ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 103 (Septembrie 2017)

EDITORIAL
CALEA SALVĂRII IMEDIATE
Cu ceva timp în urmă, îmi propuneam să scriu, să reuşesc să traduc trăirile, stările prin intermediul cuvintelor scrise, care, de cele mai multe ori, sunt mai uşor de perceput pe hârtie decât în viu grai. Cuvintele scrise au o altă încărcătură, cea a gândirii premeditate, în comparaţie cu spontaneitatea din limbajul vorbit, iar dacă la această manieră îmi mai orientez paşii spre o idee din afara lanţului trofic al concretului, se cheamă că mă pot implementa în maniera unei povestiri.
Trăim timpuri de derută, în care fiecare este supărat pe fiecare, dar cu toate astea nu doresc să aduc reproşuri vreunei persoane. Avem cu toţii metode diferite de abordare, uneori prea radicale şi asta din cauză că vrem prea mult unul de altul, de la o bucăţică de timp care abia s-a scurs din clepsidra existenţei milenare. Istoria ne grăbeşte, lumea întreagă se grăbeşte, iar evoluţiile socio-politice lasă în permanenţă deschisă calea conflictelor. Dar nu despre acestea doresc să scriu, nu despre răutăţile ce cuprind întreaga societate supusă unei permanente agitaţii, unei prea mari implicări în tot ceea ce înseamnă politic, ci despre stările profund interioare, despre evadările din cotidian, aceste supape fără de care existenţa noastră nu ar fi decât rezultatul economiei regnului animal.
Politica şi politichia consumă enorm din timpul nostru, pentru că i se acordă o prea multă atenţie. Televizorul, transformat în drog, datorită consumului excesiv pe cap de locuitor, devine aliment de bază pentru creierele spălate de mai bine de douăzeci de ani încoace, spălate de minţi luminate cu bani străini, în viziunea aceloraşi interese străine de noi toţi, cei care mai îndrăznim a gândi, a scrie şi a vrea ceva româneşte în ţara asta. Chiar se poate să trăieşti fără TV? Cu siguranţă că da, iar un aliat de nădejde ar fi cartea, cartea fără publicitate comercială, cartea de raft, cartea aceea cu copertele obosite de vreme şi cu numele autorului scris mărunt.
De cum am dat cu ochii de afişele stradale cu demiterea agentului ăstuia dublu, ajuns preşedinte de ţară, am simţit o nevoie acută de mine, de munte, de sihăstrie. Lehamitea faţă de toată această mascaradă nu avea cum să-mi convingă paşii decât în direcţia muntelui. Nu aşa procedau şi străbunii, când hoardele de slavi, otomani, tătari şi câte or mai fi fost ele, dădeau iama pe plaiurile noastre? Nu tot aşa se refugiau spre sfântul munte, adăpost creştinesc din cele mai epopeice timpuri, românii simpli la port dar scumpi la gândire? La mine, în schimb, era o altfel de fugă, una a conflictului interior: omul social contra celui spiritual. Se căuta verticala de pe versanţii obosiţi de vreme şi vremuri, se cerea ascensiunea în sensul unei penitenţe...
Am trecut la drum şi în câteva ceasuri am dat de Munţii Buzăului, ca mai apoi, înaintând în inima lor, să grăbesc pasul până la Penteleu, la staţia meteo. Era destul de frig să dorm în cort, aşa că am decis să rămân la adăpostul pereţilor peste noapte. În capăt de lume, nimic nu se compară cu întregul, de acolo se poate contempla vizionar licărul scenei, de acolo te poţi radiografia chiar şi pe tine, deoarece, aproape de Cer, calea către iertare şi spre înţelepciune e mult mai facilă decât într-o biserică. Cum se percepe lumea de la 1772m altitudine, într-un asfinţit de soare, care taie orice răsuflare? Aici cuvintele se pierd în neputinţă… Simţi cum ţi se purifică mintea de răutăţile din vale, acolo, sus, aproape de tine, de “eu”-l acela dedublat în viaţa cotidiană, sublimul se transformă în fluid şi te învăluie ca şi cum nu ai mai face parte de pe planeta asta. Eşti tu cu Dumnezeu şi capeţi răspunsuri la toate întrebările care te macină. Acolo, sub bolta cerului, stelele stă să-ţi cadă-n cap. Acolo, în infinit, în noaptea nebună de frig şi de seninul cerului am recitit de câteva ori bune ceva versuri din albumul de debut, carte pe care cu grija scrisului pe hârtie am ţinut să o fac cadou sihastrului, care deserveşte staţia meteo, asemeni bătrânilor de la farurile coastelor mărilor, oameni uitaţi de oameni, dar, totodată, mai înţelepţi şi mai profunzi decât o bibliotecă. În gimnastica minţii aceşti (ne)pământeni cu vorbe puţine, pline de înţelesuri, traduc de la distanţă pe oricine se încumetă să urce până la cotă.
Am fost purtat în slujba unei idei abstracte, fără să scot în evidenţă vreun unghi al negării, ci pur şi simplu dorinţa de a mă extrapola dintr-o stare de incertitudine în care am simţit că mă duc. Viaţa din vale devine uneori atât de telurică, încât îi este greu sufletului să se menţină pe linia de plutire, darămite să se mai înalţe! M-am exilat în vârf de munte, nu pentru o ambiţie nocturnă – contemplarea boltei cereşti – ci din necesitatea unei secunde de reculegere, la capătul nordic al versanţilor, în unghiul catetelor din Curbura Carpaţilor. Şi ce puteai să simţi mai pregnant acolo decât sinceritatea?
Tot ce te putea lumina măiastru în acel spaţiu nemărginit erau cuvintele… cuvintele nerostite încă. O zi cu pace în suflet avea să se încheie şi o noapte cu tihnă cerească urma să se nască pe portativul melodiei vieţii celei fireşti!
Îmi plăcea în schimb aici timpul de care dispuneam, un timp al curiozităţii prin citit, o atracţie deloc fatidică, ba din contră, o atracţie binemeritată, fără sincope de interpretare statistică ori sinusoidal grefată pe inconştienţe intelectuale duse în extremităţile unui lexic mult prea accentual sintetic ori programatic din cale afară.
Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în 2005 în Irak. Laînceputul lunii aprilie 2006, Ovidiu Ohanesian arelatat o discuţie pe care a avut-o cu preşedintele Traian Băsescu,referitoare la împrejurările eliberării ziariştilor răpiţi. „L-am întrebatpe preşedinte de ce l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul IsacAdrian. Mai puteam eu să scriu despre abuzurile Serviciului deInformaţii Externe? Înainte de răpire, îl urecheasem zdravăn pe Isac înarticolele mele [...]. N-aveam de unde să ştiu de prietenia veche şitrainică de la Anvers (înainte de 1989) dintre Isac Adrian (fost DIE),Silvian Ionescu (asemenea) şi Traian Băsescu [...]. «Este normal,Ovidiu. Şi noi avem spionii noştri la ei, şi ei la noi», mi-a spus el. Amrămas stupefiat de atâta sinceritate. Întâmplător sau nu, generalul SIE,şeful departamentului neproliferare Isac Adrian, a fost ales pentru acoordona misiunea. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, cum de l-autrimis tocmai pe el să se ocupe de caz. Acum am înţeles. Cu numaidouă luni în urmă îl mângâiasem într-un articol, în care semnalamabuzuri grave şi chiar înaltă trădare. «Domnu' Ohanesian, a citit şimama, dom’le», spunea el, pe un ton mieros. Acum ştim ca IsacAdrian l-a însoţit împreună cu Silvian Ionescu (agenţi DIE) pe TraianBăsescu la Agenţia României de la Anvers în perioada 1987-1989. Da, şi ca să vorbesc de happy-end, acum la mai bine de 7 ani de la scenariul cu Bagdadul, afirm că tovarăşul preşedinte s-a lăudat în 2005, că peste 50 de ani o să ne spună – probabil tot domnia sa – “adevărul” despre – atenţie – “operaţiunea de recuperare” a ziariştilor, jurnaliştilor, că nici ei nu prea ştiu bine ce au fost sau ce sunt până la urmă. Termenii aceştia “jurnalist” şi “ziarist”, deşi înglobează arii concrete la categoria semantică desemnată, dintr-o tendinţă a expansiunii sinonimice, au căpătat o uşoară suprapunere, ca să nu mai aduc în discuţie faptul că orice “hopa-mitică” de pe la srl-uri cu sedii în scări de bloc şi care se joacă de-am televiziunea, se autointitulează “jurnalist”. Da, happy-end-ul ar fi că Marie-Jeanne Ion (nimeni alta decât fata deputatului UNPR Ion Vasile, fost PSD-ist) s-a lăsat de meserie şi se ţine de o firmă, având ca domeniu de activitate relaţiile publice. Băiatul celălalt de la Prima TV, Sorin Mişcoci lucrează la Cotroceni şi unde este - cum altfel - cameramanul preşedintelui, iar Ovidiu Ohanesian (ziaristul de la “România Liberă”), a rămas şomer o perioadă, ce se ştie e că lucrează la o nouă carte despre “răpirea din Irak”.
Interesante lucruri despre activităţile de la Anvers, deşi nu-mi aduceau decât confirmarea bănuielilor potrivit cărora, marele conducător al ţărişoarei noastre nu este altceva decât crema murdară cu cacaua trădării, amestecată în margarina pseudo-politicii dâmboviţene postdecembriste, crema searbădă dintre doi mari biscuiţi: SUA şi Rusia.
Rândurile sunt rupte dintr-o carte pe care “bătrânul farului” o azvârlise pe o policioară. Copertele destul de rezistente dădeau semne de oboseală pe la clei, semn că cititorul îşi făcuse o practică din a o lectura. Era - bătrânul - atins poate de miezul problematicii, sau oare din dorinţa – firească de altfel – de a fi “în rând cu lumea” căuta un subiect pe măsura celor care seară de seară trăncănesc peste canalele (de canalizare) media electronice? Mai mult decât retoric întrebarea nu căuta sub nicio formă reculul unui răspuns plauzibil, nici cât negru sub unghie, pentru că aici, la peste 1700m altitudine, datorită geografiei reliefului, posturile TV bucureştene cu emisie pe FIF/UIF se îngrămădesc în vaşnicul Yagi cu 21 elemenţi, cocoţat şi bine ancorat de coşul de fum al căsuţei de piatră, semnal sugrumat pe 75 ohmi până la “Snagov”-ul alb-negru din inventarul meteorologului. Afară, mai într-o rână, cam la 10m de clădire, se mai găsesc nişte reflectoare parabolice, orientate către SE, antene cu recepţie satelitară, cine mai ştie pentru ce transmisii de date, probabil de la aparatura meteo, la contrast cu veritabila “piesă de muzeu”, produsă de “Electronica” prin anii ’80.
Am deschis încă o dată cartea, nu pentru că m-ar fi chemat ceva către lectură, ci doar aşa, dintr-un reflex al scârbei cu care tratez de mai bine de 15 ani clasa asta politică tembelă, această gaşcă de fanarioţi şi antiromâni cum nu a mai avut ţara niciodată. La 1 ianuarie 1990, flota număra 288 de nave, cu un tonaj total de 5614 mii tone TDW şi avea următoarea componenţă: 188 cargouri de mărfuri generale, reprezentând 25,61% din flotă, 12 tancuri petroliere (19,5%), 70 de mineraliere (53,2%) şi 18 nave specializate (1,7%). Până în 1970 fuseseră construite 54 de nave; între 1970-1975 alte 44 de nave, între 1975-1980 – 91 de nave, între 1980-1985 – 69 de nave şi, în final, între 1985-1990 – 30 de nave. După estimările specialiştilor englezi în domeniu, flota comercială a României era a patra din lume la acea dată. Ea avea să înceteze să mai existe, majoritatea navelor schimbând tricolorul arborat la pupa pentru alte pavilioane, ale unor ţări în care armatorii ştiau să administreze mai bine ceea ce responsabilii flotei le-au oferit pe mai nimic. Curând în Constanţa, printre navigatori, tocmai din acest motiv, vechea poreclă a comandantului Băsescu (i se spunea “Colombo”) a fost dată uitării, fiind înlocuită cu alta, care făcea referire la noile sale abilităţi ministeriale, pe care le exersa la Bucureşti. Cu un umor negru, marinarii flotei dispărute i-au spus “Bermude”. Cum este posibil să faci o aşa crimă economică fără să te întrebe nimeni cât e ceasul? E la mintea cocoşului că toată această poveste cu flota de la Marea Neagră ţine de factori care nu au nicio legătură cu adevărul, cu justiţia, iar anchetele, penale şi/sau jurnalistice nu au avut niciodată rezultatul scontat. Dar cui i-ar fi de folos adevărul când aceleaşi false principii ale “economiei de piaţă” ghidează întreg mecanismul de distrugere sistematică a tot ceea ce a reprezentat România până la distorsiunea destinului, lovitura iliesceană de stat din decembrie 1989? Nimănui!
Citeam nu pentru a mă minuna de varietatea datelor prezentate, cât mai cu seamă de relevanţa cu care acestea se sustrăgeau opiniei publice. De fiecare dată căutam un punct de sprijin lingvistic faţă de care să mă raportez în toată această curiozitate ce mă cuprindea acolo, în vârf de multe, pentru un lucru pe care l-aş fi văzut firesc la biroul de la mine din „vale”.
Apusul aducea cu sine pacea aceea netulburată de zgomotul motoarelor publicitare, o linişte care pătrundea pur şi simplu în toată fiinţa făcând-o să se zguduie de energia benefică generată de soarele aflat la apogeul liniei orizontului, zgâriat de crestele foarte îndepărtate ale Bucegilor. Nimic nu întina sentimentul acela profund de evadare în abisul înălţimilor, nici măcar pământurile din cartea zvârlită pe-un colţ de etajeră, cu toate păcatele ei. Culorile cerului, care nu aveau nimic de-a face cu albastrul ermetic al drapelului Uniunii Europene, se scăldau în cel mai portocaliu cerc cu putinţă. Soarele, obosit de prea multă aversitate umană, încerca să predea ştacheta lunii, la fel de rotundă şi mare precum un balon de săpun. Întregul univers parcă se adunase acolo fixat în acel pisc de şisturi cristaline şi sedimente sarmatice, care, plin de energie vie, dezvolta o atracţie irezistibilă frumos şi natură.
Puteam să scriu de cum ne improvizăm zborul pe la câmpiile apucăturilor, de cum dăm poliedric din aripile imaginare numai să ne ridicăm deasupra tuturor celor din jurul nostru şi a problemelor, ca o levitaţie absolut necesară, concretă până în măduva oaselor. Extrapolarea din contextul realităţii permite sufletului să se salveze de noxele cotidianului învăluindu-l în celofanul protector al unei extensii electronice bine alese, pe măsura sensibilităţii generate de propriul “eu”, acolo unde biţii calculatorului se interpătrund profund - dar profan - cu intenţiile noastre de libertate în nonlibertatea “democratică” a societăţii. O soluţie la îndemână ar fi literatura site-urilor, dar noi ne împleticim privirea în rime, ca acum o sută de ani, o facem pe criticii fără ca măcar să scriem o carte, fie ea şi pentru sertar, ca mai apoi să ne autoperfuzăm în fantasmele subconştientului, la umbra căruia ne credem pe podium, înecaţi de spumantul premiilor de aiurea, apoi, clătinând un pic capul macadam, visăm în drum spre serviciu, la serviciu, la cafeaua de dimineaţă, la masa de prânz, dar neadunând emoţiile în buchetele cuvintelor potrivite la ceasul tainicei inspiraţii.
Am lăsat cartea de versuri să se împletească cu meteorologia, pe aceeaşi etajeră cu politica. Probabil simbioza în timp a celor două coperte, de culori total diferite, ori, tocmai caracterul distinctiv, avea să îi aducă sihastrului pofta de „munte” ori „şes”! Nimic nu-l putea convinge mai tare decât bunul crez, ce anume săi vegheze ideile şi singurătăţile, precum o lanternă scufundată în bezna calei unui cargou transatlantic. Cât despre marea de linişte care întrecea orice aşteptare, ei bine, aceasta se scurgea în voie prin toate cotloanele fiinţei umplând-o cu fluidul vital existenţei creatoare.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
ÎN DIALOG CU VERONICA BALAJ
Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi îi dorim şi pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea şi cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultăţii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început  încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucureşti (1984-1986), apoi cursul de limbă şi civilizaţie franceză la  Universitatea din Neuchatel, Elveţia, în anul  2000, urmând un schimb de experienţă (stagiu) la France Culture, redacţia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franţa (1994) etc.
Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepreşedinte al Asociaţiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului Internaţional pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) şi a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum şi acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către  Hertzel Hakak, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănăţene. 
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valenţele creatoare ale poetei şi scriitoarei Veronica Balaj.
Doamna Veronica Balaj  sunteţi ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timişoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelaşi timp vă exprimaţi şi în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteţi doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreţi s-o treceţi pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discuţie despre latura  scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesaţi. Aţi semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane şi poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Aţi colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franţa, (Paris şi Angouleme), Roma de câteva ori, de  asemeni la New York, în Elveţia unde aţi făcut şi studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideţi să riscăm  câteva popasuri! Să trimitem o  privire spre  debutul literar.
Prezenţa în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare  publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Arieşanu, redactorul şef, iar eu mă documentam şi scriam despre diverse   realităţi ale momentului, cristalele artificiale care creşteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele  culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că,  fără să  bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a  citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură  nu cum voiam eu, recenzii de cărţi. Îi mulţumesc mereu.
Şi am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emoţie am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum  aduceam o frântură  din  felul meu de-a  fi. Era ca şi când m-aş fi prezentat pe o mare scenă, de una singură,  în văzul lumii,  rostind  ceva de genul ,,aş vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-şi spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ţi  riscul!”. Şi mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii)  s-a întâmplat  în  primăvara lui 89. Titlul era cel puţin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timişoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la Bucureşti cred, cum de acolo veneau şi corecturile. Cum să cauţi timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin  noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat  despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poţi fi înafara timpului atât cât trăieşti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală şi editura timişoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, ştiindu-mă o vulcanică. Probabil mă  preocupau alte  întâmplări de viaţă... fapt este că, pe atunci, funcţiona  critica de întâmpinare şi s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care conţinea paginile unor începători. Era  cam mult. Chestiune de şansă.
Aţi pornit pe aceasta cale a creaţiei literare cu emoţie, cu insomnii, planuri, ambiţii proiectate pe lungă durată? Fraza   determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi ieşit până la urmă, cândva, la iveală, spuneaţi. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeţi cuvântul?
Ca pe o forţă. Noi, oamenii arareori  ne oprim din vârtejul  zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Şi gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm  în orice ocazie, şi  ni se pare atât de... firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca  fiinţe  privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în  ger şi ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseşte. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei şi gândului său n-ar putea  realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Şi m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al  maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea soţului meu în veşnicii, mi-a spus oarecum  iritată, că nu înţeleg nimic din esenţa lumii: ,,Aveţi datoria să  vă bucuraţi de darul de viaţă care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atenţionare. Aveam un dar şi nu ştiam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reproşul din lacrimă. Lacrima  este adesea un reproş. De aceea, cred că  scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit  să imagineze  o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute  sensuri noi, să îmbine mrejele  unui cuvânt cu ale altuia. În  formulă proprie. Altfel, nu e creaţie, nu e  particularitate. E un excurs asemeni marii creaţii, păstrând normele, distanţa şi limitele. Rămâne doar o comparaţie.
Trăiţi într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta  specială  ocazie) şi altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un  scriitor din lumea reală, în aşa măsură încât să treacă în  prozele pe  care  le  scrieţi?
Încă nu. Scriitorii invitaţi la emisiunea Viaţa literară  alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, aş putea să le transcriu cândva şi poate ar fi un colocviu ca o mare neliniştită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îţi  prezintă rolul. Aici  intervine  vocea. Vocea umană este un alt  miraculos semn divin pe care-l  folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte  integranta din fiinţa noastră. Nu aş vrea să  modific în nici un fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse şi îşi are logica sa, ca şi cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totuşi în memorie. Un interviu, o  comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Daţi-ne vă rog un exemplu..
Veronica Balaj: Cum  am  spus,  orice emisiune  culturală, desigur  şi  una despre  viaţa scriitoricească, aşa cum este cea la care ne referim,  este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor  ştiind asta, ştiind că el comunică  în acel moment cu  mii şi  poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeşte, mărturia sa  capătă valoare  de document. Document de viaţă.  Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era  în  toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creaţie de la Teremia Mare. Paşii săi  parcă  se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am  dus  cu  maşina mea, o Dacie albă şi am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind  vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locaţia unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am greşit drumul, vă rog să mă scuzaţi”! am spus emoţionată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiţi ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat  blândă-albastră  peste mine şi a început să-mi explice cum vede el diferenţa dintre greşeală şi eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost  fermecător. Fără  emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmăşeală iscată în jurul poetului,  redactorul de la TVR). Atât. Pentru greşeala mea şi pentru  zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva  s-a apropiat şi i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâţia alţii (în  fonoteca radioului sunt stocate, salvate de  uitare sper eu, mai mult de 140  de interviuri cu scriitori de marcă din ţară şi din   diaspora). Grigor Vieru venise şi el  în Banat, tocmai la Făget, la o  amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia  vocii, lipsa de patimă, părea că  povesteşte  despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca şi despre  convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, soţia poetului matematician Ion Barbu.
Unele interviuri au rămas neterminate  sau au fost mărturii ultime  pentru că moartea s-a grăbit să vină, aşa s-a întâmplat cu  Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu  prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche...
Este absolut minunat, este fascinant  să ştii că vocea la microfon încropeşte câte-o punte între mii şi mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în  timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe  benzi magnetice,  face legătura  între  oameni şi vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vieţii literare la Radio România, Timişoara  s-ar putea scrie o carte.
Dintre  volumele  personale, tipărite până în prezent se leagă  desigur alte întâmplări. Aţi lansat cărţile în mai multe ţări:  Franţa, Belgia, Elveţia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însoţit şi să rememorăm câteva momente de-atunci.
Fiecare  carte îşi are destinul ei. Am constatat de multe ori  fără să fac vreo filosofie din aceasta  realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma şi Nev York fără să prevăd asta şi fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur şi simplu s-au legat nişte lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă  la prima carte  tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu şi de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! şi prezenta  secvenţe din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timişoara.
A fost editată în Namur şi prezentată la Bruxelles. În sala  impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timişoarei, el, care nu văzuse în realitate  nimic  din cele întâmplate la noi. Ştia  din  ziare  iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat  manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru  oraşul nostru. Atunci poate, s-au deschis nişte drumuri de ieşire în lume pe care încă nu le bănuiam. La  Paris, la Angouleme, (unde intram şi la radio să prezint  ştirile iar vremea, o prezentam şi  în limba română, pentru audienţă, exotism etc.) Ce  lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franţa cărţile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva. Eu eram ameţită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustraţii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franţa. Volumele  vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înţeles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, aşa că au pus  pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-aş  dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea  un pulovăr de angora de mare fineţe. Asta am şi primit. Pe care n-am ştiut cum să-l spăl şi la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de  şase ani şi tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu  puteam ascunde că mă interesa vestimentaţia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu  îmbrăcăminte.
Vreţi să vă imaginaţi că m-aţi însoţit la Neuchatel, în Elveţia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat  cu o bursă cursurile de limbă şi civilizaţie franceză. De-ar fi să  evoc asta, mi-ar trebui  timpul scrierii unei noi cărţi deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din  Iran, Australia. Erau doctoranzi în  filologie şi din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, aşa că mă opresc la momentul lansării  volumului meu, Le cafe  du  bouchiniste, apărut la Editura Vinea din Bucureşti  în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferinţe a Universităţii din Neuchatel era tipic elveţiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare  cu toate  aparatele video  şi retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializaţi fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte şi cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiţi să asculte, doar directorul universităţii se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai  scriitorul elveţian. Aşa ceva!? În oraşul unde stă mărturie a punctualităţii elveţiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât... are un meci. El fiind şi  profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atenţie deşi nu aşa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alţi invitaţi. La  fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone  şi  prezentat într-o locaţie exact vis-a vis de  Columna lui Traian, cu o organizare minuţioasă încât i-am suspectat pe toţi că sunt nemţi şi nu fratelli nostri italieni. De dimineaţă era totul pregătit, inclusiv plăcuţele metalice cu numele noastre erau  fixate pe masă şi aparatele de filmat şi  cele de înregistrare   audio şi o impresionantă Carte de impresii unde urma  ca să semneze invitaţii (unii foarte înalţi în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele  traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de mulţumire şi admiraţie pentru cum au ştiut să  primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Aşadar,  la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era şi o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum  într-o librărie pariziană. Şi ce cuprindea scrisoarea? Un şir de mulţumiri că le-am onorat invitaţia. Asta nu mi-aş fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate şi totuşi... De aceea  asta nu se uită şi luminează capitolul  întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de  asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale ,,Don Luigi di Liegro”, o cronică  în Attualita di Roma şi Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale şi de cate ori merg la Roma, trec neapărat şi pe la radioul unde este redactor şef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să pluteşti. Eu aşa simţeam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însoţeşti, aş remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însoţească la San Pietro, în  spaţiul acesteia, a găsit de cuviinţă să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice mişcare. În cabină intrau desigur mai mult turişti, dădeau la o parte cartea  de pe voluminosul tom al cărţii de telefon, cei mai mulţi  o  luau în mână şi o puneau la loc, noi aşteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Şi s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub braţ. Doamne ajută, asta şi aşteptam. Nu l-am urmărit să-i mulţumim că deveneam suspecţi, aşa că, i-am urat lectură plăcută!
Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viaţa este mai ales pentru mine, mereu în balans, între  clipa  de lumină, de bucurie şi  lacrimă. Şi dezolare. Trec peste toate şi se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depăşit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopţi nedormite şi din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag  din familie, acolo este poticneala. Peste aşa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărţirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghiţă peste tristeţe. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de  zid sau parapet care marchează două lumi din  viaţa mea, atunci şi acum. Aşa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde şi oricând, ca nu cumva să se dărâme peste fiinţa mea. Aşa pot deţine cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine şi greu. Chiar zodia mea este  balanţă. Trebuia să respect şi să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păşi  drept.
Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai puţin…
Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore şi să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agaţă de  umbra nopţilor, e parşivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las  pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic şi se sufocă. În lume nu îndrăzneşte să-şi arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum  mă ştie lumea. Asta şi pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred  în ceilalţi.
Spuneaţi că vă supară şi un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea şi căruia i-am acordat atenţia cuvenită unui  scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu ştie să citească omul din  ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu ştiu să-l gestionez aşa că, îl resping.
Aveţi prieteni  în lumea literară?
Da, minunaţi. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, alţii mai departe geografic, dar  importantă e  starea  vis-a vis de ei. Eu sunt de partea  prieteniei de cursă lungă.  Am  avut norocul  şi să  găsesc oameni  de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnalişti francezi, pe care-i cunosc din 89 şi care, paisprezece ani la rând, 14 ani,  în special vara, au venit  în casa  mea câte o lună, primeau cheia şi erau  deja în mediul lor. Mă mândresc cu preţuirea unor  colegi  scriitori  dar şi jurnalişti. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atenţie. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum şi în Franţa şi Germania, o evoc pentru că gândim la fel şi nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu  pot spune că  s-a rupt prietenia. E doar  valea  depărtării.
Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară  a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitaţi?
Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri şi să crezi în el, aşadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, aparţine scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i mulţumesc şi pentru că îmi acordă preţuirea dumnealui. Şi m-a susţinut când îmi era foarte greu sufleteşte după plecarea lui Doni în veşnicii.
Ei bine, fraza suna aşa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza şi pe internet).
Vă mulţumesc pentru mărturii. Numai bine!
a consemnat, Emilia Ţuţuianu (Roman – Neamţ)
 
CARTILE ZEIT
ÎN CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI, DE RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.
El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei:
De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.
Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.
La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă… la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!
Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.
La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?
Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…
Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!
Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.
După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.
El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?
Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…
Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!
În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.
Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.
Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 
REVERENTE CRITICE...
SFERA  DE PĂMÂNT DE EMILIAN MARCU
Volumul de versuri „Sfera de pământ”, semnat de scriitorul Emilian Marcu, apărut la Editura Detectiv Literar, în colecţia Clynamen, Bucureşti, 2017, cu o Prefaţă semnată de scriitoarea şi criticul literar Mioara Bahna şi o Postfaţă aparţinând scriitorului, publicistului şi criticului literar Florin Dochia, care semnează şi coperta, adună în cele 242 de pagini poeme ce prezintă o anumită lume a satului, a pământului natal, lume cu care autorul se identifică, căreia îi aparţine şi, asumându-şi-o cu iubire, o aduce în spaţiul liric pe care-l stăpâneşte cu gândul şi cu inima. O carte scrisă poate din determinarea individuală de a învinge lupta cu fricile cauzate de problemele de identitate, conştiinţă şi autocunaştere, într-o necesitate de a-şi reconfirma stima de sine într-o lume precară, îmbuibată de ambiguităţi.
Poetul Emilian Marcu crede într-o anumită relaţie de iubire faţă de tovarăşii săi de drum, conlocuitorii aceleaşi sfere de pământ, iubire fără de care viaţa nu poate merge mai departe. Ei pot fi cei plecaţi de mult timp pe cărări albite de tăcere: „Ştefan, veghe sfântă pentru noi / Trupul sfânt ni-l ţine în cununie.” (Putna, pag. 37); sau: „În îndelunge aduceri aminte, / plânge George Bacovia la vioară.” (În cătunul pierdutei tristeţi..., pag.205).  Pot fi părinţii: „Dar şi casa şi salcâmul / Sunt tot fum şi amintiri / Şi nici tata şi nici mama / nu-mi mai pot fi musafiri.” (Aburul pâinii..., pag.41);„De-ai putea o clipă, tată, / Să te-ntorci din nou acasă (...) Acum stau în prag de casă: Din doi astăzi unul nu-i.” (Drum de fum, pag. 26); „Ochii măichii odrăslesc în gând; / Că ea ştie - este sfânta ei menire - / Să fie pâinea caldă strajă la copii, Altar în casă fie pâinea cea curată!” (Aburul pâinii..., pag.41). Poate fi femeia iubită: „Doamna mea, pe-un pat subţire, / Dormim mireasă şi mire! // Doamna mea, pe-un pat curat, / Carnea ni s-a-nvolburat! // (...) Doamna mea, pe-un pat de flori, / Carnea noastră-i de ninsori!...” (Doamna mea..., pag. 69). Dar mai presus de oricine şi de orice stă neuitarea originilor, a limbii: „ În tipare sfinte limba românească / Să ne fie leagăn şi prea bun destin.” (Fagurele gurii, pag.70) şi porunca grâului, ce se zămisleşte în pământul sferei sale, o poruncă ce vine de dincolo şi trece dincolo: „Grâu-n bob se-agită a-nfrăţi / Ca-n colindul sfânt de răstignire” (Putna, pag. 37).
Personajul central al poemelor sale este măria sa ţăranul şi, ca într-o translatatre perfectă,  adevărurile spuse despre acel ţăran sunt, de fapt, adevărurile despre sine în toate ipostazele anotimpurilor: ţăranul cel tânăr, „ţăranul nostru cel tânăr respiraţia noastră stelară / primeşte dimineaţa cu bucurie...” (Acolo,-ntre lanuri de grâu..., pag. 127); ţăranul cel văratec, „E lumină blândă o cireaşă plină, / E lumină prinsă tainic la urechi: / Un ţăran aduce din străbuni lumină / Printr-un coş de fructe ca pentru priveghi.” (Cireşe de mai, pag. 226); ţăranul cel tomnatec, „...Căruţa toamnei trece peste mine...” (Motiv biblic, pag. 129); ţăranul cel iernatec, „Ţăranul îngropat în groase ierni (...) Ţăranu-şi trage peste piept atâtea ierni, / Cu mâinile înfipte-n veşnicie (...)Ţăranul răstignit pe-al său ogor / Este-mpăratul de singurătate.” (Grâul în pomeni, pag. 44). În afara celor patru anotimpuri el ştie că există viaţa de dincolo, cu adormirea în nefiinţă şi cu trezirea în fiinţă, (re)naşterea.
După o răsfoire sporadică, la o lectură superficială, volumul acesta ar putea lăsa impresia unei cărţi cu teme obişnuite despre dragostea de pământ şi de locurile natale, despre viaţa cu întâmplările ei cotidiene, despre moarte, despre ritualurile funerare mai ales, precum în cunoscuta Carte tibetană a morţilor, deoarece paginile sale cuprind tot ceea ce ar fi necesar pentru a îndeplini această caracteristică a poeziei de înmormântare. În poemele sale apare Doamna nemiloasă:  „...învelită în flăcări, subtil (...) Are în mâini viaţa mea (...) Cum vine, cum vine prin casă / Şi se face lumină şi coasă.” (Cum vine..., pag.146); sufletul umblător, care n-a părăsit încă locul plecării: „Deşi ştiţi că acolo, sus sunt, încă, viu / Voi umbra mi-o duceţi la eşafod.” (Strig către voi..., pag.142); chiar dorinţa celui călătorit pe drumuri bănuite, dar neumblate încă: „Să mă poatre-n ziua de sabat / Îngerii ca pe o sfântă vină (...) În sicriu albastru şi-n lumină / Să mă-ngroape-n zare pe-nserat.” (În sicriu albastru de lumină, pag.132).
Dar nu!.. De parcă ar fi înţeles deja că nu astfel se termină totul, poetulare curajul să se lase dezvăluit, situându-se într-o stare potenţială a poeziei plecării, în care nu există culoarea neagră a doliului. Totul devine albastru, chiar aici pe Pământ: „Toţi întrebau prin galeşe priviri / ce doliu albastru poartă-acea fiinţă?” (Prin zece lumi, lumina, pag. 114); Doamne, du-mă-n moartea mea curat, / În sicriu albastru de lumină,” (În sicriu albastru de lumină, pag.132) Toate pot şi trebuie să fie albastre, asemeni cerului cu care omul intră în comuniune: „Apoi, cu grijă, în spre alte zări / Grâul să-l poarte-n sfânta înfrunzire / Ca pe un prunc sosit de sărbători / Lumina lui să-i pâlpâie-n privire.” (Grâul în pomeni, pag. 44). 
Cerul, al doilea punct esenţial în triunghiul echilateral pe care se va circumscrie cercul sferei sale de pământ, participă la strădania omului „Pare că el, cerul, încet, ar vrea să îl are”, să are câmpul propriu „câmpul cerului”, stelele sunt boabele rodite deja, purtate ca şi pe pământ ”Carul cel mare îl plimbă cu boabele-n cer.” (O plimbare împărătească, pag. 30).
De aceea, trecerea dincolo este o etapă normală, ca şi cum ar pleca puţin în vecini, unde ar întâlni aceeaşi muncă pe care o cunoaşte. Sigur că se pregăteşte, „În hainele-i curate,-mpărăteşti” (Împărătescul drum, pag.19), doar nu porneşti oricum de acasă, atunci când pleci într-o vizită. Nu se sperie de această plecare şi, pentru aducere aminte, ia cu sine ceva preţios „Un prosop curat îşi scoate din sertare / Şi pe faţă şi-l aşterne patrafir.” (Un ţăran când pleacă..., pag. 228), iar împistririle sale adună alai pentru bună însoţire: „Greierii din râurile tremurate-n taină / Nopţile cu acu-n gând şi-n amintiri (...), „Îl împodobesc, îl mângâie şi-l caină” (idem). Iar dacă această plecare se face, cum este şi firesc, prin trecerea subpământeană, unde se dospeşte creşterea roadei viitoare, iată că am atins şi cel de al treilea punct al triunghiului, Subpământul: „Îmi tot spui: acolo între luturi / Lunecăm de-a pururi în ecou de tril.” (Să ne ţină umbra...pag. 81); „...nici lumina nu-l mai păsuieşte. Intră-n pământ, ca într-un calendar, (...).” (Călătorie în cer, pag.218).În centrul acestei sfere este omul curat, omul înfrăţit cu universul: „Mi-apropii de buze ţărâna. / Ţărâna cuprinde în trup stânjenită lumina. Palmele mele cu multă sfială / prin rănile proaspete o mângâie” (***, pag.98), făuritorul: „ În cele o mie de poeme despre melancolie / Am încercat să deschid o fereastră.” (În cele o mie de poeme, pag. 100).
În  ultima clipă a plecării iminente, sufletul ţăranului se transfigurează şi, imun la toate cele lumeşti, mai are de împlinit doar unele îndatoriri legate de purificarea necesară pentru a păşi cum se cuvine în lumea netrăită încă. Cu o însingurare unică, proprie, într-o ardere interioară expusă creativ cu mare sinceritate poetică, autorul ne conduce într-o lume a „netrăitelor”, peste care cuvintele obişnuite, mustind de solemnitatea momentului, se aşează ca o hlamidă albă, purificând alegerea sa identitară. Pentru că Emilian Marcu rostuieşte versurile acestui volum într-o formă de comunicare cu viaţa de dincolo: „Un timp voi călători spre iertare, / Un timp voi călători ca pe o magică punte (...) Spre cimitirul stelar, umbra mea o voi zidi / Într-o floare de lotus...” (Unde voi călători fără tine, pag. 175).
Trăitor în vremurile noastre, cu obişnuinţe noi, dobândite datorită unei stări sociale
diferite, autorul volumului se încredinţează pe sine că este acelaşi copil din casa părinţilor săi, truditori cu sapa şi, recunoscător, simte că a rămas tributar originilor sale autentice. La fel ca aceia care puneau sămânţa sub brazda generoasă pentru pâinea cea de toate zilele şi el, poetul, seamănă în scrierile sale sămânţă de gânduri bune ale căror roade să le culeagă cei care vin: ”Nouri limpezi, mesaje trimit lumilor viitoare / În cărţile ceriului, în cărţi plutitoare, / În ziua astrală şi magica noapte, în cărţi abisale...” (În cărţile ceriului, în cărţile abisale, pag. 166). Sigur, vom avea a înţelege că seminţele acestui semănător sunt mai speciale şi anume metaforele deosebite prin care: „Se aude când literele învaţă să zboare.” (Foşnetul subtil de mătase, pag. 163), într-o plutire „...pe apele ceriului cum lebăda-n zori / În chiar noaptea magică. Fie: / Zborul lebedei peste ape e Poezie!” (În chiar clipa cea magică, pag. 185). Poezia lui Emilian Marcu brodează într-o manieră elegiacă, mitică pentru unii cititori, o profunzime a înţelegerilor, prin purificarea metaforelor cizelate, care poleiesc simbolurile întâlnite în volum cu aurul curat al harului său poetic. 
Un volum de poezie curată, o carte bogată, împovărător de bogată în simţiri (în sensul responsabilizării individuale), în resemnări înţelepţite de vreme, înţelesuri şi dezlegări. O carte ca un poem, în care fiecare poem este o carte! O carte de învăţătură despre ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi. Plină de o poezie dăruită, ca un strop de apă vie cititorului, celui care va înţelege de ce considerăm volumul Sfera de pământ, semnat de Emilian Marcu, o expresie viguroasă, scrisă într-o manieră mistică uneori, a esenţei existenţiale: viaţă, moarte, (re)naştere.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

TALENT, IMAGINAŢIE, CREATIVITATE ŞI ERUDIŢIE, LA UN LOC: ŞOBOGRÉ - 155 DE POVESTIRI SCURTE ŞI ULTRASCURTE - CHIROMANTUL REGINEI, NUVELĂ DE ADRIAN BOTEZ
Noul volum de proză al scriitorului Adrian Botez (ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte - * CHIROMANTUL REGINEI - nuvelă”, apărută la Rm. Sărat, Editura Rafet, 2017) încântă, încă de la primele pagini, ochiul cititorului - prin bogăţia erudită a documentării,  prin sprinteneala reflecţiilor  şi profunzimea cugetării la “cele ale lumii”. Cele 155 de scurte povestiri sunt mici diamante, fiecare din ele atent şlefuit, toate plămădite din felurite întâmplări, fie mitologice, fie istorice, fie din zgura şi tăciunii realităţii, presate sub teribila greutate a spiritului atent, scrutător, al neiertătorului de sminteli umane - Autorul. Povestirile, unele dintre ele, dezvăluind taine (împovărătoare, patetice sau amuzante...), din biografiile unor cunoscuţi scriitori sau din existenţa unor (încă) neuitate personaje/personalităţi istorice (Carol I Stuart, Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, François Villon etc.) - poartă spre noi prospeţimea şi autenticitatea surprizei.
Cea care dă titlul colecţiei de micropovestiri, Şobogre (de pildă!), îl are ca erou pe smintitul marchiz de Sade, cel căruia perversiunile sexuale îi erau singura şi de căpătâi preocupare. În disperare de cauză („internat” fiind el la Bastilia...), dementul experimentator sexual încearcă, în nebunia sa, încrucişarea dintre o şobolăniţă şi un biet greiere. Deliciul povestirii vine din dezvăluirea semantică: marchizul s-a gândit să boteze inchipuitul rezultat al “încrucişării” cu o alăturare a numelor celor două  vietăţi: RACIGALLE ( rat -fr. şobolan – şi, respectiv, cigallegreiere) Autorul duce imaginaţia mai departe decât ne-am aştepta, denumind ipotetica vietate („hibridată” ca o culme a absurdului!) “şobogré”, adică prescurtările de la “şobolan” şi “greiere”!
Adrian Botez identifică gesturi, oarecum similare cu cele ale marchizului de Sade, nu doar la oamenii contemporani nouă, ci chiar şi la… Dumnezeu:
“(…) Numai că experimentul s-a oprit cam pe-aici… -  …adică, n-a trecut de prima sa fază. Pentru că greieraşul (de sub stea neagră!) s-a înecat în umorile din vaginul şobolăniţei… adică, exact ce nu prevăzuse marchizul întreprinzător…
Din toată isprava “alchimistului” (care a stăruit să păstreze cadavrul ghinionistului greiere, în vaginul şobolăniţei… poate-poate, şi în moarte, “cigale”-ul va slobozi ceva, cumva, în matricea şobolănească…!) s-a cam ales praful. Ca urmare, şobolăniţa a murit, a doua zi după decesul greieraşului, de un soi de “septicemie şobolănească”… iar “şobogre”-ul a murit, şi el, înainte de a se naşte. A decedat, cum s-ar zice – încă din starea de… proiect!
…Ceea ce arată că demenţa experimentatorilor depăşeşte, uneori, cu mult, media acceptată, de oameni şi de Dumnezeu… A se vedea, printre atâtea altele, şi cazul de la Geneva, cu “alchimiştii antimateriei[1]!
…Pe de altă parte, stai şi te gândeşti că astfel de experimente, fără cap şi fără coadă, se fac şi la nivel divin. Spre exemplu, Dumnezeu a vrut să corcească un înger c-un drac – şi-a ieşit… omul! Zău că n-a ieşit ceva de seamă, cum se tot laudă Preabunul: o arătare, pe de-o parte, proastă ca un greiere, cântând, flecărind şi pălăvrăgind fără rost… pe de alta, cu o fire lacomă şi apucătoare, răutăcioasă şi crudă, precum şobolanul
Da-da, zău că n-are cu ce se lăuda (…“capodopera Creaţiei”,capodopera Zilei a Şasea” - auzi!)… El, ”Marchizul Celest”…!
În esenţă, povestirile din volum sunt  parabole, totalitatea lor reprezintă un fel de catehism al normalităţii, prin concluziile ce strălucesc, luminoase, în conştiinţa cititorului. Un fel de “aşa să nu faceţi” - pare să fie strigătul disperat ce răzbate din fiece poveste-povestire-parabolă.
Cine s-ar fi gândit că onorabilul, dar poate prea prolificul Honoré de Balzac - să fi fost,  în realitate, un grăsan ahtiat după câştigul de bani, un ahtiat după femei, un foarte prost gestionar al afacerilor sale literare şi un snob, în cautare de parvenire, cu orice preţ?
Adrian Botez este, în general, prea puţin reverenţios, cu personajele sale, oricât de sus-puse ar fi fost ele, cândva, în istoria umanităţii terestre. Spre exemplu, el afirmă, despre amiralul englez Horatio Nelson, care, după moarte, a fost “conservat”, de marinarii săi (ca să-l aducă şi îngroape, după moartea sa, în bătălia de la Trafalgar - în Anglia), într-un butoi enorm, cu un amestec format din vin, coniac şi whisky:
...Ceea ce impresionează, în biografia acestui erou britanic, mort la datorie (pe vasul-amiral, Victory... – ultimele vorbe ale amiralului au fost: „Mulţumesc lui Dumnezeu şi Emmei, mi-am făcut datoria!”) - este modul cum ştiu englezii nu doar să trăiască, ci să şi moară: trupul decedatului (şi atât de iubitului amiral, despre a cărui pierdere, legată de victoria Angliei, asupra Franţei napoleonice, la Trafalgar, însuşi regele Angliei, George al III-lea, ar fi spus, cu lacrimi în ochi: "Am pierdut, mai mult decât am câştigat”…) amiral-erou a fost adus, în Anglia, spre a fi înhumat... - ...ÎNTR-UN BUTOI IMENS, CARE CONŢINEA O CANTITATE, CU TOTUL RESPECTABILĂ, DE CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY...
...Ce pleaşcă (...invidiată, în primul rând, de irlandezi şi de scoţieni!) au unii, dom'le -  chiar şi după moarte...!
Auzi, el, NELSON, puritan, abstinent convins! - ...şi cadavrul lui păstrat într-un butoi cu CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY! Phii!
„Nelson să fii, noroc să ai!
Toate povestirile sunt savuroase. Unele dintre ele, datorită erudiţiei şi acribiei autorului, par oarecum fantastice, deci greu de acceptat, ca adevăruri istorice. Altele - au concluzii dezarmant de simple, aproape de neacceptat, şi ele...tocmai din pricina golului surprizei bruşte (“căscat” ca o genune, în faţa preatihnitului cititor!) - gol format în mintea unui cititor ori snob, ori prea sofisticat…Te aştepţi ca personajul să cadă în genunea de posibilităţi ale prăbuşirii… şi te pomeneşti cu el căzând într-o banală… FÂNTÂNĂ!
FÂNTÂNA – ca FEREASTRĂ spre Mistica Transcendenţă…
  Oricâte paradoxuri fascinante construieşte - din toate povestirile autorului răzbate talentul de povestitor şi imaginaţia debordantă a scriitorului Adrian Botez. Volumul beneficiază de ample introduceri explicative, atent documentate şi fin detaliate, de parcă autorului i-ar fi teamă să nu fie greşit înţeles. De altfel, ceea ce este de ramarcat, la modul pozitiv, în plus faţă de calităţile enumerate mai sus, este atenta documentare a autorului. Vastele note de subsol, adevărate incursiuni istorice, sunt nu doar o expresie a respectului faţă de cititorul avizat/neavizat, ci chiar un mijloc didactic extrem de eficient, dovedind apartenenţa autorului la nobila “şleahtă” a educatorilor “înrăiţi”... Un autor mistagog-pedagog mistic (iniţiator!), care te obligă, pur şi simplu, SĂ ÎNVEŢI.
SĂ AFLI. SĂ ŞTII. SĂ DESCOPERI.
Nuvela Chiromantul reginei excelează, din acest punct de vedere. Aşa cum am putut constata (tot răsfoind “opurile” mistagogului Adrian Botez…), Revoluţia sau, mă rog, aşa-zisa “Revoluţie Franceză” este aproape o marotă, pentru onorabilul autor. Este subiectul multor proze de-ale sale, semn că evenimentul istoric cu pricina îl obsedează, prin nefirescul şi nedreptăţile, prin atrocităţile implicate în “Revoluţia Franceză”, autorul considerând că acest episod istoric a nenorocit, pe vecie, Franţa, prin impactul negativ asupra noţiunilor de regalitate legitimă, prin răsturnarea scării normale a valorilor morale, prin adoptarea “anormalului” pe post de normalitate. Povestea reginei scăpate de ghilotină, prin substituirea sa, ocultă, cu o sosie parcă născută ad-hoc (şi chiar aşa şi este, în poveste…!), e prea savuroasă ca s-o devoalăm noi, aici. Personajele poveştii-nuvelei sunt absolut “meseriaş” creionate, obscurul Cagliostro/Joseph Balsamo, aventurier admirabil descris, aparent naivul cavaler–chiromant, un fel de confident sui-generis al nobilei regine, sau chiar regina însăşi - sunt personaje vii, parcă sărite dintre coperţile cărţii, în faţa cititorului uluit.
Îi doresc lui Adrian Botez să scrie cât mai multe asemenea minunate cărţi (de tip “şeherezadic”!), prin care să re-învie spiritul autenticului CITITOR-DE-CARTE/PAGINĂ!
Octavian Constantinscu (Buzău)

[1]-În august 2000, laboratoarele CERN din Geneva, Elveţia au finalizat construcţia unei "FABRICI DE ANTIMATERIE". Scopul acesteia este de a crea atomi de antihidrogen. Problema este că aceşti atomi, odată sintetizaţi, se pot anihila intrând în contact cu materie. Această problemă ar putea fi rezolvată cu ajutorul unor "capcane" magnetice în vacuum, aşa-zisele capcane Penning, care să prevină asemenea coliziuni.
S-au detectat mici cantităţi de antimaterie, într-o zonă de Univers dominată, de departe, de materie. Antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia care o înconjoară, cu care se anihilează, rezultând raze gamma. Această lumină a fost detectată încă din 1978 ca provenind din centrul galaxiei noastre. Cercetările au continuat şi, acum, fizicienii propun un mechanism, pentru a explica apariţia acestei antimaterii. Această antimaterie există pentru foarte scurt timp, lovindu-se repede de materie şi anihilându-se. Observarea acestei lumini a permis astronomilor să detecteze prezenţa acestei antimaterii” – cf. wikipedia.
 …Se cunoaşte faptul că atunci “Când materia şi antimateria se întâlnesc, acestea reacţionează violent. Materia şi antimateria dispar (se anihilează), lăsând în urma lor o formă de energie, stabilizată de obicei ulterior ca foton de înaltă energie (raze gamma) – sau…o gaură neagră”. Adică, mai pe româneşte: e foarte posibil, dacă experimentul demenţilor “alchimişti” genevezi “reuşeşte” (?!) – în locul Pământului, ba chiar în locul Galaxiei, să rămână (“să se obţină”)…un “şobogré” de forma unei…”găuri negre”!
…“Casa arde (…lumea moare de foame, de boli oribile şi de nedreptatea strigătoare la cer…),  iar “babele” (avide de…”homunculoizi”) se piaptănă!!!

DE  CE SUNT UN ELEV IMPERTINENT, DE SERGIU CIOCÂRLAN
(Opiniile unui cititor)

Scriitorul Sergiu Ciocârlan s-a născut la Brăila în anul 1979 și este profesor de limba și literatura română. La nici 40 de ani se dovedește prolific având deja publicate multe cărți precum: Jertfa unui preot mucenic: Miercurea Patimilor (roman), Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos (roman), România furată, Raportul comisarului European Samuel Sceib, Literatura în lumina Ortodoxiei, Mărturisitorul de care vă temeți (roman), Minunatele povestiri ale inimii & alte povestiri, Poemul iubirii veșnice și numeroase articole publicate în reviste. 

Acest scriitor brăilean dedică adolescentului plictisit, neînțeles, neiubit și persecutat de societatea ipocrită și plină de forme fără fond a oamenilor mari, fie ei părinți sau profesori (după cum declară chiar autorul) o carte care ar trebui citită mai ales de către adulți, despre care eu mă voi aventura să scriu și să expun argumentele mele pentru lectura cărții De ce sunt un elev impertinent: un microroman despre plânsul neauzit și nevindecat al Școlii românești,  ce apare la Editura Egumenița, în anul 2015 și conține 90 de pagini ce se citesc pe nerăsuflate.

Romanul este declarat ca fiind o critică a sistemului de învațământ românesc dar mie îmi place să iau în considerare mai întâi statutul adolescentului în societate, respectiv în familie (relația adolescentului cu familia sa, comunicarea fragilă cu părinții și modul în care această relație influențează personalitatea în formare etc.) și în școală (colegi – cu care comunică firesc și unde găsește toleranță, profesorii, care au o atitudine specifică față de elevii rebeli și neînțeleși, cu care comunicarea este întreruptă), pe care Sergiu Ciocârlan le relatează în microromanul său.

Acțiunea cărții De ce sunt un elev impertinent se derulează pe parcursul unei zile petrecută la școală – o singură zi care este etalon al zilelor de școală ale unui elev ce se remarcă prin atitudine rebelă, indifereță și tumult interior devastator. Sergiu Ciocârlan ne introduce treptat în fiecare moment dintr-o zi de elev, iar denumirile capitolelor sunt sugestive: Cum începe o zi din viața mea, ca apoi să intrăm în lumea școlară – Profesorii. Prima oră, A doua oră, A treia oră, A patra oră. A cincea oră. Desigur asistăm și la o oră de chiul în care Alex, personajul principal, se destăinuie unei colege de clasă: capitolul Răspunsurile Elenei (un capitol al măsturisilor). Ca apoi să intrăm într-o zonă a fantasticului, una călăuzitoare pentru adolescentul nostru, prin capitolul: Trecătorul cu ochi adânci și șotronul de la picioarele noastre. Ultimile două capitole ni-l arată pe Alex în familie - E vina mea că nu mă cunosc? - respectiv reluarea discuției cu personajul misterios care ajută adolescentul să aleagă un drum spre viitor - în finalul de carte: Cealaltă posibilitate.

Lumea în viziunea adolescentului care mai are încă de parcurs din această etapă a formării individului (are doar 14 ani), a celui care trăiește lipsa afecțiunii din partea celor din jur, lipsa unui mentor răbdător, este cu totul alta față de cea a unui copil ce crește într-un mediu sigur și protector (a se vedea chiar paralela Alex, elevul impertinent și Elena, cea cu ochi de mamă).

Patru ore de școală și una de chiul sunt edificatoare pentru a pătrunde în universal interior al elevului rebel, momente ce sunt redate cu obiectivitate.  Autorul prezintă fidel o lume a unui elev în clasa a VIII-a, etapă crucială în traseului său școlar viitor.  Alex este un personaj simbol al unei categorii de elevi, a celor neadaptați, revoltați și zgomotoși la clase. Descoperim în acest microroman lumea interioră a acestui băiat (gândurile sale, trăirile, relația cu părinții – atât de influentă asupra comportamentului copilului, relația cu profesorii) dar și mediul școlar, cu elevi care trăiesc poate aceleași sentimente și nemulțumiri, cu paralele ale vieților echilibrate ale altora (personajul feminine, Elena, cea cu ochi de mamă).

Îl cunoaștem pe Alex treptat, pe măsură ce parcurgem cartea pagină cu pagină: aflăm ce gândește, ce simte și în ce mediu trăiește, cum vede el lumea și înțelegem de ce el se raportează astfel la lume. Spre finalul cărții acesta ni se dezvăluie mărturisitor: Mă numesc Alex, am împlinit 14 ani foarte de curând și vreau ca viața mea să se încheie aici. A continua să trăiesc ar însemna să mă acomodez cu ceea ce se cere de la mine și să devin o carcasă. Principala mea problemă nu e că mă plictisesc, ci că plictiseala mea e observată de cei din jurul meu fără să se întâmple nimic. Ei, asta chiar mă enervează! Oricât aș fi de plictisit, nimeni nu pare deranjat de ceea ce sunt. Toți sunt înțepeniți: părinții mei, profesorii, chiar și Matei sau Pitu, și alți colegi de clasă, fiindcă fiecare își poartă plictiseala cum poate. Dar sunt destul de mare ca să înțeleg că nimeni nu vrea să-și asume vina de amă fi cunoscut!

Regăsim în acest roman și un element al fantasticului, prin personajul misterios, apărut la finalul cărți, dar care are rolul salvator de a-l ghida pe tânărul în formare, de a-l pune în fața alternativei și de a alege ceea ce este mai bine. O forță binevoitoare, un protector, un Isus al adolescenților, o sursă a credințelor care ajută omul să depășească momentele grele ale vieții și să facă alegeri bune, și mai ales să nu se simtă singur și nelegat de lumea din jur.

Acest personaj bizar îi arată lui Alex o altă posibilitate a existenței: de a recupera ceea ce a trecut neconsumat în copilărie, prin joc, căci jocul are rolul lui important oferind bucurie și comunicare. Pe bună dreptate elevul rebel își pune întrebări: de ce doar un străin este apt să se mai joace? De ce părinții, profesorii nu mai pot face asta?  Șotronul este un simbol al jocului copiilor dar și al pașilor de făcut în viață, pentru că trebuie parcurs șirul de pătrate, desenate sub formă de om – un joc al contruirii ființei umane, al perseverenței, al ambiției, al timpului … „Arunc piatra și jocul mă întoarce cu mult timp înapoi. E uluitor cum te poate schimba cineva care știe să se joace.” 

Acest banal șotron (banal pentru părinții, pentru profesori, pentru trecătorii de pe stradă) îl ajută pe Alex să ia o decizie și anume „să fiu un tată care să se joace cu fiul său, să fiu un profesor care să aibă răbdare cu elevii săi”, să învețe să iubească fără a aștepta ceva în schimb. Și iată cum scriitorul ne relevă un mare adevăr: prin joacă se dobândește o bună orientare în viață.

Această scurtă incursiune în derularea unei zile de școală a unui elev este construită în jurul unui sistem educațional (școala, profesorii, elevii), a unui mediu de familie (părinții și imaginea pe care o are Alex despre ei) și a nevoii unui copil de afecțiune, de îndrumare, de joc, de înțelegere și cunoaștere de sine. Un complex care invită orice adult la meditație, la reconsiderarea atitudinii față de adolescenți. Microromanul De ce sunt un elev impertinent are menirea de a restabili comunicarea dintre două generații și de a acorda mai multă atenție sistemului educațional.

Elisabeta Drăghici (Brăila) 

 

SPIRITUALITATE
SENSURI VECHI ŞI MEREU ACTUALE
Vine o vreme, când omul devine mai conştient de sine, când îşi pune tot felul de întrebări despre existenţa proprie, sensul acesteia, rostul personal în societate, planuri de viitor. Chiar dacă preocupările zilnice îi absorb aproape toată atenţia şi concentrarea, tot îi mai rămâne un crâmpei de timp şi pentru introspecţie. Poate acel timp reprezintă oaza de linişte, refugiul sacru unde se adăposteşte de intemperiile vieţii, de furtunile care dau năvală asupra sufletului, aproape să-l înece. Pentru fiecare om, asemenea spaţiu, fizic sau imaginar, este deosebit de important şi necesar. Acolo îşi retrage cugetul şi inima, scufundându-le în adâncurile fiinţei, unde speră că va afla răspunsuri şi linişte. Spiritul încearcă să supravieţuiască, fiind atacat de gânduri negative, de lovituri ascunse, de mâhniri şi insuccese. Dar viaţa nu e tocmai aşa de crudă. Clipe de soare, bucurie şi răgaz există, însă, de cele mai multe ori, oamenii trec pe lângă ele pasivi, ignorându-le, fiindcă problemele cotidiene sunt atât de copleşitoare. Ori, unii cred că prea multă bucurie aduce imediat şi vremuri de restrişte. Astfel, ei rămân mereu în gardă, pentru a fi cât mai pregătiţi pentru eventualele lovituri. Totuşi, viaţa nu este un inamic, chiar dacă unii aşa o percep. Ea poate fi aliatul nostru de nădejde, ajutorul şi speranţa noastră. Viaţa este în noi înşine. Aşa cum suntem sau cum vrem să fim, tot astfel este şi ea. Ceea ce depinde doar de noi, împlini cum se cuvine, astfel încât să nu fim afectaţi prea mult. Însă nu avem niciun control asupra întâmplărilor venite din exterior, care nu depind absolut deloc de noi. Din păcate, cele mai multe, chiar ne afectează profund, distrugându-ne liniştea şi încrederea în oameni. Deşi foarte mulţi oameni ne sfătuiesc să avem încredere în semenii noştri, cugetul nostru ezită, aducându-şi aminte de loviturile primite de la cei mai mulţi. Desigur, trebuie să iertăm, însă tot vom fi vigilenţi şi foarte atenţi la ceea ce se petrece lângă noi şi în jurul nostru.
Sufletul aleargă după momente sfinte, care să-i aducă pace şi gânduri bune. Astfel de daruri se mai găsesc, ici-acolo, din ce în ce mai răzleţ, pentru că şi oameni de bună-credinţă sunt tot mai puţini. Poate că şi cei mai simpli oameni îşi doresc să fie bine intenţionaţi, însă, datorită sărăciei şi a mulţimii necazurilor, acţionează violent, urându-şi semenii, făcându-le rău. Dacă ar ieşi din această stare precară, cu siguranţă şi comportamentul lor s-ar schimba. Aşadar, iată că, datorită factorilor externi, oamenii devin răi şi duşmani ai semenilor lor. În acest caz, bine e, ca fiecare să-şi continue drumul său către scopul personal, dar fără să lezeze pe cineva. Dacă nu-i putem schimba în bine pe cei de lângă noi, cel puţin să nu devenim asemenea lor. Această luptă este foarte grea şi de durată îndelungată. Dacă lăsăm garda jos o clipă, este suficient să ne transformăm în fiinţe rele. Aşa cum toţi filosofii şi Sfinţii Părinţi au declarat că echilibrul este o condiţie esenţială a vieţii, tot astfel şi noi, ar trebui să păstrăm un echilibru în tot ceea ce facem.
Alegerile în viaţă, pentru diferite scopuri, ne aparţin, deşi, chiar şi acestea depind uneori şi de alţi oameni. Comunicarea ne ajută cumva să luăm anumite decizii, poate capitale, în ceea ce ne priveşte. Sfaturile unor persoane înţelepte sunt utile în momentele grele ale vieţii. Duhovnicul, de exemplu,  este persoana avizată în acest sens. Acestuia îi putem mărturisi frământările, temerile, mâhnirile noastră şi vom primi alinare. Aşa, trecem mai departe, către scopurile vieţii noastre. Fiecare clipă de cumpănă este un reper pentru schimbarea noastră în bine. Oricare încercare întâlnită pe tot parcursul existenţei reflectă nevoia de transformare, sau chiar necesitatea ei. Oamenii trebuie să fie atenţi la dorinţele lor, la neliniştile şi la nevoile lor. Salturile existenţiale nu sunt mereu benefice. Un drum lin, fără complicaţii, dar plin de dificultăţi, ar fi de dorit, decât multele experienţe, care se dovedesc a fi devastatoare pentru suflet. Echilibrul, pacea, un drum constant, acţiuni dominate de înţelepciune, cât mai puţine cuvinte, şi acelea cu folos, ar însemna enorm pentru omul modern, care e nevoit să înfrunte obstacole infinite.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
ÎNVĂŢAREA PE TOT PARCURSUL VIEŢII
Unul dintre scopurile educaţiei este formarea tipului de personalitate cerut de condiţiile actuale şi de perspectivă ale unei societăţi. Educaţia contemporană se vrea a fi o educaţie pentru schimbare, rămânând, de cele mai multe ori, din păcate, educarea doar  la nivel pur teoretic, în vederea integrării elevilor pe piaţa muncii. Flexbilitatea, toleranţa şi adaptabilitatea sunt printre cele mai importante abilităţi de viaţă şi de lucru în echipă. Aceste abiliăţi se dezvoltă printr-un continu proces de învăţare activă, experimentare şi reflecţie. Dezvoltarea acestor abilităţi ajută la înfruntarea provocărilor vieţii. 
Piloni ai educaţiei formale, cadrele didactice, de regulă, criticate, umilite, din totdeauna subfinanţate şi desconsiderate, promovează prin exemplul personal, abilităţile cheie, necesare adaptării şi integrării pe piaţa muncii din România contemporană. Formaţi fiind cu ajutorul metodelor clasice şi într-un stil destul de inflexibil, educaţi cu pumnul în gură, cadrele didactice zilelor noastre sunt printre agenţii care promovează ideea conform căreia, “capul plecat, sabia nu-l taie.” Linguşeala şi umilinţa sunt atributele celui cu “capul plecat” care nu se vrea a fi o ameninţare şi speră că va fi cruţat de către cel care are în mâinile sale puterea de a-i face rău. Coincidenţă sau nu, acestea sunt şi atributele celor ajunşi în funcţii de conducere drept recompensă a obedienţei, supunerii şi umilinţei personale. Experienţa practică ne arată că şederea cât mai îndelungată pe un fotoliu de director sau inspector, este direct proporţională cu perioada de linguşire pe lângă reprezentanţii partidului care trebuie.
Şi de ce ar fi rău sau eronat să fii un bun ascultător şi executant, mai ales când trăieşti într-o epocă în care astfel de atitudini sunt nu doar apreciate, dar şi recompensate? Nu ne arată viaţa că a avea o “coloană vertebrală flexibilă”, a şti când să taci, când să zambeşti şi, mai ales, când şi cum să spui ce trebuie şi se aşteaptă a fi auzit, poate aduce o infinitate de beneficii materiale sau profesionale? Putem uita oare că “scopul scuză mijloacele”, poate fi neglijat faptul că familia, copiii şi/ sau rata la bancă impun imperios sacrificii?  Şi la ce bun a păstra măcar un minimum de moralitate şi poate chiar demnitate personală, când traiul celor care au înţeles că nu trebuie să gândească este atât de liniştit?
În contextul laşităţii generalizate, bazată pe  rezistenţa din ce în ce mai scăzută la frustrare, este de condamnat să se transmită elevilor astfel de atitudini care să îi pregătească pentru viaţa? Nu este mai bine sa fie formaţi şi educaţi în spiritul ipocriziei, al abondonării de sine, decât să se simtă ştrangulaţi, sufocaţi şi impotenţi în faţa unei realităţi care nu se dă a fi schimbată? La ce bun sădirea prematură a unor sentimente că se poate, că o floare poate face primvară, că ţine de eu-ul personal a sta drept în faţa nedereptăţilor şi că se impune un set de valori morale? Nu ne-am deprins oare mult prea mult a trăi cu speranţa că ţine de datoria şi obligativitatea celuilat să schimbe ceva, să facă ceea ce noi ne ascundem după degete când ar trebui stand drepţi, să spunem “nu”, când ar trebui să încetăm a mai căuta scuze că am vrea, dar nu putem?
Nu ar trebui să apreciem beneficiile de a avea astfel de actori educaţionali care promovează prin exemplul personal că individul trebuie să se adapteze la contextul socio-economic tranzitat? Pentru ce să se înveţe cum să se susţină o părere personală, cum să se facă filosofie cu ciocanul, cum să se înveţe a înnota contra curentului, când nu este decât o risipă de timp şi consum de energie personală inutilă?
Dincolo de viclenie şi prostie, ţine de decenţa fiecăruia a recunoaşte, măcar în forul interior, că prin participarea la alegerea conducătorilor, la alegerea corupţilor şi farsorilor,  devenim complici şi nu victime.
Falsitatea este o chestiune de alegere liber consimțită sau chiar un modus vivendi impus de jungla socială în care supravietuieşte cel care sesizează cât mai repede trend-ul căruia trebuie să i se adapteze.
Carmen - Lidia Nistor (Brăila)
 
REPERE...
RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (2)
(ELEMENTE DE FILOSOFIA RELIGIEI)
I. Homo religiosus
d)Transcendența spre Sfârșit
Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).
Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență.
Dar prin afirmația că Dumnezeu este mort, Altizer nu înțelege că n-a existat niciodată un Dumnezeu viu, că noțiunea de Dumnezeu a încetat să mai aibă eficiență în zilele noastre sau că, așa cum susține filosoful evreu-austriac Martin Buber, El este ascuns vederii omului, atâta timp cât are grijă să precizeze: „Orice om contemporan, receptiv la experiență, știe că Dumnezeu este absent (fenomenul buberian al «eclipsării» lui Dumnezeu, nota mea, G.P.), dar numai creștinul știe că Dumnezeu este mort, că moartea lui Dumnezeu este un eveniment final și irevocabil”. Generată de moartea lui Hristos, moartea lui Dumnezeu este astfel explicată de cugetătorul american: „A ști că Dumnezeu este Isus, înseamnă a ști că Dumnezeu Însuși a devenit trup: El nu mai există ca Spirit transcendent sau ca Domn suveran...”
Vasăzică, dacă admitem că Iisus este totuna cu Dumnezeu, „cerul a fost golit de Dumnezeul său atunci când Cristos a venit pe pământ”, altfel spus că „Ființa esențială sau originară trebuie să fie abandonată într-o formă vidă și fără viață”, atunci când, prin intrarea în lume, „Spiritul se golește cu adevărat de El Însuși”. Mai mult de-atâta, Altizer vorbește de-o dublă moarte a lui Dumnezeu: una în sens general prin întrupare, adică prin părăsirea tărâmului Spiritului și intrarea în cel al cărnii, cealaltă în sensul particular al morții pe cruce. Evident, fiecare moarte cu conținutul ei cutremurător de profund: întruparea este reală doar atunci când săvârșește moartea a ceea de la origine a fost sacru, iar Cuvântul devine „cu adevărat și complet carne” numai prin moartea Lui pe cruce.
Tot Altizer ne spune că, pentru a putea înțelege cum rezultă „moartea” lui Dumnezeu prin întrupare, trebuie să-L considerăm mai degrabă un proces decât o Ființă: „Dumnezeu părăsește sau neagă pasivitatea Sa originară într-un mod progresiv, dar hotărât, devenind trup atât în realitatea lumii și a istoriei, cât și ca realitate a lumii și istoriei”. Pe scurt, asta înseamnă că „Dumnezeu trebuie să moară la Încarnare, pentru că Dumnezeu este un proces dialectic și istoric, care ajunge să se realizeze numai prin negație” (N. Geisler).
Rezultă din cele de mai sus că, prin întrupare și „moartea” lui Dumnezeu, transcendența este definitiv pierdută? Căci Altizer afirmă sus și tare că „moartea lui Dumnezeu desființează transcendența, teologia făcând posibilă o imanență nouă și absolută, eliberată de orice urmă de transcendență”. Moarte cu adevărat pentru filosoful american sunt doar formele tradiționale ale transcendenței (înapoi și în sus), nicidecum transcendența înainte sau în direcția de mișcare a istoriei, de îndată ce el susține, aidoma lui Rudolf Bultman, că noțiunea noutestamentară de Împărăție a lui Dumnezeu este categoric escatologică, că „omul credincios trebuie să rămână deschis în fața viitorului” și că un creștin radical are o speranță de tip escatologic.
Un alt punct de vedere este acela care se declară de acord cu transcendența escatologică, dar – întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit dincolo de lume, ci numai în oameni – afirmațiile despre transcendență trebuie traduse în termeni imanenți (teologia și etica sunt imanentiste), vorbirea teologică să fie transpusă într-un limbaj imanent antropomorfic (afirmațiile despre Dumnezeu trebuie convertite în afirmații despre om), iar religia să fie secularizată prin umanizare, respectiv prin înțelegerea ei în termeni obișnuiți, condiții în care creștinul Îl va cunoaște pe Dumnezeu în omul Iisus, Cel care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14/9).
e) Transcendența spre un Centru
Acest tip de transcendență cuprinde următoarele trei direcții:
e1) Centrul mitic primitiv al vieții
Mircea Eliade ne face cunoscut că în toate religiile preliterate apare manifestarea Sacrului în „centrul” lumii: în acest centru se clădește altarul templului în jurul căruia primitivul își organizează viața, respectivul centru fiind perceput ca „ușa” sau „poarta” prin care se poate ajunge la Transcendent. Acest centru este locul unde se repetă miticul și Sacrul este la el acasă, iar orânduirea vieții în jurul lui poartă numele de cosmizare (realizarea unei creații în miniatură).
e2) Centrul mistic al Universului
Convingerea misticilor că Dumnezeu este Centrul a tot ce există a fost sintetizată de Maestrul Eckhart în splendida definiție: „Dumnezeu este sfera infinită cu centrul oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”.
La rândul său, Plotin îl vede pe Unic ca fiind Centrul în care omul se centrează pe sine însuși („Centrul coincide cu centrul”), atunci când, prin uniune mistică, el trece dincolo de sine și se contopește cu cel Suprem.
e3) Centrul din Mediul Divin
Faimosul iezuit Teilhard de Chardin încearcă să depășească mitologia păgână și misticismul medieval, însă păstrează în concepția sa un Centru transcendental pe care-l numește Mediu Divin. Pe Dumnezeu („Punctul ultim către care converg toate realitățile”) el Îl concepe ca pe o Sursă sau un Centru aflat oriunde și care, tocmai fiindcă este Centrul, umple întreaga sferă, căci posedă puterea absolută și finală de-a uni și de-a completa „toate ființele în sânul Său”, acel Mediu Divin unde „toate elementele Universului se ating unele pe altele prin ceea ce este mai lăuntric și mai intim în ele”.
Întrucât Dumnezeu este Centrul întregii existențe, Chardin ne îndeamnă ca, fără a părăsi lumea, să plonjăm în Dumnezeu, adică „să ne așezăm noi înșine în Mediul Divin”, dar într-un asemenea mod, încât omul să nu se piardă pe sine în Centru, ci căutând să rămână el însuși în timp ce, prin unire, urmărește să devină celălalt. Cu completarea că, în ceea ce-l privește pe creștin, imensul farmec al Mediului Divin se datorează contactului dintre uman și divinul „revelat la Epifania lui Iisus”. Doar astfel, adică nesuprimând realitatea istorică a Mântuitorului (variantă în care omniprezența divină devine vagă, imprecisă și convențională în lipsa unei verificări decisiv-experimentale), „nu ne îndepărtăm niciodată de Isus al Evangheliei”, oricât de departe ne-am situa de Centrul divin al misticismului creștin.
În concluzie, „noi transcendem spre Centrul divin, care este focalizat de Cristosul istoric” (N. Geisler).
f) Transcendența în Adâncime sau spre Temelie
Acest tip de transcendere nu este nou, fapt dovedit atât de Biblie, unde Dumnezeu este socotit temelia vieții credinciosului (psalmistul exclamă în Psalmul 18/2: „Doamne, Tu ești stânca mea, izbăvitorul meu!”, iar apostolul afirmă în 1Corinteni 3/11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos”), cât și de mistici, adică de aceia care vreme îndelungată au căutat divinul în adâncul sufletului lor. Astăzi, în plină epocă modernă, se constată o strânsă legătură între transcenderea „în jos” sau „în adâncime” și vehementa respingere a formelor tradiționale de transcendere (retrospectivă și verticală): Fiind incurabil religioși, oamenii trebuie să transceandă, așa că, atunci când nu mai este cu putință „înapoi” sau „în sus”, ei vor merge „în jos”!
Unul dintre principalii promotori privind validarea ideii de transcendență pentru omul modern a fost episcopul anglican John A.T.Robinson, cel despre care Norman Geisler spune că a fost „conducătorul lipsit de entuziasm al unei revoluții în direcția transcendenței spre adâncime”.
Inspirat de Rudolf Bultmann și mergând pe urmele lui Paul Tillich, gânditorul teologal care afirmase că ”Dumnezeu nu este altă ființă, ci este adâncul și temelia tuturor ființelor”, episcopul Robinson va susține că oamenii trebuie să părăsească noțiunea vetustă de „Cel de Sus” sau „Dumnezeu din ceruri”, precum și falsa imagine a „Bătrânului din Cer”, deoarece acest mod naiv-primitiv de a-L închipui pe Dumnezeu dincolo de spațiul cosmic („sus” sau „în afară”) este, în zilele noastre îmbibate cu știință, mai degrabă „o piatră de poticnire decât un ajutor pentru credință”. Cu toate astea, nedispus să înlocuiască un Dumnezeu transcendent cu unul panteist și imanent, Robinson își propune ca printr-un limbaj religios mai sugestiv să-L înlocuiască pe Dumnezeul din „înălțime” cu acela din „adâncime”. Da, căci cuvântul „adânc” nu numai că este opusul „superficialului”, dar el semnifică totodată cu mult mai mult decât opusul termenului „înalt”.
În altă ordine de idei, cum este de presupus că un Dumnezeu aflat la mare distanță nu poate fi implicat întotdeauna în problemele omului, iată motivul pentru care „înălțime” are adesea înțelesul de indiferență, pe cînd termenul „adâncime” sugerează preocupare.
Vasăzică, ne asigură Robinson, nefiind afirmațiile teologice o descriere a Ființei supreme, ci „analiza adâncimilor unor relații personale”, rezultă că Dumnezeu sau „adevărul și realitatea «lucrurilor din adâncime»” este dragoste. Totodată, din faptul că omul care recunoaște transcendența lui Dumnezeu „este acela care recunoaște necondiționatul în relațiile condiționate ale vieții și îi răspunde prin relații personale necondiționate”, avem dovada că Dumnezeul necondiționat, întrucât este adâncimea și semnificația ultimă a relațiilor condiționate ale vieții, „poate fi găsit numai înlăuntru”. Pe scurt, concepția lui Robinson spune: Fiind deja perimată transcendența „în înălțime”, ea trebuie înlocuită cu una „în adâncime”, proces prin care Transcendentul situat „acolo sus” este detronat de către Transcendentul situat dedesubtul nostru.
Tot aici se încadrează ansamblul concepțiilor de la Freud încoace, potrivit cărora fie că subconștientul este identificat cu Transcendentul, fie că este strâns legat de el. Astfel, Eliade este  de părere că singurul contact real al omului modern cu Sacrul cosmic se efectuează prin inconștient (tărâmul misterios și incontrolabil pentru conștient), „fie prin visurile sau viața lui imaginativă, fie prin creațiile lui care apar din inconștient”, W. James consideră că Transcendentul este cel puțin „continuarea subconștientă a vieții noastre conștiente”, iar Carl Jung Îl identifică pe Dumnezeu cu subconștientul colectiv al oamenilor.
De altminteri, chiar și aceia care nu efectuează această identificare, consideră că Transcendentul ar fi subconștientul omenirii, mai bine spus ceea ce transcende conștiința oamenilor. Toate ca toate, dar dacă prin „realitate” înțelegem independența de subconștientul individual sau colectiv, atunci cum poate fi verificată realitatea Transcendentului?...
g) Transcendența în Cerc
Din această categorie face parte Transcendența printr-o eternă recurență și Transcendența prin eternă absurditate, ambele forme fiind răspunsul filosofic al omului modern la neliniștile sale de natură metafizică.
g1) Transcendența printr-o eternă reîntoarcere
Prin Friedrich Nietzsche avem dovada clară că până și ateii cei mai înverșunați au trebuință de transcendență și că esența ateismului nu este totuna cu negarea oricărei forme de transcendență. Da, pentru că deși a strigat în gura mare că Dumnezeu este mort și în pofida afirmației categorice că „Dumnezeu este zeificarea nimicului, voința de a proclama nimicul drept sfințenie”, totuși, în scrisoarea adresată lui Franz Overbeck pe 2 iulie 1885, revoltatul și ireverențiosul Nietzsche se plânge de insuportabila singurătate a vieții sale fără Dumnezeu...
Dacă din punct de vedere conceptual, Nietzsche nu a fost de acord nici cu teismul și nici cu panteismul, din punct de vedere existențial el a optat pentru un substitut al transcendenței, pe care l-a numit „dorința eternei reîntoarceri a aceleiași stări de lucruri”, susținând că, întrucât eterna recurență este din această lume și acționează asupra omului, ea surclasează pierderea divinității și se constituie în singura cale pentru depășirea nihilismului total.
Astfel, ne spune gânditorul german, comparativ cu toate religiile care disprețuiesc această viață ca ceva curgător, eterna reîntoarcere devine o veritabilă religie a religiilor, eternul  Centru al existenței fiind înlocuit de el cu eternul Ciclu al timpului. De unde rezultă radicala schimbare a transcendenței și a timpului: transcendența „în afară” către o circumferință infinită este înlocuită cu transcendența la nesfârșit în jurul unui cerc, iar locul timpului liniar și transcendent către un sfârșit este luat de un timp ciclic, ce „transcende înlăuntrul propriului său Circuit Etern” (N. Geisler).
g2) Transcendența prin eterna absurditate
Filosoful absurdului, implicit al transcendenței prin eterna absurditate, este Albert Camus. În concepția acestuia, absurdul devine dumnezeu (în înțelesul cel mai larg al acestui cuvînt) și „iluminează totul”. Camus, un incurabil rebel față de orice semnificație superioară, are deplina convingere că „viața este absurdă și că absurdul nu duce spre Dumnezeu”, motiv pentru care nu vrea să întemeieze nimic pe incomprehensibil și nu dorește să-L nege pe Dumnezeu, dar, necunoscând nicio semnificație a vieții dincolo de cea umană, nici nu vrea să apeleze la divin. De ce ar face-o, atunci când viața i se prezintă la fel de irațională ca și chinul lui Sisif, cel care a fost condamnat să rostogolească o piatră mare spre vârful unui deal, pentru ca piatra să o ia la vale mai înainte de-a atinge vârful și procesul să fie reluat la nesfârșit?!
Aici, în acest punct sisific, unde, ne informează Geisler, „omul se transcende pe sine revoltându-se împotriva nihilismului prin afirmarea eternă a caracterului ciclic al vieții sale absurde”, resemnarea lui Camus în fața absurdului aduce foarte mult cu eterna recurență a lui Nietzsche, atitudinile ambilor urmând calea transcendenței circulare.
Vasăzică, deși nu există nicio rațiune pentru care absurditatea să fie transformată în Dumnezeu și niciun Dumnezeu care să transceandă absurditatea, totuși, cineva poate transcende nihilismul personal atunci când „acceptă de bună voie” eterna absurditate a vieții.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CONTRAPERFORMANŢELE OMULUI FĂRĂ ÎNSUŞIRI MORALE
Omul este om în primul rând prin însușirile sale morale (cumpătare, modestie, simplitate, milă, vrerea de-a merge pe calea binelui etc.) și se va simți cu adevărat împlinit doar dacă va izbuti să urmeze porunca hristică din Ioan 13/34: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Neprocedând în acest chip, adică acționând programat-premeditat împotriva divinității și firescului vieții, hipercivilizatul zilelor noastre face cutremurătoarea dovadă a evoluției involutive de la omul fără însușiri al lui Robert Musil, la desăvârșitul robot jovial postbelic, anticipat de Lucian Blaga prin versul „numai trup și numai lut”...
Concret, ultimii peste 150 de ani de istorie umană sunt marcați de catastrofala încăpățânare a doctrinelor cu pretenții revoluționare, dar care, în fond, decurg din împletirea fatalității, cu nepăsarea majorității trăitorilor și cu obnubilarea general-umană: (1) Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Karl Marx și publicat la Londra în anul 1848, șaptezeci de ani mai târziu se continuă cu dictatura proletariatului bolșevizat și enormele suferințe umane cauzate de această lighioană politico-ideologică; (2) Adolf Hitler publică în 1925 cartea Mein Kampf (Lupta mea), platforma ideologică a nazismului și cauza altor zeci de milioane de jertfe umane  prin impulsionarea pangermanismului până la demența celui de-al doilea război mondial; (3) Manifestul Gay, apare în anul 1971 tot la Londra (să reprezinte asta deschiderea spre răul ce trebuie să se închidă taman acolo unde și-a scos capul în lume?!), iar de-atunci poartă un neîntrerupt război, cică pentru dezrobirea (sic!) homosexualilor și lesbienelor, împotriva a tot ceea ce până nu demult era considerat cursul normal și profund creștin al vieții: familia tradițională (văzută până și de marxiști drept celula fundamentală a societății), școala, biserica, mass-media decenței și bunului simț, vocabularul (termeni ca „mama” și „tata” trebuie excluși din vorbirea curentă, chipurile pentru a nu ofensa simțurile pervertite ale sodomiților!), locul de muncă, legislația, psihiatria.
Dar cum nimic din ce-i considerat „corect politic” nu se petrece la întâmplare, toată  această tevatură apuseană cu sodomia homosexuală, transsexuală, lesbiană, pedofilă, zoofilă, necrofilă și cu alte dezgustătoare forme fătate de mințile bolnave, se înscrie în planul eugenistic al globaliștilor cu privire la necesitatea controlului nașterilor (în 27 de ani, numai în România postdecembristă au fost curmate prin avorturi câteva milioane de vieți intrauterine!) și de reducere (prin alimente cancerigene, vaccinuri și medicamente contrafăcute) a omenirii până la două miliarde, după unii păpușari planetari, până la cel mult 900 de milioane, după elitiștii (!) ultrarasiști.
Adică, ce mai, un terragenocid, planificat și dirijat la un asemenea nivel al cinismului disimulat, încât în comparație cu el, toate atrocitățile abătute asupra omenirii până în prezent (războaie, înfometări, răzbunări, epurări, epidemii, catastrofe naturale) vor putea fi trecute la categoria „pierderi colaterale”...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CĂ ESTE SAU NU ESTE OMUL DE ACORD, DUMNEZEU EXISTĂ LA MODUL ABSOLUT!
Mie unul mi se pare o necuviință că omul, această nevrednică aparență a creației, nu doar că se îndoiește, dar pe la unele case mai mari ale ateismului chiar neagă cu înverșunare existența lui Dumnezeu, adică a Aceluia care constituie însăși esența existenței. Da, căci problema ateismului este următoarea: admite nevoia omului de transcendență, dar nu admite existența Acelui ceva infinit superior omului (ființă, principiu, fenomen), care poate să-i împlinească această trebuință, ceea ce – ne avertizează Norman L. Geisler în tratatul Filosofia religiei (Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999) – la urma urmei „reprezintă o cruzime existențială față de o nevoie atât de irevocabilă cum este cea religioasă”.
Vizibil deranjat de îndrăzneala ireverențioasă a tot mai mulți dintre semeni, gânditorul danez Søren Kierkegaard spunea la vremea lui că-i curată nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu! Păi cum să nu fie o nebunie, când, așa cum precizam mai sus, El trebuie văzut ca esența perfectă, eternă, atotputernică, atotiubitoare și atotștiuitoare a existenței (lumea văzutelor și nevăzutelor), concluzie spre care converg până și opiniile celor mai îndrăciți evoluționiști, aceștia, de la Darwin încoace, confruntându-se cu un dublu eșec: pe de o parte, cu neputința de a descoperi mult așteptatele verigi intermediare (fosile de tranziție) dintre specii, fapt care acreditează ideea că marile grupuri ale viului au apărut brusc și că formele de viață se reproduc numai potrivit speciei lor, iar pe de altă parte, cu imposibilitatea de-a oferi explicații plauzibile vizavi de uimitoarea armonie universală, apariția viului și năucitoarea profunzime a existentului, totul funcționând cu o precizie matematică.
De pildă, exactitatea mișcării electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului, extraordinara complexitate a celulei vii, care conține până la 200.000 de miliarde de molecule, formidabila organizare a stelelor, gazelor și a altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (bunăoară, Calea noastră Lacteenumără peste 100 de miliarde de stele), a galaxiilor în roiuri și a roiurilor în superroiuri (se presupune că în Univers ar exista peste 50 de miliarde de galaxii, distanțele dintre ele într-un roi fiind, în medie, de circa un milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul supunându-se legii divine a deplasării în spațiul necuprins, în conformitate cu Planul originar și întru atingerea scopului statornicit încă de la facere de Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.
Dar, ne informează fizicianul și astronomul Bernard Lovell, viteza de expansiune a Universului pare să fie stabilită de Sursa acestei energii dinamice cu fantastica exactitate de a milioana parte dintr-o milionime: „Dacă viteza de expansiune ar fi fost mai mare cu a milioana parte dintr-o milionime, până în prezent întreaga materie din Univers s-ar fi dispersat...Iar dacă aceeași viteză ar fi fost mai mică cu a milioana parte dintr-o milionime, forțele gravitaționale ar fi produs un colaps al Universului în primul miliard de ani al existenței acestuia. Pe lângă toate acestea, n-ar mai fi existat nici stele cu viață lungă și nici viață”.
În pofida evidenței și a opiniilor de bun simț (precum cea a lui Sir Bernard Lovell), științificii evoluționiști continuă să susțină ba că Universul s-a creat singur prin explozia unui punct singular de mărime infinitezimală și densitate infinită (procesul invers formării găurilor negre – stele enorme ce se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite), ba că viața a apărut în „supa organică” a începutului prin generația spontanee, adică din materia nevie.
Bernard Lovell precizează: „Dacă într-un moment din trecut Universul era un punct singular, având o mărime infinit de mică și o densitate infinită, trebuie să ne întrebăm ce a existat înainte și ce era în afara Universului...Trebuie să înfruntăm problema unui Început”. Conform Bibliei, acest Început este Dumnezeu, El creând tot ceea ce există din infinitatea energiei Sale de natură divină...
Cât privește teza apariției vieții din întâmplare, în urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental că „viața nu-i cu putință să provină decât din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversarii creaționismului, nimeni n-a izbutit să demonstreze că lucrurile stau altminteri.
Dimpotrivă, biologia modernă a făcut aceste lucruri de-a binelea imposibile pentru evoluționiști. Din următoarele motive:
a) În formarea lor, proteinele depind de ADN. La rîndul lui, ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente, fapt cu atât mai supărător, cu cât originile codului genetic ridică insolubila problemă a oului și găinii, biologii fiind conștienți că „mecanismul necesar pentru a-l face operant este mult prea complex pentru a fi apărut dintr-odată”. Totuși, evoluționiștii nu se dau bătuți, ci avansează ipoteza unui proces treptat, „prin care selecția naturală și-ar fi putut face lucrarea sa în mod progresiv”. Atâta doar că în absența codului genetic, care demarează procesul de reproducere, selecția naturală nu are ce să selecționeze...
b) Întrucât proteinele necesare vieții au molecule foarte complexe, înșiși evoluționiștii sunt de acord că șansa de formare din întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de una la 10113 (1 urmat de 114 zerouri). Și dacă avem în vedere faptul că unele proteine servesc drept materiale structurale, iar altele drept enzime (celula ar muri fără ajutorul enzimelor) și că pentru buna funcționare a celulei sunt necesare circa 2000 proteine cu rol de enzime, atunci șansa ca din întâmplare să se obțină toate aceste proteine este mai mică de una la...1040.000! Ca să ne facem o idee aproximativă despre aceste probabilități cu totul și cu totul neglijabile, fac precizarea că 10113 este un număr mai mare ca presupusul număr al tuturor atomilor din Univers și că evenimentul cu șansa de 1 la 1050 este considerat de matematicieni acel eveniment care nu se produce niciodată.
În plus, deși este știut că toate lucrurile se supun legii entropiei, adică tind spre dezordine, în Universul observabil domnește o atare ordine și cu un atare grad de organizare, încât mulți astrofizicieni sunt de părere că orice teorie cosmologică cu pretenții ar trebui să explice de ce acesta nu s-a transformat în haos.
Oamenii de știință moderni cred că armonia universală și viața pe micuța noastră planetă sunt rezultatul fabulos al acțiunii și interacțiunii celor patru forțe fundamentale:
1) Forța gravitațională – acționează mai puțin asupra atomilor și mai mult asupra corpurilor de mari dimensiuni (planete, stele, galaxii, roiuri de galaxii);
2) Forța electromagnetică (principala forță de atracție dintre protoni și electroni) – permite formarea moleculelor;
3) Forța nucleară tare - ține împreună protonii și neutronii din nucleele atomilor;
4) Forța nucleară slabă – stă la baza dezintegrării elementelor radioactive și a activității termonucleare a soarelui.
De exemplu, dacă forța  electromagnetică ar fi mai mică, electronii nu ar mai gravita în jurul nucleului și atomii nu s-ar putea combina pentru a forma molecule. Invers, dacă aceasta ar fi mai mare decât cea stabilită de Creator, electronii ar „cădea” pe nucleu, între atomi n-ar avea loc reacții chimice și viața ar fi imposibilă. O infimă variație a forței electromagnetice la scară  cosmică s-ar răsfrânge asupra soarelui, generând modificări ale intensității luminii,  acest lucru ar îngreuna procesul fotosintezei până la a-l face imposibil, iar apa n-ar mai avea proprietățile ei vitale. Vasăzică, de precizia forței electromagnetice depinde însăși viața noastră.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NEDEMNITATEA CAUZATĂ DE RĂBDARE
Din totdeauna (ca indivizi și ca popor), românii și-au făcut un merit din a-și afirma blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar răbdarea seamănă rușinos de mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana umilinței noastre naționale și degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare proverbe și zicători, care nu numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru istoria noastră multimilenară...
În opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele:
1) Își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească;
2) Resemnarea și-a pus amprenta asupra psihologiei individuale și colective în mult mai mare măsură ca renunțarea, prin aceea că renunțarea provine din preaplinul inimii și are vocația verticalei (înalță omul prin conștiința sacrificiului liber asumat), pe când resemnarea iese din golul inimii și are vocația orizontalei (prin asumarea lenei și indolenței, condamnă conștiința la regrete tardive și colectivitatea la suferințe inutile).
Cât privește scepticismul, nu poți omite faptul că acesta este inevitabila plictiseală a marilor culturi obosite, respectiv pauza unui spirit crepuscular, ce-și „refuză alinarea prin reverie”. Atunci, de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică în declin (vezi creșterea exponențială a numărului farmaciilor) și cu un spirit încă nedeșteptat din somnul cel de moarte, dar deja grav infestat de mulțimea plagiatorilor, semidocților și falșilor culți postdecdembriști, vrednici urmași ai siniștrilor proletcultiști și activiști din „iepoca” bolșevică?!...
Cu toate că răbdarea nu figurează nici printre virtuțile teologice (credință, iubire, speranță) și nici printre cele morale sau cardinale (cumpătare, curaj, dreptate, prudență), ceea ce-i pune sub semnul întrebării calitatea de veritabilă virtute, totuși, la nivel individual nu poate fi tăgăduit rolul care-i revine la afirmarea voinței, iar prin aceasta la edificarea caracterului și personalității umane.
Da, căci lucrurile mari purced și au la bază pe cele mărunt-indispensabile. Însă, repet, axioma răbdării este valabilă doar la nivel de individ, cel mult de grup social restrâns (familie, echipă)! La nivel de mase uriașe (popor, națiune) este un nonsens să ceri ca acestea să fie mereu calme și tolerante, adică așa cum și le doresc toți cârmuitorii, îndeosebi cârmuitorii nevrednici. Ăștia din urmă, de altfel, conștienți că nelegiuirile lor generează nemulțumiri în rândul alegătorilor duși cu preșul, nu le vor curma ca să nu-și dezmintă firea și să nu-și dezamăgească ortacii de potlogării, ci se vor grăbi să întărească aparatul represiv al statului (poliție, jandarmerie, servicii secrete, magistrați aserviți etc.) prin promovări, lefuri și indemnizații necuvenite, pentru ca în acest chip ticălos să se poată înfrupta la rândul lor pe rupte din banul public. Vorba ceea: O mână murdară spală pe alta și amândouă caută cu disperare să spele fața îndurerată a țării...
Dar iată ce ne spune Gustave Le Bon despre mulțimi în cartea Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991): „Unele caracteristici speciale ale mulțimilor, cum sunt impulsivitatea, iritabilitatea, incapacitatea de a raționa, absența judecății și a spiritului critic, exagerarea sentimentelor, ca și altele încă, pot fi observate și la ființe care aparțin unor forme inferioare de evoluție: sălbaticul și copilul”.
Cu precizarea că astăzi, în condițiile unei concurențe fără menajamente, răbdarea la nivel național a ticăloșiilor este, în plan politic, egală cu trădarea, iar în plan economic totuna cu genocidul.
De peste 27 de ani, românii tot rabdă și așteaptă schimbarea într-un mai bine real și general. Dar cum toate au o limită, consider că demnitatea poporului român va fi recâștigată doar după ce răbdarea, devenită între timp o unealtă a suferinței naționale, va fi trimisă la plimbare pentru niscaiva timp!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
ÎN ORAŞUL MEU A SOSIT CIRCUL
Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.
În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.
Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.
Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.
În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.
Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.
Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.
Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

SFAT CU HRISTOS
ia – un hoit şi eu – Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc
m-aplecai adânc în Duhu-mi – şi zării ocean ceresc
soare lună păsări stele – mii strămoşi – şirag de raze
îmi ţes noua rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze
 
zdrenţuit eşti tot ca mine – sângerat şi răstignit
dar în orice tragedie ai clădit sfânt răsărit
apa ciorilor – bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă
dar n-am somn: din ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă
 
eu din răni şi umilinţe împletesc fulger regesc
şi hulubii vin în palma-mi – crinii nu se mai sfădesc
Tu eşti Fratele mai Mare – Frumuseţe prin Durere
 
în cununa cea de cântec lacrima s-a-ntors putere…
…zac pe patul suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind
rană-n rană ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!
 
ROST RĂTĂCIT
trimişi – văratic – după Rost – Stăpânul
a fost uitat s'-ne-arate în vreo parte…
acum – iernatic însăilaţi – tot Spânul
rânjeşte-a fi – agonic – Rost şi Carte
 
la ce-am tocit – din temelie – zarea?
la ce-am trecut oceane – peste munţi?
nici înapoi – la El – cărarea
n-o ştim: Ochiul Stăpân cum să-L înfrunţi?
 
din nisiparniţă deşert învârtejim
te-ntrebi în van cu cale ce-ar fi fost să fim
dar nestematele fântâni zac tot sub lanţuri
 
blesteme isc' văzduh – în fel şi chip de danţuri…
…Stăpâne – Ţi-am uitat şi mugurii mâniei:
cum să-mprim'vărez un hoit – dedat cerşetoriei?
 
DISCURS (ÎN CURS) DESPRE MOARTE
în definitiv – ce-i
moartea asta – de te tot dai cu capul de
ea – din clipă în
clipă? – cel puţin de zece ori pe zi auzi
şoptindu-se clandestin sau – dimpotrivă
urlându-se patetic – emafatic şi cu grimase
mereu diferite - împădurite până la
muchia buzelor: “moarte – moarte – moarte
moarte…”
 
e o chestie atât de
banal de normală – atât de stringent necesară – ca
gospodinei o
oală -  când s-a pomenit cu puzderie de
musafiri – dar la gătit
s-a-ntâlnit cu lipsa şi – mai ales - cu
zăbava… - da – e necesară – vă spun - precum paiele şi
pleava - într-o
gospodărie de om – întru alcătuirea unei case - vieţi sau
sindrom:
 
moartea e pauza de lucru – e
imperios - duşul pe care-l faci – după ce ai
râmat – de dimineaţă şi până-n amurg – în
mizeriile creaţiei de
demiurg
 
e veioza tihnită – pe care ţi-o pui
la capul patului (…tare ostenit – dup-o zi de
scârbavnic rânit…) – veioza – da - ca să
desluşeşti întunecimea adâncă a
slovelor – dintr-o carte – care
nu-i lume – nu-i ticăloşie ori trădare de
brume  - ori crimă cu
pretenţii de scrimă – ci – pur şi simplu e
curată vestire – …e
cu totul altceva – deloc
mucava
 
moartea e o truditoare cinstită
veşnic îndrăgostită de ceea ce
face – şi de cei cu care
temeinic - desface
 
moartea e duşca de apă
vie – cu care-ţi clăteşti
gura – în fiecare dimineaţă – spre a-ţi
detoxifia organismul de
ziua trecută şi atât de
benefic pierdută
 
moartea te ia de după gât – tovărăşeşte
insinuantă cumva şi
cochetă – şi te tot plimbă printr-un
“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar la
plată – nici vorbă să deschidă
poşetă – şi – în general – când e vorba de murmurul
lumilor – ea-i numai
soprană
 
…moartea stă cu mâna-n mâna
mea: cum aş putea să
zic ori scriu – despre
ea – o vorbă
rea?
 
ea e prototipul tuturor
nevestelor din
oricare lume – şi dacă voi mai
scrie mult – voi scrie cu
spume – ca un ocean dat în foc
şi-mi voi face – orişipeunde - un jalnic
renume – ca un jucător de cărţi
veşnic urmărit de
noroc
 
…acum – când scriu aceste stihuri banale – cu
viu colorate papagale cerneale – moartea
priveşte la mine
aşa – …moale… – adică: “las' că te lecuiesc eu
derbedeule (…neruşinat
furişat între lume şi
vis  - traficant mizerabil de
paradis…) - …da – te lecuiesc eu – acuşica - de
discursuri lungi – de tot
indiscrete – la
adresa Doamnelor Firii
din înşirate peste tot şi
mistice
pachete…”
 
LUMEA CEALALTĂ
ţi se va da ce n-ai voit nicicând
ţi se va lua tot ce-ai iubit tăcând
va fi o lume scrisă doar pe faţă
va fi o lume dreaptă – nu măreaţă
 
îi văd de-acum statuile de pini
şi voci strămoaşe zgârie-mi cu spini
nu amintiri – cât dorul de sfinţenii
…pe-aici nu bate niciun clopot de utrenii
 
nu-s munţi în lumea care va să vină
ai parte doar de ce-ai putut păstra
şi-ai apărat cu sânge şi cu viaţa ta
 
dar cerul tău aici e cer de tină…
…să n-aşteptaţi – când trece-veţi ascuns pârâu
îmbrăţişarea-a ce n-aţi văpăiat a grâu…
 
VALS FUNEST
un vals – un magic vals - trecuta vreme
un vals e lumea făptuirilor de pai
aici e râsul gras – un altul geme
dar toţi momâi: pe mirişti creşte scai…
 
aţi 'nebunit cu toţii-n valsul deşuchiat
ce-a trebuit să fiţi – demult voi aţi uitat
o lume înecată în ocean
valsând schelete-n arbori de mărgean
 
nu chiuiţi – destul că putreziţi
ochi s-au căscat orbite – ciuguliţi
de peşti de aur – ce v-au amăgit
 
cu dor nestins desfrâul v-au momit…
…şi-aici – în fund de bezne scufundaţi
ciolane vii: valsaţi – valsaţi – valsaţi…
 
DESCÂNTEC
lin pelin
netrebnic chin
trece gardul la vecini
nu tot mie să-mi dai spini
 
căci îs mulţi de se cer sfinţi
io-s bătrân de cei cuminţi
vreau atât: între petale
floare gazdă s-aflu-n cale
 
şi-oi sta-n floare înflorit
de nimeni înghesuit
floarea fie-mi rugăciune
nu s-aprindă niciun nume
 
tăinuind doar cu Hristos
aflu-mi suflet mai frumos
tăinuind cu Maica noastră
să deschid în cer fereastră…
 
DORINŢA
cântă firea după fire – vânt spânatic mă deşteaptă
cioara-a dovedit hulubii – când e zgomot şi nu-i faptă
e o lume cârâită – numai la gard e vopsită
trec amiezi – se înserează – Momâia singură-i trează
 
nu lucra şi nu te-aprinde – în ograda cea pustie
poposesc călăi şi curve – n-are Hristos loc să vie:
de-ar veni – sunt pietre multe – furci şi cruci greu năclăite
n-are Crist decât s-aleagă – cum să moară-n nopţi vorbite
 
de-nviat – sunt doar hambare – şi-n munţi – peşteri de minune
aş voi – Părinte Veşnic – să azvârli în foc cunune
şi să-mi chemi voivozi ciobanii – să se-narme-n rugăciune
 
ca să ştergi din evanghelii Gòlgota de stricăciune…
…neam cu neam să pui pecete – şi să vifore prin crime
ajungând Dunărea noastră: Muntele Supremei Rime!
 
MUMA
lăfăită şi-mbuibată trece-n perne Năzuroasa
a-nghiţit de toate-n lume – doar…nu-i poţi zice…”Frumoasa”!
…da – e bine cald şi moarte – un sălaş de ghemotoace
nu dau năluciri minunii nici cât sterpe dobitoace
 
Muma mea-i pământ de floare – ea în mlaştini n-asfinţeşte
munţilor li-e rădăcină – lună-soare ea sfinţeşte
şi de-om trece de portiţă – ea ne cheamă ne-ndurată
să ne-ntoarcem la ospăţul de lumină înviată
 
da – e bine cald şi moarte – vis ciupercilor betege
dară Muma când ne cheamă – fiecari se simte rege
fiecare-şi simte sânge ca otrava-n elixiruri
 
Muma a crescut aicea voievozi – sfinţi şi martiruri…
…nu mai pipăiţi voi ceruri – Cârtiţe – oarbe tumulturi:
Muma noastră iscă-aicea viforul a mii de vulturi!
 
GLASURI ÎN NOAPTE
unul strigă de durere
altul strigă de plăcere
câinii nuntesc o căţea
alchimişti bat în dairea
pălăvrăgeşte o stea
seceta şi vântul ard
noaptea nu se dă cu fard
 
crestele se cocoşează
sunetele ricoşează
bufniţele domnitoare
pironesc tron şi altare
sacerdot este o floare…
…între rege şi nebună
uitai să întreb de lună
 
glasuri – glasuri – joc de şah
ceasul este crinomah
din cât bate catedrala
nebunii au umplut sala
 
trandafiri se spovedesc
lumânările trosnesc
aştrii-n ceruri se scumpesc
de din jos lumi se chircesc
un ermit a înflorit
la poarta din răsărit
 
jalele petalele
ne sfărâmă zalele
constelaţii lirice
scriu sorţi cu chirilice
păsări oarbe se-ncrucesc
cruciade nu pornesc…
 
MĂRTURISIRE
am zburat din lut în stele
n-am luat decât vise rele
vise rele – insomnii
magii ne-au uitat copìi
 
nu-nţeleg şi tot nu plâng
crugurile-n cer se frâng
ochii-s plini de praf de stele
acum joc doar între iele
 
MI-ESTE SOMN ŞI DOR DE LUNĂ
mi-este somn şi dor de lună
turme-n stele se adună
mi-este somn şi dor de soare
umblă ceasuri să m-omoare
 
nu mă da – neică stejar
unge-mă pe piept cu jar
iar tu – bradule din munte
fă-mă rege cu-a ta frunte
 
PARTIDĂ PIERDUTĂ
şi de m-am umilit pân' la turbare
cine-mi va da-napoi steaua din frunte?
doar Parsifal să-mi pună întrebare
s-aduc Graalul regelui din munte
 
şi de-am răbdat ruşine-ndurerată
ce magi văzut-ai că se-ndreapt' spre mine?
mistică stea pe cer nu se arată
s-au stins în cer plodirile divine
 
deci am pierdut partida vieţii mele
căutări zadarnic tot vânez în zare:
poţi doar spori avutul celui care are
 
coroană nu s-aprinde-n tinichele…
…dar dincolo? – schimba-vom sorţi şi cruguri
sau – vâlvătăi – vom arde-n alte ruguri?
 
DINCOLO
dincolo e linişte
miroase a pajişte
făclii ard – cântă lăută
tronul verii o ascultă
 
totu-i parcă sub velinţă
toate-s bună-cuviinţă
totu-i lin – totu-i vocală
toate-s bună-rânduială
 
…dincolo nu-s întrebări
doar suflet şi luminări…
şi-n sfeşnicul de cleştar
arde-o lacrimă – altar
 
ai ajuns de-unde-ai plecat
ochii ţi s-au suflecat
gândul nu te tulbură
umbre nu te-nvolbură:
 
o pădure de lumină
arde-n toi Crai şi Regină
arde lin – ca o poveste
Strămoşul a tot ce este…
*
nu este iarnă – nu e vară
nu-i înăuntru – nici pe-afară
nu e dincolo – nici pe-aici:
o lume e de licurici
când foarte mari – când mult prea mici…
 
TAINA
cocoşul uite - a cântat
stih am scris şi l-am uitat
am pierdut somnul în noapte
dimineaţa mă va arde
 
trag cu ochiul la perdele
şi-mi deschid vinele mele:
sânge scot şi scriu umil
tot ce-aud sub flori de Nil
 
taina mea – la nimenea
avuţia-i tot mai grea
şi de vrei să mă culegi
caută la bătrânii regi…
 
nu e moarte – e scrisoare
nu-i păcat – ci lăcrimare
nu e ceas – ci e durere:
n-am – acum – ce – cui – a cere
*
alcalină – dulce vină
m-ai adus iar în lumină
dar nu voi păcătui:
vreau să văd
şi vreau a şti!
 
SCRISUL
am adormit pe înstrunatul pat de lire
şi am aprins un foc de dincolo de fire
nu întrebaţi: înlănţuit în scrisuri
pot doar să mint – eu nu dezvălui visuri
 
va fi mai bine sau va fi mai rău?
asta-i exact ce vrea să ştie-un nătărău
nu-nvăpăiez – acum – noi sfinte evanghelii
cu degetul ating mistice perihelii
 
lumină şi durere – asta-i taina
şi vine vremea când lepădăm haina
să năvălească razele din noi spre altă lume
 
în care tot ce-am ars şi plâns să se adune…
…şi stau aşa – lipit de rănile Lui Crist
până-mi dau seama: da – scriu – deci exist!
 
EXISTENŢĂ UMANĂ
nu compromisul laş te alduieşte om
ci suferinţa-ntreagă – spre tărie
mi-am cântărit şi umbra şi fiinţa – date mie
atunci – doar – ochii au zărit Scara din Pom
 
păcat şi viaţă – lacrimi – făptuire
uitare şi iubire – crimă şi născare
au plămădit din haos astă-alcătuire
o mărturie: -n mine e o zare
 
în mine-s toate relele ce-s bune
precum şi bine-ngenuncheat la vetre rele
dar am trăit: nu-s doar un şir de rune
 
ci carne – sânge – duh – doriri de stele…
…judecă – Doamne – propria-Ţi minune
şi zău că vei avea atâtea-a spune…
 
LUNTREA
o Luntre – un Luntraş şi-un Voal de Spume
plutesc pe apa neagră – spre neştire
tristeţe îmbarcată-ntr-o privire
dar şi dorinţă-ascunsă de-altă lume
 
dez-văluit – voi trece peste fiare
voi înfrunta orice – cum învăţai
voi răsturna din cale-mi orice poliţai
răzbind în Elizeele Câmpii barbare
 
nu e “dincolo” altfel: e-un “dincoace”
în care cel cinstit nu-i pedepsit
şi-n care – da – lumina nu se mai preface
 
iar Zeul – faţă-spate – nu-i un ipocrit…
…căci Luntrea nu vâsleşte spre câştig
iar umbra – răul – cabotinul – mor de frig…
 
VREAU
vreau să răzbesc dincòlo mai degrabă
spre a vedea o lume fără impostură
lume-unde statùra e statùră
şmecheri nu-şi scuză crime prin vederea slabă
 
o lume cu măsura la lumină
nu catrafuse poleite-n aur
o lume-n care-i sfântă-oricare cină
şi nu există ciorditori de laur
 
o lume-n care scrisu-i rugăciune
şi cioara nu se dă privighetoare
o lume izbăvită de minciune
 
şi-n care Însuşi Zeu-i sărbătoare…
…lăsaţi curat obrazul meu de rază:
sărutul vostru numa-l îmbălează!
 
EPILOG
...abia se mai ţine trupul să nu
plesnească – lâsând să scape – dintre
iziturile sale – tot mai
largi – tot mai
slăbite şi putregăioase – vârtejul de raze
glorios – de dinlăuntru – spre – mistic
vârtejul de raze de
dincolo
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

STĂPÂN PE SITUAŢIE
Încă decuseară mă pregătesc de drum
încălţările să fie comode,
îmi verific toate obiectele necesare
iau pulsul vremii
şi plec.
 
Sunt stăpân pe situaţie,
în desfăşurarea de forţe lăuntrice
nu mă sustrag critic;
teama de neprevăzutul sălbatic,
nici îndoiala de sine
şi merg înainte.
 
Am încredere şi în tine
eşti tare când loveşti din umbră
ai ochi de viperă de tufiş
şi nu risipeşti otrava.
 
Orice întâmplare face parte din scenariu
furi pulsul de la distanţă
ca un vânător de fiare
şi te îmbrăţişezi cu moartea
cinic şi periculos.
 
MĂ VĂD TÂNĂR
Noaptea cu stele ţi se așază-n păr
ca o cunună de mireasă
rămasă pe fotografii în pereții gândurilor.
 
Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse,
apoi îi lasă să se bucure senini
și să se așeze la rând în amintiri
pentru a se striga după nume.
Întunericul s-a topit dintre noi și curge
ca o apă rămasă undeva fetidă,
să privească dimineața nuferii galbeni
cum se deschid peste timp.
 
Mă văd tânăr cu iubirea pe brațe
aproape rupt de mediul vulgar
din care vreau să alung
îndărătnicia din mișcările lipite de trup.
 
Cosmosul se-ntoarce în lăuntrul meu
cu aceleași fără de margini,
inima-mi cade-n sentimente fierbinți
la fel ca la începuturi de eră.
 
TU AI DEVENIT OCHUL MAGIC
Zăpada se așază pe suflet ca o haină
la modă într-un anotimp care arde
iluziile pe un catafalc de speranțe.
 
Tu ai devenit ochiul magic
care pătrunde în adîncul fântânii stelare
de unde urcă propria mea viață
și curge prin rădăcinile acestui pom înflorit
de unde-ți voi culege mere aurii
pe care nu le-ai gustat niciodată.
 
Privește cum inundă dorința simțurile
și iartă-mă pentru vânătoare,
am să-țí salvez toți fluturii albi
de la moartea care-i amenință-n scurt timp.
Am să-ți îmblânzesc nopțile fără stăpân
dar cred că ai putea să-mi lipsești
din pojarul cerului de stele
ce-mi scutură praful pe drumuri
și mă topește gânditor în cuvinte.
 
Eu prin tine am cunoscut fiara
care mușcă și din metalul înghețat
și se lasă purtată în lesă
de o dragoste rănită-n orgoliu.
 
SE STING LUMINILE RAMPEI
Noaptea e inclusă-n program,
se sting luminile rampei
să nu moară.
 
Întunericul păzește pe la colțuri
să invadeze spațiul,
femeia mă roagă să dorm.
După ce deschid ochii mari
a fugit de la ferestre,
aerul intră în valuri pe ușă dar îmi face loc
să respir mirosul curat și lumina.
 
Păsările mă cheamă-n grădină,
îngerii mă-ndeamnă să merg,
să-mi facă coroană din flori de cireși
și eu privesc lângă o cafea-n aburi
minunea-n care mă scufund.
 
Iubite, ziua-i la fel
cu cea în care ne-am cunoscut.
 
O CĂDERE DINCOLO DE UMBE
Se întâmplă atât de des
încât nimeni nu-i dă importanță,
o cădere dincolo de umbre
cu o rupere de cuvinte
în amiază când pământu’-i ajuns la periheliu
și timpul presează virtual imaginea
unde se intersectează razele de lumină
în cuantele gândului meu.
 
Cosmosul se reproduce în interiorul fiecăruia
cu Dumnezeul său cu tot
pe care nu-l vezi dar îi simți ajutorul
și când nu-l ceri.
 
CA PE O ANĂ CREDINCIOASĂ
Mă zidești în peretele trupului
ca pe o Ană credincioasă,
sper să nu-ți cultivi trufia
prin câștigarea iubirii împărtășite,
dacă durerile mă vor strânge prea tare
se va dărâma totul în van.
 
Niciun suflet câștigat
nu-și pierde credința în Dumnezeul său.
 
SE TAIE PE VIU
Sunt mai presus de cuvinte, încercările din fiecare zi
puse pe capul trădării
care se află sub acoperire în mijlocul faptelor.
 
De mai multă vreme sunt arse visurile de înflorire
şi mâinile se încovoaie a neputinţă,
se cerne lumea cu ciurul disperat al discordiei.
 
Ne aflăm într-un ţinut plin de vrăjitorie ocultă
pe malul unor ape tulburi şi sulfuroase
în care suntem îndemnati să pescuim lostriţe.
 
Nu mai ştiu la ce ne putem aştepta
într-un război intern de uzură
din care niciun român nu câştigă nimic.
 
PRIMĂVARA VINE ŞI ÎN GENUNCHI
Nu căuta vrajba celorlalţi semeni
în contul binelui dorit
pentru care nu faci nimic deosebit,
dintre toate întâmplările e destul să fie una
care taie obişnuinţa în franjuri
după care
se spânzură timpul de marginile universului.
 
Niciodată nu trebuie irosite clipele norocului,
primăvara vine şi în genunchi
nu se lasă sărită,
am învăţat să urc în fiecare anotimp
cu mâini de fruct copt
pentru ca fiecare să-i guste miezul
cu limbă de miere–n cuvinte.
 
UN ANOTIMP FĂRĂ PĂSĂRI
Dintre toate așteptările întâmplate
a ta a fost cea mai lungă
dar dacă n-ai observat nimic
au trecut clipele care ne unesc
într-un alt anotimp mai îndepărtat.
 
Nopțile albe vor arde scrum
se vor trezi copacii din somnolență
cu ramurile aplecate la pământ
și nicio pasăre
nu vei mai auzi cântând pe umerii goi
chremându-și perechea.
 
Se va stinge flacăra aceea luminoasă
fără nicio dorință-nmugurită
va fi iarăși cum a mai fost
un anotimp fără păsări.
 
AŞTEPT ÎNMUGURIREA CLIPELOR
Încurc des gândurile cu visele,
mă lupt cu aripile ce nu-mi cresc
de nu pot zbura-n univers,
tu-mi spui că totul e posibil
eu mă îndoiesc,
știu până unde se întind limitele
și cobor cu picioarele pe pământ.
 
Mă scutur de orice desprindere de real,
uneori mă socotesc înfluiențat,
încerc să descopăr altceva verosimil,
să mă folosesc de construcții logice
pe baza acumulărilor din memorie.
 
Aştept înmugurirea clipelor
ca metaforele zidite-n poeme.
 
GENELE ACOPERĂ CEARCĂNELE LUNII
Învăţ să despart în silabe gândurile trădătoare
ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
când n-am ce să învăţ îmi afum degetele
cu o ţigară tare din foi,
 
tăcerea îmi fură timpul din plictiseală
şi dau în somnul morţii trecute.
 
Fibre subţiri mi se ţes în pânza ochilor,
pe margine genele acoperă cearcănele lunii,
doar buzele înverzite
te aşteaptă pe patul cu aşternuturi mov,
să-l trzeşti din letargie.
 
Uită toate înfrigurările ascunse,
pune gura pe vorbe să nu fie şoptite
şi lasă-mă să alunec încet pe umerii goi
ca o umbră hăituită de lumina adâncă
ce-mi urcă în valuri prin trup.
 
NU POŢI PRIVI MAI DEPARTE
Îmbracă haine nepotrivite iernii,
zăpezile s-au depus până la acoperişuri
nu e căldură,
îngheţul se-nghesuie să treacă pragul.
 
Noaptea este duşmanul de moarte
nici câinii nu latră,
la marginea puterii bate vântul,
peste tot sunt puse capcanele sărăciei.
 
Nu poti privi mai departe
orizontul s-a pierdut în chiciură,
se aud paşi de fantome oarbe
degerarte după oglinzile negre.
 
Mi-e teamă de cuvintele reci
prin care o să spun ce simt
într-un ţinut care-i grădină sfântă
şi nu Groenlanda.
 
UMBRA DIN VIS
Mai toţi cunoscuţii îmi spun pe nume,
numai tu ai un diminutiv anume
care are o rezonanţă ruptă din tine,
de fapt nu te temi să te cauţi în el
ca un gând într-o dorinţă din vis.
 
O să mă vindec de căutările rebele
ca un pom înflorind toamna,
aşa o să rămân cu unghiurile-n ceafă,
de îmi voi ţine drumul de margini
până-n oraşul unde înoţi în aşteptare
şi mă dirijezi pe străduţele înguste
la casa cu obloane verzi la ferestre
sub care muşcatele au înflorit de bucurie.
 
Şi dacă mă întâmpini pe scara luxuriantă
n-o să văd pe nimeni,
am ochii plini de cuvintele de înâmpinare,
de n-o să ştiu dacă sunt eu cel adevărat
ori altul ce îmbrăţişezază o umbră vicleană
ce s-a interpus între noi.
 
Tu eşti umbra frumoasă din vis
înserată cu roşu-n obraji.
 
NU VREAU SĂ LOCUIESC PRINTRE UMBE
Starea mea de aşteptare mă face bănuitor,
n-am nicio teamă de singurătate,
o cunosc şi nu mă face vulnerabil,
ştiu s-o dezbrac de tăceri virgine.
 
Nu vreau să locuiesc printre umbre,
îmi beau cafeaua cu cineva plăcut,
împart bucuriile şi le sporesc cât pot,
ard trăiri ce-şi cer dreptul la iubire
şi nu mă las biruit de trădări obişnuite.
 
Aştept declanşări de sentimente vii,
mă las purtat de valuri străine,
dar nu le permit să se lovească de ţărm
pe faleza căruia îmi plimb speranţele.
Când urcă seara în paturile desfăcute
noi ne prefacem că nu avem somn
şi ne culcăm sentimentele sub pleduri.
 
Dimineaţa suntem luminoşi ca soarele,
zăbovim să ne bem ceaiul aromat
şi plecăm la treburile noastre zilnice
cu părerea de rău că ne despărtim o vreme.
 
Ştiu doar că reîntâlnirea
e ca un unghi format între două ape
care ne dirijează printre vise cursul.
 
UN EXPLORATOR OBIŞNUIT
Împing destinul spre margini de timp
ca pe un bolovan colțuros
închid ochii și-i aștept căderea.
 
Mă îndepărtez și nu mai privesc în urmă,
am scăpat de temerea care-mi dădea fiori
și mă aștepta la colț.
 
Gândurile mă lasă liber
ca pe un prizonier scăpat din lagăr
cu sângele-n fierbere.
 
Singurătatea și tăcerea îmi arată drumul,
mă însuflețesc să merg prin vastul necunoscut
ca un explorator obișnuit,
spun totuși câte-o rugăciune
pentru încrederea necesară ajungerii la liman
 
nopțile îmi sunt sărăcăcioase și odihnitoare
cu vise de mulțumire.
 
Aștept un semn binevoitor de undeva
ca pe o stea norocoasă
care mă conduce la o dragoste
ce-mi pătrunde în suflet
 
și nu mai iese niciodată.
 
SUNT UN ABSENT PE GÂNDURI
Focul se stinge inundat de ape
grăbite de durere,
umbrele se așază triste pe ochi,
chiar dacă privesc o ceață gălbuie
ea-mi trece prin față, fuge spre un orizont inexistent,
îmi vine să mor, dar nu știu s-o fac,
vine și o mulțumire fără niciun motiv.
Sunt un absent pe gânduri
ce-și frânge aripile lipsă,
timpul curge nedefinit dincolo de margini
într-un ocean pe care nu-l văd.
 
Când o să mă trezesc la realitate,
o să las un loc gol
ca o scorbură uscată-n trup
unde nu mai crește nimic,
dar păsările își vor face cuibul.
 
CÂNTEC PE NOTE ÎNALTE
Au rămas urmele tăcerii în oasele vântului,
munții stau și ei încremeniți și privesc
vulturii cum se agită deasupra,
pădurile alunecă de pe coamele lor
spre apele pâraielor înspumate
care se năpustesc peste pereții de piatră.
 
Odată cu ele mă zbat
să cobor pe cărările de sub frunzișul bogat
unde nici soarele nu pătrunde.
 
Îndoi ramuri verzi
și caut o frunză din care să cânt,
păsările ascultă mirate notele înalte
și numără clipele de reverie
nemaiauzite-n pădure.
 
ÎNSERARE-N CUVINTE
În gânduri îmi înfloresc zâmbete,
grădinile tale roditoare
unde fructifică dragostea inimii
în sămânța spiritului liber.
 
Zorii dimineților
respiră în cântecul păsărilor
armoniile sufletului sedus de viață
sub cupola clopotelor înalte, lumina.
 
Nu știu ceva mai frumos
decât această înserare-n cuvinte
în care nu mă mai tem de moarte.
 
TABLOU VEROSIMIL
Cad pe gânduri rămase-n memorie
sângele-n vene bate cu furie-n maluri
nu pot să mă identific, aştept
ruptura din legăturile în care sunt prins.
 
Dorinţele-s întoarse pe toate feţele
şi ochii tăi adânci se zbat în orbite,
noaptea din ei se scutură de nori
de se răcoresc apele râurilor.
 
Ziua îşi dospeşte o amiază însorită,
căutătorii de umbră se grăbesc,
fug clipele roase de arşiţă,
chipul tău ca o fotografie veche
dispare după colţul străzii pustii.
 
Prin gări încă mai trec trenuri,
dar sunt tot mai puţini călători,
răbdarea se frânge pe zi ce trece
şi nimeni nu observă.
 
Îmi beau cafeaua şi citesc ziarul pe terasă,
e o plăcere mai veche,
mă trezesc privind departe spre dealurile estice
de unde îmi bate soarele-n geam,
o boare proapătă adusă de vânt
îmi întoarce filele pe masa unde scriu,
sufletul tău flutură şi el în cercuri
care se rotesc în spirală spre cer.
 
TIMPUL NU MINTE,  SCHIMBĂ ÎNFĂŢIŞĂRI
Printre file îngălbenite
curge mierea poemelor vechi
din cărţi vândute la înţelegere pe stradă.
Cumpărătorii-s puţini, mai mult cei în vârstă
vor să-şi amintească anii tinereţii
cu spiritul nostalgic al vremii apuse.
Timpul nu minte, schimbă înfățișări
care par de ne-nţeles,
totul e frumos, atinge bucuria
cu trăirile acelea voluptoase
care îmbracă prezentul în haine noi,
cu ochii la viitorul
care bulversează norii
şi-ți alunecă de sub tălpi pământul.
 
STAU LA PÂNDĂ CORBII HRĂPĂREŢI
Lumina pâlpâie în inima pietrelor îngheţate fără să se crape,
vin zăpezile nordului cu vânt şi ger,
cu furie ne-ncearcă răbdarea ascunsă-n obişnuinţa nepăsării.
 
Cel ce iese-n faţă este dat la o parte
ca zăpada de pe străzile oraşului aglomerat de nelinişti,
frumuseţea este în peisajul din depărtările albe.
 
Stau la pândă corbi hrăpăreţi,
duhul iernii scoate abur din gurile puse pe fapte viclene,
ni se strecoară-n gânduri aşteptarea altor întâmplări.
 
Omul nevinovat este vinovat şi că există,
nimeni nu-l apără dacă n-o face singur fără remuşcări,
nu se plânge de crucea pe care o duce pe umeri
ca pe un arbore cu rădăcinile-n aer.
 
Trăieşte într-o temere pe care nu şi-o poate înlătura,
a pătruns până la os,
o simte şi-n ziua învierii când se deschid cerurile,
cuvintele au gustul sărat de lacrimă
şi jertfa o vede ca o cale spre rai
la care aşteaptă la un rând prea lung şi renunţă.
 
NU TE ÎNDOI, ADEVĂRUL IESE LA IVEALĂ
Se-ntinde ca gripa,
aduce gerul în unghere şi pune sub talpa iernii potcoave de gheaţă.
 
Liniile de forţă se clatină sub zăpezi abundente spre bucuria nevinovaţilor.
 
Pune flori argintate la ferestre,
iluminează speranţe, pune-n ele chipul vindecării,
vrea să taie din rădăcinile temerii întunericul,
lasă pe alţii să-i schimbe faţa.
 
Dacă cerul capătă contur dincolo de el este tot cer.
 
Închide în cercuri legate între ele stele călătoare,
păşind pe treptele de după colţul zilei.
 
Nu te îndoi, adevărul iese la iveală,
lumea nu se va sfârşi sub coastele rupte.
Închide otrava într-un sipet ce-n suflet va fi păstrat,
nu va curge prin vene şi nu vor fi probe târzii
priun care cei drepţi să fie scăpaţi de suferinţa înălţării.
 
Sub pielea subţire orbita primeşte lumina de aur
la semnul ei pluteşte miracolul.
Aşa cum cred că-n rădăcina limbii stă cuvântul,
priveşte de pe un munte răsăritul
şi piatra se zideşte singură-n coloane de laudă
de nu le mai poţi atinge cu gândul decât mântuit.
 
AU RĂMAS ÎN FAGURII AMINTIRII
Privesc cu faţa la cuvântul de început,
a urcat mulţi paşi pe trepte până astăzi
zidit în fiecare trup ca într-un templu.
O trăire lăuntrică sfinţită cu dragoste,
o fantă de lumină către cer
spre care şi pietrele au ochii îndreptaţi
la cei ce-şi odihnesc sufletul în stele.
  
Au rămas în fagurii amintirii
doar numele scrise nediferenţiat,
clipele s-au scurs tăcute în fluviul descătuşării
în care toate imperiile pier.
Numai moartea doreşte să fie senzuală
în vorbele rupte de întunericul crud.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
ATITUDINI
IAR NOI LOCULUI NE ŢINEM…
Nu-i cu putință ca un individ, o familie, un popor sau o țară să le aibă pe toate (sănătate, bogăție, frumusețe, înțelepciune) și toate să-i meargă din plin pe drumul anevoios spre fericirea deplină (combinația de vis dintre desăvârșirea moral-spirituală și mulțumirea material-corporală). Căci, dacă așa ceva ar fi posibil, atunci ateii s-ar umfla în pene și ar striga din fundul bojocilor: Iată, răul poate fi învins de om în scurta lui viață și fericirea nu-i un ideal imposibil de atins, prin urmare, Dumnezeu, Judecata finală și binomul răsplătirea drepților-pedepsirea păcătoșilor sunt concepte numai bune pentru cei care țin morțiș să creadă în ele!...
România, de pildă, a fost dăruită de Creator cu ambele mâini în ceea ce privește rodnicia pământului, bogățiile subsolului, așezarea geografică (la gurile Dunării și la întretăierea marilor artere comerciale dinspre Est către Vest și dinspre Nord către Sud), clima, rețeaua hidrografică și blândețea reliefului (coline domoale și munți fierăstruiți prin popasuri, trecători și defilee, care din vremuri imemoriale au înlesnit legăturile traco-geților de pe cei doi versanți ai Carpaților), astfel contribuind în decursul timpului la fundamentarea românismului pe unitatea limbii (în română nu există dialecte, ci numai subdialecte!) și pe forța centripeto-spirituală a tradițiilor multimilenare.
Iată de ce, zic eu, România încă își permite să aibă un popor exasperant de resemnat, autorul unor stropi de filosofie fatalistă („Ce ți-e scris, în minte ți-e pus”, „Să nu dea Dumnezeu românului cât poate să ducă”), și să-și desemneze atari cârmuitori, care pe alte meleaguri (ex. China sau Singapore) ar fi de îndată puși la zid și împușcați.
Dar când românii nu vor mai fi dispuși să rabde, este de presupus că vor ști să se descotorosească de toate lichelele postdecembriste (nu doar prin simpla lor ejectare de la butoanele puterii, ci prin recuperarea integrală a enormului prejudiciu național provocat de alde ăștia) și, taman ca-n vremurile de mare cumpănă pentru țară, își vor descoperi conducătorii providențiali.
Până atunci (oare cât mai e până atunci?) trebuie, așa cum ne îndeamnă Eminescu, să ne ținem locului, un loc despre care tot mai mulți străini afirmă că, pe vremea tracilor, a fost axa spirituală a omenirii.
Da, căci nu numai noi avem nevoie de americani, ci și ei au nevoie de noi. Iar autostrada Gdansk-Constanța (Nord-Sud), deocamdată doar promisă de consilierii și strategii lui Donald Trump, după realizare va face dovada că vitezele de rulare pentru țările din Uniunea Europeană pot fi schimbate de americani, atunci când punctele de vedere economico-strategice ale oficialilor de la Washington și Bruxelles sunt diferite.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

INFATICIDUL DEMONSTREAZĂ CĂ-I TERRAGENOCIDU-N PRIMA FAZĂ!
Oamenii corect informați știu (cei mai mulți bănuiesc) că lumea este condusă din umbră de iluminați, acea mână de păpușari influenți și putrezi de bogați, care se întâlnesc anual în mare secret pentru a juca pe degete soarta omenirii. Constituiți în atotputernicul grup Bilderberg, clubul esoterico-exclusivist al unor fabuloase dinastii, precum Rothschild sau Rockefeller, ei alcătuiesc tainicul guvern planetar, care elaborează politica noii ordini mondiale și o duce la înfăptuire (fie cu ajutorul unor guverne obediente, chipurile legal alcătuite, fie peste capul celor nărăvașe și fără simțul realității constrângătoare), dar totdeauna având la dispoziție strivitoarea monstruozitate a resurselor financiare și mediatice, instrumente cu ajutorul cărora câștigă alegerile doar sculele sforarilor din culisele adevăratei puteri.
Iată două probe în acest sens:
1) Deși dinastia Rothschild n-a apărut niciodată în clasamentele  celor mai mari bogătași ai lumii, averea ei este estimată la incredibila sumă de cinci sute de mii de miliarde dolari!
2) Emmanuel Macron, un neica nimeni în marea politică, a ajuns președintele Franței cu banii și colosala forță mediatică a lui Rothschild. Cum totul se plătește, căci politica nu are în vedere filantropia și actele dezinteresate, Macron este adeptul nu doar al dezvoltării Uniunii Europene, ci și al globalizării.
Dar deși o chipă de cercetători din Europa, Asia și America de Nord a reușit ceea ce presa britanică socotește că ar fi „cea mai importantă invenție a secolului 21”, adică să producă tone de legume fără chimicale în deșertul australian (energia solară este captată și utilizată pentru desalinizarea apei de mare, iar apa rezultată este întrebuințată pentru irigații, respectiv pentru încălzirea sau  – după caz – pentru răcirea serelor), fapt care reprezintă un pas însemnat întru rezolvarea problemelor de alimentație ale oamenilor, totuși, una din apocalipticele marote ale sforarilor planetari este aceea că pământul nu poate hrăni peste șapte miliarde de guri, așa că se impune (sic!) necesitatea reducerii populației până la cel mult două miliarde! Firește, dar asta păpușarii n-o mai spun, un sfert din actuala omenire va fi mult mai lesne de spălat pe creier și de controlat cu ajutorul cipurilor înfipte în căpățâni...
Iată de ce, ne informează Alianța Familiilor din România, infanticidul finanțat (Marea Britanie va aloca un miliard de lire sterline în următorii 10 ani pentru avorturi în țările subdezvoltate) și efectiv promovat de olandezi prin „vasele morții” (nave la bordul cărora femeile doritoare de avort sunt servite ca la carte), reprezintă prima fază a terragenocidului planificat de elita hiperticăloșită a acestei lumi în evident declin moral-spiritual.
Cu toate astea, în anul 2014, medicul de culoare Kermit Gosnell, poreclit și „măcelarul din Philadelphia, este acuzat de comiterea a 258 de crime prin avorturile ilegale (!) făcute în clinica sa de groază (copii congelați sau puși în borcane) și condamnat la închisoare pe viață. Păi da, căci infanticidul, aidoma tuturor crimelor corecte (!) din punctul de vedere al globaliștilor asasini, trebuie săvârșit cu mâinile curate, astfel încât coaja umanitarismului să rămână mereu intactă.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

SODOMIŢI DIN TOATE ŢĂRILE, PORCIŢI-VĂ!
Să fie sodomiții (homosexualii, lesbienele, transexualii, pedofilii, zoofilii, necrofilii etc.) niște handicapați congenitali, caz în care trebuie văzuți de semeni ca oameni cu probleme de sănătate și tratați în consecință, ori ca niște produse nărăvite ale unor medii toxice pentru moralitatea individuală și colectivă? Oricare ar fi cauza, pentru toți aceștia se impune elementara regulă comportamentală a nonprozelitismului! Adică, ești liber ca, aidoma melcului, întreaga viață să-ți duci în spate cochilia deficienței tale fizice și morale. Îndeosebi atunci când ești mulțumit de tine însuți și nici vorbă să depui vreun efort întru corectarea erorii structurale pentru revenirea la normalitate. Dar fără excese de felul protestelor, marșurilor sau al exhibițiilor publice din partea organizațiilor de sodomiți, tot mai insistent-neobrăzate, asta deoarece în lumea viului totdeauna minoritatea se supune majorității, axiomă potrivit căreia orice societate normală are obligația umanitară de-a lua măsuri restrictive împotriva tendințelor expansioniste ale unei minorități eminamente imorală, măsuri care, aidoma celor îndreptate împotriva leproșilor, trebuie să aibă în vizor și varianta izolării vajnicilor promotori și luptători pentru împerecherile împotriva firii...
Acuma, sigur că se vor găsi și din aceia care vor susține sus și tare că normalitatea nu-i decât penibila găselniță a obișnuințelor și automatismelor sociale, acea convenție ridicată de discutabila pudoare cutumiară la rangul de normă comportamentală pentru toată suflarea omenească, prin care li se face cunoscut nonconformiștilor și rebelilor de către gardienii formelor juridice anchilozate (!) că nu tot ce zboară în plan moral-atitudinal poate fi digerat de stomacul majorității, o masă a cărei conștiință sau, mai bine spus, inerție n-are aproape nimic de-a face cu raționamentul și discernământul, atâta vreme cât, ne înștiințează Gustave Le Bon în Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991), „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient”, iar actele sale „se află mai mult sub influența măduvei spinării decât sub cea a creierului”.
Dar, deși în decursul istoriei taman astfel de rebeli laici și religioși (unii dintre ei chiar cu prețul vieții) au împins omenirea înainte pe calea progresului spiritual-științific și material-aplicativ, în cazul de față, prin legiferarea în tot mai multe țări apusene a împerecherilor împotriva firii, nu doar că se face dovadă fățișă a abjecției spre care este îndreptată omenirea prezentă și viitoare de către cinica politică globalistă, ci în acest chip se pregătește și lovitura de grație împotriva absolutei normalități a procesului de perpetuare a speciei umane, proces ce nu-i cu putință să fie înlocuit nici prin anapoda încurajare a migrației musulmane, nici prin făcătura fertilizărilor in vitro.
Cum toată tevatura cu sodomiții face parte din politica globalistă de decimarea omenirii (prin alimente cancerigene, stres, poluare și medicamente contrafăcute) până la cel mult două miliarde, nu-i de mirare că perfidul Albion, cel care mereu s-a arătat oripilat de ororile bolșevice și naziste, de curând a demarat bestialul proces prin care 800 de copii, mulți dintre ei la vârsta de zece ani, sunt „ajutați” de autorități și medici să-și schimbe sexul prin niște injecții ce opresc transformările anatomo-fiziologice specifice pubertății!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

ALEŞII CÂND SUNT HOŢI SADEA, ÎNTREAGA ŢARĂ-I ÎN BELEA!
Motto: Prosperitatea generală/e-un vis etern pentru popor,
când legile-s de hoți făcute/pentru ei înșiși și ai lor!
Traian Băsescu va rămâne în istoria României postdecembriste prin meciul nul făcut cu sistemul mafiot în cele două mandate prezidențiale și, îndeosebi, prin cele două memorabile  spuse: „Iarna nu-i ca vara” și „Legile sunt făcute de hoți pentru hoți”.
Treaba cu hoții stă cam așa: Vasăzică, tu, președintele României, știai că legile sunt hoțești și că fatalmente vor pune umărul la ruina țării tale, dar cu toate astea (fie din dezgustătoare prudență, fie din detestabile motive de ordin clientelar) le-ai promulgat, în acest chip devenind parte nedemn-activă din vastul și aproape indestructibilul proces de demantelare națională, pentru ca la urmă, adică după legalizarea tâlhăriei, să te speli pe mâini cu ajutorul unor ziceri de două parale.
Și iată rizibilul paradox băsescian, unul din nenumăratele paradoxuri postdecembriste: În calitate de președinte, direct sau indirect contribui la încurajarea, generalizarea și consolidarea corupției, dar în calitate de senator al unei minuscule formațiuni politice, faci mare caz pe la unele posturi de tembelizare în masă cu eforturile depuse întru asanarea deciziilor luate de cârmuirea vremelnico-netrebnică!
Păi, nea Traiane, pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și terfelite de aleși ca alde matale, se știe foarte bine că năravurile fanariote (minciuna, necinstea, lingușeala, ipocrizia etc.) au devenit în scurt timp obișnuințe și că obișnuințele sunt ridicate de aleșii postdecembriști la rangul de legi. Așa că, ce mai tura-vura, toată pălăvrăgeala cu opoziția făcută tăvălugului pesedisto-aldist este, ca să mă exprim elegant, o desăvârșită aflare în treabă. Ceva de genul următor: Cetățenii naivi să nu spună că n-am făcut nimic în timpul mandatului, iar la viitoarea escrocherie democratică să nu ne mai dea voturile, deși cam toată lumea de la noi știe prea bine că opoziția centrală și în teritoriu n-a fost, nu este și nu va fi băgată în seamă de majoritatea conjuncturală, motiv pentru care românii rămași în țară s-au specializat în bătuta pe loc.
Da, căci penalul binom  Dragnea-Tăriceanu, dimpreună cu sculele sale centrale și teritoriale, nu numai că-i dă cu tifla opoziției și sistematic ofensează onestitatea din această țară mult încercată, dar ține cu tot dinadinsul ca, împotriva logicii elementare, să-și implementeze „la
virgulă” aberantul program de guvernare, cu pensii speciale ce depășesc lefurile neobrăzate (circa 100.000 de alde ăștia încasează lunar mai mult ca cinci milioane de amărâți, cu și fără școli înalte), cu generali, magistrați și alți favorizați ai regimului, cărora li se creează șansa să se pensioneze sub 50 de ani pentru a putea fi de îndată reangajați, astfel cumulând pensia nesimțită cu leafa necuvenită (ce mai, jaf la drumul mare!), cu pensii pentru grefieri de peste 12.000 lei și pentru chirurgi șefi de doar 1700 lei (atunci câte zeci de mii încasează un fost magistrat superior?!) și cu un mizilic de 1000 lei pentru fostul deținut politic, torționarul acestuia fiind răsplătit de statul nostru ticăloșit cu o pensie ce trece binișor de 5000 lei!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

TRANSPORTURILE NOASTRE TOATE PE DRUMURI PROASTE-AU FOST MUTATE…
Având calitatea de componentă definitorie a economiei, transporturile românești, dimpreună cu industria, agricultura și cercetarea, se constituie nu numai în oglinda jalnicelor politici duse de aleși în peste 27 de ani de jaf legalizat și minciună sistematică, ci și în necruțătorul bumerang ce se întoarce împotriva tuturor (de-a valma vinovați și nevinovați) prin exponențiala accidentelor de circulație și a bolilor cauzate de o poluare cu mult peste cea admisă pe alte meleaguri. De fapt, cine își mai bate capul cu atari fleacuri (sic!), când filosofia la modă este „a fi pentru a avea”, indiferent de mijloacele întrebuințate în procesul de agonisire, nicidecum „a fi pentru a ști”?!
Motiv pentru care, omenirea în general, românii în special sacrifică fără remușcări substanțialitatea moral-spirituală de dragul aparențialului, acel aparențial în legătură cu care Mântuitorul ne recomandă următoarele în Matei 6/19: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”!
Cu toate astea, creștinii de fațadă (politrucii, trepădușii, ciocoii), adică cei ce fac donații grase ca să li se ierte faptele slinoase, echivalează scopul vieții cu opulența porcină: conturi dubioase, case fățoase, mașini bengoase și lanțuri de aur la gâturi de taur. Așa se face că drumurile românești (oricum nepregătite pentru actualul dezmăț al civilizației, că, de, aleșii locali, județeni și centrali nu-și bat capul cu atari nimicuri) au fost luate cu asalt de atâtea mașini mari și mici, al căror număr este în continuă creștere, încât se circulă bară la bară, aerul a devenit irespirabil, vacarmul infernal și întregul mașinism o neîntreruptă tortură psihică, iar bieții pietoni, mereu cu ochii-n patru și inima cât un purice, nu mai sunt în siguranță nici pe trotuare și nici pe zebre.
La urma urmei, vor obiecta ipochimenii cu pretenții progresiste, este numai și numai vina lor, îndeosebi atuncea când unii pietoni sunt omorâți sau grav accidentați, pentru că – în ton cu absurdul acestor vremuri – nu se zbat să-și cumpere ca tot omul (mai mult sau mai puțin iresponsabil) un hârb de mașină, ci țin cu dinții la anacronica aventură a mersului pe jos!
Cauza acestei sinistre babilonii din România postdecembristă este cunoscută de toată lumea. După metodica distrugere a transporturilor pe apă (România antedecembristă se situa pe locuri fruntașe în lume la capacitatea flotei sale maritime și fluviale, cel mai rentabil transport de mărfuri) și după restrângerea celui feroviar (de călători și mărfuri) până la batjocură, întregul transport românesc a ajuns pe niște drumuri de râsul curcilor. Da, căci catastrofala situație de-acuma este atât consecința antinaționalelor politici postdecembriste (elaborate și puse în practică de așa-zișii cârmuitori), cât și al proverbialului obicei de ungere a osiilor corupt-scârțâitoare de către necușerii transportatori rutieri.
Iar acuma, când practic este imposibil ca lucrările de modernizare să țină pasul cu agresivitatea la care ne sunt supuse toate drumurile și când nici măcar mult așteptatele autostrăzi  nu vor fi în stare să elimine respectiva carență de fond, iată-ne obligați să suportăm consecințele acestui genocid inconștient sau poate că deliberat. Noroc că oficialii europeni se opun unei atari ticăloșii cu bătaie lungă, care urmărește ca pe viitor să diminueze capacitatea transportului feroviar, și așa anemic, cu încă 40%. Normele europene (de data asta cu adevărat benefice pentru românii de azi și de mâine) impun ca transportul pe distanțe mai mari de 300 km să fie făcut pe căi ferate. Vasăzică, o modalitate prin care și pe la noi, precum pe la case mult mai mari, transporturile feroviare vor deveni nu doar extrem de rentabile, ci și nepoluante (majoritatea locomotivelor sunt electrice). Vorba ceea: Dacă-i musai, cu plăcere..
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii