ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 104 (Octombrie 2017)

EDITORIAL
CE FACEM CU TRADIŢIA?
Se spune că Brăila este un oraş vechi, atestat documentar de mai bine de 600 ani, iar dacă e să ne aventurăm pe firul istoriei, aşezarea se trage de pe la anul 5000 î.Hr., din marile epoci ale preistoriei. Aici intervine nu numai spaţiul geografic, pentru că, nu-i aşa, Dunărea a constituit de fiecare dată leagănul şi firul civilizaţiilor, dar şi anume specific, acel „ceva” pe care numai brăileanul îl poate simţi.
Tot istoria este martora atâtor evenimente care au marcat fiecare în felul lor existenţa locuitorilor urbei, precum şi activităţile de bază ale acestora. Aflată din toate punctele de vedere la răscruce de drumuri, Brăila a acumulat în timp esenţa multor etnii, lucru care transformă oraşul într-un spaţiu multicultural. Pecetea trecutului este omniprezentă, doar că o localitate nu se poate dovedi vrednică de viitor numai prin prisma a ceea ce fost. Desigur, există o preocupare firească – mai mult reflexivă – în derularea existenţei, numai că prezentul, aşa cum se oglindeşte astăzi, dezvoltă o faţetă deloc pozitivă a imaginii cu care brăileanul era obişnuit. Dezvoltarea de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX nu se mai reflectă în prezentul care, trebuie remarcat acest lucru, este un imens regres. Nici măcar istoria sau Brăila istorică nu se mai doreşte conservată.
Deşi există dovezi concludente ale unor aşezări de la începuturile civilizaţiei, în oraş nu există nicio ruină, niciun punct arheologic cu destinaţie turistică sau de cercetare. Se prea poate ca respectivele zone să fi fost degrevate sub aspect cultural şi astfel, prin emiterea certificatelor de urbanism, construcţii măreţe să se fi ridicat peste ele.
Mai târziu, pe timpul ocupaţiei otomane, cetatea a fost dublată de o reţea de tuneluri. Din păcate nici acestea nu sunt exploatate cum se cuvine, cu toate că există încercări şi încurajări cu privire la o amenajare specifică a o parte din ceea ce au fost cândva catacombele Brăilei.
Simboluri există, de exemplu statuia lui Traian din centrul istoric. Aici părerile sunt împărţite, deoarece monumentul, deşi proaspăt renovat, ridică semne de întrebare: în ce ţară s-a mai pomenit să-i ridici statuie celui ce te cotropeşte? Şi dacă tot am adus în discuţie centrul istoric, avem acolo şi un ceas, un orologiu, simbol şi el a vremurilor de dinaintea comunismului. Ceasul, ca oricare al monument, nu prea este luat în serios, deşi în urmă cu ceva timp şi el a făcut obiectul unei restaurări. Funcţionarea sa inexactă, precum şi lucrările de mântuială în ceea ce priveşte restaurarea, i-au adus din nou prin unele locuri rugina şi uitarea cetăţenilor. Tot în centru se găseşte şi biserica fără turlă, poate singura din ţară, cu hramul Sf. Mihail şi Gavril. Înaintea acestui monument creştin a existat o geamie turcească, iar înaintea acesteia, un cimitir scit. Câte lucruri minunate se pot construi pe osemintele popoarelor migratoare… În imediata apropiere a centrului istoric se află – dovadă incontestabilă a anilor măreţi ai comunismului – Hotel Traian (cum să se numească altfel), un mamut de beton şi cărămidă, cea mai înaltă clădire din oraş. După anii de graţie ai minciunii din Decembrie 1989, clădirea s-a plimbat din portofoliul societăţilor de stat la cele private, iar atenţia acordată este una cu totul şi cu totul „specială”, de ţi-e şi frică să intri acolo. Da, o explicaţie ar fi că turismul nu a fost niciodată la Brăila luat în seamă, deşi potenţial există, pentru că dacă această ramură s-ar fi dezvoltat corespunzător, atunci şi activităţile conexe ar fi avut de câştigat.
În aceeaşi istorie – nu prea îndepărtată – a Brăilei se face referire la activitatea portuară. Indiferent dacă oraşul a fost sau nu sub autoritatea Ţării Româneşti sau a otomanilor, portul a existat, iar prin activităţile desfăşurate de aici, locuitorii au dezvoltat comerţul la cea mai înaltă cotă. Astăzi, datorită bravilor ani postdecembrişti, prin grija deosebită a autorităţilor, portul nu mai este decât o amintire pe cărţile poştale ori fotografiile vremii. S-a distrus totul, sistematic s-a furat orice, pentru a se şterge urmele înfloritoarei zone. Istoria însăşi nu poate supravieţui, deoarece minţi tânte, obtuze, mânate doar după foloasele imediate, desfiinţează orice tentativă cultivare a valorii spaţiului brăilean autentic.
Pietonala Mihai Eminescu arată în prezent ca după bombardament. Bine, ultimul bombardament a existat la Brăila acum jumătate de secol şi puţine clădiri de pe Regală au fost distruse, acum însă, vorbim de "bombardamentul" nepăsării, al delăsării. Nu ne putem lăuda cu o urbe turistică, însă, chiar şi aşa, puţinii vizitatori care ne calcă, sunt nevoiţi să suporte acest peisaj dezolant din zona instorică a Brăilei, spaţiu care de la an la an se degradează văzând cu ochii. Sau, oare, asta se doreşte cu adevărat?
Desigur, povestea trecutului şi a prezentului merită continuată şi trebuie scoasă cu orice preţ în evidenţă discrepanţa, prăpastia ce s-a crăcănat între ceea ce a fost (nu demult) şi ceea ce este (adică nu este), şi mai ales ura celor fără minte, care nu văd viaţa decât prin intermediul cifrelor, în folos strict personal.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DEZVOLTAREA PERSONALĂ, UN PERPETUUM
„PRIMEŞTI ŞI CONTRIBUI” ÎN VIZIUNEA DIANEI RĂCEALĂ
Diana Răceală este licențiată în psihologie și are o bogată experiență în domeniul resurselor umane. Susține cursuri pentru ocupația de Consilier pentru dezvoltare personală, contribuid astfel la consolidarea acestui domeniu în România. Are practică în terapii spirituale (holistice). A terminat NLP Practitioner și în iulie va termina master NLP Practitioner (consilier integrativ NLP). A participat în bootcamp, la Speaker mastery cu Andy Szekely. După ce a urmat cursul de consilier pentru dezvoltare personală a conceput un suport de curs care are la bază standardul ocupțional. Îi place să îmbunătățească cursul, aducând tot timpul ceva nou, pe măsură ce ea însăși trece printr-un proces de dezvoltare.
Am invitat-o pe Diana Răceală să ne prezinte domeniul dezvoltării personale, un domeniu despre care se vorbește din ce în ce mai mult la noi în țară.
Stimată doamnă, ce este  dezvoltarea personală din perspectiva dumneavoastră?
Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă entuziasm, trăire și curajul de a îmi asuma viața. Înseamnă să citești mult, și în același timp să experimentezi, înseamnă decizii și alegeri înțelepte, și când zic decizii mă refer la trecut, iar când spun alegeri mă refer la viitor. Andy Szekely este unul dintre admiratorii mei. Dezvoltarea personală înseamnă antrenament și presupune contribuție. Pe lângă a citi este nevoie de mult antrenament - citesc și practic pe mine și abia pe urmă pot să împartășesc celorlalți. Pentru că am practicat, am experimentat pot să fiu autentică atunci când spun ceva. Dacă doar citesc, și citesc informație, nu am nici un feed back din afară; neavând  feed back-ul, nu știu dacă este în regulă direcția în care merg.
Dezvoltarea personală înseamnă și depășirea stadiului în care te afli, înseamnă rezolvarea blocajelor din viață (ca să nu spun problemei, căci poate să sune ca o situație foarte gravă, fără ieșire). Blocajele ar  putea să fie o intersecție de drumuri și o alegere de făcut. Prin consiliere se oferă ghidarea, susținerea clientului pentru rezolvarea blocajelor, (re)găsirea unor resurse (stima de sine, încrederea în sine, curajul etc).
De ce se vorbește în ultimul timp din ce în ce mai mult despre dezvoltare personală?
Până acum am fost învățați (vorbesc de noi poporul român și fac o generalizare cu bună știință) că un lucru este acolo pentru că trebuie să fie acolo și am mers pe o seamă de convingeri imprimate din școală, de la părinți, de acasă. Nu au făcut-o cu rea știință - așa au fost și ei la rândul lor învățați, așa ne-au învățat și pe noi. Au apărut o serie de cărți, de oameni care au venit la noi în țară și au dezvoltat tot felul de cursuri, ne-au dat informații, ne-au învățat să alegem ce ni se potrivește, ne-au învățat să privim adevărul din perspectiva noastră. Cu fiecare individ care se dezvoltă automat se dezvoltă comunitatea și asa se propagă această dezvoltare.
Vorbim de dezvoltare personală pentru un individ, dar până la urmă efectele sunt și în afara individului. Ce aduce în plus (ca valoare, beneficiu) acest concept de dezvoltare personală  individului și ce aduce societății, în ansamblu?
Cred că odată ce se dezvoltă individul automat se dezvoltă și cel de lângă acesta. E asemănător cercurilor concentrice – arunci o piatră în apă și undele se propagă. Atunci, și comunitatea se dezvoltă pe de-a-ntregul. Pentru un individ dezvoltarea personală aduce echilibru în viață și îl ajută să se educe în toate direcțiile vieții. Mă pot referi aici la ”Roata vieții” cu cele opt cadrane – dezvoltare personală, carieră, distracție, bani, mediul, sănătatea, iubirea, prietenii și familia. Dacă nu există echilibrul ne pierdem cumva, nu avem o direcție în viață sau învățăm ceva și uităm altceva. Dacă te focusezi  prea mult în plan profesional pierzi în partea personală, dacă acorzi planului personal prea multă atenție, pierzi contactul cu distracția (și aceasta ține tot de dezvoltarea personală). Dezvoltarea personală  înseamnă  o dezvoltare în toate sectoarele vieții (personal, familial,  profesional, petrecerea timpului liber, distracția etc.). Dacă nu există echilibru unde este dezvoltarea personală?
La nivel de comunitate beneficiile sunt o energie frumoasă, ideile noi, creativitatea, comunicarea și, implicit, dezvoltarea ei. Lumea s-a obișnuit să meargă cu valul într-o direcție fără să pună întrebări. Hai să mergem acum în sensul dezvoltării personale și să facem alegeri corecte, înțelepte și să ne dezvoltăm cât ne trebuie, unde ne trebuie. Suntem unici și ceea ce îmi este mie de folos nu este altuia. Sunt o sumedenie de cursuri pe piață, unele ne sunt de ajutor, altele poate nu. Haideți să le trecem și prin inimă, nu doar prin minte, atunci când alegem. Nici să luăm tot ce e pe piață, că poate nu trebuie. Consider că este nevoie de dezvoltare personală pentru că de la individ ajungem noi, ca nație, să ne dezvoltăm. Pentru că fiecare s-a dezvoltat personal și nivelul de cunoaștere a crescut, ca urmare, fiecare poate să aducă plusvaloare acolo unde este.
Domeniile de aplicare ale dezvoltării personale sunt limitative? Există anumite categorii de persoane sau nivelurile sociale care pot fi abordate prin consiliere pentru dezvoltare personală?
Dacă eu ca individ mă dezvolt, automat, în orice direcție m-aș duce pot să aplic cunoașterea mea, tot ceea ce am învățat. Nu am cum să mă limitez, pentru că dezvoltarea personală  cuprinde toate domeniile -  cariera, planul personal și copii. Unde aș putea să văd eu un dezechilibru sau unde aș putea să vad eu o opreliște?
Unele persoane aleg dezvoltarea personală din propria lor inițiativă, o aleg pentru că au auzit despre ea, au gustat puțin de undeva, dintr-un curs, dintr-o carte. Sunt oameni curioși, care sunt obișnuiți să iasă din starea lor de confort și atunci vor să vadă cam cum ar fi - ar fi mai bine acolo?  Aceștia fac un curs din dorința de a le fi de ajutor în viața personală, în viața profesională.  Și le place! Din aproape în aproape ajung să cunoască. În aceeași măsură există oameni care au primit impulsul de a intra în această zonă, în urma unor ”praguri” în viață - îl citez aici pe Romeo Crețu cu ale lui ”praguri și terase”.
Persoanele în consiliere se numesc clienți. Clientul este cel care abordează consilierul. Altfel ar fi ca și cum m-aș duce să-i fac un bine cu forța. Clientul ajunge în cabinetul consilierului în situații de stres, atunci când are nevoie de susținere și ghidare.
Orice categorie socio-profesioanală, orice persoană  se poate adresa unui consilier pentru dezvoltare personală.  Dorința de schimbare și cea de a depăși blocajul respectiv sunt cele care sunt decisive în alegerea consilierii pentru dezvoltare personală.
Când ar trebui să apelăm la un consilier pentru dezvoltare personală?
Aș vrea să las ușa deschisă tuturor, fără a face o limitare a acestor situații. Sunt categorii de oameni care au nevoie de consiliere în situații limită (nevoia este strict pentru situația respetivă) și sunt categoriile de  persoane care au nevoie de un mentor, care merg spre consiliere pentru a comunica, pentru a fi susținute pentru o mai mare perioadă de timp. E recomandat să ai un mentor care să îți ofere ghidare. Consilierul pentru dezvoltare personală nu oferă soluții ci oferă ghidare, el adresează întrebările potrivite astfel încât clientul să aleagă cea mai bună soluție pentru el, în acel caz. Fiind în mijlocul problemei este posibil ca persona să nu poată vedea soluțiile, dar dacă se îndepărtează un pic de problemă și o vede din altă perspectivă sigur soluțiile vor fi mai simplu de găsit.
Ținând cont că domeniul consilierii, al terapiilor psihologice au un loc destul de limitat în opțiunile indivizilor, ca resurse ce pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme, cum este acceptată consilierea pentru dezvoltare personală (din punctul dumneavoastră de vedere) în societatea românească – de către alți specialiști din domeniul socio-uman, educațional etc., dar și de restul populației?
Ocupația de consilier pentru dezvoltare personală este relativ nouă pe piață, din decembrie 2012 și nu are un istoric în România. Când spui consiliere lumea se gândește  la psiholog  sau la psihiatru. De multe ori nici între psiholog și psihiatru nu se face o distincție. Activitatea consilierului pentru dezvoltare personală este distinctă de activitățile de psiho-terapie, psihiatrie, consiliere psihologică prin prisma intensității și complexității scăzute a problematicii clienților și instrumentelor și tehnicilor specifice de lucru care se bazează pe non-directivitate.
În ceea ce privește relația dintre specialiști, nu am auzit de situații de conflict. Nu ar trebui să existe disensiuni între psihologi și consilieri pentru dezvoltare personală deoarece este evident că există o etică în consiliere, iar consilierul își asumă ceea ce face. Nu are cum să intre într-o situație specifică consilierii psihologice. Conduita profesională  spune care sunt limitele de competență și, acolo unde este cazul, consilierul va îndruma clientul către alt specialist.
Care este traseului de formare profesională a specialiștilor în dezvoltare personală în România? Ce ar putea fi îmbunătățit în procesul acesta?
Ca ocupație, consilierea pentru dezvoltare personală poate fi practicată de persoanele care au studii superioare. Se parcurge un curs pentru dezvoltare personală.
Ocupația de consilier pentru dezvoltare personală se poate întâlni în cadrul unui cabinet de consiliere sau în departamentele de resurse umane ori în grădinițe, spitale, universități, acolo unde este nevoie de o persoană care să vadă lucrurile echilibrat, să poată armoniza locul.
Cursul pe care eu îl predau are 40 ore din care o parte este de teorie și o parte de practică. Cred că este nevoie de  mai multe ore de practică după finalizarea acestuia. Teoria cuprinde o  bibliografie pe care fiecare o studiază. Dar practica este necesară pentru a dezvolta abilitățile necesare pentru ocupație, mai ales în cazul persoanelor care nu au studii în domeniul socio-uman.  
Ce mesaj ați transmite cititorilor noștri, celor interesați de dezvoltare personală?
În încheiere aș vrea să împărtășesc ceva ce am învățat de la Andy Szekely. Înainte acumulam informație, citeam și iar citeam, mai mergeam la un curs și parcă nu era suficient.  Dacă mi se solicita să predau un curs întotdeauna emoția îmi dicta că nu pot să fac acel lucru, că trebuie să mai fac și cursul următor care apăruse recent. Îmi spuneam că trebuie să-l fac și pe acela și pe urmă o să pot să țin un curs.  Feed back-ul de la cei din jur era bun, îmi spuneau că pot să fac asta, iar eu tot amânam și tot făceam alte cursuri. După atâtea cursuri eu nu contribuiam către cei din jur cu nimic și nici feed back nu primeam.  Am urmat o perioadă de genul: citesc, merg la cursuri, citesc, merg la cursuri. Contribuția mea către exterior era zero.
Am învățat, într-un final, de la Andy că pentru a te dezvolta, contribuie și astfel primești feed back. Automat te dezvolți mai mult, contribui și iar primești feed back. Infinitul.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
METODE ACTIVE-PARTICIPATIVE IN REZOLVAREA PROBLEMELOR
DE EXTREME LOCAL, DE VIRGINIA BUNEA ŞI RODICA CIUCĂ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Actualitatea temei derivă atât din cercetările intense care s–au făcut în ultimi ani asupra teoriei şi practicii predării disciplinei matematica, dar şi din interesul acordat analizei matematice în general, în cadrul instituţionalizat al şcolii, în conformitate cu documentele şcolare (curriculum, programe, manuale).
Motivaţia alegerii acestei teme stă în faptul că abordarea teoretică a actului didactic a cunoscut în ultimii ani îmbunătăţiri considerabile, ba chiar reorientări în interiorul principiilor, metodelor şi mijloacelor de învăţământ folosite, încât însăşi partea practică a procesului de predare – învăţare a suportat consecinţele corespunzătoare. Şi cum fiecare profesor are propria personalitate, propriul stil de predare, iar elevii de astăzi învaţă într-un stil nou, este de dorit ca şi dascălul să înveţe să predea într–o nouă manieră, fiindcă numai aşa va reuşi să fie în acord cu finalităţile învăţământului, să formeze un elev ale cărui competenţe dobândite pe parcursul celor patru ani de liceu să îi permită integrarea sa socioafectivă.
Într–o lume aflată într–o permanentă schimbare, dominată de puterea informaţiei, demersul didactic însuşi este nevoit să se schimbe, să se adapteze la noul stil de învăţare al elevilor. De fapt, cel care trebuie să se adapteze este profesorul, aflat în faţa unei realităţi noi, pe care trebuie să o înfrunte prin stabilirea unei strategii didactice care să valorizeze elevul, să îl transforme în subiect activ al procesului său de formare.
Ţinând cont de cele menţionate, dar şi de scopul învăţământului, acela de a forma o personalitate aptă să se integreze social, răspunsul întrebării: „Clasic sau modern in alegerea strategiei didactice de predare?”, pare să fie uşor de dedus: strategia didactică modernă este cheia procesului eficient de predare-învăţare. În aceste condiţii însă, se conturează o altă întrebare: renunţăm la strategiile aplicate în şcoala tradiţională? Raspunsul ar fi acela că nu întotdeauna ceea ce este vechi este şi inutil, iar noul nu trebuie acceptat sub orice formă. MATEMATICA este o disciplină de învăţământ la care se utilizează cu precădere metode activ-participative, care determină elevii să lucreze independent, (în clasă, acasă, în grup sau individual), după modelul predat la tablă de către profesor sau fară model. Cu cât elevii lucrează mai mult independent, cu atât realizează o pregătire mai temeinică.
Pornind de la motto-ul: “Problemele de maxim şi minim idealizează o înclinaţie a naturii şi a noastră înşine de a obţine efecte optime cu eforturi, cheltuieli minime.” G. Polya, matematician şi pedagog, în această lucrare mi-am propus să abordez aflarea punctelor de extrem şi a extremelor funcţiei cu ajutorul derivatei care ne permit rezolvarea multor probleme de optimizare din diferite domenii.
Cât priveşte limitarea la conţinuturile care vizează punctele de extrem, aceasta se datorează, pe de o parte, faptului că aceste cunoştinţe sunt, în primul rând, solicitate la orice examen de bacalaureat, şi, mai mult decât atât, au aplicatii in fizica, economie, chimie, inginerie. Pe lângă acestea, din perspectiva formării şi perfecţionării continue, ele devin, prin sistematizare şi aprofundare, instrumentele operaţionale ale viitoarei cariere.
Lucrarea este structurată pe patru capitole:
Argument
Capitolul I: Functii derivabile
Capitolul II: Studiul funţiilor cu ajutorul derivatelor. Probleme de extrem. Aplicaţii ale derivatelor
Capitolul III: Aspecte metodice privind predarea–învăţarea problemelor de minim şi maxim
Capitolul IV: Cercetări experimentale metodico–pedagogice
Concluzii
Scopul investigaţiei noastre este identificarea teoretică şi validarea prin activitatea practică, la catedră, a unor căi, mjloace şi metode, în vederea realizării finalităţii formative a demersului didactic, incluzând, deopotrivă, şi cadrul didactic şi elevul.
Obiectivele cercetării:
1. Stabilirea, pe cale teoretică, a conceptelor operaţionale utilizate în abordarea problemelor de extrem la liceu.
2. Identificarea strategiilor didactice eficiente (clasice şi moderne) de abordare a problemelor de extrem la liceu.
3. Validarea, pe bază de experiment, a unor modalităţi de cooperare didactică între partenerii demersului estetic şi educaţional: profesorul şi elevii săi.
4. Sintetizarea rezultatelor cercetării şi elaborarea unor concluzii valide asupra temei supuse dezbaterii.
Metodologia cercetării. Pentru finalizarea demersului voi apela la următoarele metode: documentarea ştiinţifică, metoda modelării teoretice, metode analitico-sintetice, şi, mai ales, în partea aplicativă, metoda observaţiei sistematice şi multiple, metoda chestionarului.
Lucrarea, în ansamblu, porneşte deci de la ideea conform căreia misiunea profesorului de matematică este de a crea, prin mijloace adecvate, acea bază informaţională de specialitate. În acelaşi timp, tot cadrul didactic este acela care trebuie să insufle tinerilor dragostea faţă de matematica, să îi îndrume spre decodarea sensurilor multiple la care aceasta se pretează.
Aşadar, lucrarea de faţă îşi propune să valorifice experienţa şi căutările permanente de soluţii viabile pentru optimizarea rezultatelor obţinute în procesul predării, (învăţării-evaluării), precum şi a gradului de operaţionalizare a acestuia, pe termen scurt sau mai lung, prin îmbinarea clasicului cu modernul, prin adaptarea tradiţionalului la particularităţile de vârstă şi socioafective ale elevului zilelor noastre.
Virginia Bunea, Rodica Ciucă (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
FLUTURI DE TRUP, DE NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
Două sunt reperele principale ale perspectivei lirice din volumul Fluturi de trup – Editura Blumenthal, București, 2015 – al lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, sugerate încă din titlul cărții: iubirea și creația. Acestora li se adaugă, pe parcurs, altele, simțite ca ineludabile, impuse de cotidian, între care singurătatea sinelui în lume ori condiția omului, în general.
Cu o empatie temperată, fără efuziuni sentimentale, prin urmare, de obicei sub formă de monolog adresat, poetul – într-un limbaj când grav, când cu note ironic-ludice –, luându-și-o drept confidentă și martor (al zbaterilor sufletești și al observațiilor asupra vieții) pe cea care îi polarizează mare parte din trăiri și care este o prezență continuă în gândurile sale, poetul așadar pornește în prospectarea lumii, de fiecare dată mai bogat cu o zi, remarcă iterativă, matinală, când Dimineața își deschide orizontul convex.
În ce o privește pe cea care se constituie în ax al existenței îndrăgostitului, într-o metamorfoză perpetuă, femeia este, deci, o imagine proteică, sintetizând propriile-i date și pe cele ale lumii pe care o traversează pasul ori doar imaginația lui, vegheată de cel pe care-l identifică: Tu, ce te naști din lumi dăruite…
Cu aportul demiurgic al iubirii, universul trăirii este surprins, în poezie, în neopritul proces al devenirii, al împlinirii menirii, de vreme ce Tăișul gândului sclipind / cu idei care fulgeră vidul / răscolesc focul din soare.
Și dacă dragostea este primul impuls al vieții care i se etalează celui ce alege să se destăinuie prin poezie, arta, în schimb, este mediul în care preaplinul sufletesc i se poate materializa, în primul rând, sentimentele, chiar dacă nu în exces, luând forma expresivă a poeziei, însă dacă, adeseori, o artă poetică este plasată la începutul unui volum de versuri, aici, Nicolae Vălăreanu Sârbu optează pentru dezvăluirea, mai întâi, a premiselor scrisului său, pentru ca, după câțiva pași în această direcție, să puncteze și să sublinieze coordonatele poeziei în care crede. Totuși, exprimându-și crezul, poetul ridică doar câte puțin vălul de pe laboratorul creației lui, așa încât procesul de elaborare a poeziei păstrează o ambiguitate, accentuată prin punerea sub auspiciile unei muze secrete (fiindcă remarcă: O frăgezime pe suflet îți pune / șlefuind litere cu aure sonore / din cristalul cui îl desprinzi / trupului gol să îi dai / crudă pielea?), dar și prin apelul la o topică uneori insolită, în unele contexte, și prin absența punctuației.
Treptat însă, lamura gândului, ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga, pare a se alege, astfel, concepția despre poezie, despre poet, despre procesul de creație se limpezește: Versul îl nasc cu smalț de cuvinte și Uneori se-nfiripă cum cântecul / plimbă sunetele pe portativul urechii. Și drumul acesta începe să-l facă în chip de pelerin înțelept, de-a lungul unei călătorii cu nelimitatele posibilități de cunoaștere pe care le oferă dragostea, viața…
Preocupat, pe de altă parte, mereu, de efectele iubirii asupra-i, eul creator caută să identifice chintesența acesteia, tradusă, între altele, în Seducțiile tale de mentă sălbatică, simțite cum intră sub piele ca iarba în gura coasei, în stare să învingă orice posibil obstacol, când Treptat cetatea din mine se dărâmă.
Meditativ cel mai adesea, eul liric face din sine propriul obiect de studiu, analizându-și comportamentul, manifestările induse de factori diverși, de la trecerea necruțătoare a timpului, la interacțiunile cu alții și, în primul rând, cu iubirea și cu actanta acesteia. De pildă, la un moment dat, constată că Inima mea se mai îndrăgostește / numai cu ochii, / nu mai risipește farmecul trupului tău / prin sânge chemarea urcând.
Egalitatea în fața morții, tristețile inerente ale oricărui destin, viața ca o călătorie, pendularea ființei între așteptări și neîmpliniri sunt alte câteva teme ale poeziei lui Nicolae Vălăreanu Sârbu din acest volum, care, totuși, rămân doar fundalul pentru tema principală, cea a dragostei, ca realitate, dar, cu precădere, ca potențialitate. Printre acestea își fac însă loc și alte gânduri mai… terestre, ca, spre exemplu, cel legat de codrul care nu mai este frate cu românul, cel al asumării unui destin etnic marginal (Suntem fruntași la periferia lumii), ori cel al unei nesfârșite tranziții (Trecerea dintre sisteme), venind dintr-o dezabuzare cotidiană, care, în planul întregului, introduc un alt nivel de abordare a vieții ce-i atenuează lirismul.
Dincolo însă de aceste aspecte tranzitorii, în concluzie, poetul găsește forța de culege din realitate mai ales imagini cu darul divin, materializat, de pildă, într-o priveliște pe înserat sau în Femeia de lângă mine ori în amintirea copilăriei, care-i dă posibilitatea să simtă cum Arcușul sufletului cântă oda bucuriei / Dumnezeu ascultând-o, astfel că fiorul religios este o altă componentă a poezie din volum, poetul atenționând: Cei care iubesc pe Domnul se nasc a doua oară, încât se poate considera că, și în acest volum, Dumnezeu exilat / a creat cuvântul / egal cu sine însuși.
Mioara Bahna (Râmnicu Sărat – Buzău)

RAPORT ASUPRA UNEI APOCALIPSE ANUNŢATE:
„DERIVA SENTIMENTELOR”, DE VICTORIA MILESCU
Cum se defineşte, tehnic, „deriva”? „Unghiul dintre direcția de deplasare dorită a unui avion sau a unei nave și direcția reală de deplasare determinată de vânt (la avioane) sau de curenții maritimi (la nave)” – cf. Dicţionarul explicativ al limbii române.
VICTORIA MILESCU, prin volumulDeriva sentimentelor” (cu o Prefaţă semnată de singur-curajosul şi eruditul om de cultură daco-valah, NICOLAE GEORGESCU... unul dintre ultimii intelectuali autentici şi oneşti, ai Daco-Valahiei contemporane!), se dovedeşte a fi nu o Poetă atitudinală, ci, mai curând (cel puţin aparent!), o Poetă constatativă (de fapt, constatările ei, pe alocuri năucitor de crude, sugerează Adevărul esenţial: VICTORIA MILESCU este o Poetă a rezistenţei disimulate sub sabotajul, prin descriptivism crâncen, al demenţei la care a ajuns „lumea prezentului” - ca într-o fundătură!): teribil de lucidă, chiar dacă şi-ar dori, din străfund de suflet şi conştiinţă, o altfel de existenţă, faţă de care să se raporteze cu altfel de viziuni şi sentimente – este obligată, de realitatea deviantă, în derivă”, să ţină cont de monstruoasele forţe invizibile care mână lumea aceasta spre râpa dezastrului ultim – cât şi de efectele, în mare parte catastrofice (dar cu perspective de-a dreptul apocaliptice...), a acţiunii acestor forţe invizibilo-subterane. „Raportul” pe care-l dă (asupra lumii şi „derivelor” ei, repercutate, exploziv, în zona sentimentelor!)  vizionara Poetă, asupra lumii în care există (?! – ...sau se revoltă contra existenţei... ”aşa”?!) - este unul cu totul neliniştitor: nimic din ce se vede nu arată cum ar trebui să arate, nimic din ce există nu mai vrea să fie cum i s-ar cuveni să fie, prin datele sale originar-sacrale. Poeta recunoaşte, cu o sinceritate liminală, că dorinţa (setea de sacralitate) şi realitatea senzorială (desacralizată, în modul cel mai grosier...dar desacralizarea se împlineşte prin noi, prin orbirea/ignoranţa noastră vinovată şi colectivă, cum precizează Jorge Luis Borges, în Roza lui Paracelsus – cf. Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 343!) au intrat într-un conflict final, la modul iremediabil şi ireversibil – în acest teatru cosmico-terestru (ajuns la nivelul de bâlci generalizat-grotesc degenerat/”operă comică! –  „operă” sinistră, care stârneşte o groază cumplită în Poeţii Lumii [dar extrem de discret formulată de Poeta VICTORIA MILESCU!], precum că Dumnezeu şi-ar fi părăsit Creaţia şi creaturile: „De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas...”): „Am crezut că suntem prieteni/am crezut că ne iubim/cu o iubire desăvârşită/am crezut că putem să ne destăinuim fără sfială/(...) am crezut că poezia este cheia de aur/a existenţei noastre/(...) am crezut că nicăieri nu există/că niciodată nu s-a inventat încă/pentru cei mai frumoşi dintre frumoşii nebuni ai/lumii.../Doamne, de ce nu mă laşi la experiment şi iluzie/până la ultima replică/din opera comică – viaţa mea/la poli divergenţi în echilibru fragil/De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas...” (Am crezut, p. 62)
Paşnicul oraş al Iubirii şi Poeziei („Plin de poezie îmi pare acest oraş/[…] plin de poezie ca un stup de miere/privind perechile tinere mergând în tandem/pe aripi metalice, argintii/decupate din stele”) - capătă, treptat, fiori thanatici, explodaţi chiar „în buza” Iubirii: „nimănui să nu-i pese de tine/decât unui singur om care vine încet/nu ştii când, nici de unde, ca moartea” (Oraşul bunăvoinţei, p. 56) – după care oraşul îşi dezvăluie, fără nicio reţinere, fără niciun complex ori scrupul - forţa malefică sub „ordinul funcţional” (şi sub „ocrotirea”!) căruia s-a pus (în mod silit!): Infernul Auditiv, cu funcţie decompozabilă, dezintegrabil-dizolvantă de esenţe divine, grotesc-deformantă, asasină de diversitate, de trezie spirituală şi de personalitate/identitate, obţinându-se distorsiunile semantice optim diabolice (în primul rând, poate – SUFOCAREA! - confundată, isteroid, cu... libertatea: „peştii ţipă sufocându-se că sunt liberi”): „Zgomotul continuu al oraşului/ca o pile de şarpe/târându-se pe şosea/frecându-şi solzii de zidurile/învechite, zgrunţuroase/de obloanele trase, de trupurile/ arămii, vibrante/în ziua caniculară/cât de obosită trebuie să fii/să te întinzi cât e strada de lungă/şi să adormi, părul să-ţi curgă/până-n triajul vagoanelor (...)/plasa cu peştele abia scos din baltă/îţi scapă din mână/alunecă printre maşini/peştii ţipă sufocându-se că sunt liberi” (Canicula, p. 67).
Trăind această lume, Poeta nu se dezice de ea. Constată punctele pe unde se infiltrează diabolismul mizer şi, concomitent, iese (şi se pierde) ireversibil, sacralitatea („În jurul meu se moare/eu fac o tartă dulce-amară/cuptorul încinge casa ca iadul” – Crini, mâini violete, p. 44 – „violetul” este atât culoarea episcopală, cât şi culoarea „sufocării/înecării”) – dar ştie foarte exact cum ar trebui/ar fi trebuit să arate o lume originar-sacrală: „căci iubirea îl mână în viaţă/pe acest popor de poeţi şi arhitecţi/spune poemul rebel ca un cal de rasă/ce ar fi trebuit să înceapă cuviincios cu//a fost odată/o cetate a lui bucur unde toţi oamenii/vorbeau în versuri şi gândeau în cântări” (Efemer şi perpetuu, p. 21).
Însă este nevoită („viaţa mă împinge în ziua următoare/viaţa mă duce de lesă/mă obligă să respir, să beau, să mănânc/să muşc, să lovesc/de toate mă învaţă” - idem), prin receptarea realităţii, să se supună, ba chiar să se conformeze la modul complicitar („doar prezentul contează” – p. 41), chiar şi la atmosfera suprasaturată de crimă a planetei Terra, să-i considere pe „fraţii lui Irinwe”, Demonul Sângelui/Însângerării CriminaleRUDE! Deşi complicitatea este una silită, reticent-sinistră – Poeta ştie că alternativa călăului nu poate fi decât victima (şi vocaţia martirajului lipseşte, tot mai cronic, în lumea aceasta, sufocată de diabolismul înghesuirii în timpul prezent, cel care asasinează, simultan, trecutul şi viitorul planetei vieţii...): „se aud explozii, tirul armelor automate/îmi dau cu ruj pe buzele albe/în continuare se moare, se moare/sună telefonul: trebuie să cobor/rudele mă aşteaptă, prietenii/toţi poartă veste antiglonţ, căşti, pistoale/cobor emoţionată/ţinând în mână un buchet de grenade...” (Crini, mâini violete, p. 44).
Hristos îi numea „fraţi şi prieteni” pe apostolii săi – şi, în consecinţă, prin apostolii săi, îi/ne numea aşa pe toţi cei care aduc/aducem/am aduce (hmmm...) Pacea în lume: FERICITI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL. "FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA”...
Acum, „buchetele” noastre, ale tuturor pământenilor, duhnesc a... ”grenade”. Ne întâlnim-întâmpinăm şi ne „fericim”, unii pe alţii, cu explozii ucigaşe...Şi n-avem dreptul să arătăm cu degetul în altă direcţie, decât spre propriul nostru piept – căci Dostoievski are perfectă dreptate, când afirmă: „Fiecare dintre noi este vinovat de păcatele întregii lumi”!
Eh, a început, de mult, să funcţioneze, din plin, „lumea pe dos”, din evocările medioevice...
Poeta VICTORIA MILESCU este creştină, deci este perfect conştientă de miracolul lumii originare, adică, de TRADIŢIA REALĂ, de „rădăcinile înfipte în magma pământului” (Fructul oprit, p. 66), dar nu e deloc la fel de sigură că în POEMUL-VERB (imaginat ca Şarpe Luciferic) nu s-au instalat, deja, germenii diabolici ai destructurării, căderii, înjosirii sinucigaşe: „poemul paratrăsnet/cu limba lui despicată/trupul poetului e un copac misterios/cu rădăcinile în magma pământului/cu fructe miraculoase/pârguite de fulgerele/din ochiul lui Dumnezeu” (Fructul oprit, p. 66).
Dar, cine ştie (...iar VICTORIA MILESCU a aprofundat eminescian-nirvanica Rugăciune a unui dac, cât şi poemul Andrei Mureşanu, conţinând celebra odă adusă lui Satan-Opusul aparent al Lui Dumnezeu!): în economia divină e posibil ca şi Arhanghelul Lucifer-Cuvântul (numai aparent opus lui „Dumnezeu-Cuvântul”!) să aibă, în cele din urmă, un rol fundamental important, întru soteriologia şi regenerarea cosmică (precum l-a avut în originaritatea Facerii, prin iscarea şi separarea Luminii de Întuneric – „luces”-lumină, „fero-fere-tuli-latus” – a face... – Făcătorul Luminii!) – dacă nu constructiv (continuator, adică, al degradării spirituale a acestei lumi!), atunci, măcar, re-constructiv (de forţe şi „arhitectură” – ARHITECTUL este un arheu al Poeziei VICTORIEI MILESCU!) – întărindu-i, prin proba iniţiatică a ispitirii, pe toţi cei creaţi de Dumnezeu: „Mănânc puţin/dorm puţin/stau în ploaie, sub ger, în zăpadă/las loviturile să cadă grămadă/rabd umilinţe/să mă acuze, să mă rănească/trec prin foc şi sabie/liniştea mea sufletească/nu ştii când te loveşte fericirea/şi trebuie să fii călit/fericirea e un lucru nespus de greu” (Fericirea, p. 141).
La fel de greu, ca şi orice moarte iniţiatică... De fapt, mult dincolo de evidenţierea „derivei” lumii de azi, volumul VICTORIEI MILESCU ne pregăteşte pentru moartea iniţiatică, întru „Noul Ierusalim” ioanic...
...Întrucât Poeta-mistagog (adică, oficiind ca “preot inițiator în mistere la vechii greci” - [prin extensiune semantică]: “epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a pătrunde aspectele ascunse ale realității”)VICTORIA MILESCU este creştin-ortodoxă (adică, de rit bizantin), adeptă, deci, a TRADIŢIEI, ca mod de fiinţare întru originaritate – în finalul notelor noastre de lectură vom cita cuvintele unui japonez (Niponia cea dârză este, încă, cel puţin parţial, Patria respectului faţă de TRADIŢIE... – în ciuda eforturilor diabolice ale „oculţilor” lumii, de a nu mai fi... „aşa ceva de periculos”...), citat, la rândul său, de Giovanni Papini, în geniala sa Carte neagră:
În 1953, Americanii au obligat Japonia, sub ameninţare, să-şi deschidă porţile civilizaţiei occidentale (n.n.: adică „nimicului”... ”pulvis-pulveris”... Amurgul Lumii/Ragnarökr!); iar noi, în loc să rezistăm, am devenit elevii şi imitatorii Europei şi ai Statelor Unite. Excelenţi elevi; dar e foarte greu ca elevii să-şi depăşească maestrul, continuând să lucreze în acelaşi domeniu cu cei de la care au primit învăţătura. Noi am fi putut poate continua, în ciuda ameninţărilor, să fim un popor de samurai, de artişti şi de poeţi. În loc de asta, noi am vrut să devenim un popor de industriaşi, de ingineri şi de navigatori. NOI AM TRĂDAT VECHIUL SPIRIT AL TRADIŢIILOR NAŢIONALE; PENTRU ASTA NE-AM PRIMIT RĂSPLATA” (cf. Giovanni Papini, Cartea neagră, Editura Fronde, 1997, p. 61 – cap. Vizită la Otorikuma).
Evident că (afară de calitatea de...”samurai”!), cele afirmate mai sus se potrivesc şi poporului daco-valah (popor de „artişti şi poeţi”). Dar, în primul rând, această diatribă amar-moralizatoare, a japonezului din cartea lui Papini, se potriveşte, perfect, cu intenţionalitatea reală (dar cât de rafinat, subtil insinuată!) a volumului „Deriva sentimentelor”, a Poetei VICTORIA MILESCU.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CÂND SCRIITORUL CHIAR ÎȘI SCRIE OPERA…
Adrian Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă „de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori, cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Dacoromână TDC, pentru anul 2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul, în lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte - / Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.
Deși textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.
Adrian Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții, așa cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă, însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de multe mii de milioane de ani…
Cartea debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului: el aseamănă călătoria noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani” (p.7).
Temele textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, FEREASTRA, continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri Blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat societatea în orice vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia de napalm”, Peisaj cu Extratereștri, Problema Apei, Paradoxul Realității, Axa Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), Vorbe de Spital, Nebunia ca Artă, Planeta Idioților, Minciuni Istorice, Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră etc. Cartea este una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor din existența noastră.
Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi... spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele...): Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.
Aproape la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții, din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt cinice, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și agresivă.   
Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea sado-masochismului, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral. Șobogré, corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale marchizului: “Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii noştri!),  homunculus-ul[1] şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”
Pornind de la aberațiile nuvelistului-marchiz, Adrian Botez ajunge la Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea cosmio-terestră globală, deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).
Esența prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul tabloului? 119.922.500  dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!
„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… - un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor ființelor…” (p.312).
În carte există și unele texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii, bețivii, oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie oniric-amară străbate evenimentele, dinamic.
Cartea trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este suferința
Nuvela Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății, care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat în scenă, cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin tragedia care schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută. Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor, revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții. Există şi o parabolă a sosiei-substitut de personalitate şi destin:
-împăratul Francisc I, tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (viitoarea regină Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator, din umbră, la ulterioarele evenimente „revoluţionare” din Franţa, îi „construieşte” fiicei sale (pe care o predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de la naştere, o sosie, cu care s-o înlocuiască (prin ajutorul lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi a lui Danton-cel-corupt, dar nu total inuman!), în momentul crizei majore a „Revoluţiei” franceze - pe Gertrude, fiica “doicii imperiale”, Hedwiga... La fel, Delfinul să fie înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert... Dar, chiar dacă a scăpat cu viaţă, dimpreună cu „Delfinul” (în locul ei fiind decapitaţi Gertrude şi fiul ei, Herbert), Maria Antoaneta nu e DELOC fericită, ci este obsedată, coşmaresc, cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului, ducând spre ghilotina, unde cei doi au murit...” în locul ei şi al Delfinului”! Morala posibilă: oricât ar părea de absurd şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat, căci face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil sublim: altfel, omul decade din măreţia tragic-existenţială, până la complicitatea cu crima şi criminalii. Omul-dezertor-din-destin pierde contactul cu Înalta Ştiinţă Cosmică - iar în locul lui mai rămâne doar o „lumânare” – care semnalează nu “arderea patetică şi palpitând  vizionară”, ci o viaţă aflată în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o viaţă desemantizată, ruptă de contextul Mirabilei Creaţii (scufundată în extaza-somn, mută şi atotştiutoare!): „...Valurile lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform, dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi pus vreo întrebare!
...O lumânare aprinsă şi o rugăciune, cu palmele unite către ceruri (...deci, cu Liniile Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat...). Atât rămăseseră fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului Geneva.
Probabil, fie BĂTRÂNA MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul reginei”)... - ...prea osteniţi, amândoi, de amintiri şi de gânduri, ca să mai şi adoarmă...”.
Gertrude-sosia (cea ghilotinată) este infinit mai patetic-umană (...şi cu un bun-simţ ancestral...), decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta, atunci când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe care îl călcase, involuntar, pe picior.
...O lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze (coordonator Renaud Escande); Istoria Revoluției (Jules Michelet) etc.
Cartea este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare a scriitorului, pentru ca  istoria literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib, în vremuri de tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.
Stilul lui Adrian Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la intensitate maximă textele sale, este creator și personaj, totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în „vagonul de clasa a III-a”, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și suportabilă.
Unii critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist - fără, însă, a putea aduce date noi în favoarea unui optimism „corect politic”.
Concluzionăm: „…Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).
Constantin Stancu (Buzău)

[1] HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au reușit să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).
 
SPIRITUALITATE
COMUNICAREA – ARTA MANIPULĂRII
Prin definiţie, omul este o fiinţă comunicativă, care, indiferent de circumstanţe, simte nevoia să-şi exprime gândurile prin cuvinte. Unii dintre noi nu pot trăi dacă nu-şi exteriorizează sentimentele cu ajutorul vorbelor şi, poate mai puţin al gesturilor. Comunicarea, sub toate formele ei, reprezintă mijlocul ideal de socializare, la orice nivel şi în orice spaţiu şi timp, numai că, dincolo de cuvinte, se ascunde, câteodată, un mare mister. Oare, care să fie sensul adevărat al mesajului transmis la un moment dat? Fiecare om percepe şi înţelege altfel, ori aproximativ la fel ceea ce aude şi vede.
Dar comunicarea verbală este un imens ocean de posibilităţi, din care omul se alimentează permanent, făurindu-şi propriul stil şi perfecţionându-şi metodele ori de câte ori are ocazia. Odată cu sunetul, se transmite şi energia, care înmagazinează nenumărate mesaje, ce pot fi descifrate sau nu. Unii dintre noi posedă anumite daruri, când e vorba de comunicare şi de aspectele ei. Învelişul fonic este dublat de o forţă uimitoare, cea persuasivă şi de manipulare. Cei care stăpânesc oratoria deţin şi această putere, pe care şi-o folosesc cu foarte mare uşurinţă atunci când doresc. Interesant e faptul că, puţini dintre noi sesizează obiectivul real al unei discuţii, în spatele căreia aşteaptă răbdătoare o capcană. Sub zâmbetul angelic se poate ascunde un scop extrem de perfid, iar oamenii îi cad adesea victime, fără să realizeze ceva.
Tehnicile de manipulare sunt diverse şi exacte, iar cei care le stăpânesc sunt maeştri ai cuvântului şi ai vicleniei. Fie că e scris sau oral, cuvântul îşi poate atinge întotdeauna scopul, uzând de instrumenele adiacente şi folosindu-se de punctele slabe ale interlocutorilor. Fără a absolvi instituţii educative, unii oameni, fie devin autodidacţi, fie au darul uimitor al oratoriei şi sunt folosiţi ca pioni importanţi în jocuri politice ori de altă natură, pentru a induce o anumită stare de relaxare şi ignoranţă populaţiei. În felul acesta, cei care au interese ascunse, îşi pot îndeplini cu uşurinţă misiunea, fără a fi remarcaţi sau descoperiţi. Astfel de oameni trăiesc printre noi, fac parte din grupul social la care am acces, sunt foarte apropiaţi de sufletul nostru şi îi considerăm chiar prieteni, fiindcă au reuşit să ne câştige încrederea cu mult tact şi cu o răbdare infinită.
Sub masca bunăvoinţei, îşi construiesc nestingheriţi păienjenişuri solide şi atacă tocmai atunci când suntem neatenţi. Cu o agilitate aproape nefirească, ei reuşesc să acapareze tot ceea ce şi-au propus, dar cine ştie care este misiunea lor finală? Poate că, în naivitatea noastră, nici nu bănuim ce planuri perfide au urzit şi cât de aproape sunt de reuşită.
Deja cunoaştem că aproape toate reclamele media au forţa de a convinge eventualii cumpărători să intre în magazine şi să achiziţioneze anumite produse, indiferent că le trebuie sau nu, că sunt eficiente sau dimpotrivă. La rafturi, li se induce cumpărătorilor ideea că trebuie să cumpere şi altceva decât strictul necesar, doar să-şi cheltuiască haotic banii agonisiţi cu trudă, iar la ieşirea din magazin să constate că au depăşit cu mult bugetul alocat celor de trebuinţă. Prea târziu, însă! Sunetul asurzitor al reclamelor insistente şi-a îndeplinit misiunea cu succes! Astfel, bieţii oameni sunt tot mai săraci şi neputincioşi, nefiind în stare să se redreseze prea curând.
Acesta este doar un banal exemplu de manipulare în masă, dar gândiţi-vă că există infinite astfel de mijloace, de care poate nu avem habar. Stăm de vorbă cu cineva, dar nu ştim care îi este adevărata identitate şi ce intenţii are. Nu mai ştim în cine să avem încredere. Convorbirile telefonice ne sunt ascultate, adresele de socializare sunt la îndemâna tuturor, deci, adio intimitate!
Ne aflăm într-un iminent pericol şi e trist că, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de asta, ori nu avem suficiente arme pentru a riposta. Obosim să fim mereu atenţi, vigilenţi, iar când lăsăm garda jos, suntem atacaţi din toate părţile şi doborâţi fără milă de inamicul nevăzut. Acesta este cel mai primejdios şi are puterea de a obţine tot ceea ce şi-a propus. Pentru noi, creştinii, una dintre cele mai eficiente arme împotriva acestuia este credinţa, însoţită de rugăciunea sinceră către divinitate.
Mulţi oameni au reuşit să străbată drumul anevoios al vieţii având încredere în Dumnezeu şi în forţa pe care le-o oferă acesta. Sfinţii, de pildă, au fost oameni normali, însă, datorită credinţei lor nestrămutate au învins forţele întunericului, păstrând armonia dintre minte şi inimă.
Ştim că cea mai dificilă boală a prezentului este depresia, şi aceasta poate fi combătută prin credinţă, prin convingerea că, dincolo de oameni, de cei apropiaţi nouă, se află Dumnezeu, care ne poate apăra oricând, dacă îi solicităm ajutorul. Suntem singuri într-o lume confuză, dar unicul echilibru rămâne Dumnezeu.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
JOCUL DIDACTIC ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV
Tratarea diferenţiată a formabililor ţinând cont de particularităţile psihoindividuale vizează creşterea calităţii în educaţie, iar jocul didactic este doar una dintre metodele care au contribuţie semnificativă în acest sens.
Valorificarea educaţională a jocului didactic reiese din faptul că acesta demonstrează cum elementul instructiv-educativ şi elementul distractiv pot fi armonios îmbinate facilitând atingerea obiectivelor didactice. Ajutând la crearea unei atmosfere de lucru relaxantă şi atractivă, jocul didactic reduce uniformitatea şi eventualele blocaje emoţionale, ajută la dezvoltarea deprinderilor necesare în comunicarea elev-profesor şi elev-elev, contribuind la creşterea performanţei şcolare.
Activizarea educabililor este o exigenţă unei societăţi în continuă transformare iar procesul instructiv-educativ trebuie să îi ajute ajute pe actorii educaţionali să îşi dezvolte personalitatea şi să-şi asume responsabilitatea dezvoltării propriei educaţii.
Este important ca profesorul/ formatorul să încurajeze învăţarea activă, imaginaţia şi intuiţia, pentru că astfel ei contribuie la  dezvoltarea unui comportament creativ la elevi/ formabili. Stimularea potenţialului creativ al elevului/ formabilului, asigurarea independenţei în gândire şi încurajarea încrederii în propriile forţe, îi ajută pe actorii educaţionali să descopere singuri ce şi cum trebuie însuşit prin învăţare dinamică.
Iată câteva exemple de jocuri didactice pe care le-am creat, adaptat şi aplicat în cadrul orelor de limba engleză şi în activităţile de învăţare non-formală adresate tinerilor.
Get your message across!/ Transmite-ţi mesajul!
Mărimea grupului: 10 participanţi
 Timp: 20 minute
Materiale: imagini tematice
Obiective:
- să deducă importanța comunicării non-verbale;
- să dezvolte creativitatea;
- să recunoască impactul gesturilor asupra altor persoane;
Procedură:
Se împarte grupul în echipe de câte doi membri care vor sta faţă în faţă.
Formatorul le va cere să stabilească cine va fi emiţătorul şi receptorul. Formatorul va expune o imagine (exemplu: un soare, o cutie cu bomboane, un băiat care aleargă, etc.) în spatele receptorului, iar emiţătorul trebuie să folosească doar limbajul non-verbal, pentru a-l face pe receptor să decodifice mesajul transmis, astfel încat să-l poată reprezenta grafic. Receptorul trebuie să deseneze ceea ce i se transmite, făra a apela la limbajul verbal pentru lămuriri.
Este important să fie alocat suficient timp perioadei de debriefing, astfel încât participanţii să îşi exprime părerile despre activitatea derulată, importanţa limbajului trupului şi necesitatea comunicării active.
Sugestii:
Această activitate se recomandă în lucrul pe echipe de minim două persoane, dar poate fi adaptat şi la grupuri mai mari.
Dacă grupul de formabili este mai mic, pot fi folosite o serie de mai multe imagini care să se succeadă într-un timp limitat. De exemplu, 5 imagini care să se deruleze timp de 15 minute, alocând aproximativ 3 minute pentru fiecare imagine.
Toss and answer/ Cap sau pajura
Mărimea grupului: 12 participanţi
Timp: 10 minute
Materiale: monede
Obiective:
- să promoveze ascultarea activă;
- să încurajeze schimbul de opinii;
Procedură:
"Cap sau pajura" este un joc de comunicare ce poate fi aplicat în orele de consiliere şi orientare, schimburile de tineri şi activităţi de team building.
Activitatea ofera posibilitatea participanţilor de a se cunoaște mai bine, facilitând o atmosferă relaxantă.
Participanţii vor fi împărțiti în două grupuri, fiecare grup având un număr egali de membri. Participanţii vor fi aranjaţi în 2 şiruri, astfel încât fiecare dintre aceştia va avea în faţă o persoană din celalalt grup. Formatorul va distribui câte o monedă fiecarei perechi. Acesta va adresa diverse întrebări în funcţie de tematica întâlnirii sau interesele participanţilor, iar partenerii îşi vor exprima pe rând opiniile. Partenerii îşi vor alege fie “cap”, fie “pajură”, vor arunca moneda în sus pe rând. Va răspunde întrebărilor cel care şi-a ales faţa cu care a căzut moneda.
In action for discrimination/ Discriminare: Actiune!
Mărimea grupului: 20 participanţi
 Timp: 20 minute
Materiale: pagini cu citate specific temei
Obiective:
- să identifice diferitele tipuri de discriminare;
- să dezvolte sentimentul de demnitate umană și responsabilitate socială;
- să conştientizeze consecinţele stereotipurilor şi prejudecăţilor;
- să încurajeze gândirea logică;
Procedură:
Formatorul va pregăti foi A4 cu citate/ proverbe care prezintă diferite tipuri de discriminare: de vârstă, rasă/ etnie, naţionalitate, dizabilitate, limbă, religioasă, sex/ identitate de gen, etc.
Formatorul va fragmenta textul scris integral pe foi A4, astfel încât o parte din text va fi pe o jumătate de pagină, iar cealaltă parte pe altă jumătate, şi va amesteca foile.
Participanții vor selecta aleatoriu câte o jumătate de pagină. Aceştia vor trebui să-și găsească partenerul care are cealaltă jumătate din citat/ proverb. În momentul în care se va întregi textul citatului/ proverbului prin gasirea partenerului, aceştia vor identifica tipul de discriminare prezentat şi îşi vor exprima opiniile.
Sugestii:
Citatele/ proverbele pot fi înlocuite cu imagini care să reflecte diferitele tipuri de discriminare şi să fie aplicată aceeaşi procedură.
Exemple de citate în limba engleză:
-“The desire to work and be useful is what makes life worth living, and to be told your efforts are not needed because you are the wrong age is a crime.”Johnny Ball.
- “One day our descendants will think it incredible that we paid so much attention to things like the amount of melanin in our skin or the shape of our eyes or our gender instead of the unique identities of each of us as complex human beings.” Franklin Thomas
- “Our true nationality is mankind.” H. G. Wells.
- “Disability is a matter of perception. If you can do just one thing well, you're needed by someone.” Martina Navratilova.
- “Language is the road map of a culture. It tells you where its people come from and where they are going.”Rita Mae Brown.
- “I'm working at trying to be a Christian, and that's serious business. It's like trying to be a good Jew, a good Muslim, a good Buddhist, a good Shintoist, a good Zoroastrian, a good friend, a good lover, a good mother, a good buddy - it's serious business.” Maya Angelou.
- “When a man gives his opinion, he's a man. When a woman gives her opinion, she's a bitch.” Bette Davis.
Exemple de citate în limba română:
- „Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.” Gheorghe Dinică
- „Nimeni nu se naşte urând alte persoane pentru culoarea pielii lor sau pentru religia lor. Oamenii învaţă să urască, iar dacă pot învăţa ura, pot învăţa şi iubirea, care este un sentiment mai apropiat de inima omului.” Nelson Mandela 
- „Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară...” Marin Sorescu
-„Singura parte care mă defineşte din cuvântul “dizabilitate” sunt ultimele 9 litere – «abilitate».” Robert M. Hensel
-„Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract. Emil Cioran
- „Dacă oamenii sunt răi având o religie, cum ar fi dacă n-ar avea-o?” Benjamin Franklin
- „Femeia nu este sexul slab, e cel mai nobil din cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă de tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere. Mahatma Gandhi
Carmen-Lidia Nistor (Brăila)
 
REPERE...
RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (3)
(ELEMENTE DE FILOSOFIA RELIGIEI)
I. Homo religiosus
Cele spuse despre transcendență și Transcendent ilustrează universalitatea experienței religioase, respectiv nevoia acută de acel Unic, Maxim, Ultim sau Dincolo, care umple și, deopotrivă, dă sens vieții credinciosului și ateului (cazul lui Nietzsche).
Cât privește realitatea Transcendentului, ea ar trebui să fie la fel de evidentă și indiscutabilă, fie și pentru aceea că „lucrurile de care oamenii au nevoie, există realmente”. Or, dacă toți oamenii au nevoie de Transcendent, fapt demonstrat mai sus, atunci trebuie să existe undeva Acel ceva fundamental, care să împlinească această trebuință, chiar și atunci când unii dintre ei nu-L găsesc. Și nu-L găsesc pentru că, negându-I din start existența, El nu poate fi găsit de aceia care, încrezători doar în nihilismul lor și al celor de-o seamă cu ei, nici nu-L caută!
Problema ateismului este următoarea: admite nevoia omului de transcendență, dar nu admite existența Acelui ceva infinit superior omului (ființă, principiu, fenomen, obiect), care poate să-i împlinească trebuința, ceea ce, adaugă Geisler, „reprezintă o cruzime existențială față de o nevoie atât de irevocabilă cum este cea religioasă”.
Inexistența lui Dumnezeu ar fi cu adevărat catastrofală pentru om. Da, căci asta ar însemna nu numai că foarte mulți oameni au fost înșelați, ci că toți marii sfinți din istoria omenirii, ba chiar și Însuși Mântuitorul, s-au înșelat în privința realității lui Dumnezeu. Ceea ce-i totalmente absurd, dovadă că până și marii atei resping o atare ipoteză.
Astfel, David Hume și Immanuel Kant n-au trăit până la capăt scepticismul lor teoretic (Kant, de pildă, era de părere că trebuie să-L postulăm pe Dumnezeu din punct de vedere moral) și, completează Geisler, „nimeni nu o poate face”: Fr. Nietzsche se plângea de natura insuportabilă a ateismului său, care până la urmă i-a provocat nebunia, iar Jean-Paul Sartre scria despre „cruzimea încercării” de a fi un ateu consecvent.
Cu precizarea că nu rațiunea, ci numai un salt al credinței îl poate conduce pe om la Dumnezeu și că nevoia de dovezi raționale ilustrează necredința, nicidecum dorința de a-L cunoaște pe Atoatefăcător. De altminteri, se știe prea bine că probele logice privind inexistența  lui Dumnezeu nu-s mai cu moț decât cele care-I susțin existența și că însuși Kant spunea despre celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea n-are niciun început; Lumea este simplă, lumea este compusă; Lumea are o cauză exterioară ei, lumea n-are nicio cauză; În lume există numai necesitate, în lume există și libertate) că nu sunt decât rătăciri al rațiunii în căutarea Absolutului!
Și totuși, ce este religia? Consider că nu se poate răspunde în mod adecvat la această întrebare mai înainte de evidențierea deosebirilor dintre experiența religioasă pe de o parte,  experiența morală, estetică și seculară, pe de altă parte.
1) Diferența dintre experiența religioasă și experiența morală
Deși unii filosofi și teologi înclină spre inseparabilitatea dintre religie și morală (de pildă, Paul Tillich opinează că „Morala este intrinsec religioasă, așa cum religia este intrinsec etică”, iar episcopul anglican Ian T. Ramsey le denumește „rude logice apropiate”), adevărul este că, în pofida înrudirii și aparentei inseparabilități, cele două includ experiențe complet diferite.
Bunăoară, dacă la Friedrich Schleiermacher morala este datoria omului față de univers, pe când religia este dependența de univers (cu completarea că și în dependență există o datorie, doar că aceasta este mai elementară ca cea morală), deosebirea la William James are următoarea natură: morala pretinde ascultare și, ca atare, acceptă jugul universului, pe când religia îl primește cu bucurie, căci ea înseamnă iubirea universului, nicidecum supunere stoică în fața lui.
Dar cea mai netă distincție între datoria morală și cea religioasă a fost făcută de Søren Kirkegaard în faimoasa scriere despre Avraam, unde patriarhul biblic a fost pus în situația să treacă peste legea morală „Să nu ucizi”, pentru a putea îndeplini porunca primită de la Domnul: „Sacrifică-l pe fiul tău Isaac!”, situație în care, ne spune subtilul gânditor danez, experiența etică răspunde legii morale, însă „experiența religioasă răspunde Însuși Dătătorului legii morale”.
Întrucât eticul precede într-un atare mod religiosul, încât nimeni nu poate deveni religios fără a fi în prealabil moral, din experimentul avraamic nu rezultă că religiosul distruge eticul, ci doar că-l detronează sau suspendă în vederea atingerii obiectivului superior din afara lui. Vasăzică, fiind religiosul superior eticului, la fel cum concretul este mai presus de abstract și individualul de general, înseamnă că morala constituie răspunsul omului în această lume și, deci, cheamă la datorie, în vreme ce religiosul cheamă la închinare cu calitatea sa de răspuns la revelația situată dincolo de această lume. Cu alte cuvinte, „Morala spune omului ce trebuie să facă, dar religia îl poate ajuta să îndeplinească lucrul acela” (N. Geisler).
În concluzie, diferențele dintre experiența religioasă și cea morală decurg din felul angajării (morala este o chestiune de datorie, religia este și o chestiune de dorință), din orizontul angajării (fiind o angajare a „omului întreg față de universul întreg”, angajarea religioasă este mai amplă decât cea morală) și din obiectul experienței: nu numai că experiența religioasă are un obiectiv mai înalt ca cel al experienței morale, căci prima urmărește angajarea față de Transcendent, iar a doua angajarea omului față de oameni, dar experiența religioasă este singura capabilă să-i ofere omului harul prin care poate învinge vinovăția morală, în acest chip aducând o unitate completă în viața lui (unitatea reclamată de dualitatea lăuntrică a omului și care se stabilește dincolo de el).
2) Diferența dintre experiența religioasă și experiența estetică
În decursul timpului, cugetătorii au fost preocupați să înfățișeze ba legătura strânsă dintre religie și artă, ba deosebirile dintre experiența religioasă și cea estetică. De pildă, Alfred North Whitehead era de părere că religia și jocul au aceeași origine în ritual, o zi sfântă și o sărbătoare fiind înrudite în lumea modernă, Rudolf Otto considera că sacrul și sublimul (ambele inexplicabile și, totodată, capabile să-i umilească și să-i exalte pe privitori) „sunt atât de asemănătoare, încât se poate folosi o experiență estetică pentru a evoca una religioasă”, iar Paul Tillich era convins că „sentimentul religios poate să apară chiar și într-un tablou care nu are subiect religios în sensul tradițional al cuvântului”.
Firește, mult mai dificil este să faci distincția între cele două tipuri de experiență, atât de asemănătoare pentru cugetătorii citați. Socotind că știința nu este decât „existența lucrurilor în om”, că, dimpotrivă, arta este „existența omului în lucruri” și că cele două (știința și arta) depind de „existența universală a tuturor lucrurilor în Infinit”, Schleiermacher ne prezintă următorul tablou al deosebirilor: știința este speculativă, arta este practică și religia este intuitivă!
Dar dificultatea sporește apreciabil atunci când nu se dă uitării aprecierea lui Platon că „și esteticul poate fi intuitiv”. Da, căci atunci, arta văzută ca făurirea practică a frumosului, se distinge categoric de conștiența religioasă a Absolutului. Însă la Plotin reapare conștiența Frumosului absolut, acel principiu ultim, identificat cu Unul sau Dumnezeu, care se situează dincolo de frumusețea sensibilă, chiar și de cea intelectuală, și poate fi cunoscut numai prin unirea mistică a omului cu El.
Este adevărat că la acest nivel nu există nicio deosebire între plotiniana experiență religioasă și cea a Frumosului absolut, așa ca la nivelele inferioare (senzorial și intelectual), unde prima (experiența religioasă) are un caracter ultim, cealaltă nu. În plus, experiențele estetice inferioare pot să-l conducă pe om la experiența religioasă superioară. Prin urmare, dacă prin experiența estetică înțelegem această intuiție intimă, atunci – ne informează N. Geisler – „s-ar părea că deosebirea făcută de Schleiermacher între estetic și religios nu mai stă în picioare”.
Reluând concepția plotiniană și dezvoltând-o, Kirkegaard consideră că estetica, morala și religia sunt cele trei nivele sau stadii ascendente ale vieții: primul este stadiul simțirii (întruchipează rutina vieții), se concentrează asupra eului și desemnează o viață fără alegere; al doilea (eticul) este stadiul deciziei, dă reguli de viață, se concentrează asupra „legii” și permite alegerea modului de viață; cel de-al treilea (religia) este stadiul existenței, oferă vieții o revelație, se concentrează asupra divinului și exprimă alegerea lui Dumnezeu.
Deosebirea kirkegaardiană dintre experiența estetică și cea religioasă se prezintă astfel: Dacă prima este ceea ce omul are (impersonală și ceva ce cunoaștem), a doua e ceea ce omul este (personală și ceva ce trăim), așa încât „cineva poate cuprinde dimensiunea estetica a vieții, însă religia îl cuprinde ea pe el”.
Dar nici Kirkegaard nu izbutește să facă deosebirea netă între ceea ce înțelegea Plotin prin experiența estetică a Frumosului absolut și ceea ce înțelegea Schleiermacher prin experiența religioasă, ambele fiind concepute ca ultime, respectiv ca absolute. Tocmai de aceea, într-o nouă încercare de a distinge între ele, Rudolf Otto susține că experiența estetică este un sentiment al sublimului, pe când cea religioasă este conștiența sacrului, și că prima poate fi folosită pentru a o evoca pe a doua. Nu doar atât, căci chiar dacă între sublim și sacru există o strânsă legătură, cele două experiențe diferă atât cantitativ cât și prin natura lor – măreția în primul caz, viziunea lui Dumnezeu în celălalt. Taman ce filosoful britanic Alfred Edward Taylor va încerca să pună în evidență cu ajutorul următoarei imagini: „Dacă William Shakespeare ar intra acuma în cameră, noi ne-am ridica în picioare. Dar dacă ar intra Isus Cristos, noi am îngenunchea”. Adică, prima este o experiență estetică ce implică uimire, ba chiar uluire, dar a doua este o experiență religioasă, care conține în sine sentimente de adorare și închinare.
Spuneam mai sus că diferența dintre estetic și religios decurge și din natura lor intimă. În primul rând din obiectul experienței: cum numai obiectul experienței religioase este ultim, nu și cel al experienței estetico-senzoriale sau estetico-intelectuale, iată de ce intuiția plotiniană a Frumosului absolut este de fapt „o experiență religioasă în dimensiunea ei estetică” (Geisler). În al doilea rînd, chiar dacă obiectul ambelor experiențe îl constituie Absolutul, atitudinea omului religios față de el este diferită de atititudinea artistului: adorare și închinare la primul, admirație și uimire la al doilea; omul religios este și respins de către Absolut (sentimentul de devotament și fascinație, îmbinat cu teama și dependența), pe când artistul se simte mereu atras de El; în sfârșit, omul religios are o angajare totală, în timp ce artistul, detașat de Frumosul ultim, are o angajare contemplativă.
3) Diferența dintre experiența religioasă și cea seculară
Dacă prin experiența pur seculară vom înțelege acel tip care îndeplinește una din condițiile: (a) Nu există niciun Altcineva transcendent (adică superior și situat dincolo de individ) sau (b) Există un asemenea Altcineva, dar – întrucât nu-i văzut ca ultim - individul refuză să se angajeze total față de El, atunci vom constata că astfel de trăiri umane sunt foarte greu de găsit, dovadă în plus că omul este „incurabil religios”.
Cum poți fi nereligios sau pur umanist? Prima cale constă în nerecunoașterea oricărui fel de transcendență, caz în care, ne spune gânditorul american Martin Marty, „Secularismul se conține doar pe sine, se explică singur pe sine, este închistat în cochilia lui”. Iată câteva posibile cauze ale eșecului înțelegerii și acceptării Transcendentului: El „tace” sau „se ascunde”; limbajul nostru referitor la El este „mort” sau lipsit de sens; potrivit concepției lui Buber, El poate fi „eclipsat” de anumite conceptualizări ale Sale.
Cea de-a doua cale a secularismului decurge din faptul că unii oameni contemporani, nu numai că se dovedesc incapabili să descopere Transcendentul, dar nu doresc să se angajeze față de El nici măcar parțial. Din următoarele motive: fie că nu-L consideră vrednic să I se dedice, fie că omul se consideră buricul universului (dorește să se onoreze pe sine însuși ca ființă ultimă), fie că individul a ajuns atât de arogant, încât consideră că poate să se descurce fără Transcendent.
Oricum, în ambele situații (fie incapabil să vadă Transcendentul, fie nedispus să I se supună) experiența omului nu va izbuti să fie religioasă în deplinul sens al acestui cuvânt.
După aceste ample precizări, suntem în măsură să-i dăm dreptate lui Fr. Schleiermacher că experiența religioasă a Transcendentului este „sentimentul de dependență absolută”, lui Peter Koestenbaum că religia presupune „o relație de tipul eu-Tu, nu una eu-eu” și lui Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982) că religia constituie „un ansamblu de credințe, sentimente, reguli morale și rituri provenite din conștiința indivizilor sau colectivităților că se află în legătură cu o ființă supremă sau cu mai multe ființe supreme de care depinde”. Doar astfel, adică prin acceptarea și adorarea Absolutului, omul religios face saltul de la neliniștea vieții de-aici la liniștea conferită de credința în răsplata viitoare...
Tot Emilian Vasilescu ne face cunoscută dubla accepțiune a termenului „religie”: Dacă Cicero l-a dedus din verbul relegere (a reciti, a se raporta la ceva cu deosebit respect), cuvânt care, în înțelesul său primitiv, se referea la respectul față de tot ce privea cultul zeilor și, cu acest sens, exprima concepția romanilor despre religie, Lactanțiu deduce termenul (este adevărat, mai puțin corect din punct de vedere gramatical, dar mai aproape de înțelesul atribuit de creștini religiei) din verbul religare (a lega, a uni), cu sensul de unire cu Dumnezeu.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NU-I LUMEA CUM PARE SĂ FIE…
Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însușirile lor fizice și, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe parcursul vieții și cu mâna destinului, fac ca schița genetică să devină acel unic portret al viului rațional și conștient, pe care ne-am obișnuit să-l numim eu sau personalitate. Însă afurisitele de instincte și cutra de civilizație îi învață pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult sau mai puțin izbutiți. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei înșiși (mitocani și agresivi, într-un cuvânt nesuferiți), însă în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambițios și rangul lui social mai înalt. Firește, de la această regulă eminamente umană se abat săracii cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”. Pragmatismul, anticreștina religie a profitului, susține contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de conștiință, că a lor va fi efemera împărăție a banului!...
N.B.: Fiindcă am amintit mai sus despre conștiință, respectiv despre „cunoașterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în ceea ce privește motivul și modul cum ia naștere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient...este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers consideră conștiința „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”, care - și asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neînțelesul într-unul și mai mare – nu-i cu putință să fie dezlegat de către oamenii de știință nici măcar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.
O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe care aceștia și-l fixează în viață: unii (tot mai mulți), robi ai carnalului, țin morțiș să aibă, alții (tot mai puțini), robi ai spiritului, se zbat să știe. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”, este limpede că ei, acționând cu conștientă încăpățânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează sistematic scopul divin al mântuirii și prin aceasta se constituie în propriii și cei mai înverșunați dușmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru care, ne avertizează Petre Țuțea, „fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.
Vasăzică, omul își va dovedi înțelepciunea, iar viața lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă se va lăsa călăuzit de inepuizabila înțelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa absorbit cu totul de acest țel îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Știu că nu știu nimic”) și nici de preaevidenta deșertăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin infuzare cu credință și prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspirație-revelație, cunoașterea orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va putea lesne depăși limitele fizice ale minții sale (se spune că, în timpul unei vieți de durată medie, omul folosește doar 0,0001% din capacitatea creierului), cât și pe cele logico-filosofice (locul cunoașterii aparențial-fenomenale urmând a fi luat de cunoașterea substanțial-noumenală).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
PARFUM DE EPOPEE
...s-au bătut
cu arme de-oţel
ca de la el pân' la el
şi s-au bătut
cu arme de lut
până iar s-au născut
 
din primăvară
până-n noapte
s-au bătut în vorbe şi-n
şoapte – şi s-au mai bătut
din dimineaţă până-n
iarnă
soare şi lună
aleg şi răstoarnă
...crezând în
Cruce – mereu şi
din greu...
 
epopee adevărată:
erau şi-acum doi
ca altădată -
epopee îndurerată
cu lumini şi cu
noapte
înstelată
înspinată - deplin
îndestulată...
 
...şi povestea merge
de neoprit - mai
departe:  n-ai nevoie de
nicio carte...
 
DEFINIREA ACESTUI SECOL
acesta nu va fi secolul şacalilor ori al
muşcăturii gadinilor rătăcite şi al
zărilor-aspide:
acesta va fi veacul Numelor şi Intrărilor
 
se va alege-n văzduhuri Floarea Mirărilor
se va-ncleşta şi răci
multul Gol – dar – în secret – privirile se vor împlini:
vom vedea cum Nunta şi Mirele – neaşteptaţi de
greieri prea
mulţi - vor veni
 
Frumuseţea va cânta din desişul luminilor
agonisite adânc – din abis de mări şi oceane – s-or desface – pe
maluri – comorile crinilor
 
nimeni nu va mai socoti nimic în
ceasuri – ci-n extatice
edenice fructe: vor căpăta mult mai mult
cer – şi încă pe-atât de înalte
triluri – aripile
rupte
 
ne vom numi Cristal şi Vocală
se vor aprinde-n inimi ospeţe de zei – nicio
boală nu va mai îmbolnăvi Vulturului
castelele – ci i le vor umple Minunea şi
Stelele
 
alchimişti vor tăcea  - scufundaţi în gura
cuptoarelor – iar când vor grăi – Cuvântul lor va lua locul
Cocoarelor
 
nu va mai trece car cu tristeţe pe la
uşa săracului: în sfârşit
va crăpa pielea de-amăgeli lirice şi
cleştar – a
dracului
 
am intrat în Grădină să-mi cânt ceea ce tocmai am
scris – voi dispărea între  - ţâşnite
penaje - apoteozele Lebedei
lacului din vis
 
...va fi cald şi fi-vor nestinse
lumini – va fi o lună senină:
mă voi înveşmânta în
lacrimi fierbinţi şi-n
înalt parfum de răşină...
...Cristul-pe-Gânduri zâmbeşte cu tâlc – cântă pe
stihurile mele şi
cu râvnă şi dulce alean
suspină...
 
POIANA MICULUI
se închină eminentului profesor Cezar Teodorescu
nord-bărboşii brazi – poienii i-au adus ospăţ de sfat
mirişti fulgeră zeiţe – zeii molcomi au iscat
sfeşnice din roua ierbii – să se vadă noua lume
sărbătoare dând luminii – şi noi ceruri – scrise-anume
 
vâjâie vântoase nume – vindereii îşi fac cruce
din înalturi Uriaşul se pogoară la răscruce
e Zalmoxis – stea de vară dar cu tâlcuri dinspre iarnă
cuvântând din veşnicie către sfânta noastră ţarnă
 
să-l priceapă om şi lună – se împarte-n spiriduşi
Uriaşul se desparte în nenumărate uşi...
bate-n suflet cu ciocanul – să trezească învierea
 
dar poiana omenirii trece totul cu vederea...
...Uriaşul scris de vulturi geme cântece poienii
prea puţini scad vara noastră din pustiurile iernii...
 
ÎN STAFII SĂ NU CREZI
chipuri ce azi strecoară-otrăvi în vine de masculi
mâine vor fi doar hârci muiate-n ceară mucezită:
în van te laşi învolburat de-orgolii şi ispită
căci toate s-or topi în luturi – prunci creduli...
 
s-au scuturat din mine flori şi frunze
zac la picioare-mi – un morman uscat
iar la fereastra-mi – zânele confuze
nu-mi mai şoptesc că-s fiu de împărat
 
pârjol de timp îmi răscoleşte soarta
şi-n rostogol – mă cocoşez iar – fătul
care-şi adăpostea în pântece urâtul
 
habar n-având: viaţa-o făcea pe moarta...
...te lăfăie-n troianul de ierni şi de zăpezi
închide ochii cărţii – în stafii să nu crezi...
 
SILEŞTE-TE SĂ TRĂIEŞTI
sileşte-te să
trăieşti – ca să-i faci în ciudă
hulubului de pe casă ori din
copac – care
cântă – cu foc şi văpaie – încă din
zori
 
nu-i pasă nimănui de
tine – cum nu-i pasă ce-ai făcut cu
părul ce ţi l-ai bărbierit – de pe
faţă
 
ia soarele aşa cum este – altminteri
el tot acolo va răsări – mereu
peste cadavrul tău – cu formă tot mai
stinsă – cadavrul tău furat din
veşnicia-nvinsă – cadavru de
fraier – şi de lumină pângărită şi
stinsă
 
SFATURI PENTRU REGINĂ
cinează
cinică regină
sfârlează:
ia-ntâi uleiul de ricină
să vezi
peste lumini de stearină
lumea cea meschină...
...numai din această pricină
tu pari tuturor dulce
bâz albină
 
...nu cere crai
că-s toţi fără strai
alteţe fade – fără nai
...nu-nşeua cai
că-s fără-un pai
ba-s numai iepele
sirepele – în alai
fătând strigoi până şi-n
rai
 
stai singură-n palat
ingrato
fără de ochi şi făr' de sfat
şi râgâind – aristocrato
să meditezi numa-n halat
cât sunt eu de aristocrat
(ce dacă-s negru şi mirat?):
 
căci mâna ţi-am cerut
curat:
nici până azi
nu mi-o ai ...”instalat”!
 
LA RECICLARE
-unde pleci – la reciclare?” – mă-ntrebă-n
toamna asta amicul meu – Inspectorul Şcolii
Celeste
-da – mă reciclează ca pe
apele menajere
murdare: ce va fi acolo – de
fapt? – o altă viaţă – un nou
rapt – despre care
nimeni nu ştie nimic – oricine
preferă a zice că
habar n-are...”
 
MINCIUNI NECESARE
solzi de leu şi blăni de peşte
mincinosul povesteşte:
stă pe craca de Licorn
bea apă direct din horn
 
...urzeală-i din belşug – pluteşte-n voie
o leagănă oceanul lui pre-Noe
dar meşter numai Cristu-i – ca s-o umple
cu bătătura cărnii-n forme suple
 
şi-aşa se iscă năluciri de-o clipă
sunt trupuri multe ca într-o risipă... -
dar iar se trag şi netezesc în leagănul de-urzeală
 
visând fanatic armonia-astrală...
...nu vă încumetaţi dincòlo de minciună
căci pierde-veţi şi Soarele – şi Lună...
 
TRANSFIGURAREA
roţi de maşini trec zdrobind – adâncind în noroi şi în noapte
Suflete-Flori – ce-au râs şi-au plâns nevina sub semnul lui Şapte
pe spurcate roţi de maşini – răstignit e prinosul
şi – mai rău şi mai greu – renegaţi vătămat-au şi Osul!
 
în genunea smolită clocesc Uneltirea şi Ura-mpotriva Luminii
fierb blestemele toate – bolborosesc amintiri vizuinii
dar din Jos Cel mai Josul zbucni-va văpaie de Crist
căci în iaduri începe-epopeea Celui mai Mare Artist
 
căci sub forfot de Ură-nfloreşte – candidă - Iubirea
de sub borhot – duhori – se vesteşte cu trăsnet Venirea:
nimănui să nu puneţi vreun nume – umilinţe-ndurate
 
din obidă şi gemete-şi smulge-vor ape-nviate...
...Hristos după plânsetul umbrei ne scrie – cu focul de tină
şi-orice noapte răspunde cu roura-n Guri de Grădină...
 
ÎI TOT CER LUI
Îi tot cer Lui să-mi dea
moarte – mai degrabă – „hai – dacă eşti acolo - sus  ori
jos – şi dacă
m-auzi - cât mai
degrabă dă-mi moartea – chiar acum – în
momentul ăsta – dă-mi
moartea - dacă se poate... – dă-mi-o odată - că m-am
săturaaat... – de mine – de
Tine – de toateee!” (urlu eu – ca turbatul – într-o
şoaptă căznită...) – da – să-mi dea
moartea Îi cer - şi să înceteze cu
aceste cumplite tortùri – cărora sunt
silit – în neştiinţa şi năuceala mea
sângerânde – să le zic – cu obidă şi exasperare
scârbită - „viaţă”...
 
Îl bat la cap toată ziua şi-n toate
dimineţile mele
gemânde – cu răcnetele mele
martirice - pe care
cel mult greierii dacă le aud şi
ascultă...
 
...dar dacă toată
catastrofa asta de viaţă – de aici şi
acum – seismul ăsta
grotesc  - bălind sânge şi
urdori şi fecale – da – accidentul ăsta
senzaţional de
chinuitor – blestemul ăsta - pe care-l
trăiesc acum (în
aceste clipe în care vă vorbesc vouă – nemaiputând
să-mi ajut mie...) – - da - dacă
nenorocirea asta
aiurită - pe care o
bocesc acum – ca o muiere nătângă – este – sau
va fi fiind - tocmai
viaţa de după o moarte – de după o
moarte de altădată sau de după una
tocmai de cinci minute dată în
funcţiune şi folosinţă... - ...sau
cine mai ştie de când şi
a nu ştiu câta oară?
 
...păi vezi – poţi să fii mort de
mult – deja putrezit până la oase – până la
sânge – şi tu tot prost să
rămâi – tot cerând ceea ce deja ţi s-a dat – şi
ţi se dă demult – mereu – dintotdeauna şi
nu se ştie de când...
 
PRIVIGHETOARE CU OCHII ARŞI
Elenei, fiica mea, 5 Septembrie 2017
privighetoare cu ochii
arşi – tu vezi izvorul de
sânge al Cântecului care mişcă
enigmaticii aştri – şi
ochii tăi pârjoliţi de lumină plâng
secretul bucuriei de a-ţi urma
pas cu pas – în eteruri
Iubirea
 
privighetoare cu ochii
arşi – tu vezi pădurea în care s-a ascuns
Dumnezeu – şi
ochii tăi pârjoliţi de lumină – plâng să-L
aducă-napoi între
rănile Crucii
de toate lumile
povestitoare
 
privighetoare cu ochii
arşi – tu vezi răscrucea
din ceruri – unde soarta mea şi
soarta Lui – una
sunt – şi ochii tăi pârjoliţi de
lumină – plâng – înfundat
zadarul firii de
zeu – atoatevăzător
atoatefăcător
atoatepierzător...
 
VEGHEZ
vă veghez – pe toţi – de sus – masiv
precum cerurile – atotputernic
precum întunericul şi
lumina – laolaltă
 
pumnii mei – grei precât
toţi norii de ploaie – adunaţi în
suprema furtună – se sprijină – vag
ameninţători – sublim
tunători - de tăblia
lumii – gata să se
pornească – vijelios
apocaliptic - spre a vă
strivi
 
dar veghez atât de
vajnic atotcuprinzător – atât de
conştient de forţa mea
inimaginabilă – de nimeni
prădată – de nimic
înjosită – încât
senin Zeu – uit să vă
spulber – dintr-o singură
mişcare – pe toţi şi pe toate – în
nefiinţă şi
eternitate
 
POEZIA MEA
trăiesc din toate
fibrele fiinţei mele
răul – frisonez din
toate fibrele fiinţei mele
binele
 
nu mă plictisesc să
trăiesc – nu mă-nspăimântă deloc să
mor: intru pe fiecare
cărare – cu acelaşi inconştient de temerar
picior
 
CODURI
aşa ceva se face – aşa ceva
nu se face...”
 
cine a stabilit codurile astea
rutiere – morala asta de
serviciu?
 
probabil că
şirul de oameni – nesfârşitul şir de
oameni – din care mă
trag: le sunt dator
zgâita mea
existenţă (...inclusiv această
judecată de-aici – zgâriată
flegmatic şi superior dragă Doamne – pe
hârtie de
faţă...) – deci
trebuie să le respect
opiniile – inclusiv
codurile
 
nu e o povară (...respectul de cod
strămoşesc...) – este o
onoare – un soi de
apartenenţă aristocratică – cu un iz
barbar - dar
luminoasă – singura
luminoasă – strălucind
intermitent – în noaptea
istorică şi bestial
indiferentă  - faţă de oricine şi
orice
 
DUMNEZEUL DE FAMILIE
te rog
frumos – ajută-mă – că tu
poţi – şi ştii şi
eşti...”
 
Îl tratăm pe Dumnezeu ca pe
unul de-ai casei – sau ca pe un
oaspete atât de
vechi (şi învechit...aproape
prăfuit...) – cu care
ne-am obişnuit până la
saţietate şi
orbire: cine mai distinge – cui
îi mai pasă – într-o lungă viaţă de
om – pe raft ori
poliţă – că există o
oală sau alta – o hârtie cu un mesaj sau
altul – ori o
cheie sau
alta – decât când are
aspră  - imperioasă – vitală
nevoie  - de
ele?
 
TOAMNĂ STEARPĂ
o toamnă stearpă şi piezişă
desfacu-şi păsările cuiburi
grădina lumii e pietrişă
ceruri se depărtează – tulburi
 
peste cuvinte bune – tunete de ploaie
dar fulgerele nu au nicio grabă
mai latră câinii să se afle-n treabă
iar gânduri vechi s-au preschimbat noroaie
 
pustiuri la câmpie – muţenie în munţi
chircim dureri bătrâne şi scăpătăm din frunţi
în lunga noapte priveghem ca bufniţi
 
iar Pripăşitul Cinic umbreşte orice uliţi...
...sfârşitu-am lumină – întind lălâu de vreme
trag cu urechea straşnic: un glas tre' să mă cheme...
 
ÎN AŞTEPTARE
nu bag în seamă tropotul de oameni
mai scarmăn suflet – iubitul de păduchi
ţi-e silă – frate – cu mine să te-asameni
căci ochii mei: două grămezi de puchi
 
de-atâtea amăgiri am stat din ceasuri
iar masa cinei nu e sfântă: -i goală
căci viaţa-mi n-a fost drum – ci doar popasuri
iar cei ştirbiţi rămân – mereu – la poală
 
hulubii cântă – de pe tărâmul dus
habar n-avem de ceruri – n-avem nimic de spus
zăcèm în neştiinţă – acoperiţi de scârnă
 
pupilele-s străpunse de-o nesfârşită bârnă...
...de-am fost cândva-arătarea unui Om
străbată pân' la mine povestea unui Pom...
 
BALADA MORŢII APROXIMATIVE
roade luna la ciolane
răstignirile sunt vane
de mult cucii au tăcut
cenuşa s-a aşternut
 
nu e soartă – nu e poartă
zâna zânelor e moartă
s-a-mplinit golul din soare
nu visez – că iar mă doare
 
nici măcar nu-mi amintesc
nici măcar nu mă pitesc
dacă vine – las' să vină
nici nu-ntreb din ce pricină
 
au secat izvor şi lin
s-a mâhnit Domnul de Crin
au ars stânile în munţi
scorojitu-s-au şi frunţi
 
nu e boare de răcoare
nici petală dintr-o floare
nu e vreme – nu-s nici îngeri
...pasăre – de ce mai sângeri?
 
deşucheată şi trunchiată
vine noaptea mâniată
să ne fure zilele
s-aducă lanţurile
 
dar noi trup nu mai avem -
lanţuri de ce s-agăţăm?
iar zilele le-am vândut
unuia şi orb – şi mut
 
preţ n-avem nici cât un vânt
nu ştim vorbă şi nici cânt
du-te - noapte - de la noi
nu suntem măcar strigoi...
 
vei găsi tu de vreun soi
altădată şi-n alt roi
vei afla chiar nunţi de sloi...
...dar pe-aici e cam pustiu
umblă unul smead - saşiu...
 
SILEŞTE-TE SĂ TRĂIEŞTI
sileşte-te să
trăieşti – ca să-i faci în ciudă
hulubului de pe casă ori din
copac – care
cântă – cu foc şi văpaie – încă din
zori
 
nu-i pasă nimănui de
tine – cum nu-i pasă ce-ai făcut cu
părul ce ţi l-ai bărbierit – de pe
faţă
 
ia soarele aşa cum este – altminteri
el tot acolo va răsări – mereu
peste cadavrul tău – cu formă tot mai
neclară – hilară - cadavrul tău furat din
veşnicia-nvinsă – cadavru de
fraier (ornat cu aer)  – şi de lumină pângărită şi
stinsă
 
OCULTISTĂ
gemenii Rău şi Bine tot de la El purced
în pântec Capra arde – egal – şi zeu şi ied
Sărutul Răstignirii iscat-a Crist-Satan
Cristalul de Cunoaşteri zăngăne lin şi van
 
ai pus în taină mintea – şi mintea te-a trădat
Pribeagul Nemuririi în ploaie s-a uscat
Focul nunteşte Apa – şi Vinul se revarsă
popoare pier de-a rândul – iar Cartea-i de mult arsă
 
smintit din drumu-ţi rânced – cobzăreşti a Poet
duhuri fără de număr umflat-au zaiafet
şi cerul şi bordelul s-au inundat egal
 
vin sfinte prostituate s-aprindă Vechi Opal...
...nu e sfârşit de lume – nici contabilitate:
oricare om e zeul – oricine-i majestate...
 
...e carne şi e sânge în drumul spre tării
aureole toate-s banale pălării...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

O ORĂ DE FIZICĂ
Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.
La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.
Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl  purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe a cedat şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.
La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea  duce cu gândul la un şarpe.
„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta.  Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.
Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.      
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...
Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.
Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem  la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint pregătită în ora următoare.
Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la grădiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.
În timpul orei, mă aşteptam să  fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

DACĂ E SEPTEMBRIE, E TOAMNĂ!
Mi-a bătut septembrie în geam, deșteptându-mă. I-am zâmbit printre gene, sorbindu-i cu nesaț prima rază, ce privea complicitar spre chipul meu. I-am primit sărutul de mătase și-am dat binețe culorilor jucăușe din pletele-i nonconformiste. Am întins mâinile spre lumina diafană și-am prins în căușul palmelor poezia zorilor.
Se lăsaseră la vale arșița și larma lui cuptor și-ncercam să calc prin roua altor dimineți, mai blânde și mai cuminți. Mergeam în pasul lor, șoptindu-mi prin lacrima bucuriei că lumea nu se sfârșește odată cu mine și nici nu se îmbată văzându-mă împlinită.
Mi-am scuturat gândurile în pragul casei și le-am privit cum se rostogolesc, rotindu-se în cerc, îmbrățișând imaginar corola minunată a florilor târzii. Le-am cules nectarul, rujându-mă cu dulceața lor, și-am lăsat ca mireasma să mă-mpresoare, pentru ca eu să-mi port singură de grijă, fără a mai privi insistent spre cei care se erijau în puternicii vremurilor prezente.
Și-am descoperit cu stupoare că tocmai aceia erau hârbuiți, dar bine fardați și protejați, cu mers legănat și apăsat, atât cât să dea bine în ochii privitorilor, fiindcă ei gândeau la starea mea, și-a ta, și-a nației întregi.
Cu trupuri uneori hidoase, de-atâta trai bun sau nesimțire, cu obraji căzuți și cearcăne pe măsură, fiindcă grijile îi năpădesc la tot pasul și trebuie să-și justifice poziția, cu genți ca de perceptor în care-și țin știința, chiar dacă tehnologia are câțiva pași în față, cu comportamente de oameni verticali, fiindcă nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le pute, cu priviri care înfruntă orice altă privire, deoarece au ceea ce tu nu ai, și nici eu, cu tupeul incurabil de-a lua legătura chiar cu necuratul, dacă au neșansa de-a li se ridica nivelul potenței reale și nu știu pe unde să-și mai scoată cămașa. Așa sunt ei, căci ei sunt ei, iar noi avem datoria să respectăm rangul și cinstea, dacă nu s-o fi ascuns pe undeva (cinstea), să mergem pe banda noastră, dacă nu e ocupată, căci pe cealaltă aleșii și șmecherii fac legea.
Și dacă ai plecat la drum în liniște și pace, spre bucuria unei zile reușite indiferent de anotimp, parcând printre alte mașini, acolo unde găsești  un spațiu modest, dar puțin cam aproape de trecerea de pietoni, ai făcut-o pe răspunderea ta, riscând. Chiar dacă te afli aproape de capătul celor 25 de metri, atât cât prevede regulamentul, tot călcare pe bec se numește. Unii ar spune: un fleac! Eu spun altceva, bestial de important: educația în trafic! Gheață la mal!
Așadar, polițistul rămâne polițist, îți scrie rapid o înștiințare, ți-o aplică pe geam, sub ștergător spre a nu fi luată de vânt, iar la întoarcere zâmbești mânzește, citești țidula, după care te înfățișezi în fața organului. Că-ți dă un avertisment șutindu-ți  și câteva puncte sau o amendă, după caz, omul și-a făcut datoria fiindcă patrula prin oraș spre liniștea comunității, consemnând neregulile prin aplicarea legii.
Dacă îți este indiferent, continui repetând greșeala în speranța că vei avea mai mult noroc. Dacă nu te bazezi pe relații și cunoștințe, te-nvârtești de șapte ori până găsești un loc bun, care nu ridică probleme, căci organul în drept are dreptate, iar tu, om simplu și cinstit, trebuie să respecți legile, fiindcă n-ai nimic din ceea ce au alții pentru a-l intimida și a-l determina să nu te vadă. E, și-aici e durerea! Capra vecinului rămâne în picioare și behăie din răsputeri fără a deranja vreo autoritate, iar a ta tușește ca proasta în plină vară, fiindcă a băut o dată apă rece de izvor, iar acum nu știi cum și unde s-o mai plimbi pentru a-i trece răgușeala și teama de răceală.
Dar toamna-i toamnă, bogată și aromată, stropită cu chiuituri de nuntă, fiindcă se mărită fata lu` tata și ia băiat de vază, cu putere-n portofel și ochelari fumurii, căci razele soarelui, chiar molcome fiind, aduc prejudicii proprietarului și nu va mai putea număra câștigul... fără număr, fără număr...
Iar tu privești alaiul, dacă n-ai deja creierii pulverizați, și te minunezi cât fast aduce munca peste hotare la unii, privind dezamăgit spre fluturașul tău din ziua salariului sau spre cuponul de pensionar, expiratul societății. Ce mi se pare umanitar, căci sunt oameni cu suflet mare, mirii și ai lor părinții te fac părtaș la evenimentul cu pricina și te obligă să asculți muzica probată la stații performante, îndemnându-te să joci odată cu ei. Nu-ți cer dar de nuntă, tot din mărinimie, dar se burzuluiesc în cazul în care nu le dai concursul și vrei să-i reclami pentru deranjul făcut.
E septembrie, e anotimpul roadelor bogate, e vremea când se numără sacii, nu bobocii, când se trag linii, în plus pentru unii și-n minus pentru alții, e vremea chiolhanurilor picurate cu amoruri fără perdele, a darurilor oferite din câștiguri ilicite pentru a nu da de bănuit în decembrie, e vremea când se pregătesc protestele, praf și nisip în ochii mulțimii, câștig în sânul trepădușilor, e vremea contrazicerilor parlamentare și-a pumnilor loviți sub centură sau direct în fălcuțe, e vremea când încep școlile, instituții fără căpătâi, cu sau fără manuale, cu clădiri insalubre sau recondiționate pe alocuri, dar slab populate, loc în care profesorul de gașcă câștigă teren, în detrimentul celorlalți, loc al etalării vestimentare și-a bolizilor, mai puțin a cunoștințelor, căci cine are carte... n-are bani, iar banul face puterea.
E toamnă, e vremea mea, și simt că-mi seamănă tot mai mult (sau viceversa), e vremea când se auresc pădurile, când iubirea coboară ușor peste frunza codrilor, amestecându-se cu pământul proaspăt, loc în care se coace sărutul, urmând ca-n primăvară să tresalte prin firele nevăzute ale firii din noi și să ne împresoare cu brațele lungi și puternice ale renașterii.
E septembrie, octombrie sau noiembrie, e toamnă și-mi permit să visez mai mult decât în oricare alt anotimp, e vremea când vântul își plimbă amorul printre crengile copacilor, când apele curg la vale mai potolit, când vinul își face de cap prin butoaie și prin mințile celor care îl degustă, când ploaia îmi bate cu mâna plină de lacrimi peste obrazul obosit, ștergându-mi urmele plânsului, înviorându-mă sub tăcerea ascunsă a destinului.
E toamnă și nimic nu mă face  să devin nostalgică după vara care a trecut, bucurându-mă totodată că a luat cu ea zarva și beția vacanțelor prelungi, care nu mi-au plăcut niciodată.
Angela Burtea (Brăila)
 
ATITUDINI
ROMÂNII UITAŢI DE ŢARA LOR
După cum lesne se poate constata în România postdecembristă (întreaga țară tescuită și grosul românilor ajunși campioni europeni la trebuințele vitale), eforturile politrucilor, în parte necalificați și în totalitate ticăloșiți, n-au vizat câtuși de puțin fondul problemelor naționale, precum la fiecare-un strop de fericire și-a patriei mereu cinstire, ci statornic au pus umărul la crearea aparențelor de legalitate și progres social (pentru săraci doar gologani, pentru aleși saci plini cu bani), astfel încât – prin inducerea impresiei în mentalul distorsionat al maselor că, fără ei la butoanele puterii, suferințele noastre din cei 27 de ani sunt floare la ureche în comparație cu cele pe care ni le pregătise oculta mondială – să-și asigure rampa de lansare întru nesfârșita lor realegere.
La o adică, prin ridicolii parlamentari ai diasporei (patru deputați și doi senatori, toți din opoziție) și prin absolut inutilul, cel puțin până în prezent, minister al românilor de pretutindeni, politrucii dâmbovițeni pot face dovada concretă (mai bine spus concret-aparențială) că soarta românilor din afara granițelor le este chiar mai indiferentă decât soarta celor neplecați. Susțin afirmația cu următoarele două argumente:
a) Dincolo de bășcălioasa reprezentare a diasporei în Parlamentul României (doar șase aleși la circa patru milioane de stranieri, adică un ales la 650.000 de suflete, pe când cei 18 milioane de români rămași în țară au marele ghinion să fie reprezentați, mințiți și furați de 16 ori mai consistent – tot câte un șparlamentar la 40.000 de nedeșteptați din somnul cel de moarte), mă întreb cât timp alegătorii români vor mai suporta această ofensatoare mascaradă, ce cu nerușinare își zice „democrație originală”. Că dacă ne luăm (și trebuie să ne luăm!) după analiza la rece făcută de Jurnalul național, atunci aflăm că în primele șase luni de mandat, tusșase au tăiat de zor frunză la câini. După care, în deplină înțelegere cu ceilalți lătrăi din forul legislativ suprem, și-au luat o profund nemeritată vacanță parlamentară...
b) În afară de faptul că-i un parazit social (dar, evident, unul de lux), cui ajută cu ceva anume înființarea unui ditamai minister al diasporei sau, potrivit terminologiei oficiale, al românilor de pretutindeni, când știut este și răsștiut că mâncătorii de rahat ai acestuia nu vin cu nimic de haznă în ajutorul atâtor oropsite (politic și nu numai) comunități românești de peste hotare?! Mă rog, la o adică de ce ar face-o chiar el, când toate cârmuirile postdecembriste s-au dat peste cap să-i mulțumească pe alogeni într-un atare hal, încât nimeni dintre oficiali n-a mișcat niciodată nici măcar un deget, atuncea când românii erau umiliți chiar la ei acasă (bunăoară în județele unde majoritari sunt maghiarii iredentist-exclusiviști).
Dar iată un edificator exemplu privind totalul și prostescul dezinteres al oficialilor români față de presantele nevoi cultural-identitare ale confraților din afara țării. Cu ceva timp în urmă, când prefect al județului Maramureș era agronomul Anton Rohian, din Ucraina transcarpatică vine la el o delegație de români, care solicită ajutor (mai cu seamă în manuale de limba română) pentru uimitoarea comunitate de volohi, o comunitate complet ignorată de autoritățile ucrainene, foarte nemulțumite pentru faptul că aceștia nu renunță în ruptul capului la străvechiul lor grai românesc, și - cu toate astea – încă nebăgată în seamă de nedemnele autorități românești. Da, căci așa cum ne vorbesc dovezile zdobitoare din teritoriile românești incluse în Ucraina, nu-i de ici, de colo să reziști timp îndelungat la forțosul proces politico-instituțional de rutenizare.
Fără să clipească, necum să roșească, antonrohianul le răspunde solicitanților: „Limba română le trebuie ăstora? Mai bine ar învăța engleza pe internet”. Internet în case de lut și fără curent electric... Rohiene, nu ți-a fost pe urmă rușine de enormitatea debitată, că doar la începutul întrevederii ai fost înștiințat de membrii delegației în legătură cu marea sărăcie a volohilor?
Apreciat de ștabii partidului-stat pentru carențele din gândire și simțire, astăzi fostul oficial județean este secretar de stat în Ministerul Agriculturii. Că, vorba ceea, cine se aseamănă, trebuie odată și odată să se adune...
N.B.: Maramureșul a fost vizitat mai zileletrecute de Oleksandr Bankov, ambasadorul Ucrainei la București, care a vizitat școlile din mai multe localități ucrainene, inclusiv liceul ucrainean din Sighetu Marmației. La întrevederea cu oficialii județeni (prefectul și președintele Consiliului Județean), ambasadorul a solicitat un plus de interes pentru școli și un microbus pentru elevii ucraineni, iar partea română a marșat de îndată. Vasăzică, în sens invers (că-i vorba de ucraineni, unguri, evrei, țigani etc.) orice este cu putință, numai în sens direct, adică pentru românii din țară și din străinătate, nimic nu se poate. Păi, nu se poate pentru că avem conducătorii pe care-i merităm, adică niște ipochimeni plătiți regește și care procedează câinește.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DREPTUL TÂLHARILOR DE-A FI NESIMŢIŢI
                Motto: La noi tâlharii nu-s închiși/în temnițe pentru păcate/
și-averile necușere/nici vorbă să fie redate/prea răbdătorului popor,/
ci mendrele-n continuare/ei sunt lăsați să și le facă/c-o nesimțire tot mai mare...
Ca la noi la nimenea! Mă rog, suntem în țara de la porțile Orientului, unde orice este cu putință (țara tuturor posibilităților pentru „cinstiții” hoți neprinși). Este cu putință ca prin moțiune de cenzură să-ți dai jos propriul guvern și în locul lui să pui unul în care cam 70% dintre români să nu aibă încredere (Păi, cum să ai încredere în aceeași Mărie dar cu altă pălărie, când noul cabinet este construit pe scheletul precedentului și-l are în frunte pe cel mai neperformant dintre miniștrii?!); este cu putință să mărești veniturile muritorilor de rând cu mai puțin de 10 procente, motivând că numai atâta te țin curelele financiare, dar tot atunci, deci în chip nerușinat-sfidător, mărești lefurile tuturor aleșilor (șparlamentari, primari-șpăgari etc.) cu mai mult de 200%, fapt care contribuie la sporirea decalajelor dintre veniturile minime și cele maxime chiar peste 1 la 50; este cu putință ca toată această gașcă de profitori pesedisto-aldiști, în frunte cu penalul tandem Dragnea-Tăriceanu, să se ocupe în exclusivitate de mătrășirea cu legea-n mână a banului public (vorba lui Băsescu, legi votate de hoți pentru hoți), nivelul cel mai scăzut al investițiilor din ultimii 20 de ani fiind concludenta dovadă că, potrivit faimoasei spuse „Ce-i în mână nu-i minciună”, scopul politrucilor dâmbovițeni nu este binele țării și al nației, ci ticălosul bine individual și de grup; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, este posibil la niște tâlhari fără obraz ca ce-au dat cu o mână grosului românilor la lefuri și pensii, să ia înapoi cu ambele mâini prin scumpirea combustibilului lichid (benzină, motorină) cu circa 50 de bani/litru și a gazului metan cu 30%, manevre care stau la baza întregului lanț de scumpiri ulterioare și care, evident, cumulativ vor depăși cu mult minusculele sporuri acordate, astfel contribuind din plin la procesul de sărăcire a națiunii.
Că, de, privilegiații regimului, adică cei cu pensii și salarii nesimțite (prin reangajare, unii pensionari de lux mai încasează de la stat și enorme lefuri necuvenite), prea puțin se vor sinchisi de respectivele scumpiri...
Dar iată că penibilul Liviu Dragnea a ieșit recent în spațiul public nu pentru a-și cere scuze că, în principal din pricina făcăturii sale supranumită „program de guvernare”, în curând câteva milioane de români vor fi mai săraci ca Iov, ci – firește, făcând aluzie la DNA – pentru a deplânge faptul că „România este foarte aproape de a avea poliție politică”!
Da, căci tuturor nelegiuiților, îndeosebi celor cu ștaif, Direcția Națională Anticorupție (DNA) le încurcă într-un asemenea hal potlogăriile, încât dacă ar fi după ei, îndată ar strânge-o de gât. Atâta doar că respectiva instituție este apărată de acei factori decizionali din afară, care veghează (iar asta este bine pentru masa românilor de treabă) ca justiția română să nu ajungă preșul de sub picioarele politrucilor dâmbovițeni și ca instinctiva corupție a acestora să poată fi ținută sub control.
Întrebarea mea este următoarea: Politrucilor de toate culorile, dar cu toții fiind o apă și un pământ, dacă sunteți onești așa cum susțineți pe la televiziunile de rahat, de ce vă temeți și de ce urâți cu atâta patimă DNA-ul? Că cine-i curat și trăiește potrivit Decalogului, nu face pe el de frică nici când pe bune, nici când dintr-o eroare judiciară este invitat să dea socoteală de faptele sale!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CU-ATÂTEA LEGI AIURITOARE, LA NOI LEGALITATEA MOARE!
Motto: Aleșii noști, în trei decenii,/atâtea legi au încropit/
pentru ciocoi și-ai lor ciraci,/că totu-n țară-i țăcănit:
/Ori nesimțit și fără griji/în ce privește strâmbul trai,
/ori scrupulos și-atunci sărman,/căci toate nu poți să le ai...
În 28 de ani de postdecembrism, la noi s-au fabricat atâtea legi, încât îți vine să crezi c-ai noștri șparlamentari stahanoviști ba urmăresc să-și tot depășească planul lătrător în primii trei ani ai mandatului, pentru ca în ultimul an să se poată concentra în exclusivitate pe ceea ce consideră că-i esența parlamentarismului, adică realegerea lor la nesfârșit și în flagrantă contradicție cu dezastrul de pe întinsul țării, ba și-au fixat ca scop scoaterea României din actuala fundătură economico-financiară (firește, nu și din cea moral-spirituală) prin vânzarea cu toptanul a actelor normative, gata fătate și promulgate sau în așteptare pe la diferite comitete și comiții.
Da, pentru că dacă aleșii dau sistematic uitării interesele patriei și ale alegătorilor (cu consecința logică că pe plan internațional vocea României este auzită, dar nu-i băgată în seamă, și că românii au devenit campioni europeni la „sporturi” precum paradoxurile, trebuințele vitale și afacerile curat murdare), în schimb – prin legi, ordonanțe guvernamentale, cumetrii și întrajutorări tovărășești – ei nu uită o clipă de sfidătoarele lor interese individuale și de grup, din care, în decursul antinaționalului postdecembrism, s-a plămădit atotputernicul sistem mafiot.
Iată trei probe în acest sens:
1) Fosta Uniune Social-Liberală (USL) și actualul concubinaj pesedisto-aldist constituie  într-o atare măsură împerecheri conjunctural-profitabile între stânga și dreapta eșichierului politic, încât, cu doctrinele la fel de elastice și politrucii la fel de dezgustători, te întrebi dacă mai există vreun temei să vorbești pe la noi de dreptiști, centriști și stângiști;
2) Votarea în regim de urgență și într-o deplină fraternitate pungășească a tuturor actelor normative care privesc interesele aleșilor (majorări de lefuri, pensii speciale, sporuri, cheltuieli suplimentare);
3) După punerea în libertatea a lui Dan Voiculescu, cine de la Antene și de la alte canale de tembelizare în masă se mai arată preocupat de îmbunătățirea condițiilor de detenție, îndeosebi pentru întemnițații care n-au nici banii și nici relațiile bătrânului sforar?...
Dar deși multe dintre legile noastre postdecembriste sunt adevărate capodopere ale democrației originale, o democrație care face tot ce-i stă în putință ca să încurajeze necinstea, slugărnicia și impostura, nimeni din lumea asta (evident, cu excepția sataniștilor) nu dorește să importe produsele de vârf ale ticăloșiei dâmbovițene. În plus, deoarece fiecare guvern responsabil este sătul până peste cap de formele în expansiune ale răului autohton, iată motivul pentru care călcătorii pe bec veniți din afară (țiganii, de pildă) sunt de îndată împachetați și trimiși la ei în țară.
N.B.: Penalii Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea sunt, prin nemeritatele funcții politice pe care le dețin, al doilea, respectiv al treilea om în stat. Cu toate astea, ei permanent vorbesc de poliție politică și arată cu degetul spre instituțiile statului. Păi, nenicilor, n-ar fi mai onorabil pentru voi și mai avantajos pentru țară să promovați acele legi care au capacitatea de-a lubrifia greoaiele mecanisme ale statului? Presupun că nu faceți acest lucru din două motive: voi oricum nu mai aveți onoare, iar adevărații sforari din spatele vostru doresc ca apele din România să rămână în continuare tulburi. Că, de, în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

VARZA À LA POP DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC
Sunt convins că niciun om cu scaun la cap nu s-ar da pe mâna unui doftor nepriceput, adică din aceia scoși pe banda urât mirositoare a universităților particulare, unde cu bani sunt plămădiți ai țării tot mai mulți faliți. La drept vorbind, în toate universitățile românești postdecembriste (peste 100) s-a trecut de la anacronicul „Ai carte, ai parte” la nedemn-actualul „Pentru bani și ursul joacă”. Iar rezultatul acestui ticălos proces, extrem de profitabil pentru părțile implicate și de-a binele dezastruos pentru nație, se vădește în atotputernicia neamului prost: specialiștii pleacă, oamenii binecrescuți se trag la o parte, impostura-i în urcare și nelegiuirea-n floare....
Dar cu toate că năstrușnicul ăsta de Liviu Marian Pop a demonstrat cu vârf și îndesat în penibila glorie (sic!) a Uniunii Social-Liberale că, prin vastele lui carențe într-ale managementului, gramaticii și aritmeticii, este numai bun de lider al sindicatului aflătorilor în treabă și de țucălar al mai marilor pe linie politică, totuși, iată că tătucul Dragnea i-a dat pe mână Ministerul Educației. Sau, mă rog, ce a mai rămas din educație și învățământ (România postdecembristă a ajuns să dețină în Uniunea Europeană triste și îngrijorătoare locuri fruntașe la abandonul școlar și la rata analfabeților cu diplome rostuite), având în vedere faptul că mult mai brejii săi predecesori (alde Ecaterina Andronescu și Andrei Marga) au făcut tot ce nu trebuia ca, prin reforme integral deformatoare, să pună pe butuci întreaga școală românească.
Și iată că astăzi, posibilul viitor doftor Liviu Pop pune umărul la îngroparea învățământului, după ce din educația propriu-zisă, temelia relației civilizate dintre oameni, s-a ales praful și pulberea: o mulțime de școli total nepregătite pentru noul an școlar (în chip ironic, el a demarat cu patru zile înainte de tradiționalul 15 septembrie), manuale mai pe sponci ca altădată, în schimb, ceea ce constituie o încoronare a absurdului livpopian, circulare prin care se interzice introducerea în școli de către dascăli a tuturor materialelor auxiliare neautorizate de întunecimea sa, inclusiv a celebrei Gazetă matematică.
De unde lesne se poate deduce că nevrednicul urmaș al lui Spiru Haret ține ca acuma, cât timp mai este ministru preaplecat, să se răfuiască cu aceea care a reprezentat coșmarul vieții lui de elev și apoi de profesoraș cu abilități extramatematice și extrașcolare.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ZBORUL INFRÂNT AL BUGETARILOR
În lumea oamenilor de rând circulă un aşa-zis îndemn prin care dacă lucrezi în sistemul bugetar ai un loc sigur de muncă.
Lucrurile se pare că nu sunt deloc aşa. Într-adevăr locul de muncă este un loc unde se realizează şi celelalte nevoi umane: socializare, apartenenţă, afirmare, dar dacă mă uit la colegii care lucrează la privat ei au întotdeauna zâmbetul la ei, pentru că au timp şi pentru ei, pentru a da randament şi la locul de muncă.
Socializarea în sistemul bugetar este mai anevoioasă deoarece salariatul trăieşte cu grija că dacă îl ajută pe celălalt există riscul ca la un moment dat, la o restructurare, să plece acel care s-a dedicat prea mult muncii, inclusiv autorul dat colegului care nu mai recunaşte.
Apartenenţa există atâta timp cât eşti bun şi lucrezi şi pentru ceilalţi,căci dacă te îmbolnăveşti se merge pe deviza „altul la rând”. Este trist şi totodată foarte adevărat, iar adevărul este crud şi confirmă faptul că viaţa este o junglă, în special în această lume pseudocivilizată.
Şi nevoia de afirmare? Este o nevoie anevoioasă, din care se poate se scrie şi un roman de mari dimensiuni, un roman al aripilor frânte, imediat ce păşeşti în acest sistem bugetar ca muncitor în câmpul muncii, deoarece atunci când vrei să creşti ţi se taie elanul încă de la prima încercare de a-ţi încerca zborul.
Mulţi spun că bugetarii stau degeaba. Aşa o fi pentru cine nu a accesat butonul PCR (ple, cunoştinţe, relaţii), căci în rest toţi sunt şefi şi trebuie să mai fie şi câte un deştept să e facă treaba celor mulţi piloşi, atâta timp cât rezistă fizic, psihic. Şi acest rob nu-şi mai poate depăşi condiţia, chiar dacă are ani vechime, performanţe care au nonvaloare în momentul în care îşi doreşte un alt statut.
Dacă apucă să îşi depună dosarul este pur şi simplu intimidat sau I se dă lucrări peste lucrări ca să nu mai ajungă la examenul scris. Şi dacă vrea să ajungă acolo şi trece, este foarte bine scuturat la oral şi dacă se încăpăţinează, fiind omul extra, super bun, I se fabrică scenarii peste scenarii încât nu mai ajunge nici măcar să-şi mai păstreze postul de executant, aceasta în cel mai fericit caz dacă nu I se pregăteşte şi ceva penal. Ce să faci? Acesta este sistemul. Rezistă tot cel care are spate după, peste spate. Şi dacă eşti bine ancorat în sistemul PCR-urilor,ţi se fabrică şi un post călduţ, uşurel pe bani, din care salariul căruia ar trăi nu unul ci 7-10 oameni.
Şefii sunt şefi în sistemul bugetar, indiferent de domeniu: educaţie, administrativ. Nu contează dacă el habar nu are cu ce se mănâncă şefia, important este că leafa merge şi funcţia îl menţine în scaunul călduţ până la pensie, făcând orice compromis numai să nu mai ajungă la funcţia de jos, la clasa muncitoare.
Şi cel mai mult mă deranjează pupincurismul. Îi vezi după orele suplimentare pe care le au an de an, că dacă nu s-ar plăti, nu s-ar mai înghesui. Mai mult decât atât în învăţământ îi vezi cum se înscriu la toate concursurile posibile din învăţământ, ahtiaţi după bani, de care tot ei se plâng că sunt plătite prost şi de care numai ei ştiu, căci muritorii de rând nu au acces.
Să nu mai vorbesc de posturi! Cele bune nici nu le vezi! Nici nu ştii când iese vreun cadru didactic subit la pensie şi imediat I se completează postul de către cineva care pur şi simplu a ştiut! Soarta!
Dacă vrei să iei gradaţie de merit din prima te descurajează mai ales dacă eşti profesor la gimnaziu: nu ai elevi pregătiţi pentru bacalaureat, iar dacă munceşti cu elevii cu cerinţe educaţionale speciale, ţi se dă doar un punct, indiferent de numărul lor pentru că primează punctele, vreo 20 la număr acordate pentru elevii care au obţinut premii la olimpiade, din care au făcut parte tot acei profesori de la liceele, colegiile bune, unde ceilalţi nu au acces pentru că nu mai ştiu criteriile de acordare a posturilor. Şi dacă vrei să conteşti, ţi se ia tot dosarul tău la verificat, indiferent dacă alţii au mai puţine hârtii decât tine la dosar. Te lupţi cu morile de vânt! Te mai iau şi colegii peste picior, de parcă le-ai lua lor vreun drept. Nici măcar nu sunt în stare să te încurajeze aşa sunt de minunaţi. Dacă ei nu sunt în stare să facă front comun cu tine, nu te lasă nici pe tine să perseverezi, că poate vreodată se va schimba totuşi ceva, măcar să se mişte!
Şi bugetul cum este gestionat? Nici membrii consiliului de administraţie nu-l cunosc, însă se vehiculează în continuare ideea că nu sunt bani, deşi se fac sponsorizări din partea unor părinţi avuţi şi nu numai, închirierea sălilor de clasă, a sălii de sport, dar nu se mai pune...
În administraţie lucrurile stau şi mai bine. După ce postul este scos pe ultima sută de metri şi ştie exact persoana care trebuie să-l ocupe, fiind concurenţa unul la unul sau unul la doi, că mai are şi altul curaj, fiind motivat că aşa va căpăta şi el experienţă, mai intervin şi pilele, cunoştinţele în şi din  comisie. Atunci când posturile sunt călduţe, bănoase se aduce tot clanul, inclusiv finii, finuţele şi de ce nu, amantele. Le vezi după cum sunt fresh la finalul programului, de zici că ies de la salonul de înfrumuseţare, nu după o zi de lucru, cu nasul în hârtii şi calculator.  După ce ajunge individul pe postul executant, vrea mai mult, vrea chiar postul de şef şi uită de omul care l-a ajutat şi-l sapă, până când acesta cedează psihic şi îşi ia zborul, făcându-i-se lehamite de toţi şi de toate, inclusiv de sistem. Şi ocupă postul de şef fără concurs, până când se va da o ordonanţă prielnică pentru el ca să pară totul în regulă, chiar dacă individul habar n-are ce presupune această responsabilitate. Nu contează sunt destui care sunt în spate, la fel de deştepţi precum este el şi la care greşeala nici nu mai poate fi sancţionată, căci nici ei nu ştiu ce înseamnă. Ce înseamnă să ai executanţi deştepţi, pricepuţi, adevăraţi specialişti? Şi dacă vrea să candideze pe drept executantul la funcţia de şef că doar el este şeful, dar nu cu funcţia şi banii, ce să vezi? Din comisie face parte şeful, care nici măcar n-are atestatul de şef, dar legea îi permite. La noi ca la nimenea şi te mai miri de ce nu merge, nu funcţionează nicio instituţie în zilele noastre?
Şi da, cu astfel de indivizi se poate exclama că bugetarii sunt leneşi, că iau lefurile degeaba! Greul tot pe spinarea muncitorilor, executanţilor cade, cei care de-abia se descurcă de pe azi pe mâine.
Şi ţara merge înainte, ţara te vrea prost, indiferent de domeniu. Cine nu suportă pleacă, cine nu, ori se îmbolnăveşte, ori se resemnează la stadiu de executant, în papucul lui, ajutând sistemul măcar să scârţie, că de mers, nu mai merge demult!
Nu poţi face absolut nimic pentru că eşti singur şi nu te crede nimeni, iar lumea s-a obişnuit cu puţin sau că „se poate să fie şi mai rău”. Ne-am obişnuit în comoditatea aceasta morbidă pentru sufletul nostru, pentru patria aceasta şi mai tragic pentru viitorul copiilor noştri.
Nu mai ai timp să faci nimic pentru că eşti prinsă în fel şi fel de hârtii fără rost, al căror conţinut se schimbă pentru a te ameţi.
Am rămas un popor care nu mai are niciun fel de conducător cu coloană vertebrală. Toţi vorbesc, dau ordine, însă la toţi care se perindă la conducere pe criteriile arhicunoscute, le lipseşte practica. Dacă te uiţi în cv-urile lor vei vedea că nu sunt decât cei care au contribuit la ceea ce azi numim cu nostalgie ,,a fost odată,, şi da a fost odată o industrie, o economie, un învăţământ care au funcţionat după criterii de normalitate, după anumite repere clădite în ani de experienţă adevărată.
Azi nici măcar nu mai avem cu ce ne mândrim. Nici măcar prea aleşii noştri nu au fost în stare să păstreze ceea ce blamata ,,epocă de aur,, ne-a lăsat cu trudă. Azi ne este frică şi să mai privim departe, la viitor. În şcoli sunt elevi orfani crescuţi de bunici bolnavi de bătrâneţe şi de neajunsurile în care trăiesc.         
Azi vezi o ţară fără viitor care nu mai poate lăsa nimic valoros copiilor lor, nici măcar modelul de familie, cu o mamă, cu o tată. Şi dacă nu mai există familie, societatea încotro se mai îndreaptă? Şi ce societate fără un sistem bugetar cu oameni normali, specialişti?
Irina Rusu (Bacău)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii