ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 102 (August 2017)

EDITORIAL
TIMPUL PĂRERILOR
Se spune că vara nu este foarte prielnică scrisului, datorită valurilor toride care ne inundă fiinţa, însă nu este vreme de vacanţă a creaţiei, întrucât orice clipă înseamnă un nou început şi un inevitabil sfârşit. Cu toate acestea, oameni animaţi de frumuseţea cuvintelor înveşnicite pe hârtie, nu contenesc să-şi consume neuronii pe altarul cărţilor, fie clasice, pe care oricine le savurează fineţea imaculată, fie cele pe suport electronic, care se încadrează bine în peisajul tehnologiei actuale. Indiferent de tipul suportului, cartea rămâne hrana de bază a spiritului, pentru că un spirit neevoluat, needucat, va trage după el, în jos, şi trupul. Un spirit bolnav nu poate aduce sănătate trupului şi, mai mult decât atât, trimite individul spre dezumanizare, spre latuta pur biologică, un regres având consecinţe grave.
Cât de pustii am fi dacă n-am avea cărţile care să ne lumineze spiritul! Cât de multă linişte aduce un cuvânt ziditor, o părere a unui scriitor, o discuţie, fie ea contradictorie, a unor iluştri maeştri ai frazelor sau ai versurilor ce conţin atât de multe frământări şi o realitate ruptă parcă dintr-o altă viaţă! Dar cum îşi găsesc unii timp pentru a scrie? Şi de ce scriu? Nu suntem lăsaţi să facem ceea ce vrem, datorită circumstanţelor vitrege, însă câteodată reuşim să evadăm din cotidian în lumea perfectă a reveriei, unde viaţa pare mai uşoară, lipsită de greutăţi. Probabil că unii scriu deoarece au un talent pe care vor să-l înmulţească, alţii scriu de nevoie, fiind obligaţi prin natura profesiei s-o facă, iar unii scriu ocazional, când muzele se strecoară în mintea lor şi nu le dau pace. Nu ştim care dintre aceştia merită toţi laurii, dar, cu siguranţă, ceea ce fac ei se numeşte act creator admirabil şi ar trebui respectat ca atare. Bineînţeles că se găsesc unii critici, care taie şi spânzură, de dragul titulaturii asumate, CRITICI ieşiţi de nicăieri, puşi mereu pe contradictoriu şi care nimic nu-i mulţumeşte, în afară de laudele personale şi de plecăciunile aşteptate de la oricine şi cu cât mai multe ocazii. Îi vezi la lansările de carte, sobri, bonomi, plin de emfază, cu un ochi în ciorna pregătită cu sârg şi (în)conştienţă de acasă, la umbra unei aşa-numitei recenzii despre autorul ori cartea de care doreşte să se ocupe. Face asta numai pentru că doreşte să capteze atenţia, aşa cum un preot tânăr, dintr-o biserică renovată, urlă la enoriaşi prin microfoanele ortodoxiei, în duminica liturgică.
Suntem de acord că trăim într-o societate dură, în care doar cel mai puternic supravieţuieşte, ca şi cel care are infinite relaţii, însă omul simplu, cu sufletul deschis, plin de optimism realist şi de-o iubire necondiţionată a semenilor, ar trebui încurajat, astfel încât să-şi continue visele şi să le ducă mai departe, către un tărâm al toleranţei şi al valorilor lipsite de invidie şi politizare. Nutresc speranţa că a te numi critic literar şi a fi cu adevărat un critic este o cale, nu numai doar o sincopă de exprimare. Critica pozitivă înseamnă încurajare, presupune respect pentru actul creator şi mai ales pentru autor, care, de ce să n-o spunem, uneori are şi vârsta părului cărunt.
Cartea din zilele noastre reprezintă efortul unei munci febrile cu ceea ce presupune originalitatea. E greu, e foarte greu să te numeşti original, să poţi să-ţi defineşti un stil, o formă cu care să te edifici şi să te justifici faţă de semeni. E greu şi din prisma faptului că de multe ori, tocmai din această dorinţă oarbă de a fi cu un pas înaintea celorlalţi sărim peste reguli şi poate ce este mai grav, peste vocabular. O parte din edituri sunt – din dorinţa de a supravieţui financiar – sub semnul acceptării tacite a nonlimbajului, a decăderii în suburbie, împrumutând autori de nicăieri sau de pretutindeni, mai cu seamă din ţări fără vreo tradiţie în sensul scrisului, mânaţi de contabiliceasca adunare a exemplarelor vândute. Desigur, pentru o aşa invazie există şi un public specific, faţă de care – fără a fi exigent – trebuie să apreciem faptul că măcar se numără printre consumatorii de lectură.
Invincibilul timp, noile tendinţe media, internetul, toate acestea sunt ameninţări serioase la adresa cărţii în format tipărit, cea pe care o ştim ca reper pentru termenul amintit. Fără doar şi poate că de la beţişorul cu care se scrijeleau cuişoarele pe plăcuţele de lut şi până la ecranul tactil este o cale evolutivă fantastică, în care regăsim central marea invenţie a lui Gutenberg, prin intermediul căreia încă mai gustăm la diverse ocazii ori prin librării mirosul specific al hârtiei de tipar combinat cu cerneala tipografică şi cleiul.
Să mai avem răbdare un pic cu cei care, săvârşiţi de o generaţie a penei de gâscă, a condeiului şi mai apoi a stiloului, au ştiut să aştearnă cu litere de mână manuscrisele ideilor care, pline de rimă şi sensuri, ori de metafore sensibile până în adâncul conştiinţei, ne-au bucurat sufletul şi luminat mintea, ne-au făcut mai iertători, mai înţelepţi, fie şi pentru o secundă, dar mai ales ne-au arătat că scrisul este o artă şi care, ca orice alt domeniu, presupune antrenament, perseverenţă şi chemare.
Să oferim suportul celor ce prin efort intelectual îşi aduc aportul personal precum o cărămidă la piramida culturii locale şi naţionale, celor care dincolo de orice altă activitate la modă, pledează către decenţa de a scrie pentru cei din jur, pentru generaţiile ce vor veni. De dragul cuvântului scris în vers sau proză, de dragul propoziţiilor armonios alcătuite, să facem în această perioadă a anului efortul de a cumpăra şi citi autorii noştri locali şi naţionali, consacraţi ori nu, dându-le posibilitatea de a se revela în faţa minţilor noastre prin iscusinţa şi harul scrisului lor.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
VOI SCRIE CÂT LUMINA ÎMI VA DĂRUI INSPIRAŢIA – SCURT INTERVIU CU POETUL LUCA CIPOLLA 
Luca Cipolla s-a născut pe 17 nov. 1975 şi este angajat al unei societăţi a cărţilor de credit. Este cetăţean italian, locuieşte la Milano, dar activităţile profesionale l-au adus des în România. Pasiunea către scris, către versuri îşi are rădăcinile încă din adolescenţă, iar contactul cu România i-a mai scos în evidenţă încă o latură deosebită şi anume pe cea de traducător. Colaborează în prezent cu numeroase publicaţii literare de limbă română şi participă cu maxim interes la diverse competiţii literare.
Stimate d-le Luca Cipolla, pentru început aş dori să ne spuneţi dacă vorbim de un pseudonim literar, sau pur şi simplu acesta vă este numele.
Luca Cipolla este numele meu adevărat.
Am înţeles că încă din adolescenţă cochetaţi cu versurile. De unde această pornire, cine a fost persoana care a reusit să vă canalizeze energia creatoare către versuri?
N-a fost o personă; am început să scriu versuri cu primele iubiri şi dezamăgiri ale adolescenţei, cred că inspiraţia a ajuns natural din cauza sensibilităţii mele.
Aveţi o predilecţie către limba română. Numărul mare de colaborări cu publicaţii de limba română, precum şi multe din creaţiile dvs. Artistice sunt legate de această limbă. De unde a pornit înclinaţia?
Am călătorit mult în România şi am început să învăţ limba în regim autodidact; scriam deja poeziile şi le traduceam în limba franceză; când la Bucureşti m-am întâlnit din întâmplare cu dl. Ion Iancu Vale, directorul fondator al revistei Climate Literare. Am început să-i trimit nişte versuri de-ale mele şi să traduc toate poeziile în limba română. Aşa am căutat pe net adresele de e-mail din alte reviste  cărora le-am expediat texte.
Literatura italiană este una la fel de bogată ca şi cea română. Puteţi să ne spuneţi ce autori italieni vă sunt pe plac? Există un curent al literaturii italiene faţă de care să aveţi afinităţi?
Sunt mai multi autori italieni care îmi plac, printre aceştia aş dori să amintesc nişte poeţi din secolul al XX-lea, precum: Giuseppe Ungaretti, Sandro Penna, Cesare Pavese şi Alda Merini. Da, dar este vorba doar de o afinitate, poate mai clar putem vorbi despre un mix de ermetism şi modernism cu câteva aspecte ale doctrinei filosofice spiritiste.
Să vorbim un pic şi despre tematică. Ce anume abordaţi în versurile dvs, ce teme vă sunt pe plac?
Tematica depinde de inspiraţia pe care o am în câteva momente şi inspiraţia este ca o cascadă a stelelor căzătoare în cerul sufletului meu, un fel de lumină care se vede numai de câteva ori şi că trebuie să o prind şi să o traduc în versuri.
Dincolo de actul creator vă ocupaţi şi de traduceri. Ce ne puteţi spune şi despre această latură?
Traducerea a fost felul de a-i face cunoscute publicului român textele mele, deci are un rol important aşa cum îl are fidelitatea traducerii. De fapt iubesc mai mult să traduc din româneşte în limba italiană decât invers.
Cum îl putem defini pe prozatorul Luca Cipolla? Ce vă este mai dragă, poezia sau proza?
Cu siguranţă, mi-e mai dragă poezia, mă exprim mai bine prin versuri decât cu proza.
Pentru ca actul creator călăuzeşte sufletele înzestrate cu talent, iar talentul nu trebuie lăsat să doarmă, ce pregatiţi pentru viitor? Ce noutăţi editoriale aveţi pentru publicul avizat?
Voi scrie mai departe, voi scrie cât lumina îmi va dărui inspiraţia să scriu; noutăţile sunt legate de publicaţiile pe revistele literare, de traducerile poeţilor români şi de participări la câteva concursuri de poezie. Sper să am în viitor posibilitatea de a tipări o carte de poezii cu o editură serioasa şi cu o distribuire bună în Italia sau/şi România.
Relatia dvs. cu publicaţiile literare de limbă română este unaedificatoare. Aţi participat inclusiv la diverse competiţii, unde aţi şi fost premiat. Credeţi că poezia şi/sau proza dvs. are ceva special?
Nu, depinde din felul cu care reuşesc să reprezint senzaţiile mele, să exprim prin cuvinte lumina aceea care mă inspiră. Poezia este o fulgerare şi un mijloc.
Pentru final vă rog transmiteţi un mesaj cititorilor revistei ZEIT.
Aş dori în primul rând să-i salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi nu doar să-i invit să citească revista şi literatura frumoasă cuprinsă înauntru, ci să devină şi ei poeţi în viaţă, indiferent de locul lor de muncă şi interese, căci poezia e încă un fel de a privi lumea, creaţia, viaţa, este iubirea şi lumina şi fiecare din noi poate fi poet.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR, DE ELENA MATETOVICI
Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general.
În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.
Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă.
Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare… şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi.
Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legislaii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.
În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări. 
Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.
Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară. 
Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.
Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi.
Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.
Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi. Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat. 
M-aş bucura să primesc impresiile dumneavoastră pe adresa: elena_matetovici@yahoo.com.
Elena Matetovici (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
URSULEŢUL DE PLUŞ, POVESTIRI PENTRU COPII
Daniela Tiger, pseudonimul literar al Danielei-Doina Pîrvulescu-Bușcu este o scriitoare ce și-a manifestat talentul atât în domeniul poeziei, cât și în domeniul prozei. În ceea ce privește lirica, Daniela Tiger are deja o experiență frumoasă, publicând cinci volume de versuri care au avut impact asupra cititorilor. Pe tărâmul prozei, autoarea debutează cu volumul de povestiri intitulat Ursulețul de pluș, o carte destinată copiilor. Acest compartiment al literaturii pentru copii nu este un segment exploatat de scriitorii români contemporani din variate motive, dar autoarea are îndrăzneala să scrie povești pentru cei mici, și fără nici un fel se subiectivism, îmi permit să afirm că dovedește un real talent.
Literatura română pentru copii a suferit după anii '90 de lipsa creațiilor, explicația fiind de natură extrinsecă, deoarece dispariția marilor edituri care se ocupau de tipărirea cărților pentru copii a dus implicit, la împuținarea creațiilor în acest sector al literaturii. Bineînțeles că această motivație nu este suficientă, ci poate fi extinsă și la nivel motivațional, fiindcă literatura adresată copiilor nu poate dispune de un sistem coerent al marketing-ului publicitar ca în cazul prozei sau poeziei destinate publicului matur.
O societate, un popor are nevoie de literatură pentru copii, fiindcă educația culturală se face de la vârste fragede, iar literatura pentru copii este reperul care imprimă comportamentului uman, o dezvoltare imaginativă și afectivă armonioasă. Mai mult de atât, literatura pentru copii trebuie să corespundă valorilor spirituale ale poporului, astfel că literatura română are nevoie de acest gen de creații, corelate spiritualității autohtone. Ei bine, referindu-mă la această direcție, Daniela Tiger scrie o literatură pentru copii de calitate, susținând valorile românești, căci acțiunea povestirilor sale se petrece într-un spațiu autohton, personajele manifestându-se în spiritul autenticității rurale, limbajul presărat cu regionalisme fiind ipostazierea perfectă a gândirii curate, naive, sănătoase.
Cele douăsprezece povestiri care compun minunata carte împletesc autobiograficul cu fantezia creatoare. În fapt, autobiograficul se subordonează ficțiunii, narațiunea devenind o modalitate de recuperare a copilăriei, textualismul fiind doar un apanaj al manifestărilor afectului. Autoarea știe să captiveze lectorul prin tonul dinamic, efervescent al textului, întâmplările relatate surprinzând prin firescul subiectului abordat.
Povestirile devin o frumoasă incursiune în tărâmul copilăriei, un spațiu care poate fi perceput ca centru al valorilor, eul creator redefinind traseul copilăriei și refăcând astfel, o lume încărcată de magie. Toposul din creațiile autoarei e ușor de identificat, chiar dacă nu e numit în mod concret; limbajul și atitudinea personajelor trădează spiritul oltenesc, ceea ce indică spațiul sudic, zona Olteniei. Copilăria devine centru sacru, autoarea relatând întâmplări edificatoare în formarea caracterului adultului de mai târziu. Imaginea bunicilor, a părinților este emblematică, fiindcă ei devin personaje de referință în opera scriitoarei. Bunicii sunt cei care i-au înfrumusețat copilăria, ei sunt cei de la care a învățat cum să se bucure de lucrurile simple și să trăiască viața sub semnul pietății.
Povestea Papelcuței are o tehnică narativă interesantă, povestirea în ramă fiind bine utilizată de scriitoare. Trecerea de la cadrul real la cel ficțional se face elegant, procedeele narative marcând suplețea stilistică și mânuirea fină a penelului de către scriitoare. Subiectele povestirilor sunt specifice vârstei copilăriei, sunt întâmplări din realitatea imediată (jocul cu ceilalți copii din sat, iubirea pentru micile viețuitoare, în cazul de față, pentru cățelușul Grivei, furatul de prune, mersul cu bunicii la câmp), dar ceea ce se remarcă, e modul în care sunt relatate. Pentru Daniela Tiger, fiecare întâmplare din copilărie are un impact afectiv-emoțional aparte, purtând pecetea unor semnificații absconse. De fapt, toate întâmplările care compun periplul evenimențial al copilăriei, sunt ipostazieri ale evoluției copilăriei.
Pentru orice copil, cartea de povestiri Ursulețul de pluș va fi o încântare, căci tehnica de construcție și cea narativă este adaptată nivelului psiho-intelectual și emoțional al copiilor. Iar ca o operă literară destinată copiilor să fie catalogată valoroasă, trebuie să îndeplinească acest principiu: cel al adaptării nivelului afectiv și intelectual al copiilor. Pe de altă parte, o altă caracteristică fundamentală a literaturii pentru copii este principiul educației morale. Evident că cele douăsprezece povestiri au obiective educaționale, morala desprinzându-se adesea, în subsidiarul textului. Cartea Danielei Tiger este destinată tuturor copiilor, însumând toate funcțiile acestui gen de literatură: estetic, etic și motivațional.
Volumul de povestiri este receptat optim și de cititorii avizați, căci filologul observă cu ușurință naturalețea povestirii, frumusețea stilistică a textului, coerența narațiunii. Cartea este scrisă de un mânuitor talentat al penelului, căci procedeele narative sunt bine armonizate conținutului textelor. Incursiunea în lumea copilăriei este o călătorie spre centrul sinelui, autoarea devenind un fel de zână Morgana, care are puterea de a despărți cețurile și de a poposi în misterioasa zonă a Avalonului: în cazul de față, copilăria.
Mihaela Rădulescu (Drăgăşani – Vâlcea)

CASA ÎNGERILOR, DE PASCAL BRUCKNER
(Opiniile unui cititor)
După o pauză de câțiva ani Pascal Bruckner revine către cititorii săi cu o nouă carte: Casa Îngerilor.
Pascal Bruckner, filosof, eseist și romancier francez, este cunoscut pentru romanele scrise: Luni de fiere, Palatul chelfănelii, Copilul divin, Iubito, eu mă micșorez!..., Iubirea față de aproapele, Căpcăunii anonimi, Hoții de frumusețe, Care dintre noi l-a născocit pe celălalt, Paria ș.a. Eseist recunoscut și-a prezentat ideile filosofice prin cărți precum: Noua dezordine amoroasă, Tentația inocenței, Paradoxul iubirii ș.a..
Romanele sale au ca punct de pornire, de cele mai multe ori, câte o idee filosofică în jurul căreia autorul țese fantezis acțiuni și crează personaje unice. Este un maestru al penelului, dar mai ales un fin relator al lumii interioare, al ideilor și concepțiilor ce se construiesc și se transformă în mintea unei persoane, năucind prin profunzimea și forța cu care reușește să le scoată la suprafață și să le transpună pe hârtie.
Din subtitlul cărții Casa Îngerilor ne putem face o primă idee cu privire la subiect: o incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului, pregătind astfel terenul de desfășurare a acțiunii: Parisul. Această creație a literaturii franceze ne este pusă la dispoziție în limba română de Editura Trei (traducerea din franceză și notele aparținând lui Doru Mareș), încă din anul 2013. Ediția menționată apare în colecția Fiction.Conection a editurii Trei, fiind coordonată de Magdalena Mărculescu.
Romanul Casa Îngerilor se întinde pe 241 de pagini, împărțite în patru părți, fiecare având un titlu: Partea întăi – Scandalul invizibil, Partea a doua – Călugărul soldat, Partea a treia – Întâlnire cu o femeie remarcabilă, Partea a patra – Cădere liberă, acestea corespunzând  de fapt momenetelor cruciale din viața personajului principal. Epilogul, cu subtitlul: Leptospiroza, încheie romanul, făcând de fapt ca finalul să pară mai încâlcit decât acțiunea în sine; este unul care te pune pe gânduri, plasându-se într-o zonă a nedumeririlor.
Spre deosebire de celelalte romane ale lui Bruckner care șochează prin ineditul situațiilor și al derulării evenimentelor, prin mecanismele ideatice ce au menirea de a scoate la iveală elemente ale psihismului uman, ce împingeau limitele imaginarului cu mult mai departe decât se credea posibil, acest roman, Casa Îngerilor, este o bine realizată descriere a unei lumi ascunse dar cu care, totuși, ne confruntăm deseori: lumea cerșetărilor și a oamenilor aflați în cădere. Bruckner ne dezvăluie prin această carte un Paris mai puțin cunoscut, unul al epavelor umane.
Antonin Damppiere, personajul principal, un tânăr în vârstă de 30 de ani, maniac al curățeniei, ce respinge orice formă de hidoșenie, în urma unor experiențe și a unor împrejurări favorizante, parcurge destul de rapid un drum al decăderii: de la tânărul preocupat de înfățișarea sa, cu o ocupație în care excela, fiind apreciat de șeful lui, ajunge să decadă (mânat de o distrugătoare idee de a curața lumea). Preocupat să pătrundă în lumea cerșetorilor (cu obsesia de a purifica – crezându-se un ales al lui Dumneazeu), a celor asistați sociali, face muncă de caritate într-o organizație, muncă care îl trage treptat spre statutul de persoană aflată în dificultate (având el însuși nevoie de ajutor).  Poate ceea ce frapează în romanul lui Bruckner este tocmai această delăsare în mizerie, voită, această acceptare și chiar alegere benevolă a unei vieți, a plasării în mijlocul persoanelor desconsiderate în societate, care se complac în propria mizerie. Această trăire internă a mizeriei îl prinde pe Antonin în așa măsură încât îl domină complet.
Întâlnim în roman și alte personaje tipice: al șefului, Ariel Van Heyfnis, un bărbat frumos, de origine olandeză, cu fruntea de împărat roman. Melancolic, disprețuindu-și meseria însă conducând echipa cu mână de fier, era tipul de antreprenor măcinat la bătrânețe de virusul cultural. Acest personaj joacă un rol important în viața lui Antonin, supunându-l la un moment dat unui test al perseverenței, refuzând să-l reprimească în echipă și cerându-i să revină peste un an.
Un alt portert, de data aceasta feminin, este cel al iubitei lui Antonin, Monica, o brunetă voinică, cu pielea măslinie, de vreo treizeci de ani, o franțuzoaică de origine engleză, care se trăgea, după mamă, dintr-o familie creștină de la Kerala, din India, care îi purta lui Antonin o afecțiune devotată și îl încuraja în ascensiunea socială. O iubită pe care o pierde în mod stupid și pe care o regăsește mai târziu, în compania fostului lui șef.
Cel mai impresionant personaj feminin este cel al inițiatoarei de programe sociale, Isolde Hauteluce, o persoană puternică, pentru care personajul principal dezvoltă o puternică pasiune, nerecunoscută decât spre finalul romanului. Isolde este inventatoarea unui nou concept de binefacere – caritatea în taior și pantofi cu tocuri înalte, conjugând eleganța și binefacerile până la un punct rareori atins, un personaj care descinde dintr-o familie franceză cu trecut istoric tumultos. Ea continuă tradiția familiei: de a se impune în spațiul public și o face în zona carității, punând bazele unui adăpost numit Casa Îngerilor, reușind să mobilizeze comunitate și să atragă donații uriașe. Isolde îl remarcă pe Antonin și-i propune să se implice în proiectele ei. Această cerere a ei hotărăște destinul lui Antonin, care va reprezenta momentul începerii declinului social. S-ar putea spune că, instinctiv, două persoane cu aceeași maladie s-au atras, una dovedind mai multă forță decât alta (maladia constând în convingerea că pot purifica lumea).
Romanul are totuși și un moment încurajator, personajul parcurgând un program de recuperare, prin care reușește să se desprindă de lumea întunecată și să revină, cel puțin pentru un timp, la suprafață. Dar, finalul rămâne incert, cu rezerva căderii într-o altă lume, a celor care și-au pierdut echilibrul ori o morții. O carte cu un final nebulos, ce te invită să construiești scenarii ale supraviețuirii lui Antonin Dampierre.
Această descoperire în fața lumii a dedesupturilor Parisului, care nu are loc pentru prima dată în literature franceză, fiindu-ne cunoscute și alte romane în care au fost descrise grupurile de cerșetori (romanele lui Victor Hugo, de exemplu) este de reținut pentru că ne prezintă un Paris al zilelor noastre, un Paris ce suportă atât sărăcia locuitorilor nativi (parizieni ori fracezi) dar și a celor ce au emigrat din alte țări, căutând un adăpost în subteranul acestui magnific oraș. Autorul ne descrie rețeaua de organizații sociale franceze, un sistem de asistare a celor pierduți.
Romanul este o excelentă sursă de cunoaștere și înțelegere a unei lumi subterane, Antonin fiind un impresionant studiu de caz pentru cei cu aplecare spre domeniul științelor sociale și umane, cu rezerva considerării naturii ficționale a cărții.
Elisaveta Drăghici (Brăila)

INSPIRAŢII DIN PEŞTERE LUI ZAMOLXE,
MARGINALII LA VOLUMUL STEAUA ZENOVIA, DE MIHAI SULTANA VICOL
Fulger înnodat într-o sferă de foc în veșnică fierbere, bici al Duhului Sfânt șuierând amenințător-izbăvitor deasupra aurei din care se nasc, se înalță apoi se năruiesc mii și milioane de tâlcuri – ascunse în Cuvântul care, Logos fiind, Dumnezeu este -, delicatul și aparent fragilul poet cu nume trinitar Mihai Sultana Vicol drapează, dincolo de un suflet clocotitor, tăria de granit a Muntelui Carpat, temeritatea și măiestria militară a Cavalerului Trac, întrupat din păstorul dac țâșnit în Împărat roman: Galerius, pe care Dioclețian l-a desemnat, instantaneu, să-i fie urmaș la tron, alegându-l, astfel, fără nici o ezitare, dintre sutele de generali ai săi, pe acela care se dovedise cel mai destoinic și neînfricat oștean, șef de stat major locuit de geniu, comandant vizionar, energic și hotărât.
Mihai Sultana Vicol nu-și are obârșiile pe malul drept al bătrânului Danubiu,  pe maiestuoasa gură de rai numită Valea Timocului, aidoma lui Galerius, nici la nord de Dunăre, în Romanați, de unde era maica sa, a lui Galerius: preoteasa Romula, devenită zeiță (nemurită inclusiv prin Municipiul Roman ROMULA, de pe vremea Împăraților Filip Arabul și Hadrianus - sit arheologic pe raza comunei Doblosloveni, satul Reșca, județul Olt).
Ne referim la Galerius cel Bătrân, deoarece a existat și unul Tânăr, de fapt vreo două sute de urmași, dintre care 40 au urcat pe vestitul tron imperial roman, 40 adică jumătate din numărul total (80) al împăraților romani proveniți din rândul generalilor.
Unul și același cu Galerius – cel rămas în colindele noastre, prin invocația repetitivă: Lerui-Ler -, cel ce, printr-un gest de ctitor inspirat și nemuritor, a decis ca Felix Romuliana să fie numit locul în care avea să înalțe Palatul său de poveste: Gamzigrad, ale cărui vestigii impresionante, care includ ziduri ciclopice, o poartă de intrare ca pentru titani, peste o mie de metri pătrați de mozaic impecabil păstrat, au supraviețuit în apropiere de Zaicear, adică în Timocul românesc din Serbia.
Mihai Sultana Vicol nu-și are obârșiile nici în sudul Dunării, nici la sud de Carpații Meridionali ori la nord de aceștia - munți de la care a moștenit dârzenia incandescentă a martirilor Gheorghe Doja, încoronat de călăii săi, batjocoritori, cu o coroană înroșită în foc, sau, peste secole, Horea și Cloșca, trași pe roată (la propriu), dar nu și pe sub roțile istoriei…
Ceva de stâncă, de stei și de cremene cântă în străfundurile sufletului, în neîncetată mistuire, al lui Mihai Sultana Vicol.
Muzicalitatea ideatică, aparent neîmblânzită, de armăsar sălbatic, cu dor de zăbală și dresor înțelegător, dar ferm, este străfulgerată, uneori, de smalțul genuin al cântărilor psalmodiate, dincolo de care răzbate un melos numai al său, al lui Mihai Sultana Vicol, interiorizat, cu valențe transcendentale.
În ritmuri prelungi și tânguite (dar niciodată lacrimogene!), mai greu de descifrat, poemele sale par să se întâlnească, inexplicabil, cu specificul horilor (doinelor) despre care glosează Grigore Leșe, dând senzația de curgere perpetuă, de înălțare și coborâre, de moarte și renaștere, de despărțire și regăsire, de drum sinuos și zbor nesfârșit.
Dacă horea în grumaz este (după cum evidențiază remarcabilul muzicolog din Țara Lăpușului, adevărat filosof al muzicii țărănești, în volumul Acum știu cine sunt, publicat la Editura Humanitas, 2013, București) dincolo de muzică -, poezia lui Mihai Sultana Vicol respiră, prin toate alveolele solare ale plămânilor săi, dincolo de versuri și, suntem tentați să afirmăm, firește, dincolo de fruntariile coperților cernite de suferință ale cărții sale de împăcare cu sine, cu iubirea și cu Dumnezeirea, căreia i-a pus titlul Steaua Zenovia.
Poemele sale au, însă, și rezonanțe de baladă și lemn sfânt, specifice viorii de la Stupca, a lui Ciprian Porumbescu, fulgurații ultra-concentrate de rapsodii române, țâșnind din altă vioară divină, aceea de la Liveni, a lui George Enescu, ori din harfa neștiută încă de nimeni, care cântă angelic și tainic din străfundurile lacului mirabil de la Ipotești, unde se născu Mihai Eminescu, cel ce avea să devină Poetul nostru Național, asasinat moral, într-un iunie 28, 1883, apoi și fizic, peste alți șase ani, în 13 iunie 1989, după ce abia scrisese capodopera care începe cu versurileStelele-n cer,/ Deasupra mărilor,/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier…- străduindu-se, apoi, să-l învețe imnul Deșteaptă-te, române, pe un apropiat al său, cu care se plimba prin curtea stabilimentului doctorului-călău Al. Șuțu.
Deși poate să pară mărunțel de stat, însă voinic-voinic, precum Făt Frumos din Lacrimă Sfântă, Mihai Sultana Vicol are, lăuntric, ținută voievodală, de întemeietor de Țară, abia descălecat de pe zimbrul cu care Dragoș Vodă – în salt, în zbor razant – trecu Carpații Orientali prin extremitatea lor nordică, sărută, din văzduh, obcinele bucovinene și întemeie falnica Moldova, ca stat feudal puternic și mândru, care, peste un secol jumătate-două, avea să strălucească orbitor (pentru dușmani) sub sceptrul lui Ștefan cel Mare, răstimp de 47 de ani.
În fond, dacă scrutez mai bine, scriitorul nostru (născut la 5 octombrie 1948, în Iași, cu stagii profesionale în Bârlad, Suceava, București) are statura Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – numit, în ianuarie 1477, de Papa Sixt al IV-lea, Atletul lui Cristos.
Altfel nu ne putem explica – decât prin aceste rețele genetice infailibile – de ce versurile lui Mihai Sultana Vicol sună atât de limpede și profund românește, ca o tâmplă îmbrăcată în aur și sfinți serafici, cu chipuri ascetice, dar atât de blând-omenești, din vestitele monastiri din Bucovina (câtă ne-a mai rămas neînstrăinată, neruptă de la pieptul Patriei Mame) și din Moldova de Sus.
Compus din două părți – asemenea unui diptic simfonic ori cameral, armonizând sonuri de oratoriu, cu ecouri de hore în grumaz (relict șamanic) de prin tărâmul fabulos al lui Grigore Leșe, bătăi de glotă înfiorătoare, doine de dor și jale, dar și cu licăriri de blesteme argheziene -, volumul Steaua Zenovia te înmărmurește, te lasă mut începând cu ținuta veșmântului său exterior (coperte drapate în negru absolut, în care se deschide câte o discretă, smerită fereastră-fotografie în policromie, și pe prima și pe coperta din urmă, numele tremurând al autorului, caligrafiat cu un fir de lumină și tibișir, apoi titlul cărții, cules cu galben solar, sigla editurii - Opera Magna, Iași, 2016), până la poema înscrisă, tot ca un izbuc de Lumină, în oceanul negru primordial, al coperții (autor Vasilian Doboș): Steaua Zenovia, adică exact aceea care dă titlul acestei culegeri de inscripții cu scăpărări antologice.
Pulsurile și impulsurile lirice, tonul, aproape sacramental, și – în ansamblu – virtuțile expresive ale poeziilor din acest volum sunt concentrate, aici, ca la o comandă astrală:Zenovia e numele unei stele/ Odinioară era un astru incandescent/ Cerul era luminat de razele ei// O priveam deseori și știam/ Că de acolo din înălțimi celeste/ Ea îmi luminează calea spre apus.
Deloc ostentativ, dimpotrivă, firesc precum respirația florilor de mac, de bujor, trandafir sau de cireș – versul ultim (Ea îmi luminează calea spre apus), deși cade ca un zăvor implacabil, are ceva grațios și tainic, nu taie orizontul înțelesurilor ascunse, din contră: deschide zările spre o cavalcadă de întrebări, îngrijorări și posibile angoase… Îi luminează calea poetului, dar nu spre răsărit, spre nord ori spre sud -, ci Calea spre Apus, punctul cardinal care se află la antipodul aceluia al altarului… Abia perceptibil, simți cum tresare fiorul dorului de ducă, clinchetul strident al gresiei care tocmai ascute Coasa, în timp ce fâneața nu știe dacă să chiuie de bucurie sau să plângă după pajiștea de care va fi despărțită, prin cosire… Iar cosașul – proiectat magnific, ca o umbră titanică, legendară, pe cerul de peruzea - rămâne pierdut într-un ritual sacru, în cadențe cosmice, moștenit de la bunii și străbunii săi, lăsând impresia că deține cheia multor secrete și rânduieli, încă de la Facerea Lumii, de la pelasgi și daci, …până mai încoace. Taina Timpului o stăpânește Cosașul, ca și poetul ce scrie, cu buze crăpate de dor, totdeauna în criză de rouă.
Dedicat Doamnei Zenovia Florea (așadar, nu unei Galaxii ori stele oarecare), recentul volum al lui Mihai Sultana Vicol constituie, așa după cum autorul ne avertizează, din capul locului, un jurământ de iubire.
Se va dovedi, finalmente, că nu este vorba numai despre jurământul de iubire telurică, …răsturnat, din Luceafărul eminescian, dintre Cătălina (muritoare) și Hyperion (nemuritorul), ci – cu virtuți inversate - dintre nemuritoarea Zenovia și poetul Vicol, ca simplu muritor. Vedeți, în acest sens, poemul de la pag. 57-58: Mai lasă-mă o oră.
Deși capitolul prim se cheamă Suirea mea la cer a fost iubirea, autorul s-ar putea să-l fi numit așa oarecum la derută, întinzându-ne (întinzându-și?) o capcană, întrucât, în ansamblu, poemele demonstrează că este vorba mai ales de o coborâre în Sinele său uman străfund, în Sinea sa lirică, de adâncimi nebănuite, respectând, astfel, îndemnul inițiatic Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu – incizat cu litere urieșești, litere de foc, litere de Foc Sacru, pe frontispiciul celei mai vechi Academii din lume: Andronicon, cum era numită de istoricii din antichitate, academie care aduna aici, în spațiul pelasgo-dac, învățăcei de pe tot cuprinsul planetei, printre ei numărându-sePitagora.
Se înțelege că temerara coborâre în Sine este conjugată cu urcarea, necontenită, a Scării la Cer, a Columnei Infinirii, spre treapta supremă a iubirii spirituale: Amor intellectualis Dei. Dar pe care autorul nu prea are vreme, cel puțin deocamdată, să o mărturisească. Poate că nici nu a visat-o, necum să o descopere, să o trăiască, nevolnic și solitar pe drumurile fără pulbere ale cunoașterii de Sine.
Nu a descoperit-o nici prin revelație, nici prin strădania mult răbdătoare și tenace, de Sisif-Ocnaș, al cunoașterii de sine, în ani și ani de meditație, rugăciune și ascultare, pentru că el mai are de parcurs lungul drum al nopții către zi, de la oftatul părelnic și efemer, de la cudalba lacrimă cu limpezimi de cristal, ce abia-abia mijește, în colțul inimii, până la psalm și psalmodiere profund răscolitoare, renăscătoare întru Duh și Lumină, Iertare și Iubire Spirituală.
Litanie fulgurant șoptită, alungând scrâșnetul unui blestem, cu greu ținut în lesă, este Poem pentru tine, cu care se deschide volumul: Am vrut să mor/ De atâtea ori/ Dar tot de atâtea ori/ M-am pedepsit/ Să trăiesc pentru tine.
Bântuit de trăiri crepusculare, poetul notează aproape telegrafic:
Te pot asemui cu Macbeth/ A lui Shakespeare/ Dar tu ești mai crudă decât ea// (…) Ai mâinile pătate de sufletul meu (p.18);
Moartea n-o mai pot împăca/ Cu vin și nici cu o icoană// Îi întind paharul poate, poate/ O să-mi arate chipul mamei (Poem simplu, p. 20);
Eu voi muri neîmpăcat/ Cu vitrega iubire// Nu mai știu nimic de mine/ Am uitat chipul speranței (Poemul așteptării, p. 21);
Ard în rugul de tine aprins/ Și renasc în flacăra nestinsului rug// Îmbrac cămașa lui Nessus/ Iubindu-te, din cenușă voi renaște (Poemul neliniștii, p. 22);
Iubito de voi muri strivit/ Sub roțile civilizației metalice/ Să nu uiți că te-am înălțat în mine/ Biserică la care adesea/ Am venit îngenuncheat în rugă/ Să-ți spun că te iubesc (De voi muri, p. 29)…
În spirit de haiku și în pași de gheișă, îndelung polisată, sunt conturate poeme precum:
Iluzie (Pe ruina castelelor/ Din Spania/ Am ridicat palate/ Pentru tine);
Poemul iubirii (7) (Iubirea-i/ O fiară care/ Cu inimi se hrănește); 
Întrebare (Ce-i pasăpietrei/ Că lovitura ei/ Stârnește cumplite/ Dureri care leac/ Nu găsește/ Nici în lacrimi?);
Poem (Ești unica femeie/ Care mă poți înălța în paradis/ Dar care mă și poți zdrobi/ De stâncile iadului);
Poemul iubirii (15) (În iubirea mea pătimașă/ Nu este loc decât pentru tine).
În două poeme apare toposul corbului, consacrat în poezia lumii de Edgar Allan Poe, la care pasărea de culoarea antracitului, a beznei de nepătruns, repeta bulversant: Nevermore... Nevermore…/ Niciodată… Niciodată
La Mihai Sultana Vicol, însă, e vorba de O stranie pasăre cu croncănit de corb (n.n. deci, e posibil să nu fie un corb propriu-zis, ci numai o hologramă a acestuia), care și-a făcut cuib în inima poetului, terifiat de faptul că i-a prorocit o blestemată pedeapsă, a cărei taină nu are cui să o spună.
În aceeași tonalitate - și sub imperiul aceluiași simbol malefic: corbul – este scrisă poezia de la p. 30, intitulată dezarmant de simplu Poem, în cinci distihuri dalbe, dintre care le cităm pe ultimele două: Aud bătaia aripii de corb/ Și teamă am că n-am să te mai văd// Acum când peste mine/ Se împrăștie amurgul, îți spun adio!.
La p. 49, în poema Să mă smulg din iubire nu mai pot, reapare toposul păsării lansate în nemurire de E.A. Poe. Numai că poetul de secol XXI, contemporan nouă, Mihai Sultana Vicol, în ipostază de protagonist liric, își închipuie că Zenovia îl va auzi strigat de întunecatul corb.
Într-o altă secvență lirică, întâlnim o altă pasăre, de astă-dată ca întruchipare a iubitei: Ești înălțătoarea pasăre Phoenix/ Cu strigăt de ecou celest/ Venit dintr-o eternitate (…) - versuri prin care autorul conferă concretețe primei strofe a poemului: Ești edenica iubire/ Cu tine începe și sfârșește/ Raiul și viața mea.
Dorul de alintare, alinare și mângâiere transpare, dincolo de poza romantic-melodramatică, din poema scrisă, parcă, într-o stare de înfrigurare ultimă, gâfâind de spaima că nu mai are vreme să o incizeze nici măcar în fumul unei incantații izbăvitoare:Viața mea – fotografie/ Aruncată pe foc/ Norocul nu mai este demult/ Lângă mine/ În inimă nu-i loc/ De iubire și lacrimi/ Tristețea-i mânioasă pe mine/ Nici o femeie nu mă mai iubește.
La o temperatură de furnal, în care clocotește lava germinării viitoarelor oțeluri speciale, pare caligrafiat poemul cu titlu aproape torid Sunt femei calde, în care este iminentă satira devastatoare, poem pe care îl cităm integral, chit că este ceva mai lunguț: Sunt femei calde ca miezul verii/ Ispititoare chemări poartă în priviri// În freamăt de mare în furtună/ Trupurile și le lasă pradă mâniei dorinței// În geamăt și în rugă chemările le sunt/ Când buzele în sărutări mușcate le sunt// Poartă în ființa lor minciuna/ Edenicului șarpe și mânia a zece blesteme// În priviri li se oglindește singurătatea și tristețea/ Lacrimile lor sunt ruguri aprinse// Nu știu de ce mă fac vinovat/ Pentru femeie, nevindecată îmi este iubirea// Îmi râde destinul în față/ Vinovat sunt că iubesc femeia.
De o candoare aprigă, dar și de o rigoare tandră se dovedește poemul de la pag. 41 – inserție cu titlu abia schițat cu briceagul, ca semn tainic, pe răbojul din lemn fraged de salcie, Poem simplu (4): Altceva nu știu a-ți spune/ Decât că te iubesc// Aceasta este cea mai sinceră/ Declarație de dragoste pe care ți-o pot spune în/ fiecare zi. Simplu, profund și convingător ca o filă de jurnal de front, conturată rapid, în iureșul bătăliei la baionetă, gata-gata să izbucnească.
În altă declarație erotică, Mi se întâmplă adeseori -, Mihai Sultana Vicol și-l ia ca reper pe un erou mitic și semizeu, cel care a văzut totul, al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană, care a domnit în orașul Uruk 127 de ani (în secolul 28 înainte de Hristos): Te iubesc și-ți jur pe lumina/ Cerului de vară că pentru tine/ Sunt gata să înfrunt și moartea// Ca Ghilgameș eu mă scufund în iad/ Pentru a mă salva de neiubire.
Pendulând, parcă, între tărâmul de ceață și tărâmul de foc, poetul sapă, cu disperare, pe tavanul Peșterii lui Zamolxe (în care nu credem a fi conștient că se află) prima și ultima sa invocație adresată Divinității: Mă iartă, Doamne, poemul cel mai lung din tot volumul, totalizând șapte catrene - șapte, cât zilele săptămânii. Șapte – cifră cu licăriri divine.
Această exclamație încrezătoare, Mă iartă, Doamne, are ceva de leac misterios, primit de Mihai Sultana Vicol de la moșii lui, pe care-l manifestă și-l dăruiește contemporanilor săi iubitori de lumină, întocmai cum horitul – după cum observă Grigore Leșe, rafinat degustător și hermeneut al acestei specii muzicale unice  - are un efect tămăduitor. Asemenea horitorului, autorul volumului Steaua Zenovia, poate rosti, descătușat: ,,Am noroc că știu cânta,/ că-mi astâmpăr inima,, .
Păcătos desăvârșit, dar încă necuprins de căință, de pocăință, eroul liric se mărturisește: Eu i-am jurat pe nemurire/ Iubirea ce i-o port/ Și astăzi, Doamne, ca un păgân/ Ajung la ea (…).
Punctul paroxistic al invocației este atins în penultima strofă: Dă-mi liniștea pustiului/ Și freamătul de mare în furtună/ Dar lasă-mi, Doamne, pătimirea/ Să sufăr pentru a mea femeie.
Cea de-a șaptea strofă cuprinde o imprecație, în cel mai neaoș limbaj, de blasfemie sinucigașă, inconștientă, pe care refuzăm a o reproduce.
Poza de ultim romantic, de poet dezrădăcinat, rătăcit într-un secol barbar, este apăsat încastrată în fumul unui destin nefericit, pe care nu vi-l recomandăm nici în visurile dumneavoastră cele mai sumbre: Iubind, ajungi să înnebunești - exclamă poetul.
Acest strigăt existențialist, ca și multe alte tronsoane ale volumului, ne trimit, volens-nolens, la o suită de caracterizări, făcute de-a lungul timpului de exegeți avizați, care-l numesc pe cel ce scrie o poezie de mare forță și tragism, Mihai Sultana Vicol, drept un mare patriot român și poet tragic din stirpea lui Serghei Esenin (cf. Marcel Fandarac, în revista Scriitorul Român/ octombrie 2013), poet din categoria damnaților, poet total, voce distinctă în poezia modernă și postmodernistă (Ioan Trif Pleșa).
După ce, la p. 59, în inscripția Zenoviei (10), își avertizează iubita: Moartea-mi răsfață numele, iar la p. 61, în poemul Scrisoare (6), își cere iertare că n-a mai avut răbdare să o aștepte și a plecat așa devreme/ Pe un drum călcat de noapte -, prima parte a volumului Steaua Zenovia se încheie implacabil și neașteptat, prin poemul Nu eram sigur că vii: Moarte, cum de ai nimerit/ Prin întuneric până la mine? (…)// Sunt singur, nu te sfii și nu te grăbi/ Nimeni nu mi-a trecut pragul, doar tu.// Spune-mi de ce ai străbătut atâta drum/ Știi bine că de tine n-am teamă?// Ușa ți-a fost deschisă mereu/ Nu ți-am trântit-o niciodată în față!.
În ordinea capitolelor, al doilea jurământ de iubire este unul de factură voievodală și, în același timp, jurământ de om al gliei, al țarinii  - în sensul în care un strălucit exeget occidental îi numea seniori și voievozi ai pământului pe țăranii maramureșeni, văzuți în Țara poetului și publicistului Gheorghe Pârja, adică acasă la ei, în jurul bisericilor de lemn de la Desești, Șurdești, Bârsana și al Cimitirului vesel de la Săpânța…
Și, din nou, alte și alte detalii semnificative din viața și opera lui Mihai Sultana Vicol ne revin în memorie. Dintre distincțiile și premiile primite, amintim doar că a fost încununat cu:
- Medalia Dimitrie Cantemir, acordată de Academia de Științe din Moldova (2013), 
- Premiul Pamfil Șeicaru pentru publicistică la Festivalul Internațional de Literatură Mihai EMINESCU de la Drobeta Turnu Severin (2015), premiu înmânat de acad. Mihai Cimpoi, președintele juriului,
- Marele Premiu pentru poezie la ediția a doua a Festivalului Internațional Adrian Păunescu, de la Craiova,
- Premii la Festivalurile Moștenirea Văcăreștilor (Târgoviște), George Coșbuc (Bistrița) și Grigore Vieru (Chișinău).
Capitolul secund din volumul Steaua Zenovia se numește simplu, dar răscolitor, ca o lovitură de daltă în trunchiul stejarului nemurit în porțile maramureșene, porți de cetate a dacilor liberi, porți între profan și sacru, porți ale apărării Identității familiei și neamului: Țara mea.
Sec.
Ca brazda reavănă, abia întoarsă de plug, brazdă-cernoziom, cu esența-i de Mumă, veșnic roditoare, țintind direct spre Soare – așa sună acest titlu, avertisment-sentință și rotitoare, rodnică sămânță, peste milenii.
Ca vorba de duh sună acest titlu: Țara mea. Vorba de Duh a Moșului dintâi, a Stră-Moșului nemuritor, fără pereche. A Tatălui Ceresc…
Sec sună acest titlu: Țara mea, precum vorba sentențioasă, dar blândă a țăranului român sfătos, trecut prin ciur și prin dârmon, adică prin Istorie.Având, așadar, …expertiză, cum s-ar exprima prețioasele ridicole din ziua de acum.
Și, iarăși, nu avem cum să uităm că, după 1989, Mihai Sultana Vicol, el, cel ce fusese hărțuit, anterior, pentru că era foarte sever în afirmațiile despre regimul comunist, ,,a devenit unul dintre cei mai buni ziariști de front. Transnistria a fost reduta lui… Toată energia lui a îndreptat-o spre cauza nobilă: Unirea Moldovei cu Țara! Un idealist mai mare decât acest poet autentic nu am prea întâlnit…,, - după cum puncta Marcel Fandarac, pe care l-am citat și ceva mai înainte.
De o concizie exemplară, scrierile lirice ale luiMihai Sultana Vicol au ceva oracular, dincolo de coaja lor insolită, par inscripții abia dăltuite în calcarul Peșterii Polovragi (acolo unde se retrăgea Zamolxe) ori scrise cu fumul cine mai știe cărui duh hieratic pe fruntea cutezătoare a Sfinxului din Bucegi, privind, meditativ, din Ne-timp până dincolo de Timp… Și peste Porțile tuturor timpurilor, de ieri, de azi și de mâine… Privind în ochi, fix, cu puterea fulgerului, eternitățile de-o clipă, dar și clipele de veșnicii tainice, nenumărate, fără de sfârșit, din Țara Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții fără Moarte.
Cele 15 poeme din acest al doilea ciclu din volumul Steaua Zenovia ne dezvăluie – în cadențe uluitoare, stroboscopice – un cu totul alt chip al poetului Mihai Sultana Vicol, extrem de robust, tare ca piatra, iute ca săgeata.
O altă stare de spirit și, desigur, o cu totul altă stare de poezie.
Pendulând între satiră și pamflet, de cea mai înaltă consistență și calitate, cu ochi de vultur, necruțător, și neînfricare dusă dincolo de orice putere de imaginație, neînfricare definitorie pentru Marele Lup Alb, în care se metamorfozau războinicii daci, atunci când vatra strămoșească le era atacată -, aceste poeme, în sonuri grave, ca de clopot de Catedrală a Mântuirii Neamului, ating, uneori, note de sarcasm strivitor.
Alteori, serenitatea, demnitatea și conștiința de a fi străbătut istoria ca bravi făurari ai ei se regăsesc în versuri pe cât de limpezi, pe atât de profunde, ca înșelătoarea apă de izvor, care – cu cât este mai cristalină – cu atât pare mai puțin adâncă, străfundurile ei fiind greu de anticipat.
În memoria bunicului său, Gheorghe Vicol -, poetul Mihai Sultana Vicol scrie poemul extrem de dens și răscolitor Țăran român, dincolo de care se întrezărește rectitudinea morală, conștiința civică și legământul de urmaș al dacilor, cei mai viteji dintre traci, care credeau în nemurire: Decât să-mi vând pământul/ Mai bine mă îngrop în el/ Pe cruce să-mi scrie numele țăran român// Aici în glia de acasă/ Sunt lacrimi care au udat-o/ Și-n bătătura ei crescuți îmi sunt copiii// Am plâns când pe părinți/ Boala și moartea i-a ajuns/ S-or răsuci în mormânt, pământul de l-aș vinde// Sunt un țăran legat de Dumnezeu și casă/ Alt drum nu îl cunosc/ Decât din bătătură până la ogor// La târg când rar ajung/ Miroase târgovețul a lene și alcool/ Duhnește în el hoția și minciuna/ Pentru pământul meu/ De-ar fi să pătimesc, să mor/ Nu l-aș da nici pentru nemurire.
După această strivitoare, dar reconfortantă, demonstrație de fervoare și forță lirică de zimbru moldav, Mihai Sultana Vicol face, ștrengărește, stânga-împrejur 180 de  grade, schițându-și un autoportret sarcastic, debordant, intitulat șocant La balamuc… - plesnet de bici pe obrazul zâmbind în soare: Nebunule, la balamuc cu tine/ Nu te mai hrăni cu spirit/ La ce-ți folosește ție Heidegger?// Astâmpără-ți sticleții din colivie/ Nimeni nu mai crede în nopțile cu Lună/ Medicii ți-au pregătit cămașa de forță// Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.
Nu-ți mai rămâne decât să privești, descumpănit, ori prea-bine cumpănit, în străfundurile ființei tale, să te îndemni nătâng (fals nătâng): Nu te mai hrăni cu spirit, iar după ce sari pârleazul de foc al acestei exclamații …diversioniste, să te întrebi, în aceeași retorică pe dos: La ce-ți folosește ție Heidegger?...
Chiar. La ce-ți folosește, cititorule inocent, Heidegger? Sau dragostea supremă, de Dumnezeu?... Desigur, îți folosește din foarte, foarte multe puncte de vedere, pentru fel de fel de nevoințe, păcate și osândiri – leac universal, pentru inimă și minte, pentru suflet și duh.  Că nu este alta și mai de folos zăbavă decât cititul cărților – zice cronicarul.
Sau, vorba lui Simion Ștefan: Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune carele înțeleg toți. Noi drept aceea ne-am silit, de în cât am putut, să izvodim așa cum să înțeleagă toți…
Tot așa a procedat, procedează, peste veacuri, și Mihai Sultana Vicol, care se face a-și reproșa mucalit, parcă în spiritul ălui mai mare povestaș român din toate timpurile, Ion Creangă: Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.
Poemul de mai înainte îl prevestește pe cel de la p. 72 – De ce pe Eminescu l-au ucis?, care începe cu aceste două strofe: Mereu avut-am neșansa să fiu viu/ Gândind că neamul românesc n-a înflorit/ Că am trăit din mila celor care nu ne știu/ Că am rămas mereu datori lui Eminescu// Suntem popor născut pe cruce și dat/ Ne este să suferim scrâșnind din dinți/ Bat clopotele la Putna, ni-s lacrimile-n sânge/ De veacuri ne adună în poezie Eminescu.
Pentru a se încheia cu două …zăvoare ce …deschid băierile tainelor nerostite: L-au tras pe roată, l-au bătut în cuie/ Fără să știm de ce pe Eminescu l-au ucis?...
Partea a doua a volumului Steaua Zenovia valorează mai mult decât zece antologii din poeți fără acces la idee și, se înțelege, fără scânteie lirică, pseudo-grefieri sclifosiți, promovați în bandă, dezlănțuită, de cei ce-și bat joc de tezaurele inteligenței românești și de banii noștri publici, fiind puși în funcții de decizie.
Dar… Mihai Sultana Vicol  își vede, domol și sigur, de drum, de Calea sa cu fruntea în zenit. Iată alte câteva crâmpeie:
Nu am fost născut/ Să moștenesc imperii/ Și nici să mi se/ Scurteze chipul/ În piatră// (…)// În inchizitorialul rug/ Până la cenușă/ Am ars o viață (Poem, p. 76);
Cătușa brumei zornăie la încheietura/ Fragedelor brațe de crin plăpânde// (…)// Eu, umbră singură prin lume,/ Mă pierd în tulburea lumină a vieții (Poem expresionist, p. 77-78);
Palmele mele-s sparte de cuiele întunericului/ Sângele îmi scrie numele tău Țară/ Privesc printre lacrimi peste Prut/ Și numele mamei scris pe alfabetul apelor// Privesc la Prut și-mi trec palmele peste/ Pieptul însângerat de cuiele întunericului (Sârmă ghimpată, poem închinat lui Grigore Vieru).
Copacul crucii sună grav și împietrit (împietritor/ înmărmuritor) ca o litanie în piatră: Câtă durere a încăput/ În copacul din lemnul/ Din care s-a făcut crucea/ Răstignirii lui Iisus/ Care sângerează și astăzi.
Volumul Steaua Zenovia – prin care Mihai Sultana Vicol  izbutește să urce până la capăt Scara iubirii, de la aceea telurică și ispititor carnală până la Iubirea Spirituală, Iubirea de Dumnezeu – se încheie cu o veritabilă Piatră de Hotar, în sensul sculpturii din urmă a lui BRÂNCUȘI. Ne referim la Poem de toamnă, în care presimțirea diluviului nu este, dincolo de paradox, deloc teribilă: E vreme de potop și apocalipsă/ Lumina se sfarmă-n prăpastia întunericului// Plouă cum n-a mai plouat/ Din vremuri lacustre// Se năruie peste Pământ/ Balaurii de apă lăsând prăpăd în urma lor// Arca lui Noe e de negăsit/. Să se salveze firul de iarbă.
Spre norocul nostru, al cititorilor, sentimentul indus de volumul cu titlu celest, Steaua Zenovia, este exact la polul opus: firul de iarbă e salvat chiar de recenta culegere de poeme a lui Mihai Sultana Vicol. Arca lui Noe este însăși Steaua Zenovia.
Și, astfel, poetul nostru ajunge la vorbele cu taine, mii, ale prof. univ. dr. Grigore Leșe, horitorul nostru fără seamăn, care afirmă, în același stil înțelept: Horitorul trebuie să stâmpere. De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibărește oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspirație, măiestrie, este un prilej care îți aduce fericire și izbândă. Doamne, mândru-i a îți hori!. Horea te împlinește, te face om întreg. Când viețuim în duhul horilor (n.n. al cântărilor), traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt și nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămoșii mei și urmașii mei.
Este întocmai cu biruința literară a lui Mihai Sultana Vicol   - care, scriind poezie, este și nu este pe lumea aceasta. Devine ochiul nevăzut dintre strămoșii săi (și ai noștri) și urmașii săi (și, din nou, ai noștri).
Putem considera volumul Steaua Zenovia și din cu totul alte perspective. Și anume ca o discretă metanoia – semn de remușcare, regret, căință că a acordat prea mare însemnătate iubirii telurice, că omul, poetul și creștinul Mihai Sultana Vicol   se află la o răspântie de purpură, poposește în fața Troiței și își pune, cu toată seriozitatea, problema de a cugeta mult mai profund asupra treptei anastatice pe care se află, de a înțelege că se situează deasupra situațiilor limită, că se impune să survoleze chiar etapa catabasică, pe care, deocamdată, și-o asumă doar ca aspirație de a emana lumină, iertare, iubire – pentru a ajunge, în sfârșit, la treapta supremă, aceea de a fi mărturisitor al lui Dumnezeu, al Iubirii Spirituale pentru aproapele.
Urcând scara iubirii, Mihai Sultana Vicol   trăiește toate etapele suferinței și consacrării sale.
Cu toate că ne lasă impresia a dori, deocamdată, să se cantoneze încă în galaxia rezistenței prin iubire terestră -, el nu are cum să nu conștientizeze faptul că traversează, de prea multă vreme, un soi de pseudo-agnosticism și că a sosit clipa cea repede, în care trebuie să facă saltul la rezistența prin Credință.
Atu-urile sale sunt câștigătoare, deoarece relațiile cu Dumnezeu, cu Muza, cu Modelul și cu propriul Ideal traversează ceasul astral al unei depline îngăduiri – el cu ele (cu aceste repere)/ cu ei (cu acești termeni), ele/ ei cu el și ele între ele însele, ei între ei: acești piloni ai vieții interioare a poetului.
Mihai Sultana Vicol  a debutat editorial în anul 1979, cu placheta de versuri Cândva fântâni (Ed. Litera), urmat de 15 volume lirice, precum: Amurgul și alte poeme,   Sângele greierilor, Cucuta supremă, Nici un răspuns pentru lacrimi, Elegia suferinței, Melancolia mea cerească, Pragul plâns, Edenul disperării, Judecata nopții.
Semnătura sa a apărut, alternativ, pe opt cărți de publicistică virulentă, scrise cu verb de foc și pară, demn/ demne de Mihai Eminescu (genial poet, genial scriitor de proză politică), Tudor Arghezi, F. Brunea-Fox, Geo Bogza, Pamfil Șeicaru…
Despre creația lui Mihai Sultana Vicol  au scris: Laurențiu Ulici, Marian Popa, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu, Mircea Radu Iacoban, Teodor Codreanu… El a publicat în peste 50 de ziare și reviste literare din România și din Canada, SUA, Franța, Ucraina, Italia, Republica Moldova.
Considerat, pe vremea cealaltă, un om periculos, Mihai Sultana Vicol  are și în poezie un verb de temut. Iată un argument, din poemul Risc pe cont propriu: De teamă că vorba mea-i o secure/ Voi mă vreți orb, mut și surd// Mă vreți în piroane răstignit…
Dincolo de mode și timp, Sultana Vicol scrie deseori oracular, cu condei smuls din predicții de Sfinx ori sculptat direct în pisc de Olimp.
Dan Lupescu (Craiova)

FERESTRELE NOPŢII, DE NICOLAE VĂLĂREANU
“Voi aşterne aici gândurile mele fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost. Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna scopul urmărit prin dezordinea însăşi.“ (Pascal). Volumul de poezii „Ferestrele nopţii”, autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti, în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase antologii (antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeţi contemporani (pagini alese), coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni”, în volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA (Galaţi), Antologia revistei SINGUR etc. „Pasionat de literatură, filosofie şi în general de artă, citeşte şi scrie despre tot ceea ce îi înalţă sufletul ori mângâie privirea.”. (Petre Dinu Marcel ). “Coborât pe trepte” în propriul sine (ca pe treptele infernului), poetul Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) caută în adâncurile sale
secretul vieţii eterne, secret care nu se dezvăluie cu uşurinţă - rămânând până la urmă un mister, o necunoscută… Esenţializate, semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării: “Am coborât pe trepte // să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe uşa zăvorâtă a subconştientului // ca să-mi aşez ordonat // tainele, sentimentele, frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută //pe rafturi numerotate. Apoi să ies pe uşa gândului // mulţumit de izbândă // să intru de fiecare dată // normal omeneşte, // să retrăiesc totul cum a fost // fără deşarte căutări // şi n-am reuşit.” (Numai iubindu-te).
Cine a coborât odată în adâncul sinelui (infernului) riscă să nu mai găsească calea spre lumină. Încrezător în forţa liberatoare a artei, poetul, stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere, într-o continuă căutare a adevăratei sale personalităţi, a esenţei “dintâi” neexpusă eroziunii timpului.Suspendat între cer şi pământ, între realitate şi iluzie, poetul nu-şi mai găseşte „locul” şi nici liniştea în efemeritatea existenţei cotidiene. „Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa comună // pe care o scurmă corbii de foame”...Nu lipsesc din fondul structural - orientat spre solitudine şi meditaţie – accentele întunecate, dureroase ale sfârşitului de drum. „Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de înfrângeri”
Totul pare lipsit de sens când ajungi să conştientizezi că nu poţi face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului. „Zilele şi nopţile trec pe drum // obediente şi posomorâte // plouă cu cenuşă, // bucăţi din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // şi tu încă mă mai cauţi // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cuminţenie a pământului.” (Și tu încă mă mai cauți). Poetul nu se abandonează în totalitate tumultului interior. Prin mijloace stilistice elevate, sensibilitatea poetică, trecută prin filtrul raţiunii –, conturează o realitate obsedantă – supusă degradării, ruinării... „Dacă-mi surpaţi convingerile cu care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuşi, // ca un călător obosit înainte de capătul drumului // şi-mi rămân înlăuntru visele spânzurate.” (De boarea vântului alungat cu petale).
Între spaimă şi speranţă, sufletul poetului, - „veşnic tânăr” şi visător, caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia apropierea nopţii veşnice.
„Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // nelinişti vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalţ cu ramurile înflorite // după îndărătnice primăveri.” (De boarea vântului alungat cu petale). Trăirea poetică este mereu în căutare de adevăr şi absolut. Metaforele, prin forţa lor sugestivă, deschid noi profunzimi şi aduc în lumină sensul cuvântului – nedesluşit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice şi a marilor profunzimi, sunt versurile ce urmează: „ Albul roz devine culoarea strălucitoare pentru fluturi //ca o rochie de mireasă distinsă // în care trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de şolduri.” (acelaşi poem). „La marginile zilei” întrebările şi neliniştile umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-şi de „o noapte de iubire parfumată”...
Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de angoasă şi de sfârşit de drum. “Sentimentele încep să mă părăsească // şi-mi voi petrece timpul pe ţărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul, ca o „linie gravată pe cer „– tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite şi, oamenii „ blazaţi de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”. Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuţit să-şi taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam şi priveşti // cum se împarte nefericirea.” (Meditaţie).
Îmbrăţişat cu umbra, această umbră bolnavă de iubire şi viaţă, – poetul mai crede în „freamătul următoarelor nopţi” şi este „gata să pună pe masa dragostei // sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine”...plină de promisiuni. (Nu ştiu cum va fi mai departe). „Degeaba te aştept la masa tăcerii / faci porţi sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îţi rupe bucăţi din carne, // le zideşte în cuvinte // şi nu se satură.” (Meditaţie). Versurile scot în evidenţă infinitatea trăirilor interioare, imaginaţia debordantă,complexitatea şi libertatea de creaţie a spiritului. Estetica poetului Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale, cea care dă frâu liber spontaneităţii şi fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor” „sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiaşi eu”... „dedublări” ce nu-şi găsesc liniştea şi matca şi parcă „se răzvrăteşte voinţa nedumerită // se simte trădată prin sânge.”... (Dezacord). Prin poezie, (cuvânt), autorul încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n promisiuni”, o parte din fragilitatea fiinţei sale muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea ce i se înfăţişează şi ceea ce simte cu adevărat. „(cred că defrişările mele interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de sub aripile tinereţii // şi realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.” (Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, fiind mereu în căutare de noi forme de expresie „în limpedele ochi al izvoarelor”... (A sosit timpul căutărilor). „A sosittimpul căutărilor. Să începem. // Cerbii neliniştiţi în somn învaţă singuri // Freamătul discret al tufişurilor //Începe vânătoarea morţii.”…/ Viaţa pulsează în fiecare fibră a timpului ţâşnind „miraculos spre înălţimi” în căutarea „lumilor cu taine nescrise şi nedezlegate”...//„Să ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori florile”... „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul, pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” (A sosit anotimpul căutărilor). Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai bună, poate realiza trecerea de la real la ideal (spaţiul supremei locuiri) „seara adună umilinţele şi desfătările”...
În intimitatea odăii, unde „arde duhul focului”…, totul este permis: să strigi împotriva umilinţelor ce-au ştirbit frumuseţea unei zile sau să te abandonezi în braţele iubitei pe care „o las să-mi umble divin cu degete calde // prin simţurile venite de la marginea lumii”... Versurile ce urmează sunt bogate în semnificaţii,tristeţea poetului dispărând ca prin farmec la vederea femeii „venind printre flori”... Găsirea jumătăţii reprezintă formula magică, „formula întregirii supreme”. // „Ochii se bucură de fereastra luminoasă // pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele auzite,// surâsul ei învinge teama din   palme // fuge urâtul tăcerii şi-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. (Ca o stea cu durere de lumină). Poetul, neliniştit şi tenace, dă formă şi valoare estetică fiecărui gând ,– cu fiecare experienţă spirituală trăită -, şi iată cum: „prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită somnului // la fetele dintre ape şi păduri”... ca mai apoi „mângâindu-le a şoptit fiecăreia în vis // viaţa şi sufletul lui furtunos”... Dar nimic nu va rămâne din farmecul nopţii în „inima de nisip a poeţilor „...căci odată cu ivirea zorilor când „muzele ies din letargie // îşi vor scrie poemele // pe palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” (Într-un alt anotimp). Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie şi lumină în viaţa poetului Nicolae Vălăreanu (Sârbu), care nu conteneşte să caute dragostea visată (calea de acces în misterele lumii), dragoste ce-l poate salva din braţele singurătăţii. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor poetice: „Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei aţintiţi direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă // fără să fie nevoie de cuvinte.”... „ Să simţim // un gând ca o sămânţă // care prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Şi nici măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălţa în iubire // mugurii certitudinii.” (Un gând ca o sămânţă). Femeia rămâne misterul lumii,legătura dintre viaţă şi moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea clipelor terestre. Venirea iernii declanşează în sufletu-i sensibil stări complexe, de nostalgie şi tristeţe... acesta conştientizând că „ toate-s plecate, au luat timpul cu ele // spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.” (Nostalgie). Deschiderea poetului către esenţa lucrurilor, către semnificativ şi elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele sunt expresia jocului abil al inteligenţei, fanteziei creatoare. Folosind semnificaţii şi nuanţe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra existenţei, găsind modalităţi de expresie care pun în valoare autenticitatea stilului. „Eşti fata cu sufletul plin de de seminţe // şi trupul mlădiu ca spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”...// Toate drumurile vieţii duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „înfiorate ierburile aşteaptă coasa, // ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor”. Fascinat de tainele ce i se aştern în cale poetul se lasă sedus de „glasul” chemării şi împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeţ ce-şi va pierde urma...// „Eu sunt drumeţul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n cumpănă,”... Însetat de viaţă „ noaptea o petrece călare pe mânji „în căutarea jumătăţii, în căutarea femeii – fără de care – viaţa ar rămâne ca o câmpie arsă... (Eu sunt drumeţul cu ochii de praf) „te adun din braţele astrului de vară”... În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil.
Dorinţa de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea dăruită... fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire inefabilă, magică, este reliefată de metafore cu conotaţii revelatorii: „mă retrag cu tine în inima lemnului”... Şi cum poţi să rămâi nepăsător când aştepţi „să treacă femeia despletită de gânduri“…
În liniştea încordată a aşteptării ai putea să auzi cum circulă “seva” prin arbori şi cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul din inimă se înalţă falnic // tu te-ai aşezat la umbră // printre ramuri, pe ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” (Copacul din inimă). Alte exemple de bijuterii stilistice: „ca într-o cochilie-n somnul alb // înfăşurat de ape”... „prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de fructe”.... (Nu mai semeni cu tine). “aud bătăile inimii în tâmple – un ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… (Nedumerire).
Performanţa poetică constă în aceea de a da formă realităţilor invizibile, de a surprinde transformările  ascunse în lucruri. Într-un limbaj silenţios, purtând veşmântul modernităţii, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detaşat, ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre singurătăţile crespusulare ce-l însoţesc în orele târzii. În aceste momente întrebările vin să-i ceară “socoteală”, aruncându-l în nelinişti abisale... „şi să-ţi sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”. (Nedumerire).
Expresii ca: „înainte să-şi frângă zborul”; „nu bănuiesc că între coperţile cărţii // se ascunde inefabilul”; „din care furăm clipe lucide”, „şi visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor ţinuturi pustii,// cu cine voi împărţi spaima”, „drumul e atât de lung. Abia mai simt // picioarele de piatră şi lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui han.” (Iluzia unui han)... scot în evidenţă „oboseala” atâtor drumuri, modificările survenite la nivelul structurilor sufleteşti şi ale gândirii, latura anxioasă a poetului, tristeţea şi durerea de a se şti „captiv” într-o existenţă finită. Palpând orizonturi necunoscute, reuşeşte să recreeze – într-un limbaj transfigurat, stilizat, – un climat respirând gingăşie, culoare şi frumuseţe. „dar te aştept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă înţelegeam cu fluturii”... Sau: „împart cu păsările bucuria // de a fi împreună cu tine // să simţim mirosul ierburilor crude”. (Împart cu păsările bucuria). „se face lumină-n casa de vis” //…„vreau ceva să mustească din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // şi să mă caute”. (De ce plopii erau fără soţ). O lumină tandră şi mângâietoate există în toate, chiar şi în preajma singurătăţii. Prin iubire sufletul se „îmbogăţeşte de culoare” şi orele cenuşii, singuratice, nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt şi momente când tăcerea nopţii devine sufocantă, de nesuportat, chiar sfidătoare... „trist, te aşteaptă o noapte lungă // noaptea singurătăţii tale // nu se mai poate // trebuie întreprins ceva”. (Cum să-ţi umpli o zi obişnuită). Ce-i de făcut în asemenea situaţii? Poetul găseşte până la urmă soluţia: „şi nu mai vreau decât femei. // Să mă alunge dintr-un pat în altul,”... „apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”... (Şi mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a poetului, poate, mai degrabă, o fantasmă a nopţii, o „fugăimaginară”, o evadare din non-sensul nopţilor lungi ce-i mistuie sufletul. Aflat la „marginea vieţii”, bântuit de sfârşit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” –, acolo unde totul era miracol, poveste, zburdălnicie fără griji. „La poalele dealului, // cu urechea lipită de calea ferată // şi plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogăţeau de lumină, // iar sufletul era uns cu ierburi.” (Sunt un copac). Rătăcirea pe drumuri necunoscute este un bun prilej de meditaţie şi revenire la vechile rădăcini. În decorul tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul şi tonalităţile sale coloristice, regăsim trăirile poetului, revelaţiile unei conştiinţe superioare – aflată într-o continuă pendulare, de la un pol la altul al existenţei, ”peregrinare între plinuri şi goluri”... (La porţile tăcerii).
„Mă zbat să înfloresc în lemn de zadă // La porţile tăcerii iubirea o strig”.// „Drumul aleargă prin gânduri şi vise // Prin viaţă străbat un singur parcurs, // La porţile tăcerii intrările-s deschise // Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când conştientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală! Înfrângerile tăinuite, tristeţile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâşieri nelumeşti. Inteligenţa creatoate interzice exaltarea trăirilor şi pune în locul lor reflecţia,nostalgia blândă, frânturi de existenţă care se abandonează în braţele cuvintelor armonioase, expresive –,mânuite cu migală şi rafinament de către poetul Nicolae Vălăreanu (Sârbu). Volumul de poezie „Ferestrele nopţii” se impune prin varietatea şi compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea stilului şi esenţializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor - poetul creează şi recreează o lume, defineşte un univers – traversat de nelinişti fecunde, de sensibilitate, izvorâte din conştiinţa estetică,conștiință ajunsă la deplina maturitate poetică.
Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă luminile ce i-ar putea ştirbi tainele. Cititorul este invitat să-şi lase sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopţii” -, acolo unde arde flacăra creaţiei...
Valentina Becart (Paşcani – Suceava)
 
SPIRITUALITATE
DUALITATEA VIAŢĂ-MOARTE
Oamenii se tem de moarte, ştiind că aceasta este clipa când vor pleca departe de cei dragi, când toate credinţele lor de până atunci se vor adeveri sau nu, când vor fi nevoiţi să-şi privească făţiş conştiinţa, să regrete răul făcut în timpul vieţii şi să se confrunte cu o durere inimaginabilă. Mulţi au încercat să obţină dovezi ale desprinderii sufletului de trup, apelând la tehnologia ultramodernă de astăzi, la cunoştinţele acumulate până în prezent, la intuiţie, credinţă şi la orice le-a stat la îndemână. Teorii sunt multe, dar şi întrebări fără niciun răspuns.
Omul continuă să încerce, fără oprire, până când răspunsurile pe care le va obţine îl vor mulţumi. Ideea este că, oricum, în momentul morţii, toate necunoscutele se vor desluşi. Abia în clipa aceea măreaţă va afla adevărul. De aceea, trebuie să aştepte, totuşi, până atunci, chiar dacă dorinţele de a şti, de a vedea şi de a înţelege sunt foarte puternice şi nu-i dau pace deloc. O curiozitate fără margini macină gândul omului, dându-i impulsuri infinite de a căuta fără oprire dovezi şi teorii plauzibile ale vieţii după moarte. Citeşte, analizează, presupune, face absolut orice, poate pentru a pricepe cât de cât ce se întâmplă în momentul trecerii dincolo. Oare de ce vrea să se agaţe de viaţă? De ce nu se mulţumeşte cu ideea că, după o vreme, trebuie să părăsească spaţiul în care a trăit şi să lase în urmă totul?
De fapt, omului îi este doar frică. Sunt oameni care, lucizi fiind în momentul imediat premergător morţii, vorbesc deschis cu cei de lângă ei, lasă un testament, îi strânge de mâini, îmbrăţişându-i, şi-i îndeamnă să nu fie trişti, ci să păstreze amintirile frumoase şi să-şi ducă mai departe viaţa, căci timpul va vindeca toate rănile sufleteşti. Sună foarte cunoscut, asemenea unui tipar. Nu e nimic nou. Totul se repetă la nesfârşit. Personală este doar clipa acestei treceri. Fiecare om o percepe în felul său unic, irepetabil şi atât. Se pare că, trebuie doar să avem curajul să ne acceptăm propria moarte, ca pe ceva absolut firesc şi inevitabil. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintăm în vârstă şi devenim conştienţi de apropierea acestei clipe unice, teama creşte în sufletul nostru. Creşte progresiv, până când simţim că ne sufocă. Mă refer la cazurile de moarte naturală, când, bătrâni fiind, oamenii ştiu că se apropie momentul acesta foarte delicat. Desigur, este trist şi deloc uşor de acceptat, atunci când cineva pleacă subit din această viaţă, fiind foarte tânăr, sau având parte de un sfârşit brutal. Bineînţeles că ne întrebăm cum de a fost posibil aşa ceva, cu ce au greşit atât de cumplit acei bieţi oameni, unde mai este dreptatea? Nu ne putem răspunde, iar în gânduri se adună tot mai multe întrebări, frustrări, revoltă şi dorinţa de a afla adevărul cu orice preţ. În cele din urmă, sufletul tot îşi urmează drumul, în ciuda mâhnirii şi a neconsolării rudelor. Oare de ce privelişti are parte atunci şi ce anume îi trece prin minte? Nimeni nu poate şti, căci imaginea aceea este doar privilegiul celui care se pregăteşte de călătorie. Oricine ar încerca să pătrundă neinvitat în tainele morţii, cu siguranţă se va lovi de un eşec total. Poate se va alege cu un strop de adevăr şi înţelepciune, dar nimic mai mult. Oricum, vederea unui om aflat în ultimele clipe ale vieţii afectează pe oricine şi poate că, în felul acesta, persoana respectivă va deveni mai responsabilă, mai aproape de dorinţa de a schimba ceva în bine, de a-şi dori enorm să cunoască purul adevăr al existenţei şi al morţii, dar nu în chip disperat, ci aşteptându-l în tihnă, ca pe un dar inedit.
Astfel, cunoaşterea a ceea ce înseamnă viaţă şi moarte reprezintă apanajul acelor oameni demni, lipsiţi de scrupule şi de gânduri ascunse, care aspiră la propria desăvârşire spirituală şi mentală, aflându-se în concordanţă cu natura şi cu divinitatea.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
EDUCAŢIA OFERITĂ ASTĂTI PREGĂTEŞTE ELEVII
PENTRU ZIUA DE IERI SAU PENTRU CEA DE MÂINE?
“Schimbarea este legea vieții. Iar cei care se uită doar în trecut sau în prezent,
cu siguranță nu vor observa viitorul.” (John F. Kennedy, 1963)
Acuze nesfârșite asupra modului în care se desfășoară procesul instructiv-educativ astăzi. Fie că elevii de azi sunt “mai proști”, pardon, mai puțin deștepți decât copiii altor generații, fie că profesorii nu mai sunt cei de altădată, ba chiar că, în preuniversitar ajung cei care nu stăpânesc foarte bine continuțul științific, fie că, de fapt, societatea nu mai oferă valori sau modele demne de a fi urmate, că se promovează ideea că poți avea bani și fără să înveți. Adulții zilelor de astăzi sunt copiii generațiilor care au crescut cu “merg la grădiniță să mă fac o doctoriță”; astăzi… se reduce la “Ce vrei să ai ?” sau “Cât vrei să ai?”, respectiv “când termin școala plec la Spania sau la Italia.”
Este foarte ușor să-ți dai cu părerea și e și mai ușor să o faci când habar nu ai cum este să te afli astăzi în fața unei clase de elevi.
Poate că în loc de a critica ce se întâmplă astăzi, ar trebui să ne canalizăm energia pentru a afla de ce se întâmplă astfel, care este cauza. Ne pierdem în prea multe detalii, auzim prea multe opinii mai mult sau mai puțin avizate despre efectele și rezultatele vizibile. Oare dacă măcar jumătate din energia folosită pentru critici și acuze ar fi canalizată spre a vedea unde s-a greșit și ce este de făcut, cum ar fi? Ar fi oare cineva interesat să afle asta? I-ar servi cuiva?
Cum ar putea profesorii de astăzi să pregătească elevii pentru ziua de mâine când ei nu au instruirea necesară? Se fac nenumărate cursuri la nivel național și local, care prezintă metode aplicabile într-o lume utopică. Multe dintre metodele de abordare a elevilor sau de predare învățare sunt inutile și nu duc la rezultate concrete. Teoretic sunt idei minunate, practic produc chiar catastrofe. De ce? Pentru că, deși sunt metode funcționale, aceste metode s-ar fi aplicat pe elevii de ieri, pe acei adulți care astăzi dau legi sau propun metode noi de abordare. Deci da, elevii nu sunt pregătiți pentru lumea de mâine, pentru că însăși societatea este prea rigidă. Câți adulți sunt atrași de smartphone-uri, de exemplu, cu aceeași intensitate cu care sunt atrași cei mici? De cât timp are nevoie un adult să învețe să folosească un smartphone și de cât timp are nevoie un copil de școală generală?
Adulții de astăzi au crescut cu ideea că “Trebuie să-ți termini studiile și să găsești un loc de muncă de unde să ieși la pensie.” Adulților de astăzi le lipsește nu doar adaptabilitatea, dar și flexibilitatea; deseori vedem că este atât de anevoios nu să înțelegem, ci să arătăm practic că lumea este în schimbare.
Educația trebuie să pornească de la elev și pentru elevul de mâine, cu scopul principal de a-l forma pentru viitor, pentru meserii ce nu s-au inventat încă. Dacă elevului îi este “sete” (poate, într-un caz ideal, o sete de cunoaștere), ce s-ar cuveni să-i dai: apă sau suc? Ce potolește setea? Degeaba adulții oferă elevilor ceea ce cred ei că ar fi mai bine, degeaba le oferă ce cred ei că e apă pură, când, de fapt, tot ce le trebuie este apă, pur și simplu, apă. Este atât de simplu, atât de la îndemână dar “orb este doar cel ce nu vrea să vadă”.
Nu de puține ori se blamează internetul ca inamic principal al educației. Dar cum să nu fie făcut acest lucru, când adulții de astăzi sunt cei care au crescut fără a avea acces la cărți, la informație, care mergeau la sala de lectură și așteptau să le vină rândul pentru a citi? Cine îi poate explica altcuiva cum să joace hockey, dacă el nu a jucat niciodată?
Nu înseamnă că elevul trebuie pur și simplu plasat în centrul universului și să-i se prezinte lista de drepturi. NU! Elevului trebuie să-i se citească mai întâi de toate lista de obligații și îndatoriri – este nevoie de o educație pornind de la ideea că, pentru a cere ceva trebuie mai întâi să dai; îi vorbim elevului că finanțarea se face per capita și ne mirăm că elevii își sfidează profesorii? Și înainte de 1989 repetenția era o chestiune delicată, dar abordarea era alta.
S-ar trezi românii din “somnul cel de moarte” dacă ar fi conduși cu instrumentele ținute în gheare de vulturul din stema țării? 
Carmen – Lidia Nistor (Brăila)
 
REPERE...
OMUL MODERN ŞI CERCUL SĂU VICIOS-SUGRUMĂTOR
Pretutindeni și în tot momentul constați că omul zilelor noastre se zbate din răsputeri să-și taie craca de sub picioare. Ăsta să fie mult trîmbițatul progres de către toți participanții la comedia vieții (politicieni, strategi, afaceriști etc.), ori pedeapsa lui Dumnezeu așa cum decretează neîncrezătorii (înțelepții, misticii, exaltații) în corectitudinea drumului urmat de omenire?! Adevărul este undeva la mijloc. Sigur că omenirea nu poate să stea cu mâinile în sân și să aștepte ca para mălăiață să-i pice-n gură (de altminteri, apostolul Pavel spune răspicat în 2Tesaloniceni 3/10: „Cine nu vrea să lucreze, să nici nu mănânce!”), căci dintr-un atare efort conștient și colectiv s-a întrupat indiscutabilul ei progres material. Dar tot atât de adevărată este alarmanta sa involuție moral-spirituală, lumea zilelor noastre fiind doldora de necredință, minciună, hoție, ipocrizie și cruzime, într-un cuvânt de răul în expansiune.
Eu, cel puțin, sunt de-a binelea buimăcit când văd că-n România toate s-au dat peste cap (deopotrivă planul exterior și cel interior) și că grosul semenilor noștri nu numai că nu-și bat capul cu repunerea lor pe picioare, astfel ca binele să nu mai fie răul machiat și minciuna bine ticluită să nu mai dea cu tifla adevărului, ci caută din răsputeri ca, prin progresiva lor distorsiune,  să se adapteze la profunda distorsiune a mediului din care fac parte, contribuind în acest chip la continua degradare a condiției umane, în general, a românismului, în special.
Tot ce se poate ca unii dintre semeni să fie împinși de la spate de atotputernica inconștiență a instinctului de conservare, caz în care, cu subînțeleasa toleranță creștină, vina lor tinde la zero în analiza matematică a faptelor omenești. Descurcăreții, însă, chiar se laudă cu conștiența premeditat-programatică a unor ticăloșenii de felul „După noi, potopul!” sau „Ce-i în mână nu-i minciună”, din care cu necesitate decurge dezastruoasa abilitate de-a dribla legile pentru a putea scoate bani și din piatră seacă. Adică, taman ce se întâmplă de 27 de ani în România postdecembristă...
Dar cum, mai devreme sau mai târziu, totul se întoarce ca un nimicitor bumerang  împotriva științificului om modern, conștient până la inconștiență de grozăvia civilizației pe care o edifică, iată o probă concludentă în acest sens: Pe internet ba se trage semnalul de alarmă în legătură cu bolile generate de devastatoarea lege a nechibzuinței sau a celor trei „c”-uri (consum-confort-comoditate), ba sunt înfățișate remediiile chimico-farmaceutice sau cele naturiste prin care, zice-se, bolile pot fi puse în timp record cu botul pe labe.
Atâta doar că aroganța și necumpătarea lovesc pe la spate omul civilizat, și asta exact atunci când lumea-i este mai dragă, prin poluare, chimizare și sedentarism, cei mai redutabili adversari ai traiului sănătos. Așa că sănătatea în sensul ei clasic („Mens sana in corpore sano”) a devenit un ideal imposibil de atins în actualele condiții, când omul este lup pentru ceilalți, se îndoapă pe rupte cu otrăvuri atrăgător ambalate, respiră un aer tot mai toxic, se tratează cu chimicale extrem de profitabile pentru omnipotentele trusturi farmaceutice și-și face iluzii că fericirea (de-o clipă) poate fi înșfăcată în stresul omniprezent.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

OMUL DE LÂNGĂ NOI
Lumea în care trăim este înțesată de paradoxuri, dar tot mai puțini oameni le bagă în seamă. De pildă: „Dacă numărul lăcașurilor de cult crește în progresie aritmetică, cel al necredincioșilor crește în progresie geometrică”, „Cine muncește n-are timp să facă bani”, „Numai oamenii liberi au posibilitatea să-și înrobească semenii”, „Bogăția exterioară își trage seva din putregaiul lăuntric”. Dar cu adevărat regele neîncoronat al paradoxurilor lumii noastre în derivă este următorul: „Oamenii se împuținează pe măsură ce populația globului crește”!
Da, căci nicăieri nu se simte omul, îndeosebi omul cu frică de Dumnezeu, mai singur și mai pierdut decât într-o mare aglomerație urbană, adică în idealul loc al pierzaniei și înstrăinării, unde doar valoarea aparențială, respectiv cea conferită de bani, se simte ca peștele în apă. În plus, dacă nu dăm uitării faptul că în urmă cu aproape 2500 de ani, Diogene Cinicul umbla ziua-n amiaza mare cu felinarul aprins în căutarea unui om (Atenție, căutarea se petrecea în Grecia, țara despre care se afirmă că la vremea respectivă avea cea mai mare densitate de valori umane din lume!), atunci se impune concluzia că din totdeauna Omul plenar a reprezentat un ideal de neatins pentru omenirea din ce în ce mai săracă în plan moral-spiritual din pricina devastatoarei patimi de a avea tot mai mult, tocmai de aceea așteptat ca izbăvitor al omenirii, care ajunsese în cel mai grav impas din întreaga ei istorie.
Iar El a venit taman la cumpăna mileniilor, S-a întrupat ca Om și S-a constituit în singurul Model demn de urmat de către tot omul dornic să devină atotuman, adică desăvârșit, iar prin aceasta sincer preocupat să se mântuiască. Un lucru este cert: Se simt împliniți ca oameni, iar în acest chip apropiați de semeni până la deplina fraternitate, doar aceia care merg cu credință și bucurie pe urmele Omului îndumnezeit! Că doar ni se spune cât se poate de limpede în Ioan 14/6: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Vasăzică, Mântuitorul Iisus nu-i o cale oarecare, să-i spunem conjunctural-istorică, ci singura și eterna punte de legătură din Pământ și Cer, dintre Aici și Dincolo...
Astfel de oameni, angajați pe calea îndumnezeirii prin forța bunătății și harul simplității, sunt aici, lângă noi și printre noi. Atâta doar că, fiind la noi în floare era ticăloșilor, prea puțini au ochi să vadă mărgăritarele îmbăloșate de râmătorii cu rol decizional.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (I)
(Elemente de filosofia religiei) 
I. Homo religiosus
Lunga experiență religioasă a omului (de la primii fiori moral-spirituali și până în clipa de față), ca și rolul de prim rang al religiei în istoria omenirii, conferă definiției „Omul este singurul animal religios”, una din nenumăratele definiții date acestui căutător mereu neliniștit, o mult mai mare consistență decât bășcălioasa „Omul este singurul biped fără pene”.
Dar ce se înțelege prin experiență? În tratatul Filosofia religiei ((Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999), Norman L. Geisler ne înștiințează că „Experiența este starea de conștiență a unui individ când își dă seama că ceva este altceva decât sine, indiferent dacă este sau nu cu adevărat altceva”. Pornind de la această definiție și de la cele două niveluri ale conștienței (primară sau elementar-nereflexivă și secundară sau conștiența de-a fi conștient), prin experiența religioasă (se are în vedere experiența primară în general, opusă celei religioase particulare) trebuie să se înțeleagă conștiența transcendenței în dublu sens: mai întâi ca proces logico-intuitiv de depășire a limitelor umane (transcendere în sine), apoi ca obiect al respectivei experiențe (Transcendentul).
Esențial în filosofia religiei este Transcendentul, al doilea aspect al transcendenței. Cu precizarea că Transcendentul nu numai că este o noțiune mai largă, mai generală și mai puțin specifică decât conceptul creștin de Dumnezeu, în sfera Transcendentului intrând Brahma hinduiștilor, Nirvana budiștilor, Dao daoiștilor, Daimonul platonician, Primul Motor aristotelic, Unul plotinian, Totul lui Friedrich Schleiermacher, Noumen-ul lui Rudolf Otto sau Existența dincolo de existență a lui Paul Tillich, dar că el poate fi exprimat și prin mai multe dimensiuni: poate fi „sus” sau „în adâncime”, după cum poate fi gândit ca „originea” transcendentă sau „țelul” transcendent al experienței religioase a cuiva.
Vasăzică, transcendentul (la modul general) înseamnă concomitența a două lucruri: în primul rând, ceva este transcendent dacă reprezintă mai mult decât conștiența imediată (subconștientul, eul transcendent, noumen-ul kantian, acel ceva mai mult decât ceea ce izbutim să știm din experiență, așa cum întregul este mai mare ca părțile sale componente, cum un cuvânt spune mai mult decât literele ce-l alcătuiesc sau cum tabloul, ca unitate conceptual-artistică, exprimă cu mult mai mult decât desenul și culoarea); în al doilea rând, ceva este transcendent în sens religios, ne spune Norman L. Geisler, „dacă despre el se crede că are caracter ultim” (acel „Maxim” în fața căruia omul nu mai simte trebuința de „mai mult” și „mai mare”, acel „Dincolo” în spatele căruia omul nu caută alți „dincolo” sau, așa cum susține Paul Tillich, „acel Ultim față de care omul se angajează în ultimă instanță”).
Transcendentul a fost conceptualizat și exprimat în diverse moduri de către cei care cred că el are o realitate proprie, situată dincolo de omenesc: Universul sau Totul (Schleiermacher), Noumenul sau Sfântul (Otto), Cu totul altul (Kirkegaard), Ființa însăși sau Ființa dincolo de fire (Tillich), Eul transcendental (Peter Koestenbaum), precum și cu alte multe realități personale și impersonale de natură deistă, panteistă sau panenteistă.
În schimb, cei care-i neagă existența obiectivă, dar adesea admit că credința în realitatea Transcendentului stă la baza religiei, cel puțin în parte îl identifică pe acesta cu subconștientul individului (William James), subconștientul colectiv al oamenilor (Carl Jung), proiecția imaginației omului (Ludwig Feuerbach), planul omului de a deveni cauză în sine (Jean-Paul Sartre), obiectul iluzoriu al unei psihoze universale (Sigmund Freud), sinele ideal al omului (Erich Fromm) etc.
Nu doar atât, căci în decursul istoriei umane, ne înștiințează Geisler, au fost elaborate șapte tipuri principale de transcendență religioasă:
a)Transcendența spre Început
În opinia lui Mircea Eliade, direcția înapoi (spre origini) pentru a ajunge la transcendent a fost însușirea caracteristică a omului primitiv sau preliterat (anterior inventării scrisului). Transcendentul lui Eliade este Sacrul, iar lumea aceasta constituie profanul. Fiind întotdeauna opusă profanului, manifestarea Sacrului este numită de către savantul român hierofanie, ceea ce înseamnă „Cu totul Altceva” decât lumea profană.
Timpul mitic al omului preliterat este continuu, dar el poate fi făcut prezent prin ritual, astfel că, prin intermediul ritualului, timpul religios devine prezent, ciclic și periodic, iar participantul  - prin reactualizarea ritualică a creației sau mitul eternei reîntoarceri – ajunge contemporan cu timpul originii, adică un fel de prezent etern. Eliade ne asigură că acest mit al eternei reîntoarceri, care ilustrează dorul omului religios din vechime de transcendența retrospectivă, „Nu este pentru el o evadare în lumea visurilor, ci o întoarcere în lumea reală, în lumea originară”.
Atâta doar, ne avertizează Geisler, că dacă transcendența religioasă ar fi singura cale de transcendere, nu numai că „puțini oameni, în afară de preliterați, ar fi fost religioși”, dar filosofia greacă ar fi trebuit să pună capăt religiei mitice. Când colo, ea a fost începutul unei noi dimensiuni a transcendenței, asta deoarece filosofii antici greci se arătau foarte interesați de originile lumii. Însă, prin modificarea miturilor pe care le-au moștenit (le-au privit rațional și cu detașare, nicidecum emoțional sau prin implicare personală), „ei au înlocuit cosmogonia cu cosmologia”.
b)Transcendența în Sus
Este adevărat că, prin părăsirea lumii de umbre și ascensiunea spre lumea formelor pure, prima tendință de transcendere în sus se înregistrează la Platon. Dar transcendența verticală a lui Plotin va deveni nu doar mai clară, ci și „explicit religioasă”. Într-adevăr, căci fondatorul neoplatonismului a făcut din Unitatea supremă a lui Platon acel Unu din care toate lucrurile izvorăsc și toate se întorc înapoi la el. De fapt, în ordinea lor descendentă spre o mai mare multiplicitate (Materia, cea mai multiplă dintre toate, este locul unde unitatea atinge ultima stare dinaintea haosului), emanațiile formează cu Unul o triplicitate a unității, astfel că, după unitatea primară (Unul) urmează unitatea secundară (Unul-Mai Mulți sau Unul-ființă), numită de gânditor Nous sau Intelect (are caracteristicile Intelectului aristotelic), și unitatea terțiară (Unul-și-Mai Mulți sau concomitentul Unu și Multiplu), pe care Plotin o numește Sufletul Lumii și care are toate însușirile stoicului Suflet al lumii.
Prima mișcare plotiniană este descendentă – dinspre unitate spre multiplicitate. Cum spuneam, Materia constituie capătul de jos al lanțului emanației, respectiv nivelul unde „se stinge întregul proces al emanației dinspre simplitatea absolută (Unul)” (N. Geisler). În plus, ne spune Plotin, cu cât emanația se întinde mai mult în jos, iar în acest mod se situează mai departe de unitate, cu atât crește mai mult multiplicitatea și scade realitatea, căci îndepărtarea de unitate, fatalmente duce la o corespunzătoare îndepărtare de realitate.
Iată motivul pentru care jos de tot, ceea ce este totuna cu lumea obișnuită, omul se confruntă cu răul generat de o multiplicitate aproape totală și o lipsă de realitate aproape completă, rău căruia Plotin îi spune Materie sau Neființă. În contact cu răul material, se contaminează partea inferioară a sufletului omenesc. Dar, prin urcare spre o unitate din ce în ce mai înaltă, mai exact până la contopirea cu cel Suprem, sufletul are posibilitatea să se purifice. Și astfel, nesatisfăcuți de multiplicitatea răului, oamenii au șansa celei de-a doua mișcări plotiniene – mișcarea de reîntoarcere în sus, o mișcare spre înlăuntru, adică diametral opusă celei de la unitate spre multiplicitate, care este în jos și înspre afară.
Primul pas al transcendenței verticale este trecerea de la simțuri, unde omul este preocupat de toate, la intelect sau unitatea imediată a sufletului, numită Nous, unde – în pofida faptului că cunoscătorul devine identic cu cunoscutul – încă persistă multiplicitatea de Forme sau Idei, prin care lucrurile sunt cunoscute. De-abia prin pasul următor, care face trecerea de la intelect la intuitiv, sufletul are intuiția Simplității absolute: aflat singur în fața celui Singur („Supremul nu este cunoscut pe cale intelectuală”), el trebuie să se contopească cu cel Suprem și să devină una cu El, așa încât centrul să coincidă cu Centrul. Altfel spus, transcendența verticală a omului se înfăptuiește doar atunci când este atins Vârful piramidei, „unde multele existențe se întâlnesc într-un izvor absolut simplu al întregii Existențe”.
Și iată cum prin Plotin „raționalismul grec s-a depășit pe sine, a depășit rațiunea și s-a întors la rădăcinile sale religioase” (N. Geisler). Dar la Plotin nu mai există mituri, așa că nu se merge spre Început printr-o transcendență retrospectivă, ci spe Vârf prin una verticală. În plus, transcendența plotiniană nefiind supranaturală, creștinii neoplatonici (Augustin, de plidă) cu greu vor izbuti să o împace cu harul divin...
c)Transcendența spre Dincolo sau în Afară
În transcenderea spre exterior, la modul cel mai general numită „Dincolo” sau „Afară”, omul religios se străduiește să treacă dincolo de limitele experienței umane, unde simte că se află Dumnezeu sau Transcendentul. Dar cum misticii nu și-au precizat întotdeauna direcția transcendenței lor în sus, iată motivul pentru care Maestrul Eckhart (aprox. 1260-1327) L-a conceput pe Dumnezeu ca „sfera infinită al cărei centru este oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”, adică Realitatea către care, din orice centru, omul poate transcende în afară și în toate direcțiile, fără ca vreodată să poată atinge vreo limită. Da, căci Dumnezeu situându-Se la circumferința infinită a vieții, ca să poată ajunge la El, omul trebuie să iasă în mod stăruitor-transcendent în afara sa.
Un veac mai târziu (1401-1464), Nicolaus Cusanus Îl va descrie pe Dumnezeu în chip asemănător: „Cel mai mare cerc posibil, cu cea mai mică curbură posibilă”, definiție din care rezultă, pe de o parte, că cercul de dimensiune infinită este o linie dreaptă sau că cercul infinit este identic cu linia dreaptă (maximul de drept este totuna cu minimul de curb), iar pe de altă parte că, fiind Dumnezeu „coincidența contrariilor”, transcenderea în afară sau spre circumferință este, în același timp, una în interior (spre centru). Altfel spus, că „Dincolo” este totodată „Înăuntru”.
Dar dacă filosofii greci căutau „realitatea logosului în mythos” (Geisler), în dorința de-a ajunge la un adevăr ontologic, gânditorii contemporani (ex. Rudolf Bultmann) se arată preocupați de realitatea situată dincolo de mit, de unde și reacția împotriva Dumnezeului de „acolo sus” sau de „acolo afară”. De pildă, susținând că întreaga concepție despre lume din Noul Testament este mitologică, Bultmann va pleda pentru demitologizarea chiar și a conceptului de transcendență verticală. Asta deoarece, ne spune gânditorul german, „a demitologiza înseamnă a respinge nu Scriptura sau mesajul creștin ca un întreg, ci concepția despre lume a Scripturii”. Adică o demitologizare care nu are ca scop să ajusteze textele biblice tradiționale și prin aceasta să facă religia „mai acceptabilă omului modern”, ci să-i arate acestuia mai clar ce este credința creștină.
Cum demitologizarea propusă de Bultmann nu este altceva decât combaterea obiectivării susținută/implicată de mitologie, fapt care evidențiază că procesul este într-o oarecare măsură „reversul raționalizării grecești” și că știința modernă poate fi tot atât de vinovată ca și mitologia antică, ea (demitologizarea) nu poate fi înțeleasă ca o negare a întregii transcendențe, chiar dacă, în lumina noilor descoperiri științifice, este un nonsens să se vorbească de „sus” și „jos” în Univers: Există un Dumnezeu sau un Transcendent, El există într-un sens independent de om, dar nicidecum nu există „acolo sus”!
Dacă așa stau lucrurile cum afirmă cugetătorul german, atunci în ce direcție trebuie să transceandă omul pentru ca El să poată fi găsit? În răspunsul său de bun creștin, Bultmann  pledează în favoarea transcendenței escatologice: Întrucât Dumnezeu S-a revelat oamenilor prin Fiul Său întrupat, „a devenit din ce în ce mai clar că așteptarea și speranța escatologică sunt miezul întregii propovăduiri din Noul Testament” și că „modul cum este gândită de Iisus Împărăția lui Dumnezeu este escatologic”.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
ATELIER
CARTEA - NESFÂNTUL MEU ZIDAR
o viaţă-ntreagă-ncape într-un vis
şi tragedii cumplite-s înghiţite-n ceaţă
ar dispărea calvarul – dacă n-ar fi scris
deci scrisul e calvar -  iar fila-i viaţă
 
din stihuri curge sângele-umilirii
din stih se întrupează uri – iertare
dar cartea nu dă izbăvirea prin uitare
ci răstigniri pe crucea amintirii
iar tot ce-a fost – de-a pururi se repetă
căci epopeea se preschimbă în coşmar
de nu mai ştii ce-a fost şi ce-amenìnţă:
 
cartea-i nesfântul – crudul meu zidar…
…zvârcòlului de monştri valul dă priìnţă
tu singur le nutreşti icoana spre fiinţă
 
CITITOR ŞI SCRIITOR
mă prinde moartea tot cu cartea-n mână
zâmbind de-o lume care se amână:
e-o lume fără as şi fără pică -
o lume de cuvinte – “de nimică”…
 
o lume-n care-s zeu printre driade
şi-mi cad pe cap luminile-n cascade:
dacă la fila doişpe stau să mor
sar la final: “Suprem Judecător!”…
 
…oricare Carte-i decât mintea mai deşteaptă
slovă cu slovă au complotat-o-n ceruri
apoi – sub ţeasta celui ce n-aşteaptă
 
o au zvârlit – ca o plodire dreaptă!
…te cocoşezi  - Poete – gândind la dinamită:
se iscă încă-o Carte – sub hârca-ţi adormită!
 
MISTICA IERNII (II)
nămeţi de flori se-agaţă-n ramuri
şi vor cădea nămeţi petale…
prin hoarda vieţii fără hamuri
prin floarea ninsă-n loji regale
 
un sfânt fior călăuzeşte
iernatica bulibăşeală:
prin nudul vieţii moleşeşte
un dor de moarte – cuminţeală…
 
dezmăţul vieţii – cancer liric
încă din cer jura oniric:
la-al morţii mistic – unic schit
 
s-a vindeca – pururi sfinţit…
…prefaţa iernii – oarba vară
mătăhăind – prin spini – spre Scară…
 
ÎN TEMPLUL PĂDURII
pe sub podìri de verde înfrunzit
strecoru-mi fìrava făptură de tăciune
iar clorofile grase – lujer îmbulzit
trezesc în mine grave – scumpe strune
 
şerpii-copaci se-mbuibă toţi de umbră
şi mă privesc cu nepăsare sumbră
s-a fost clădit pădurea ca un turn
în cari se lăfăie un rege taciturn
 
aşa minuscul şi dorit de raze
n-am râvnă – doar zvâcniri de-extaze
nu mă preumblu – meditez la mers
 
şi fiecare gând îmi sună-a vers…
…m-am îngrăşat de visele divine
descopăr rugăciunii rădăcine
 
SINUCIGAŞUL
“toţi m-au trădat – şi lumea e murdară…
dar ce taxi s-aleg – când plec din urbe
spre lumea cu o nouă primăvară?”
sinucigaşul se întreabă – ars de zurbe…
 
…întâi – că – sfânt episcop – Liliacul
a înflorit la poarta dinspre-ogradă
au explodat toţi Merii din livadă
să-i facă-n ciudă – albi – lui negru – dracul…
 
asurzitor – Sticleţii şi Hulubii
ţi-au smuls sumbri-epoleţii de paradă
ţi-au şters chiar banda radio cu…”dubii
 
te-au degradat la…OM – deci ieşi pe stradă!
…şi-apoi – taxiul morţii e în grevă:
Rozele-nalţă fulgere de sevă!
 
BILANŢ DEZASTRUOS
să punem lumânări la capul lumii
scârnàva faţă-ntreagă vadă-i El
şi umilit – scârbit – să se întoarcă-n Miel
…peste ogrăzi – cu fùrie – ning prunii…
 
a dat iarăşi chix cu acest hoit lepros
(…viermii-l lucrează pasionat şi din gros…)
iar vremea-şi vâră-adânc – în buzunari:
tot speră - din îngeri - să facă samsari…
 
de şobolani Îţi fojgăie dugheana
e-atâta praf de stele negre – slute
cine întreabă-acum – senil – de Cosânzeana
 
toţi cerberii pe Inorog i-asmute…
…nu ştiu la ce mai zornăi - iarăşi - lanţul
că-Ţi ştim cu toţii – dezastruos – bilanţul…
 
TAROT
mereu se-ntâmplă ce s-a mai întâmplat
javră – mă tot rotesc coada să-mi prind
când bate miezul nopţii – sunt iar plat:
lumea s-a înecat – plutind - un grind…
 
mister de cuc eu descifrez în vârf de-alun
stea rară-n piscul-bradul de Crăciun
în grevă-s “tricoteusele” de soartă:
spaţiul îl sparg – să nu-mi mai bată-n poartă
 
îmi şade bine singur – dumnezeu
dar orice cântec aş cânta - mi-e greu
să trec de nota do de sus – un crai
 
ce-şi bate joc de mine şi de rai…
…în van eu mântuirea prin tarot o cat:
mahmur scot – făr' să vreau – doar cartea... “Spânzurat”!
 
N-AM CUI SĂ SPUN – ÎN MIEZUL ZILEI – “RĂMAS BUN
n-am cui să spun – în miezul zilei – “rămas bun
când onoranta moarte mă zoreşte
hulubi cântă patetic – parcă se răzbun' -
muşcata mea din geam se vestejeşte…
 
nu-i timpul bun de moarte – dar pastelul
mă plictiseşte până la demenţă
aşa că vieţii-i smulg din mână – iar - penelul
şi-mi fac propria schiţă-n decadenţă
 
iar de-am întors pe dos şi legi şi fapte
cui mângâiere am adus – bizară?
prinţ – cerşetor - ori saltimbanc cât şapte
 
rup în fonemi orarele din gară…
…crainicu-anunţă-ntârzieri şi dispariţii
nu mai am lacrimi – râs – şi nici solstiţii…
 
E NOAPTE – SE ÎNGÂMFĂ DURERILE DIN LUMI
e noapte – se îngâmfă durerile din lumi
îşi iau avânt spre inimi – precum hultani hoitari
singurătatea strigă oceanice-ulalumi
iar cetăţenii-diavoli pozează-n anticari
 
aş vrea să-mi crească foi de-arţar din pori
şi galaxii întregi acut să mă citească
s-ascut văzduhul şi cu mii cocori
voltaire-ieni - cari nu ştiu să bocească
 
degeaba-aşteaptă orele să treacă
păunii regalează valea seacă
şi vine-un damf de acre sinucideri
 
dar printre cioclii-i greu să afli lideri…
…eternă noapte fi-va – iar zeul: biet mahmur
tobe stelare – mistic – reduse-s la murmùr…
 
ÎN LOC DE PROHOD AL POETULUI
vântoase de venin m-adună
mă răsădesc în hârb de lună
prohod pe-un stih – vulcan emfatic
câtu-i tărâmul de jeratic
*
spetit de-o viaţă fără rost
bătrân – încovoiat şi prost
mă legăn – mie însumi ştreang:
nicicând n-am fost în mai 'nalt rang!
 
singur – becisnic – fără rod
stricat-am – zornic – calapod:
e-atât de hâd  - urlând la lună
să nu-nsemni nici cât gluma bună
 
nu trag la mine-n bătătură:
sunt umilit şi plin de ură
n-a fost o viaţă pe cinstite
până şi moartea-i pe-ocolite
 
nu bocet – dar nici amintirea
nu-mi scrise – fulger-urmă – firea:
să strici matriţa – Criste - -n grabă
n-am fraţi – n-am oaspeţi - la-aşa treabă!
 
doar greierii ùrma îmi luară
dar struna lor e de ocară:
sărmanul n-are loc să mâie
doar mătrăguna 'i-e tămâie
 
nu-n gròpniţă să mă astrùce:
c-un ciot de sânge fără cruce
în codru fiare facă nuntă
să-şi ostoiască foamea cruntă..
 
…Poet bizar şi hăituit
de umilinţe ostenit -
nu-s semen cu-oamenii-n vreo parte:
Crist mi-i părinte – Lupul: frate…
*
…vântoase de venin s-au stins
s-a stins şi luna dinadins
mai fumegă fost foc de vatră:
drumeţ zăbava-şi face-n piatră
 
…un stih răzleţ şi fără snagă
a dat fòc la-ograda-ntreagă…
 
ALO – AICI E IADUL!
da -  toţi te-am înşelat  - ne pare bine:
nu vei fi crin – abia un mărăcine…
lincheşte voma noastră – câine răsfăţat
şi-ţi vei uita şi limbă – şi păcat
 
aici e iadul – camera de gardă
oricâţi ne vin – de-aici încep să ardă
li se lumìnă-aici nimicnicìa
goi vin la noi – nu ştiu ce-i veşnicia
 
nu-ţi mai ascunde capul printre broaşte
până şi stânca seacă stă – aici – să-mproaşte:
din acest Nil – prin acest mâl - târât
 
te vei alege doar cu un nou rât…
…nu lungiţi vizita la vorbitor
căci toate-s bune – nădejdile când mor…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

GLORIE LIMBII ROMÂNE
Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudeşte un străbun,
veghează o baladă.
 
Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de doine
şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.
 
Am spart coaja de nucă
a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
de bine, dulci ca mierea,de ducă
şi ură,
avea gust de zgură
dar şi de păcat,
simţeam eminesciană vibraţie,
înţelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânţa gata de germinaţie.
 
Am spart coaja seminţei cuvântului
şi-am dat peste altă sămânţă,
un alt înţeles, o altă cărare,
o altă speranţă,
o clanţă
pentru o altă,
o altă...
 
până rămâne
măduva Limbii Române.
 
În fiecare cuvânt e un oier,
un ţăran
care face holda să cânte
imnurile acestui pământ
scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
ale brazdelor.
 
Rostiţi un cuvânt în limba noastră
şi veţi simţi
şi gustul mierii
şi vânturile veacurilor
şi mirosul câmpiilor.
 
Rostiţi un cuvânt în Limba Română
şi veţi auzi
mângâierile mamei
şi vorbele tatei grele ca piatra
din temelia casei.
 
Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului
şi veţi vedea cum trec cuvintele
din hrisoave în versurile eminesciene
precum ploaia în rădăcini.
Aceasta este eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele pe o cetină seculară.
Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

CE FACE O FETIŢĂ CUMINTE
Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu, fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă tanti Geta, prietena mamei.
Am fost la magazin cu mama să cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era ceva simplu, de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.
În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta o croise, îi dăduse doamnei Hermina bluziţa să facă broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.
Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam în bleu.
Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului. Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.
Am coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care nu puteau merge repede şi maşinile. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut. Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.
Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de pânză albastră de culoarea cerului.
De emoţie, nu mă durea nimic, dar îmi părea enorm de rău că ceea ce visasem atât de mult se deteriorase. Mai aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de nouă ani care sare pe stradă?
Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
- Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?
I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.
Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa a râs. Toţi au apreciat că părerea  mea de rău şi învăţătura cu care am rămas sunt suficiente.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba) 

CĂLĂTORIE  IREVERSIBILĂ
Trece timpul printre firele moi de iarbă virgină, își leagănă mersul neobosit printre muguri și flori, strecurându-se cu îndemânare printre aripile păsărilor, care colindă văzduhul, traversând întinderi nesfârșite și ridică la loc de cinste triluri greu de reprodus. Aleargă peste șes și munte, peste mări și țări, peste ființe care-i hulesc trecerea, peste întâlniri și despărțiri. Netezește obrazul celor care iubesc iubirea, aruncând în sufletele lor prosperitatea, zâmbetul și dorința de a merge în pas cu el. Lovește prin scurte clipiri în fandoseala celor care vor să pară ceea ce nu pot fi niciodată și-și râde în barbă a dezamăgire. Nu ia în seamă câștigurile facile, fiindcă timpul nu se grăbește, în schimb plătește.
Trece timpul printre săgețile astrului ceresc, lepădându-și cămașa de zefir peste arșița ce-a năpădit întinderea. Își pleacă fruntea spre umbra copacilor falnici și soarbe cu sete roua dimineților răcoroase. Adulmecă cu plăcere mireasma pământului, ridicându-și brațele în îmbrățișarea infinită din înaltul pomilor și sărută lacom obrajii înflăcărați ai fragilor, se joacă în lanurile întinse ale holdelor, prin care roșul macilor își face de cap, și-mbrățișează iubirea cu setea călătorului prin pustiu, ca și când ar fi în ultimul ticăit al existenței.
Trece timpul prin culoarea arămie a frunzelor, ia în zbor restul vieții, ucide iarba pământului și alungă în meleaguri îndepărtate cântătorii inimilor peticite. Aruncă în treacăt lacrimile molcome ale norilor, dorind să limpezească gânduri încâlcite, și lasă ca frigul să se instaleze puțin câte puțin, pudrând cu argint  umerii neputinței. Lasă ca, din trena-i împodobită cu trandafiri și crizanteme, să cadă în calea noastră petale lucii, pe ale căror fețe este scris numele celui iubit, plecat, prezent sau așteptat. Oferă clipe cu sclipiri de borangic celor care descoperă zorii iubirii prin ceața dimineților târzii, trezind plăceri nebănuite născute din acte de generozitate nedisimulată.
Trece timpul prin văzduhul inundat de croncănitul ciorilor și-al corbilor, care mărșăluiesc încrezători printre leșurile umane, răpuse de gerul singurătății.  Alunecă printre clăbucii albi sau negri ieșiți prin hornul tăcerii, ascunsă cu pricepere sub streașina ochilor negri, albaștri sau verzi. Nins cu fulgi mari și pufoși, timpul își continuă mersul, fără să dea semne de oboseală sau amorțire, ignorând piciorul sobei, unde limbile focului își încearcă puterea și se fac, apoi, nevăzute. Și-n  trecerea nestingherită, lasă în urmă fumul care răzbate până departe, azvârle neaua imaculată peste gândurile pământenilor și privește spre incapacitatea acestora de a se primeni.
Iar eu privesc în urmă, din nepricepere și mare prostie. Duc după mine un timp incert, plin de gesturi și cuvinte otrăvitoare, îmbibat în sucul mizerabil al trăirilor de mucegai, incapabilă să arunc haina aspră cu care singură m-am îmbrăcat. Continui să merg pe cărări bătătorite, cărări care nu-mi mai spun nimic, oferind apropiaților mei șanse de revigorare și-ajung din nou la margine de drum, la fel de singură, dar tot mai îndârjită.
În ridicarea mea, mă sprijin de glezna amintirilor fără seamăn și iau din seva consistentă a frumosului atât cât să-mi fie de folos. La braț cu gândul neîndoielnic, pășesc spre lumina zării, acolo unde cerul se unește cu marea sentimentelor pozitive, și-mi croiesc făgaș numai de mine știut. Țin la sân, aproape de suflet, sărutul pământului din care m-am născut, îmbrățișarea inconfundabilă a străbunilor mei, primul pas făcut către lumea dezlănțuită, clipa trezirii și-a conștientizării că exist și, mai presus de orice, strigătul de durere și bucurie scos la nașterea fiului meu, fărâmă din umbletul meu spre soare.
Rareori am știut dacă acel Mâine este sau nu în favoarea mea, fiindcă Timpul n-a existat niciodată. E doar o invenție a omenirii, înzestrată cu puteri nebănuite. Și eu, fir de grâu în lanul cel mare, cu boabe fărâmate pe alocuri, am investit muncă și încredere, nădăjduind că Timpul va ieși în întâmpinarea mea, întru susținere, din mărinimie.
M-am legat de  puterea unei ore, a unui minut sau a unei secunde, visând că lumea se va schimba de dragul meu. Am avut așteptări de la oameni, deși i-am bănuit de schimbări radicale, și m-am amăgind sperând. M-am jucat cu timpul, iar el și-a văzut de drum, ignorându-mi jocul. Fiind o invenție, timpul nu s-a jucat niciodată, ci a lăsat omului libertatea, oferindu-i șansa de manifestare.
În centrul lui sau la periferie, oriunde m-aș fi aflat, am încercat să dau timpului un sens, bazându-mă pe flerul cu care am fost înzestrată, neuitând să iau în calcul zâmbetul și lacrima, daruri supreme al viețuirii pe pământ.
Așadar, timpul nu există, ci este doar o zămislire a minții pe care ne-am asumat-o, fără a crâcni. 
Angela Burtea (Brăila)
 
ATITUDINI
„SUNTEM PROȘTI ȘI NE MERITĂM SOARTA...”
Nu știu de ce dar atunci când îmi propun să scriu despre ceva frumos, plăcut, despre iubire, odată ce ies afară mă încarc plină de energie negativă, asta dacă nu deschid televizorul. Și îmi propun de fiecare dată să nu mă schimb, să fiu eu așa cum sunt înțelegătoare, plină de cuvinte de alinare și înălțare spirituală pentru cei care își doresc acest lucru, făcându-mă să cred în filosofia pedagogului J. J. Rousseau precum că „omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe”.
De pildă de un an și ceva este o patroană care-și tot face de lucru la blocul nostru, neanuțând pe nimeni, trezindu-ne la întreținere cu prețuri de trei ori mai mari decât prețul pieței pe care suntem obligați să le plătim și mai grav este că nu eliberează niciun fel de certificat de calitate. Încearcă oamenii să stea de vorbă cu ea, dar parcă e stană de piatră, te sfidează pur și simplu. Mai mult decât atât dacă vin cei de la Primărie, după mai multe sesizări îți spun sec și deranjați că i-ai deranjat că dacă te simți nedreptățită să-i dai în judecată. Chiar odată, mergând să-mi iau copilul de la grădiniță, era o femeie care i-a spus că trebuia totuși să fim și noi anunțați de aceste prețuri exorbitante, la care acea individă a societății noastre, moderne, contemporane și democratice a sfidat-o total, lăsînd-o să vorbească singură să pară că femeia e nebună.
După ce sunt unii oameni așa cum sunt mai fac și publicitate că acest bloc este un loc de făcut bani, vorba proverbului „prostul nu-i prost destul, dacă nu este și fudul”. În ziua de azi dacă faci bani prin mijloace necinstite, ajungi vedetă la televizor și devii și un exemplu venerat pentru mulți gură cască, care preferă să ia ajutoare de la stat și să stea călare pe tembelizor, crescând raitingul unor emisiuni jalnice care pur și simplu te îndobitocesc. Nici la capitolul „așa nu”, nu mai intră, așa de proaste sunt. Și mai apare și câte-o pițipoancă gonflabilă, îmbătrînită înainte de vreme, care se bâlbâie și nu știe să vorbească, mulțumindu-le celor „gură cască” pentru că au fost în număr așa de mare! Of, Doamne, că e de jale! Mai bine ar pune mâna pe carte, că vorba lui Virgil Ianțu, „nu urzică” și nu îngrașă și îi mai face și gimnastică motorului gândirii noastre, micul univers, creierașul nostru „cel de toate zilele”.
Șefa de scară nu face absolut nicio ședință, ia de capul ei decizii ,,taie și spânzură" după care cere îndurare, iertare, dar pe cheltuiala celor mulți indiferenți și proști, trecând pe la locatari și plângându-se că vrea semnături că altfel trece la teatru dramatic amenințând  că-și dă demisia căci nu are niciun beneficiu, dar tot în frunte este. Te mai întâlnești apoi cu câte unul, mirând-se de ce au plătit ei atâția bani și pentru ce!?
Pe de altă parte stai cu frica faptului că îți înscrii copilul la o grădiniță și este posibil ca acel loc să nu mai existe din toamnă că deși s-au făcut atâtea sesizări ca să nu se ia spațiu se pare că de o forță malefică dictatorială vrem, nu vrem avem parte și suntem conduși. S-a lucrat la stimulente pentru părinții care-și vor duce copiii la grădinițele învecinate sau la platforma electronică, care s-a defectat vreo trei zile, neralizându-se înscrieri. Rezultatul? O clasă mai puțin, numărul copiilor reducându-se drastic pe fiecare nivel.
În spital dacă te duci este jale mare! Copilul meu avea de făcut niște analize. Mai nou acestea se fac laolaltă cu adulții, însă pe undeva mic scrie că „urgențele și copiii au prioritate”. M-am dus cu băiatul mai dimineață, neștiind că trebuie să trec mai întâi pe la informații să introducă băiatului datele în calculator, însă ce să vezi? O masă de oameni. Copilul nu are răbdare și am rugat oamenii să mă lase, însă circ nu glumă!
„Doamnă, dar și noi stăm”. „Trebuia să așteptați măcar 10 oameni”. Nu știu după ce criteriu, dar în fine și nemaisuportând obrăznicia unor babe care degeaba au trecut prin viață am răbufnit: „Și mai aveți pretenția la sănătate, dar sunteți pline de răutate! Vă duceți la biserici să pupați moaște și vreți să vi se mai ierte din păcate, dar habar nu aveți ce înseamnă bunătate, darămite să o mai practicați!” Pesemne că m-a auzit o asistentă care a venit glonte la mine, spunându-mi că oriunde în lumea aceasta copiii au prioritate. Bineînțeles că băiatul a simțit tensiunea și a fost foarte agitat, „datorită” acelor preacredincioase cărora credința le dă pe dinafară! Nu am nicio problemă cu credința, dar am ajuns la concluzia că religia îndobitocește omul și rămânem în continuare un popor al Evului Mediu care se înjosește, crezând că prin circ se va împărăți cerul, nu prin iubirea însemnând bunătate, răbdare, mai ales din partea celor care au trecut prin viață și au dobândit o oarecare înțelepciune că pentru aceasta este și proverbul „dacă nu ai un bătrân să ți-l cumperi”, să atragă tinerii exuberanți, rătăcitori prin exemplul faptelor bune și înălțătoare, câștigându-le admirația, iubirea, respectul ca să mai schimbăm și noi ceva în țara aceasta, să ne mai civilizăm un pic, „măcar până la genunchiul broaștei”, vorba tatălui lui Ion Creangă că tot e un progres. În ciuda acestora, nu trebuie să ne schimbăm, să iubim, să respectăm, să ne cinstim trecutul și strămoșii și să depășim zicala cruntă că „bătaia este ruptă din rai”. Nu! Iubirea este ruptă din rai și iubirea cea adevărată neîngrădită este raiul!
La televizor am anumite canale, programe de știință, educație, civilizație, artă pe care le urmăresc și pentru care plătesc mai mult ca să am acces la ele, însă am constatat că și ele dispar treptat, treptat, neanuțându-mă și obligându-mă, într-un fel să plătesc din ce în ce mai mult dacă nu sunt mulțumită.
Numai ca să nu-mi preocupe mintea spre alte scopuri mai nobile decât sunt, să simt că trăiesc patimile poporului român mereu asuprit din toate direcțiile și din toate punctele de vedere ca până la urmă să am și eu o cauză a morții mele, o boală alimentată cu oxizii generați de nervii provocați din diverse surse pe care nu le pot ignora.
Ne-am învățat să stăm degeaba, să ne facă alții treburile, bine că „peștele de la cap se-mpute”, însă tot noi contribuim la aceasta prin nepăsarea noastră, prin lipsa de informare și unitate. Ne place să alergăm după himere, punând totul în seama lui Dumnezeu, dar și EL „nu-ți bagă în traistă”, vrea curaj, vrea mișcare, vrea viață.
Privim nepăsători la cei care ne conduc deși ei sunt un exemplu de imoralitate prin tot ce îi înconjoară: lipsa de familii prin divorțuri la activ, prin felul cum vorbesc la televizor „aruncând pisica în ograda altuia”, deși ei sunt responsabili pentru tot dezastru acesta din toate domeniile, prin discursul eliptic pe care-l țin lipsit de nonsens și de fapte reale, palpabile, demn de urmat, prin traseismul acesta de la un partid la altul, făcând circ spe deliciul „celor proști, dar mulți”, după cum spunea Lăpușneanul în nuvela lui Costache Negruzzi, prin ignorarea maselor de oameni cărora le amintesc din când în când faptul că datorită lor sunt acolo și se bucură de toate beneficiile unui „brav conducător”, prin averile lor colosale pe care nu le poți face de pe azi pe mâine, nici dacă descoperi secretul nemuririi și pe care nu le vezi în țările civilizate, că te ia statul la întrebări și plătești de-a impozite de fugi din țara respectivă...
Se spune că speranța moare ultima, dar înaintând în vârstă, luptând singură, prin arta scrisului, căci ea mi-a dat și profesia, statutul, și câștigul unor bătălii prin sesizările unor nedreptăți din când în când, poate minore, că cele mari sunt greu de pătruns, practicându-mi simțul patriotic și civic și dreptul lui Blaise Pascal precum că „omul este o trestie gânditoare...”, luptând cu morile de vânt din ce în ce mai mult, prin constatarea unor fapte mici, aparent mărunte și nesemnificative, dar care în timp, ca și lanțurile și rețele trofice, dau naștere unor catastrofe, constat din păcate că din ce în ce mai mult că și ea speranța nu mai există, că de fapt „luminița de la capătul tunelului”, va rămâne Mecca neatinsă pe acest minunat pământ, raiul pe care nu-l vedem și-l căutăm cu disperare în alte lumi, de emirul lui Macedonski. Nu degeaba Andrei Pleșu constata cu amărăciune, dar într-o notă de speranță spre final, căci ea, speranța, se spune că moare ultima, odată cu omul, poate cu națiunea și de ce nu cu omenirea: „Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni  cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete”.
Păcat că nu ne place să ne uităm spre trecut și să învățăm din greșeli, supraviețuind într-un perpetuum imobile în care ne complacem și cu Sindromul Stockholm.
Irina Rusu (Bacău)

CU TUDOSE-NSCĂUNAT RECOLTĂM CE-AM SEMĂNAT!
După premiera mondială cu detronarea prin moțiune de cenzură a propriului guvern, dovadă că sunt situații cînd „Corb la corb își scoate ochii”, iată că Dragnea și obedienții săi (dar nu toți, căci președintele executiv Niculae Bădălău, de pildă, a afirmat public că-i de cu totul altă părere) l-au împins în față pentru năbădăioasa funcție de premier pe Mihai Tudose. O propunere atât de surprinzătoare, încât, dacă avem în vedere trecutul necușer al catindatului, pare de-a binelea (a se citi cu bună știință) buimăcitoare, nu numai pentru suflarea românească neînregimentată politic, ci – așa cum spuneam – inclusiv pentru unii sforari din nucleul decident al Partidului Social Democrat (PSD).
Nu știu de ce, dar eu am impresia că intenționat s-a luat această hotărâre anapoda (peste 70% dintre intervievați au declarat că n-au încredere în Mihai Tudose și guvernul său de umplutură): Ca președintele Iohannis să nu-l confirme pe noul premier, iar Dragnea și cu toții ciracii lui, inclusiv țiitoarele aldiste, să poată zbiera în gura mare că asta-i adevărata cauză pentru care năstrușnicul lor program de guvernare n-a fost înfăptuit „la virgulă”!
Fără să tărăgăneze lucrurile, așa cum este de presupus că în sinea lor au sperat înșiși corifeii acestei neobrăzări politrucianiste (grosul miniștrilor din noul Cabinet, la care s-a adăugat un aiuritor vicepremier fără portofoliu, provin dintre nevrednicii lui Grindeanu), Klaus Iohannis s-a declarat de acord cu toată această făcătură pesedisto-aldistă, după care i-a trimis să guverneze în folosul concetățenilor și al țării, adică să facă taman ceea ce s-au angajat în campania electorală și după câștigarea alegerilor...
Dar cine este personajul Mihai Tudose? Cu toate că vătaful Dragnea neagă fără prea multă convingere ceea ce se spune chiar în interiorul PSD-ului despre Tudose, cum că acesta în primul rând este securist (dovadă studiile, doftoratul cu cântec, strânsele relații cu mari mahări din zona Informațiilor) și abia pe urmă un redutabil aflător în treabă într-ale politicii, realitatea este că el astăzi se vede premier, deși rezultatul evaluării arată că, în calitate de ministru al Economiei în guvernul Grindeanu, n-are nicio realizare!
În concluzie, nu ajunge să ai obraz de toval ca descurcăreț al familiei sau clanului și ca desăvârșit necalificat cu rang de ministru, ci trebuie să ai în spate acea forță antirațională și eminamente antisocială, care l-a obligat pe unul dintre  șefii noștri de stat să recunoască la sfârșit de mandat că a fost învins de sistem...
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii