul e-al pulberii – fade şi vane
 
păguboase năluci se tot ţin după mine
de piei despuiat – mă aprind colo-n candeli
coşmar indigest – nici din hronici nu vine
 
vreun înger – ori foc orbitor de arhangheli...
...suporţi rigorile toamnei celeste:
vei ucide istòrii – mai sus de-orice creste...
 
TOAMNA – ÎN RITM DE VALS
în ritm de vals – rotind văzduhu-n vrăji
cad ploi de sateliţi îngălbeniţi:
frunzele – tot mai distilate străji
palat-copacii-i părăsesc – zbârciţi
 
o – nu sunt frunze – duhuri sunt de oaze
cu tifla dând – înscriu în aer fraze
s-aştern ocean de galben peste drumuri
din superbia lumii au rămas doar fumuri
 
iar eu – califul – iau pocal de raze
şi beau dintr-însul muzici şi extaze
eu nu mai ştiu furtuni – ci numai rai
 
prin umbra-mi trec nălucile de cai...
...între atâtea turnuri şi comori
ţi-e lene să trăieşti – dar şi să mori...
 
TREC PRIN VĂZDUHUL LIMPEDE-CLEŞTAR
trec prin văzduhul limpede-cleştar
(lucruri se văd  din ce în ce mai rar...)
năluci de epopei şi de eroi
trec raze – sânge – sfinţi – dar mai ales - gunoi...
 
atâta-i trebuie-unui înger pân' să vină
zburătăcind – biet orb – din vină-n altă vină
încât toţi crinii-adorm – veghind cavou de sori
astfel trezind spre somnuri aspre alte flori
 
voi fi pârâşul astei lumi clocite
şi-am să m-arăt cernit în ceruri bătucite
căci vreau a-i zicere – mâhnit - lui Crist:
 
văzutu-i - tot - zidit de-un cabotin – nu-Artist...
...dar Crist mă ia de mâna-mi întomnată
tăiem în mers - acum - un colţ întreg din hartă:
 
da – desluşit se vede târzia vinovată
căci vara-primăvara-s titani - dar altădată...
 
NU FI MÂHNIT
nu fi mâhnit – căci trecerea e lege
nescrisă-n cărţi – ci-n lebede betege
murit-au rege şi-un călău de flori
...frumoase crâng – tu cu minuni mă dori...
 
e-atât de blândă frumuseţea morţii
cât de stângaci se mişcă mâna sorţii
la mine vin cu jalbe în priviri
nu mii de lumi – ci mii de fericiri
 
nu-i toamnă – ci-i o scară către cer
fuşteii ard amurguri în eter
nu mai clintiţi vreo pasăre-n tablou:
 
şi-n stele – şi-n visări – e totul nou...
...am mai rămas la masă eu şi Dumnezeu:
vrea să pornim alt joc – dar eu L-amân – mereu...
 
VOI PĂRĂSI O LUME DE PĂDUCHI
voi părăsi o lume de păduchi
ce sug şi sug şi nu le mai ajunge
m-am fost suit pe ale zării muchi
şi nu mă vede nimeni – să m-alunge
 
da – cel ce nu-i păduche-i nevăzut
acoperit de scârba-i ca de-un scut
el n-are semeni – nici părinţi – nici fraţi
iar de pretinde că e om – urlaţi
 
voi născociţi averi – nimic n-aveţi
nici suflet – nici contururi de vânzare
la grădinar voi vindeţi castraveţi
 
doar în gunoi l-aflaţi pe cel mai mare...
...sătul de-atâtea slinoşenii care curg
decid: cu pumnii înainte – trec de-amurg
 
AVERTISMENT CĂTRE BANDIŢII CE VIN SPRE PATRIE
suntem o rasă care nu uită nicicând
suntem puţini – prăpădu-l facem mare
stàfii de spini – când patria-ajuns-a de comând
înfigem ghimpii-n dùşman – cu turbare
 
ne strecurăm ca şerpii – în firide
încolăcim ospăţul 'naltei crime:
când ne-azvârlim veninul de aspide
rămân din voi cenuşi – goale de rime
 
nu vă jucaţi cu focul – rânjind trufaşii dinţi
veţi fi cu toţii scrum – bandiţii de hotare
toţi lacom avântaţii pe pământ de sfinţi
 
vor fi-ngropaţi ca pulberi – lungi şi-amare...
...iar noi hălădui-vom în vecii de-altare
gustând cu zeii-fraţi ambroziile rare...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ZILE DE VARĂ
La începutul lunii iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.
În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut.
- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?
În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat.
Domnul Albu a înţeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puţin, eventual să doarmă.
Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie.
Se mobilizaseră cu toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.
Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra butucii de la poartă până în magazie.
Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime.
- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana. 
- Sigur că mai poţi!
-  Am transpirat şi aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?
Ion muncea cu spor. Ana abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport.
- Ioane, ştiu că eşti puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi pensionară de câţiva ani buni.
- Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!
Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii.
Cei doi bărbaţi s-au aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi. În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte cu smântână.
Fiindcă toţi erau obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate.
Ion a rămas în curte, pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi.
- Mai sunt vreo şapte roabe! spune la un moment dat Ion.
S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie.
Era cald, obosiseră... Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină apă minerală, apoi a plecat.
În mijlocul curţii rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru. Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului. Era prea obosită.
A doua zi, de dimineaţă, Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la 11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent.
Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise.
Când s-a trezit, nu se simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mişcare o deranja.
Câteva tunete au trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.
A ieşit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.
A dus un sac cu rumeguş. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte.
Trenul a sosit cu întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul cernut şi a fugit în casă.
A început să picure şi de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina.
Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puţin de o jumătate de oră. 
Ana a ieşit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă, apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.
Femeia ieşi în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.
În mai puţin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în magazie.
- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.
- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.
Ana intră în casă şi porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei. 
În acea seară nu a mai ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude şi prieteni.
Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa următoare!
Maria Tirenescu, (Cugir – Alba)

PRIVESC DE PE NORUL DE FUM ALB
Las trecutul dar nu-l scap din vedere
nu mă culc pe-o ureche,
 
stau și privesc de pe norul de fum alb
pofta desfășurării unor evenimente,
totul depinde de cunoașterea lor
de implicarea în ceea ce facem.
 
Intră și tu în joc
în aripa mea de zbatere,
rămâne lipită de coaja gândului
încrederea în adevăr
și nu-i cunosc gustul.
 
Tu știi cum încerc imposibilul,
dau din coate și mă prefac victorios,
lupta cu pereții nopții
nu se lasă stăvilită.
 
BOLNAVI DE MĂREŢIE
Din mâinile tale se înalță coloane de piatră
lei sălbatici privesc de pe capiteluri
întinderea pe care se sprijină cerul
 
bolnavi de măreție
pierd cruzimea de fiară, sunt un simbol
a ceea ce omul vrea să îmbrace
pentru a deveni un mic Dumnezeu.
 
Nu cred că există altă viață
nici nu-mi închipui
morții învie numai în libera credință
care nu cere dovezi.
 
TE AŞTEPT ÎN GĂRILE TIMPULUI
Trec prin pădurile dese spre izvoarele norocului,
copacii prind în coroane de foc bolta cu stele,
tabloul agățat de pereții la orizont
respiră aerul sidefat al dimineții.
 
Trăirile luminate-n adâncul silabelor
din visele măcinate de morile de vânt
se ascund în cuvinte înflorite-n salcâmi,
parfumul dulceag se ridică din văi.
 
Primăvara se lasă îmbrățișată de drumuri,
acoperă inimile cu adieri de vânt,
ochii tăi se zbat în orbite,
fotografiază lumea în culori aprinse,
eu mai degrabă îi privesc și sper.
 
Prin gânduri trec trenuri inexistente,
te aștept în gările timpului
acolo unde odihnește și Dumnezeu
cu dorința de iertare.
 
Mă împac cu mine, beau vinul său
și mă scald în liniștea apusului,
cade înserarea peste fântânile dorului,
mă rup de urmele trecutului
cu o rugă în liniștea durută-n suflet,
pictez chipul tău în culorile mării
care mă lasă la țărm.
 
CERUL RĂSTURNAT
Imaginea cerului răsturnat în apă
în care mi-am turnat gândurile, să le văd
cu despărţirile de trup cu tot
mă fac să uit de unde răsar stelele.
 
În palme amestec prezentul cu trecutul,
le las săpate în primăvara la care lucrez,
pun seminţele să-mi rodească viitorul
şi stau la umbra poeziei cu o hârtie albă
în care să-mi împachetezi sufletul.
 
TE ÎNCHIZI ÎN EMOŢII
Frământ cuvintele ca pe o cocă de pâine,
cresc în ochii mei şi dospesc frumos,
nu-mi spun tot ce trebuie.
 
Noapte de noapte cu stele cu tot
mă bântuie întrebările,
m-am întors din înţelesul curbat
a ceea ce nu se pricepe uşor.
 
În memorie casetele gândurilor viitoare
aşteaptă să fie deschise,
o ambiţie se naşte din senin
purtată de zâmbetul jucăuş al fetelor.
 
Pereţii zilei de mâine răsuflă uşuraţi,
vânătoarea de fluturi a încetat,
pe sânul tău s-a aşezat un ochi de păun,
eu îl privesc şi nu se mişcă,
savurează mirosul.
 
Te închizi în emoţii,
nu ştii cum să ţii picioarele,
îmi urcă ochii mai sus de genunchi,
te temi de ceva,
mă tem de altceva
şi ne împăcăm din priviri.
 
ÎMPART CU VOI TIMPUL
Mi-am întors capul pe linia dreaptă
fără să ştiu că n-am voie,
trebuie să privesc numai înainte
altfel mă cuprinde teama
şi văd ce nu-i de văzut.
 
Gândurile celorlaţi au aripi şi ele
aşa cum cred că şi ale mele au,
mă mănâncă palmele şi ceva nu-i bine
banii dacă-i am, sunt o sărăcie a spiritului
dacă nu, un târâş de reptilă prin viaţă.
 
Împart cu voi cei care mă ştiţi timpul,
fiecare ascundeţi câte o taină,
nu mă las nici eu cercetat,
încerc să opresc vântul cu păsările
care-mi ciugulesc destinul din palme
şi nu mă ajută nimeni.
Trupul fuge de mine
 
A fost o umbră vâscoasă și curgătoare
întoarsă din drum,
am rămas cu fața la peretele zilei de ieri
unde liniștea e pătrunsă de dureri
și nu există nicio teamă de singurătate
înțelesul cuvintelor se pierde prin hârtiile albe.
 
Am încercat să ascund ceea ce cred important
și asta nu se poate,
vreu să mă exprim direct, cu bucurie
încât să mi se înece orice suferință
în sângele inimii cu mușchii de sticlă.
Trupul fuge de mine, alerg după el
mai repede decât moartea și nu vede nimeni.
 
Bulversat de la o îndoială la alta de adevăr
am rămas cu ochii peste tot și nicăieri,
de mă tem de mine.
 
Împătimit de cuvinte cu tăiș ascuțit
intenționez să mă apăr cu ele
de rău voitori.
 
O ușe s-a deschis și am văzut înăuntru,
dar nu am curajul să intru
aștept timpul să-mi facă vînt.
Aştept
 
Noaptea mea este egală cu noaptea ta
ne acoperă pe amândoi,
pe câmpul de luptă dintre viață și moarte,
curge cu o aroganță umbroasă.
 
Luceafărul căzut lângă o fântână
își toarnă apă-n cap,
apoi se lasă furat de inălțimi și pornește
prin tunelul singurătății albastre.
 
Nesfârșitul spiral al drumului început
face inimile să viseze,
stau și-i privesc sclipirea rece,
mă dezbrac de admirația hainelor răcoroase
și trupul tău e de stafie albă
viclean și jucăuș prin aer.
 
Dimineața ne trezește cu bătăi în geam,
masa se mută din loc la fereastră,
între mine și tine curge un izvor
pe care îl aud șipotind și aștept,
aștept ochii tăi să-mi spună
ce facem cu primăvara.
 
MI-E MULT MAI SIMPLU
Până să-mi depășesc limitele, nu e mult
tu nu crezi că pot,
nu am nevoie decât de liniște.
Primăvara asta este propice
și tu știi
că nu mă lovesc de margini necunoscute,
am în sânge răbdarea și imboldul oportun
ce nu dispar.
 
Deschid porți chiar când sunt încuiate,
trec fără să las urmele să vorbească
îmbrac hainele nopții și ziua la amiază
fără să fiu bolnav,
dar totul se poate desfășura altfel
când tu vrei altceva.
 
Mi-e mult mai simplu
să-ți pun iubirea în cuie la perete,
să o răstignești singură seara
atunci când nu mă privești drept în ochi
și plec robit de-un dor nemărginit.
 
PRIMĂVARA-MI SEAMĂNĂ-N GÂNDURI
Cine-mi adaugă primăvara pe umeri,
știe cum o vindec de resemnări
și împart cu ea tot ce am agonisit în iarnă,
port în inimă, în ochi și-n piele,
rămășițele unor magice iubiri
care înfloresc odată cu pomii,
capătă seva de pământ reavăn,
de suflet înfrunzit.
 
Primăvara-mi seamănă-n gânduri
dorințele purtate–n buzunare, semințele
de sub coaja acestei lumi în germinație
și nu se întâmplă nimic necurat ori obscur.
 
Mă caut în ceea ce nu pot să mai fiu,
în minunea fiecărei frăgezimi de lujer,
în cântul păsărilor năvalnic de bucurie
și nu găsesc simbolul cuvintelor potrivite.
 
Oricum cine-mi adaugă primăvara-n priviri
știe că ochiul nu mă înșală
și o trăiesc cu trupul înmiresmat.
 
ÎN ORAŞE DE NORI
Îmi închid tăcerile-n casă,
cobor scările şi-mi fac drum spre viitor,
mă aşteaptă tronsoane de necunoscut
cu orizonturi înălţate din ape.
 
Gândurile nu mă lasă singur şi ascult,
drumurile mă cheamă din copilărie
în oraşe de nori fugari
în care mă dezbrac de amintiri
şi locuiesc în cuvinte.
 
Însoţeşte-mă la micile plăceri
rupte din calendarul de zi,
mă las înflorit de atingerile-ţi calde
ca într-o noapte se sânziene.
 
ÎN REST TOTU-I NORMAL
Când sunt păcălit
mă simt atins în ceea ce nu se vede,
în rest totu-i normal,
nu lovesc în cei ce sunt altfel.
 
Nu întrec măsura,
nimic nu mă face să dau din mine
ura ce m-a bântuit cândva.
 
Ce se integrează-n credinţă
rămâne-n suflet ca un dat,
niciodată n-am să mă dezic.
 
Iubirea se-nfiripă într-un contur,
un cerc din care nu pot scăpa uşor,
o păstrez numai pentru mine,
e o comoară care se fură
fără să ştiu.
 
E ca o floare ce se ofileşte
când n-am grije şi vremea-i potrivnică,
o văd cum se pierde
şi n-am ce să-i fac.
 
Nu aştept să se întâmple,
întreţin flacăra când arde,
scriu poeme lângă foc
ţi le ofer să le cânti.
 
Nopţile-şi aprind stelele,
sub ele oraşul ne primeşte
cu vechile iubiri.
 
URME NEŞTERSE
Întunericul din mine s-a scurs,
în trupul cu sângele celui întors din uitare
se nasc alte îzbânzi.
 
În memorie sunt setate legături de viaţă,
gândurile trec pragurile impuse,
în urma lor se deschid ferestrele.
 
Intră aerul proaspăt al dimineţii.
 
Clipele îşi caută echilibrul la înălţime,
pe pământ zilele îşi rod unghiile în aşteptare.
 
În camerele goale se mută tăcerea,
citesc în oglinzi temerea de un neprevăzut lacom,
răsfoiesc trecutul din paginile galbene
până se înserează pereţii
şi icoanele clipesc din ochii luminoşi
cu lacrimi mirositoare a mir.
 
Se strâng iubirile din amintiri
în bucle de timp
care rămân înduioşate pe loc
urme neşterse.
 
TU NU ŞTII
N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde de frumoși.
 
Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când cerul cade-n iureș peste flori,
De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.
 
Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.
 
În grădinile cu mere date-n pârg,
N-am să te las să nu proptim un trunchi
Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.
 
Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Noaptea albă-i proprietăreasă.
 
LA PORŢILE ORAŞULUI
Mă caut pe unde n-am fost niciodată,
nu știu să-mi găsesc în altă parte rădăcini,
rămân în colțul ignorat al acestei lumi,
să mă vindec de toate furturile celor veniți pe cai mari.
 
Orașul îndrăgostit își plimbă străzile
pe sub balcoanele pline de flori,
nicio iluzie,
doar încredere și voință,
niciun scenariu nu-i benefic, nici adevărat,
doar amenințări fățișe.
 
La porțile orașului grăbit în viitor
bat saltimbanci și oameni de bine,
semănătorii de vrajbă vor fi luați de furtună
își vor găsi cerul în mocirla vremii
fără urme de stele.
 
AUD ŞI VĂD TOT CE NU SPUI
Dintre toate întâmplările pe care nu le uit
tu ești cea mai aproape
și crezi că așa este normal,
nopțile nu sunt albastre, nici de mătase,
ci întunericul din noi.
 
Dragostea noastră a prins flăcări
și arde cu focul din inimi
nu știu dacă se va stinge, poate niciodată,
tu crezi asta.
 
Eu aud și văd ce nu spui,
dacă n-ar fi podurile de trecut peste neant
aș rămâne în ochii tăi
un copac cu rădăcinile-n cer
și ramurile pe pământ.
 
DRAGOSTEA MEA CÂT UN POEM
Tu nu știi
și nici aceste cuvinte scrise
în care-mi tremură sufletul,
nu spun cum se strâng dorințele la mai mulți
în sângele meu.
 
În stabilirea echilibrului
mâinile le așez pe capul fiecăruia,
este o mângîiere
pentru ceea ce nu am putut să fac mai mult.
 
Iertarea-mi stă în genunchi,
iese din adâncul inimii întreagă
ca un fruct,
și-l pun pe masa voastră
să-l împărțiți frățește.
 
Nu am nimic altceva mai de preț
decât dragostea mea cât un poem.
 
ÎN CASA SPAŢIOASĂ ŞI PUSTIE
Se înserase în priviri
în casa spaţioasă şi pustie
cu pereţii de sticlă, femeia se spovedea la lună
pentru umbra singurătăţii ce-i nesocotea frumuseţea
şi se lăsa sedusă de luceafăr.
 
Era o domniţă modernă cu dresingul plin
şi cu sufletul topit în linişte,
aştepta cu braţele-n aer să se deschidă norii,
să treacă desculţă şi goală într-o altă lume
în care să-şi dăruiască preaplinul
împlinirii în dragoste şi suferinţă.
 
Luceafărul o ademenea cu raze de nichel
nu mai putea suporta înstrăinarea
şi adormea cu gândul la un făt frumos real
care nu mai venea.
 
CAUT MAI DEPARTE LUMINA
Când am părăsit pe cel care am fost
nimeni nu s-a împotrivit,
crucea mi-am luat-o cu mine pe umăr
să nu moară nimeni nevinovat
şi o vreme n-a murit.
Apoi au murit câţiva care se aşteptau,
nu-şi mai puteau duce crucea, erau bătrâni,
nu m-am întors să văd ce şi cum.
A trecut peste mine tăvălugul anilor cu urme cu tot,
mă strigă-n memorie toţi cei care i-am lăsat acasă
şi mi se lasă o ceaţă pe ochi de dor.
Sunt un altul acum, cu alte drumuri în picioare,
nu înţeleg funiile care mă trag înapoi
şi nici dacă greşesc distanţa faţă de orizont,
oricum sunt legat ca fiecare de un destin
ca trupul de suflet
şi nu pot sparge tiparul în care-s turnat
cu întunericul din care vin,
caut mai departe lumina.
 
OAMENII NU MĂ ŞTIU
Mă întorc în trup desculţ de încălţările nopţii,
nu mai am timp de îndreptările propuse,
am rămas închis în cercurile concentrice,
să nu mai pot depăşi propriile limite.
Oamenii nu mă ştiu,
oraşul mi-e străin,
nu se mişcă liber nicio idee,
nu suferă nicio înfrângere
o bătaie din aripi rupe aerul,
nu-i nicio pasăre pornită în zbor.
 
Cineva îmi suflă-n timpanul urechii,
să aud cum se apropie depărtările cerului
şi intră fiorul sub piele
ca un tunet în clopotele sparte.
 
Dimineţile aşteaptă cu rubinul pe buze
ploile verii să înlăture praful
de pe catapeteasma pământului,
dar totul e o iluzie.
 
METICULOS ÎN TĂCERE
Nu pot merge mai departe
rămân într-un fel de meditație
care nu mă recunoaște la prima vedere.
 
Mă împotrivesc,
dar nineni nu-mi face pe voie
lucrurile au mersul știut dinainte.
 
Ce se impune rămâne stabilit
nu are rost să încerc altceva potrivnic
rămân meticulos în tăcere.
Iubirea este o față atât de ascunsă
pur și simplu mă macină
se-ntoarce nerostită în ochi,
e ca o apă care seacă pe arșiță, apare iar
și începe să curgă.
 
Noaptea se-ncinge vâlvătaie
de n-o mai poți stăpâni așteptând,
îi simți gustul de zahăr
și n-o poți aduce la mal.
 
Dimineața lângă cafeaua fierbinte
ai gândul plecat
și nu te trezești din visare
deși asta vrei.
 
Cei din jur te privesc mirați
câmpul tău vizual este gol
orașul nelocuit.
 
NU NE FACEM ILUZII
Rar vine acasă
nimeni nu știe când,
mă privește cu ochi de câine.
 
Nu spune mare lucru
tace ca o umbră fără contur,
împăturim timpul și-l folosim gol,
ne cunoaștem demult ca doi străini
care-și studiază gesturile și mimica
și se plictisesc reciproc.
 
Plecăm în grădina cu meri,
ne intră-n urechi zumzetul albinelor harnice,
ne prindem de mâini fără convingere
și strivim frumosul privind în depărtare.
 
Seara sosește pe nesimțite,
crepusculul tinde să ne ia ochii,
infinitul face abuz de necunoaștere.
 
Pe întuneric n-am simțit nimic
doar un somn agitat, treziri dese,
dimineața trece repede dezbrăcată de așteptări
cu o cafea fierbinte.
 
Nu ne facem iluzii
ca să nu ne întristăm,
pătrundem în interiorul adânc al sentimentelor
și le exprimăm vinovați.
 
UN FEL DE PROTEST
Îmi umplu libertatea cu frustrarea voastră
care nu se manifestă,
mă prefac în biruitor de ocazie.
 
Strigătele mele în portavoce
mă fac un om al străzii auzit,
dar am obosit la gândul inutilității
și tu devii nervoasă că te-am părăsit.
 
Am ieșit dintr-o cușcă cu ușa deschisă,
nu mă gândesc să obțin vreo recunoaștere
dintr-o scenă de teatru absurd
în care împart semenilor zâmbete la liber
fără conținut.
 
Port haine de măscărici al iernii
într-un câmp delimitat de întuneric
torn cuvintele în slogane de năruire
a ordinii care mi se pare falsă.
 
Sunt gata de răzmeriță cu cine mă contrazice
privesc puterea cu ochi de sentință
nerăbdător să eliberez totul
de regulile prost instaurate.
 
NEGUSTOR DE SENTIMENTE
Lipsit de experiență
ascultam cu răbdare pe fiecare interlocutor
și-i analizam spusele la rece,
 
acasă în perioadele de meditație profundă
mă exceptam din subiectele discutate
c-un ochi dinafară.
 
Noaptea era un teren propice de aventură,
practic o plăcere de a mă instaura
în inima unei femei
uitată ca o umbrelă
undeva într-un colț al străzii.
 
Atâta vreme cât lucrurile nu se complicau,
să nu mai știu unde începe și se termină
euforia care naște probleme,
eram un negustor de sentimente
care trăiesc și mor ca fluturii.
 
PLOPII ŞI TEII
Am numărat plopii şi întâmplător erau fără soţ
ştiau ei ceva poetic din trecut.
 
Vroiau să-mi spună despre efemer
dar s-au mulţumit să suspine din frunze,
să nu mai aştepte şi au plecat de pe străzi
fără să-i vadă nimeni cum plâng neînţeleşi.
 
Degeaba întorci capul, farmecul s-a pierdut
nici măcar teii pe care i-au întâlnit
nu mai aveau floare,
nici tu nu mai erai la izvor pe prund,
doar o batere de vânt prin gânduri
fără armonia pădurilor
acum retezate de vremuri potrivnice
cuvântului adormit între brazdele morţii.
 
Lacul a secat, nu mai e niciun rai
cu cetină putrezită de brad
şi fără leagănul codrilor seculari,
stelele-n cer ard şi se sting.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
 
ATITUDINI

CÂRMUITORII ACTUALI SUNT DOAR EI ÎNŞIŞI EGALI

N-a trecut nici măcar un an de guvernare pesedisto-aldistă și rezultatele la care s-a ajuns fac din plin dovada unei veritabile bășcălii politice. Da, căci tot ce s-a dat cu o mână în primele luni de cârmuire habarnistă, care în esența sa nerușinat-tâlhărească a mărit decalajele deja monstruoase dintre veniturile minime și cele maxime, a fost luat înapoi cu ambele mâini după ridicarea prețurilor la energia electrică, gazul metan și combustibilii lichizi (benzină, motorină). Iar dacă la toate acestea (efectele directe și imediate asupra precarului nivel de trai al celor mulți) mai adăugăm loviturile sub centură administrate mediului privat, respectiv întregii națiuni prin cel mai scăzut nivel al investițiilor din ultimii 15-20 de ani (efectele cu bătaie lungă asupra unei economii distorsionate), atunci avem o idee atotcuprinzătoare despre politica dezastruoasă pe care, potrivit unui program fantezist, actuala cumetrie politicianistă ține morțiș s-o înfăptuiască „la virgulă”. Sau, mă rog, până când toți ăștia (liota de miniștri, dimpreună cu cei peste 120 de secretari de stat) au realizat că nu trista realitate de la noi este sub programele întocmite după ureche de anumiți penali cu ștaif, ci că lucrurile stau taman invers și că toate programele sunt simple ficțiuni, ca să nu le spunem de-a dreptul minciuni sfruntate, fără contribuția substanțială a specialiștilor nefăcuți la apelul de seară și, desigur, neangajați politic.
Și așa, după nenumărate încercări de a mai drege nițel busuiocul generoaselor promisiuni din campania electorală, s-a trecut mai întâi la împrumuturi, apoi la sarabanda scumpirilor. Vasăzică, în maniera devenită regulă, s-a recurs de îndată la pârghiile cele mai lesnicioase pentru necalificații cățărați la guvernare, dar cele mai împovărătoare pentru țară și bietul om de rând...
La vremea lui, inegalabilul Socrate susținea că nici adevărul și nici minciuna n-ar trebui să ne supere: adevărul pentru că-i adevăr, adică ceea ce noi căutăm cu atâta ardoare, iar minciuna pentru că-i minciună, adică acel ceva de care se cuvine să râdem.
Sigur, la nivel teoretic lucrurile sunt simple și clare. Însă ele devin nu doar supărătoare, ci de-a binelea revoltătoare atunci când în practică se recurge în mod sistematic la amestecul dintre adevăr și minciună. Precum în întreaga noastră făcătură postdecembristă, unde nenumărați politruci s-au dovedit și continuă să se dovedească profund necinstiți, dar cu toate astea ei au neobrăzarea să pozeze în victime ale sistemului abuziv (sic!) și nimeni nu se atinge de fabuloasele lor averi dobândite pe căi nelegiuite, ba chiar se face un ticălos zid al imunității și solidarității în jurul fârtaților care au călcat zdravăn pe bec.
Bunăoară, Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea, penalii cu rangul doi și trei în stat, arată statornic cu degetul spre instituțiile acestuia. Cică ar fi nedrepte și corupte, într-un cuvânt mafiote. Păi, nenicilor, consider că aveți două variante pentru a ieși doar în parte onorabil (că, de, onoarea voastră s-a cam dus pe apa sâmbetei) din acest paradox de râsul curcilor: ori vă dați demisiile și vă puneți la dispoziția justiției pe care căutați s-o îngenuncheați, astfel făcând dovada tardivă că nimeni din această țară nu este deasupra legii, ori insistați să se elaboreze acele legi care au capacitatea să pună la zid sistemul mafiot, caz în care cu atât mai mult va trebui să dați socoteală de faptele voastre necușere.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

(NE)VINOVĂŢIA DE PLUMB A ROVANEI ÎN DOSARUL BELINA
Cum Camera Deputaților a refuzat zilele trecute să ridice imunitatea Rovanei Plumb, ministreasa Mediului la vremea când se făcea trecerea ilegală a insulei Belina în administrarea Consiliului Județean Teleorman, via firmele lui Dragnea, avem încă o dovadă clară că în România postdecembristă nimeni (firește, cu excepția aleșilor) nu este mai presus de lege. Ceea ce înseamnă că democrația noastră originală merge (hâit) ca pe roate, astfel de accidente sau derapaje fiind nu doar încuviințate, ci chiar justificate de către sinistrul tandem Călin Popescu Tăriceanu – Liviu Dragnea și, desigur, fără ezitare duse la îndeplinire de preaslugarnicii lor  fârtați: primul nu admite în ruptul capului că, aidoma tuturor cetățenilor, miniștrii penali trebuie să dea socoteală în timpul mandatului pentru faptele lor necușere, susținând sus și tare că DNA vrea să facă guvernul prin atari mijloace forte, iar celălalt (controversatul sforar Liviu Dragnea) vede în ele „un violent atac la adresa guvernului” și consideră că afacerea Belina este o simplă „ficțiune”.
Fără a intra în detalii, deodată dezgustătoare și revoltătoare, căci în aproape 28 de ani de postdecembrism nici unul dintre ipochimenii cu rol cârmuitor n-a avut curajul să-și recunoască vinovăția rezultată din tâlhărie în formă continuată și/sau din incompetență în formă sfidătoare, gândul mă duce la savurosul paradox dintre începutul comediei pesedisto-aldistă (premierul Mihai Tudose, știind că ceva este putred în târla sa, solicită public demisiile miniștrilor penali) și ceea ce a urmat după aceea: insistențele tuturor liderilor pesediști, inclusiv hazoasele încercări ale lui Tudose, de a-i convinge să rămână pe funcții, refuzul îndărătnic (mă rog, se simțeau atinși în demnitatea lor coțcărească) al acestora de-a mai rămâne în prima linie, oploșirea lor în stufoasa rețea guvernamentală și, nu în ultimul rând, înlocuirea ieșiților (mai puțin a aldistului Viorel Ilie) cu alții mult mai breji la delicatul capitol al moralității.
Mirarea mea este următoare: Dacă nedistinsa doamnă Rovana Plumb se declară apriori nevinovată, de ce s-a sustras cu atâta îndârjire procedurilor juridice din faza de cercetare? Apoi, de ce a ținut să le mulțumească tovarășilor de partid și năravuri pentru faptul că nu i-au ridicat imunitatea, ca și cum nu ea ar fi fost scăpată de coșmarul anchetei, ci chiar statul ar fi fost salvat de la o iminentă catastrofă? Pentru că, răspund tot eu, cu toții au fost nevoiți să procedeze în acest mod eminamente ticălos, dosarul Belina constituind în clipa de față vârful aisbergului mafiot sau micuța parte vizibilă din imensul și monstruosul sistem postdecembrist, pe care chiar ei au neobrăzarea să-l arate cu degetul. Sau poate nu pe el, ci trinomul Justiție – DNA – SRI, pe care nu izbutesc nici măcar să-l destructureze, necum să-l îngenuncheze. Și atunci, cumplit de furioși pe neputința lor de a-și face în voie mendrele, cochetează cu ideea suspendării președintelui...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ASCENSIUNEA EXTRMEI DREPTE ÎN GERMANIA ŞI AUSTRIA
Întrucât oricare extremă violează ideea de echilibru social, obligatoriul proces de reechilibrare se realizează prin apariția contraponderii sale. Istoria contemporană ne oferă un elocvent exemplu în acest sens: spre sfârșitul primei conflagrații mondiale, mai exact în octombrie 1917, Lenin și ciracii săi instaurează în Rusia bolșevismul (extrema stângă), ceea ce face ca în mai multe state europene (Italia, Ungaria, Germania, Portugalia, Spania) să fie îmbrățișată extrema dreaptă, aproape la fel de dictatorială ca și cea bolșevică, fie ea de orientare fascistă, hortistă, hitleristă sau salazaristă, fie de tip carlist, ultimul regim dictatorial din Europa interbelică, impus de regele Carol al II-lea în România.
În acest mod arbitrar și esențialmente unipersonal, s-a realizat un precar echilibru în politica europeană, chipurile pentru prevenirea unui nou război planetar, dar care, în realitate, a fost înlesnit și grăbit tocmai de jocurile și alianțele politice nestatornice dintre cele două lighioane, în principal dintre Germania nazistă și Rusia stalinistă. Spun Germania nazistă și nu hitleristă, pentru că astăzi, după mai bine de 70 de ani de la încheierea războiului mondial și contrar oficialelor scorneli din istoria învățată la școală, se știe că ascensiunea partidului nazist și declanșarea conflagrației nu se datorează doar lui Adolf Hitler, ci este opera temeinic plănuită și apoi generos finanțată de către concernul chimico-farmaceutic I.G.Farben, care urmărea ca prin agresiune să-și extindă profitabilul imperiu economico-financiar în teritoriile cotropite de nemți...
Mai înainte de a intra în chestiunea de fond a prezentului articol, anume avântul politic al extremismului de dreapta în Germania și Austria zilelor noastre (poziția a treia, respectiv a doua în preferințele electoratului germano-austriac), cuvine-se să precizez că, direct au ba, Austria se află la originea celor două conflagrații mondiale: asasinarea la Sarajevo în iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand de către un sârb, a constituit pretextul pentru declanșarea primului război mondial, iar nașterea lui Hitler pe 20 aprilie 1889 în localitatea austriacă Braunau am Inn, poate fi socotită principala cauză genetico-istorică pentru începerea celui de-al doilea război mondial.
Vasăzică, Germania și Austria se înrudesc nu numai prin limbă, cultură, osânză (untul german  de care amintea cugetătorul Constantin Noica) și năravuri imperialisto-jecmănitoare, cel puțin în ceea ce ne privește pe noi, românii (de pildă, se știe că potrivit contractelor încheiate în timpul celui de-al doilea război mondial, Germania a rămas datoare României cu circa 30 de miliarde mărci-aur și că, suntem informați de profesorul prahovean Eugen Stănescu, Imperiul habsburgic a stors 858 tone aur în cei aproximativ 200 de ani de dominație asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, respectiv asupra Olteniei între 1718-1739, bașca jaful postdecembrist prin bănci, OMV, măcelărirea pădurilor etc.), dar se mai înrudesc și prin îngrijorătoarea pondere a extremismului dreptist în politicile lor actuale.
Diferența dintre extremismul german și cel austriac este următoarea. Cu toate păcatele ei în politica europeană, cu precădere cele care au încurajat pătrunderea musulmanilor în Europa, Angela Merkel le-a insuflat nemților o atare încredere în capacitățile ei cârmuitoare, încât în toamna acestui an a câștigat al patrulea mandat de cancelar. E drept, doar cu scorul de 35%, ceea ce face ca merkeliana alianță Uniunea Creștin-Democrată (CDU) – Uniunea Creștin-Socială (CSU) să piardă multe locuri, totuși, suficient ca împreună cu social-democrații (SPD) lui Martin Schulz, ori poate cu verzii și liberalii, să formeze cabinetul, lăsând extremiștii pe dinafară.
Nu la fel se prezintă lucrurile în Austria, unde oferta electorală intens antiislamistă și, ca atare, eminamente populistă, a dat cîștig de cauză tandemului conservatori-extrema dreaptă, făcându-l pe Sebastian Kurz (îmbibat de idei rasist-aristocratice, cu studiile superioare nefinalizate și, cu toate astea, ministru de externe la 27 de ani) cancelar cu caș la gură, adică la doar 31 de ani.
Mă rog, e treaba occidentalilor că prin democrație au ajuns să înțeleagă un soi de competiție copilărească între națiunile lor. Așa că propulsează în față politruci din ce în ce mai tineri, încât nu m-ar mira ca vârsta unor astfel de aflători în treabă (desigur, văzuți drept copii minune de către compatrioții lor cu discernământ de galinacee) să coboare în scurt timp sub 20 de ani. Pesemne că la ora asta mulți dintre austrieci sunt mândri nevoie mare că prin noul lor cancelar au izbutit să-l „detroneze” pe necoptul președinte al Franței și cu certitudine că doar unii dintre ei își pun problema competenței. Da, căci competența nici măcar nu mai reprezintă o problemă atunci când junele ajuns în vârful piramidei sociale este zdravăn susținut și strunit din spate – de Rothschild și ai lui în cazul lui Emmanuel Macron, de gașca oligarhico-aristocratică în cazul lui Sebastian Kurz.
La urma urmei, noul Kur(z) austriac prezintă niscaiva interes pentru noi, cetățenii României, numai întrucât el este pregătit de acasă să lovească în drepturile celor 300.000 de români stabiliți în Austria, mulți dintre aceștia cu dublă cetățenie, și numai pentru faptul că această țară lacomă, împreună cu Germania și Olanda, se opune intrării noastre în spațiul Schengen.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PENSIONARII LA GRĂMADĂ SIMT A POLITICII OBADĂ…
Unde sunt vremurile în care înțelepciunea bătrânilor era recunoscută, apreciată și urmată de cei tineri, astfel că toate toate comunitățile (de la familie și până la popor) erau temeinic așezate, fapt pentru care se și spunea că „Cine n-are bătrâni să-și cumpere”? Da, căci pe-atunci (din zorii istoriei umane și până în cei ai utilitarismului modern), bătrânii nu erau doar respectați pentru bogata lor experiență de viață, inepuizabilul izvor al artei și științei de-a distinge între bine și rău, respectiv între adevăr și minciună, ci erau realmente iubiți pentru faptul că există și că prin acest dar divin ei se constituiau în vrednice modele de urmat, implicit în necesari factori întru menținerea tihnei și echilibrului din comunitate.
Dar iată că pragmatismul occidental, îmboldit din spate de egoism, lăcomie, fățărnicie și goană după iluzoriu, le-a dat pe toate peste cap: omul a ajuns tot mai înstrăinat de Creator și de sine însuși, forma este în urcare și fondul în cădere liberă, iar fericirea aparențială a tinerilor întreprinzători și sfidători stă față-n față cu nefericirea substanțială a vârstnicilor, ce sunt tratați de primii cel mult cu o politețe rece și îngăduitoare...
N.B.: În romanul Jurnal din războiul porcului, carte apărută în anul 1969, scriitorul argentinian Adolfo Bioy Casares ne prezintă cu captivantele sale mijloace artistice forma demențială a conflictului dintre generații: întrucât „numărul bătrânilor nefolositori sporește întruna”, așa încât dictatura proletariatului riscă să fie înlocuită cu a bătrânilor, tinerii nu numai că umblă pe străzile orașului la „vânătoare de bătrâni”, pe care, pentru a-și bate joc de ei, îi scot din casele lor și-i vâră în niște cuști, ci – ne spune autorul – chiar „ucid din ură față de bătrânii ce vor deveni”!
Ei bine, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, încă nu s-a ajuns la mijloacele brutale și ostentativ-fățișe ale răfuielii cu bătrânii, precum cele imaginate de prozatorul argentinian. Dar formele edulcorate, însă la fel de criminale ca cele de mai sus, căci în esența lor urmăresc același scop mârșav (netrebnicii de cârmuitori să scape de cât mai mulți dintre „inutilii”  ăștia!), sunt pretutindeni prezente: de la alimentele intens chimizate și până la cumplitele condiții de tratament din majoritatea spitalelor românești, de la drepturile strâmbe ale miilor de privilegiați (politruci, magistrați, generali) și până la pensiile de mizerie ale milioanelor de foști contribuabili (truditori cu mâinile sau cu mintea) și de la minciunile gogonate din campaniile electorale, la nespornicele firimituri azvârlite sărăntocilor și apoi până la constanta amenințare a guvernanților de două parale că peste puțin timp s-ar putea să nu mai fie bani pentru pensiile celor ce au cotizat zeci de ani.
În schimb, sunt bani (de la 1 ianuarie 2018 chiar mai mulți) pentru uriașa armată a pomanagiilor cu drepturi și fără obligații cetățenești, de unde, firește, vin numeroase voturi pentru Partidul Social-Democrat...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii