ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 101 (Iulie 2017)

EDITORIAL
IUNIE 2017
Exista un timp în care, fără nicio altă motivaţie decât instinctual realităţilor cotidiene, scriam seară de seară nu ca un automat de idei, cât mai degrabă ca o maşină de scris, racordată printr-o telecomandă invizibilă la frontul creaţiei. Scriul a fost cel care mi-a perfecţionat cugetarea, pentru că o lipsă de coerenţă în exprimare nu făcea din propoziţii decât o risipă de cuvinte. Şi ce poate fi mai plictisitor decât să citeşti lucruri pe care le ştii, le cunoşti în general, dar care pentru alţii par inedite? Din dorinţa clară de a evita astfel de situaţii, radiografiam ziua cu o aşa acurateţe şi bun-simţ de exprimate, că uneori chiar aveam senzaţia unei cronici, a unui roman epistolar, în care eu, autorul, jucam şi rolul principal.
Eram sprinţar în mânuirea cuvintelor că la un moment dat, de dragul lor, eliberam oximoronic compoziţii de care şi acum mă minunez. Nu avea nicio legătură cu antrenamentul scrisului, ci cu dorinţa de a mă exprima cu privire la diversele evenimente ce se succedau, precum nisipul într-o clepsidră. Eram racordat la spontaneitate, iar stilul pamfletăresc al ideilor, se desfăşura pe un fir narativ destul de spumant, cu pauzele adecvate pentru porţiile de râz.
Era hazul de necaz… tipic blogăresc, care, cu timpul s-a mutat prin editorialele acestei reviste, păstrând proporţiile lingvistice, dar şi pe cele ale subiectelor şi, fără nicio jenă, chiar a personajelor, care, deşi penibile la un moment dat, continuă să fie şi astăzi bune subiecte, atât de băşcălie, cât şi de analiză pertinentă, la cel mai critic mod cu putinţă.
Luna iunie a însemnat ca România să fie din nou subiect pentru presa internaţională. Bine, evenimentele desfăşurate au avut darul de a face deliciul inclusiv a presei interne, concentrată pe ideea personajelor, mai mult decât pe sfera şi contextul celor petrecute.
A existat, aşadar, o vizită a preşedintelui ţării, în Statele Unite, o vizită de lucru, ca să fiu şi mai explicit. Când au loc deplasări de acest gen, din timp sunt creionate nişte puncte esenţiale pe agenda de discuţii. Există şi acum întrebarea şi cu siguranţă o să mai fie subiect de dezbatere, cu ce a plecat preşedintele Iohannis la Washington?
Am aflat, în schimb, ce nu s-a discutat. De exemplu, despre decalajul românilor faţă de restul lumii civilizate, deşi ţara noastră este membră cu drepturi depline în spaţiul european de ani buni, cu privire la accesul cetăţenilor noştri în Statele Unite fără viză. Programul intitulat Visa Waiver este valabil pentru marea majoritate a statelor din Europa Unită, mai puţin pentru noi, bulgari, polonezi, croaţi şi ciprioţi.
Întrebat fiind de reporteri, preşedintele Trump a spus cât se poate de sincer, că acest subiect nici nu a fost inclus pe agendă, motiv pentru care nu a fost abordat. Iohannis a tăcut mâlc, deşi, repet, era poate cel mai important lucru pentru care ar fi trebuit să facă deplasarea. Laşitate? Vasalitate? Teama de a nu-l supăra pe Marele Jandarm Mondial? Eu cred… prostie! Nu sunt un fan al niciunui politician, dar cu siguranţă alta ar fi fost agenda preşedintelui dacă ar fi fost vorba de Băsescu. Mai mult ca sigur că acesta, nu numai că ar fi bătut monedă pe subiect, dar s-ar fi întors acasă şi cu un răspuns pozitiv, cât se poate de pozitiv, cu adevărat important, mai important decât circul TVR de la conferinţa de presă.
Şi uite aşa ajungem la o altă gogoriţă pe care presa de proastă calitate o pune pe tava opiniei publice, ca fiind o mare realizare a negocierilor dintre cei doi preşedinţi de stat.
Domniţa Ramona Avramescu, o simplă reporteriţă de la TVR, care nu s-a remarcat cu nimic, dar cu absolut nimic în activitatea sa profesională, deşi acum instituţia susţine că face parte din redacţia Politică Externă, ajunsă la conferinţa de presă a celor doi lideri de stat, a pus întrebarea cam aşa: În cazul unei agresiuni asupra României, veţi activa Articolul 5 al NATO? Prompt, preşedintele Trump a răspuns afirmativ. A urmat o mare sărbătoare în TVR, iar presa a fost inundată de titluri precum, citez: „Ramona Avramescu, despre întrebarea care a făcut înconjurul lumii: „Nu m-am așteptat ca președintele Trump să răspundă așa de tranșant””, sau: „"Acest reporter a reușit ceea ce nu au reușit liderii NATO". Reacție după întrebarea Ramonei Avramescu, Știrile TVR, pentru Donald Trump”.
Preşedintele SUA a răspuns lejer la întrebarea şireată, iar răspunsul oferit şi anume „Da!”, a fost pe măsura incoerenţei formulării întrebării. Se ştie că România nu este angrenată în niciun conflict militar sau diplomatic cu ţările vecine, însă este evident faptul că singura mare ameninţare vine din Rusia lui Putin. Dacă reporteriţa ar fi fost explicită şi ar fi întrebat, de exemplu: Activează Statele Unite, Articolul 5 al NATO, în cazul unei agresiuni militare ruseşti asupra României?, ei, atunci lucrurile ar fi fost cu adevărat clare şi cu siguranţă că această fătucă de la TVR ar fi făcut carieră.
Cât de mare este diferenţa? Păi este una imensă. Doar vreo doi analişti politici de la noi din ţară au reuşit să sesizeze nuanţa, lucru pentru care le aduc mulţumiri. E o mare diferenţă între a spune „ne apăraţi” şi „ne apăraţi de Rusia”, în contextul în care spaţiul NATO s-a extins spre Europa Răsăriteană şi chiar a ajuns, prin ţările baltice, la graninţa cu Rusia, iar România deţine o bază (chipurile) antirachetă la Deveselu.
Am reuşit să-l convingem, în schimb, pe preşedintele Trump că cei 2% din PIB se vor duce sigur la Apărare şi, mai mult ca sigur, vor fi şi folosiţi pentru altceva decât salarii. Să amintesc de faptul că suntem o armată plină de generali, în contextul în care România nu s-a mai luptat cu nimeni de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale, din care a ieşit foarte şifonată?
Eiii… dar nu s-a întors bine Klaus din America, pentru că la Bucureşti a început circul remanierii guvernamentale. Nu, nu doar a câtorva cabine, ci a întregului guvern Grindeanu. Între timp am aflat că s-a stabilit şi un nou record, unul bun şi de Cartea Recordurilor, anume că un partid aflat la guvernare prin majoritate parlamentară, dă jos propriul guvern. Iar guvernul ce face? Se încăpăţânează… refuză să-şi dea demisia. Nu, nu toţi membrii, doar capul, doar şeful lor. Apare, aşadar, condiţia unei noi crize politice, cu toate consecinţele de rigoare, de la cele din plan economic, unde cursul leu-euro a cunoscut o puternică destabilizare, până la decridibilizarea – mai mult sau mai puţin făţişă – pe plan extern.
Grindeanu a spus un NU hotărât demisiei, pentru că şi-a dat seama (de ce tocmai acum?), că şeful său de partid, cel care l-a propus pentru funcţie, adică Dragnea, marele dragoman de la PSD, doreşte să acapareze cât mai multă putere, că vrea totul pentru el. Sigur, premierul nu spunea lucruri noi, doar că ele, aceste opinii, precum că liderul PSD dorea să aibă tot partidul sub un control autoritar, veneau de la opoziţie.
Tardivă tentativa de a se opune deciziei partidului din partea lui Grindeanu, pentru că PSD-iştii au pus umăr de la umăr şi bilă de la bilă (şi la vedere iar ceva de domeniul filmelor cu proşti), unde prin aşa-numita procedură intitulată moţiune de cenzură, au reuşit să aducă pe frontispiciul patriei, un nou guvern, cam cu aceeaşi oameni de acum două săptămâni, care făceau parte din echipa lui Grindeanu.
Este clar că aşa-zisa evaluare nu era altceva decât pretexul pentru care Dragnea şi compania au dorit înlăturarea lui Grindeau de la conducere. Liderul PSD, total nemulţumit de faptul că încă nu poate fi premier, probabil la fel de nemulţumit şi pentru faptul că încă nu a putut scăpa de dosarul penal, a căutat în mod direct să tragă un semnal cu privire la cei care ajung în astfel de funcţii. Din acest motiv, imediat la învestitură, Tudose, noul premier, întrebat de un reporter ce va face în eventualitatea în care Dragnea ar putea deveni premier, acesta a răspuns cât se poate de ferm că se retrage imediat. Ei, de un astfel de om are nevoie Dragnea, de asemenea executanţi, pentru ca absolut ce-i trece prin minte, să devină şi realitate.
Înclinăm cu încedere balanţa în vorbele lui Grindeanu, că este vorba de dorinţa unui singur om de a avea cât mai multă putere, o putere aproape totală, însă regretăm faptul că nu a făcut această declaraţie astă-iarnă, pe timpul protestelor de stradă, generate de faimoasa, ori, mai bine spus, monstruoasa Ordonanţă 13. Atunci, cu siguranţă cuvintele sale ar fi avut o cu totul şi cu totul altă rezonanţă.
După câteva zile de la sosirea din America, nenea Klaus a purces din nou la drum, de data aceasta, în Europa, ca să le spună liderilor comunitari ce mare „succes” a repurtat el cu Trump la Casa Albă şi, mai ales, de ce este România cel mai „americănesc” stat din UE.
Vizita cu noul preşedinte al Franţei, a fost una ştearsă, atât de ştearsă, încât numai muşamalizările presei de proastă calitate a putut-o masca. Plecat cu o cohortă de jurnalişti – aşa cum a făcut şi în America – Iohannis nu a avut spaţiu tipografic în nicio publicaţie franceză, cu excepţia ziarului Liberation, unul de mare tiraj, ce-i drept. Însă, ciudat. Articolul din acest ziar nu o fost semnat de vreun jurnalist al locului, deşi vizita a avut loc în Franţa, ci de românul Luca Niculescu, fost corespondent RFI la Bucureşti, fost realizator TV la Digi 24, în prezent ambadorul României în Franţa. Ei, şi cum putea, oare, să fie un articol semnat de un ambasador, decât laudativ la adresa ţării noastre? De aici se desprinde rapid concluzia, potrivit căreia, Klaus Iohannis suferă dacă nu-i sunt mediatizate „realizările” diplomatice.
În fine, mai gravă a fost situaţia de la Berlin, pentru că preşedintele Iohannis nu avea cum să o rateze pe Merkel, cancelarul german, şi, cu voia dumneavoastră, preşedinta „neinvestită” a Uniunii Europene, om a cărui cuvânt e lege în spaţiul comunitar. Întrebată despre criza politică din România, Merkel a răspuns: ”Nu mă pronunţ, am spus că noi dorim să fie statul de drept întărit în România şi democraţia, dar acestea sunt probleme interne ale României”. Just! Doar că atunci când a venit rândul lui Klaus să vorbească, întrebat fiind despre spaţiul Schengen, una dintre cele două mari probleme ale ţării noastre, cealaltă fiind legată de aderarea la zona euro, acesta a răspuns: „Evident, am menţionat tema spaţiului Schengen şi doamna cancelar să continui discuţiile şi cu alţi parteneri europeni, poate reuşim să ne apropiem de o soluţionare”. Mai pe româneşte, să cânte nenea Verner piesa asta, la altă masă, că d-na Angela nu are decât cardul la ea. O formă nu prea delicată de a-l trimite pe preşedintele României acasă, alături de guvernul dinamic, să-şi facă temele, să treacă cu ele pe la ceilalţi lideri europeni şi la final să vină şi la Berlin. Dacă nu pentru a le spune când o să trecem în mod concret la zona euro şi când în Schengen, atunci de ce mai faci aceste deplasări, nene Klaus? Pe cine crezi că interesează ce-ai sporovăit tu cu Trump, din moment ce declaraţia cancelarului german, după summitul NATO şi întrunirea G7 a fost de genul: „Noi, europenii, trebuie să ne luăm cu adevărat destinul în propriile mâini!” şi nu ca o aluzie la „observaţiile de cowboy” ale lui Trump, despre bugetul NATO, ci la tipul de politică externă pe care acesta doreşte să-l promoveze. Europa vede clar că America lui Trump este cu totul alta decât cea a lui Obama sau Bush. Se pare că aşa-zisul succes repurtat de preşedintele nostru pe plan extern, nu este altceva decât o mare lovitură aducă României în procesul ei de integrare în adevăratul sens al cuvântului, printre ţările europene comunitare. România nu poate fi un nou stat american, ci doar unul european şi pentru asta, prioritatea ar trebui să fie legată de aderarea rapidă la spaţiul Schengen şi la zona euro. De ce alte ţări, din spaţiul răsăritean au putut? Simplu! Pentru că acolo s-a luat în serios soarta statului şi integrarea sa. La noi, priorităţile sunt altele: să ne umplem ţara de soldaţi americani (vezi reportajele de post-gust de pe la televiziunile româneşti), să cumpărăm tehnică militată la mâna a doua şi – culmea – să ne mai şi lăudăm cu asta, să nu facem investiţii în infrastructură, pentru că dacă am avea drumuri şi căi ferate, ţara ar fi mai uşor de invadat şi să ne pese de impunerea unui minim prag în ceea ce priveşte abuzul în serviciu, ca fiecare funcţionar să poată fura, sau face ce-i trece prin minte, fără riscuri prea mari. Bine, lista tâmpeniilor tipic româneşti este mai mare, aşa că nu ne-ar mira ca prin grija noului guvern instalat, să asistăm la noi programe cu caracter social, de exemplu, pe lângă Prima Casă, Prima Bicicletă, să avem Prima Băută, o iniţiativă adecvată celor care doresc cu adevărat să se îmbete, nu cu promisiunile deşarte, ci cu alcoolul de proastă calitate la care ţara noastră este – evident – campioană, sau, poate, dincolo de corturile pentru caniculă, se vor instala şi cele pentru prizat haşis, prin programul Prima Distracţie.
Dar, cine ştie, în mărinimia sa, acest nou guvern instalat pentru semestrul II, o să aducă, tot aşa, pe neştiute programul Prima Anticipată, că, zău, asta ne mai lipsea în 2017, an care şi aşa a debutat cu mişcări ample de stradă, când ministrul-marionetă de pe atunci, Iordache s-a apucat, târziu în noapte, să dea ordonanţe cu dedicaţie.
Despre Tudose, numai „de bine”. Chiar şi din partid au fost voci (unele mai piţigăiate, alte mai baritonale), că nu ar fi omul potrivit, de parcă PSD ar fi avut vreodată aşa ceva. Klaus, pentru că a promis la Bruxelles şi Washington, stabilitate în zonă, nu a avut încotro şi l-a acceptat pe noul propus, în funcţia de premier.
Tudose, nici el nu ştie ce şi cum. Cert e că Dragnea a modificat un pic programul de guvernare, ca să zic aşa l-a mai ajustat, să pară că există democraţie în partid şi că prioritatea numărul unu este grija faţă de alegători. Printre măsuri se numără renunţarea la scăderea TVA-ului, creşterea salariului minim la 2000 lei, respectiv 2300 lei pentru cei cu studii superioare, vrând astfel să dea lovitura de graţie mediului de afaceri privat, unde şi aşa, majorările salariului minim pe economie de la începutul anului au dus la închiderea multor locuri de muncă şi chiar la falimentul unor firme.
Când a venit vorba de crearea de noi locuri de muncă, Dragnea s-a gândit la mărirea numărului angajaţilor din administraţiile publice locale, de parcă aceştia contribuie la realizarea PIB-ului. Acum, însă, a dat ordin să se blocheze din nou posturile de la stat. Despre investiţii străine, despre atragerea de fonduri europene, se pare că fila aceasta „a căzut” din mapa cu promisiuni.
Ei, dar a mai fost şi un congres PNL. S-a înscris Orban şi cu… Orban. Bine, a fost băgat şi Buşoi la înaintare, ca să pară democratic. Scorul, însă, era unul previzibil: 78% pentru Orban.
Am spus eu de câteva ori că PNL nu este altceva decât un PSD vopsit în galben şi declaraţiile noului preşedinte, imediat după rezultatul votului, mă determină să cred şi mai mult în această idee: „PNL sub conducerea mea, va fi un partid…”,  „PNL va fi un garant al îndeplinirii tuturor angajamentelor pe care…”, „Rămânem şi vom fi cel mai puternic susţinător al…”, „PNL va fi începând de astazi un partener loial, corect, transparent...”, „Mă voi bate cu toată forţa mea, cu toată energia mea pentru…”, „Obiectivul meu fundamental este caştigarea alegerilor parlamentare”. Cam aşa vorbea şi în primăvara lui 2016, când cu alegerile pentru Bucureşti, asta până când s-a trezit cu mandatul de la DNA şi marele orator „s-a pus în şlujba justiţiei”, renunţând la candidatură.
Tot ce s-a petrecut în iunie a fost pe repede înainte. Politicienii au vrut să ne demonstreze că se pot concentra pe activităţile lor, de scandalurile lor, mai bine, ca nu cumva să-i prindă iulie sau august pe aici. Urmează perioada de concedii şi până la toamnă, când se va derula partea a doua a acestui film apocaliptic, nu se ştie ce schimbări mai pot interveni în scenariu şi/sau regie.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DE VORBĂ CU PROF. DR. ADRIAN BOTEZ
Biografia domniei sale este impresionantă. Practic, dacă ne-am apuca să scriem doar despre acest lucru, mai mult ca sigur ne-am putea grupa rândurile într-o carte. Însă, din întreaga sa activitate, am preferat să spicuim aspectele esenţiale, acoperind o paletă cât mai diversă a spectrului biografic şi profesional. Un interviu, aşadar, cu iubitorul de litere, Adrian Botez, care a avut amabilitatea să ne răspundă cât se poate de pertinent, într-o manieră stilistică proprie, la cele opt întebări.
Stimate domnule Adrian Botez - sunteţi profesor. Este un lucru cert că aveţi o mare afinitate către scris, către cuvânt, către ceea ce e românesc. Cine v-a insuflat această pasiune către limba română?
a) Către limba română, PĂRINŢII mei (…şi STRĂMOŞI de-ai mei, oameni de seamă ai Bisericii Ortodoxe, filigranaţi în istoria culturii daco-valahe, cum sunt stră-stră-unchiul meu, pictorul bisericesc Epaminonda Bucevschi, prietenul Aminului Neamului nostru… sau Ciprianul Porumbesc de la Stupca… nu doar “scripcar”, ci şi Poet Naţional şi Martir Naţional!) - şi CĂRŢILE, multe, mari, mărunte (…unele, chiar traduceri excelente ale unor străini cu Sfântă Doxă şi Revelaţie Înmărmuritoare, precum “Marele Orb”, Jorge Luis Borges, sau Dino Buzzati – dar şi Cesar Vallejo, Paul Verlaine, Lautréamont, E.T.A. Hoffmann, Edgar Allan Poe, Mihail Bulgakov…) …dar, stabil (ca Steaua Polară sau ca Muntele Meru), CĂRŢILE PRINCIAR-VALAHE: cele ale lui EMINESCU (…cartea tipărită de un Titu Maiorescu…apoi, de alţii, mai oneşti!) şi MIHAIL SADOVEANU, “întâi şi de pre urmă”…Peste care, ca o binecuvântare, se revarsă nestinsul şi  marele meu Dor după ARMONIE: nu există nicio limbă mai adânc-expresivă, mai cu “şart”, dar şi mai orfic-armonică, în lumea asta - decât cea a daco-valahilor!
…La care, poate bizar, pentru unii, s-au adăugat, ceva mai târziu, un CONSTANTIN NOICA, un NICOLAE DENSUŞIANU sau un VASILE LOVINESCU… - Tâlcuitorii Arheilor Logos-ului Daco-Valah!
b) Către tot ce-i românesc – rana mea cea bucovineană, strămoşii mei martiri (« tatăl meu: IOAN – lt. colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale; tatăl este descendent [stră-stră-stră-nepot], pe linie maternă, din “martirul Bucovinei” – GRIGORIE GHICA al III-lea VOIEVOD, domnitor al Moldovei [1764-1767 şi 1774-1777] şi al Munteniei [1768-1769]; asasinat de turci, prin strangulare, apoi decapitat, la Beilic [casa de găzduire a emisarilor turci trecători prin Iaşi] , pe 1 octombrie 1777, pentru căa protestat vehement împotriva cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi”), dar şi neamurile mele contemporan-martire: unchii mei după mamă au făcut între 14 şi 16 ani de puşcărie politică, pentru că au cântat (şi au colportat textul cântecului…), în 1953, “Deşteaptă-te române!”... Cam pe aceleaşi motive, ceilalţi (vreo 6), din neamul meu, au fost deportaţi în Siberia… de unde s-a mai întors doar unul, cu ambele picioare degerate. Până în ultimele ei clipe de viaţă (adânc suferită viaţă…) – mama mea, originară din Bucovina de Nord, mă întreba, obsedant (făcând abstracţie de înfiorătoarele-i dureri fizice…): “Cu ce drept stăpânesc, acum, ucrainienii, Bucovina de Nord? – cu ce drept, măi băiete, măi…? -  …cât despre Stalin, ştiu eu bine cu ce drept…”. Toate aceste răni m-au marcat, şi, deci, nu pot fi…”mihăisto-regalist”, ci, doar, daco-valah! Şi, spre deosebire de generaţia tinerilor de azi, eu n-aş sta cu gura căscată, atunci când şi dacă aş fi întrebat: “Ce înseamnă PATRIA, pentru tine? Ce înseamnă NEAMUL, pentru tine?”… Pământul Sfânt şi Legătura mea (şi alor mei!) – Legătura  Specifică (…hotărâtă de Dumnezeu, cu pecete de nefrânt, din veşnicie până-n veşnicie!) şi Eternă, cu Chipul de Lumină Nesmintită, al Lui Hristos-Dumnezeu.
Neamul nostru (Daco-Valah!), faţă de celelalte Neamuri europene, a dat mai mulţi sfinţi şi martiri, decât toate, la un loc (nota mea: eu însumi am lansat, în gândirea daco-valahă contemporană, conceptul deNEAM METAFIZIC”…!).
Deci, să trezim cât mai mulţi Arhangheli Apărători de Cetate, de Munţi, Soare şi de Lună… “Păsărele mii/Şi stele făclii (a se vedea episodul DACIA, din Memento mori, poemul aproape necunoscut, azi, al Aminului-Eminescu!).
Toate acestea le-am spus elevilor mei, vreme de aproape 40 de ani… – toate acestea, şi propriilor mei copii. N-am altceva de lăsat, drept moştenire, decât aceste Adevăruri Sacre!
Pentru TOATE acestea, pledez, în revistele culturale, din România şi din Diaspora Românească, de cca 30-35 de ani…
PATRIA MEA
să nu-ndrăzneşti să te caţări pe
munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi
curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor
sânge de
îngeri – în miezul
zilei
 
să nu-ndrăzneşti să păşeşti pe
pământul de cristal
mântuit - al
câmpiilor mele – dacă nu eşti în stare şi
încă nu vrei -  să te
scufunzi – până deasupra de creştet – în
oceanele de furie extatică ale
martirilor mei
 
să nu-ndrăzneşti să scoţi o
vorbă – despre strămoşii mei – despre
dumnezeul meu - dacă nu eşti în stare să te
răstigneşti  - de bună-voie şi
cu bucurie cerească - pe
Stejarul-Zeu (stârnit furtunos din afundul
pământului meu - de
Vijelia Iubirii
Mistice)...
 
să nu-ndrăzneşti să te-apleci şi să
bei din izvoarele şi pâraiele văilor
mele – dacă nu eşti în stare să tremuri smerit de
toate minunile grele  - sărutând în ele întreg
Iconostasul de Seară al
Hristosului Primăverii
mele
 
...să nu care cumva să-ndrăzneşti! – altfel
toate fulgerele stelelor vor
cădea peste tine  - şi te-or arde de
viu – până când nu va mai rămâne din tine decât o
şoaptă miloagă – o rugăciune încenuşată-n
şoaptă – prin care însuţi să ceri– cu
gura şi gâtlejul tău
nevăzute – Atotputernicului şi
Ielelor mute - să te preschimbe în cea mai umilă
făptură de gâză – fâşâind sfioasă – ba chiar
înfricoşată – grozav tremurând la
umbra vreunui fir de
firavă iarbă...
 
...de acolo – din beznenele buruienii - vei
auzi  - în genuni - cum ciclopic trosnesc 
rădăcinile de oase-nsângerate ale
munţilor - ale
câmpilor şi apelor
mele  – toate fiind
cu totul alte lumi şi
istorii şi osii şi
binecuvântate planete
sfinte – vizibile numai din
raiuri şi din pioase rămăşiţe de
minte...
 
de acolo – de sub umbra cuminte a
ierburilor – îţi
vei începe călătoria spre Înaltul
Pol al Uluirii - călătoria prin care-i vei
cunoaşte şi vedea – „faţă către faţă şi
Duh către Duh” –  de la trăsnet de pisc - până la
noptaticul stuh - pe strămoşii
mei – cei
care ţin pe sfânta-le spinare  - şi
iarbă şi munte şi
mare...
 
...îi vei cunoaşte
îndeaproape şi străluminat – pe strămoşii mei şi
pe Împărat – pe strămoşii mei cei din
firi - toţi
îngeri şi martiri...
 
... de acolo – de sub umbra cuminte a
ierburilor – îţi vei începe
călătoria-ntru Mire – adică
de-a le-nvăţa şi-a le
ştire (cu palmele şi
tălpile-acum arse-n piroane!) – pe toate-ale mele
icoane – şi crucile
învierii – cu tot cu patrafirele
primăverii...
 
strămoşi  -  vremi barbare - icoane de
martiri  - turme de
stele şi  năzdrăvane
mioare – precum şi stâlpii de Lună – de
Măiestre şi
Soare – vor veni  -  toate  -  peste tine să te
măsoare   - ca să renaşti într-o
floare
 
spre a te
recunoaşte  - toatele aste se vor
scurge sublim – precum mirul şi
lumina de Paşte – de pe
fruntea fulgerată de
viaţa-nviată (adică de pe
fruntea învăpăiat înspinată) a
Patriei mele
 
se vor scurge sudorile Ei
apoteotic fulgerate - până peste
sudorile spaimelor frunţii tale-n dreptate – sudori – deocamdată
lingând ca-n
amuşinare de fiară - o frunte fără nicio
tiară - frunte joasă  - neştiutoare şi de
ursitori blestemată
 
...sudorile tale - prelinse noros
noroios şi trândav - peste
buzele gurii celei scrâşnind vineţi
spiriduşi – peste buzele gurii tale - celei
mestecând măcinând  încă-năuntru
nerodnicele cenuşi
 
...gura ta - care
nimic nimănui nu poate încă a-i
mărturisi  - îngăima ori a-i
spune – pentru că buzele-i sunt
îngrozite  - înnebunite şi
mute  (vădanele
strune!) - de
atâta cotidiană - împrospătată de
veci şi firească
Minune
 
...să nu care cumva să-ndrăzneşti – nimic
să-ndrăzneşti! - dacă a Patrie sfântă a mea
nu vei şti să te răstigneşti!
 
E-AICI UN RAI CE NU-L PUTEŢI PRICEPE
e-aici un rai ce nu-l puteţi pricepe
lumini de mai în veşnicia firii
cu herghelii a' iepelor sirepe
din Empireu pogoară zei uimirii
 
e-aici şi cântec – sfântă încântare
dar şi descântec zânelor iubirii
săgeată pajuri dincolo de zare
albine-şi viersuiesc în miere Mirii
 
din piscuri aspre – din pădurea tainei
se-nalţă către ceruri mir de suflet
Frumos şi Bine vin într-un răsuflet
 
iar Crist 'i-mbracă-n mântuirea hainei
...peste valahi trec ape de văpaie
să ardă-istorii – dorul să-l răsaie
 
ŢĂRANII MEI
ţărani şi-au pus cămăşi de sărbătoare
cum crinul alb grăit-a cu Hristos:
curatul lor dumnezeiesc mă doare
îngerii mă cutreier' pân' la os
 
se duc în moarte cum la sfânta liturghie
se duc pe îndelete şi smeriţi:
ei ştiu că între lumi nu e frânghie
că viii şi cu morţii-s fericiţi
 
e-atâta linişte pe masa cu lumine
sicriele sunt tronuri de-mpăraţi
neamul acesta liniştit tot vine
 
umplut-au cerul Craii din Carpaţi
...ţăranii mei – stăpânii de moşie
nu mor: veghează totul sfânt să fie!
 
ŢĂRANII PRUNCIEI MELE
curaţii mei ţărani – cei din pruncie
în straie de-mpăraţi şi de vântoase
neam ce s-a pogorât nu doar să fie
ci să-şi lucreze duhuri şi prinoase
 
un neam de crai şi mucenici se scurge
prin munţii mei – 'napoi la grea poveste
căci iată – lumea-i gata să amurge:
deci neamul se întoarce iar pe creste
 
ţăranii mei se sorb iar în icoane
cu strai de moarte şi cu strai de viaţă
se răstignesc cu toţii în piroane:
 
numai în vârf de munţi să-nvii se-nvaţă...
...voivozii mei ţărani – în vremuri rele
s-au răspândit pe ceruri – iarăşi stele!
 
MISIUNE ŞI NEAM METAFIZIC
(extras de eseu)
Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, faţă de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut NEAMUL tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic...) – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-PATRIA SFÂNTĂ!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE!!! - obrazul/faţa ta ideal/ă, împlinit/ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea METAFIZICĂ nu este decât numele şi mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi...).
Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL  proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice.  Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în neant... – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI...
* * *
...Eu nu îmi permit să fiu superficialo-condescendent, precum majoritatea „olimpienilor” noştri critici... - faţă de spirite majore româneşti, precum AMINUL-EMINESCU, şi, bineînţeles, nici faţă de spirite influenţate misionar (conştient sau inconştient...) de acesta – precum Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Mircea Eliade, Brâncuşi, Enescu, Nicolae Paulescu, Odobleja etc. – adică, faţă de cei  rămaşi TOTAL (şi manifest!) fideli iniţierii întru Misiunea Neamului Metafizic Românesc!!!
Doresc ca românii să-şi vadă geniile „plimbându-se” prin Grădina Arheilor... Nu este suficient să excluzi, injurios şi mişel (cum o fac, azi, străinii şi românii-neromâni, în cârdăşie! - faţă de cel care, de trei sferturi de veac,  scapă viaţa a sute de milioane de oameni, „fiinţe humanoide terestre”... NICOLAE PAULESCU!!!), sau, dimpotrivă, să lansezi ditirambi fără acoperire... Termenul de „genialitate”, mai ales când chiar vorbeşti despre spirite planetare, trebuie argumentat, susţinut! De aceea, probabil cărţile mele de hermeneutică esoterico-arhetipală nici nu sunt citite decât de câţiva oameni... Ele, cărţile mele, obosesc, probabil, minţile dedate cu imagini fugitive/virtuale, ale epocii moderne... Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani la eforturi spirituale susţinute – foarte puţini înţeleg că omul este, în primul rând, fiinţă de duh... Omul contemporan preferă să fieminţit frumos”, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o existenţă minţită (falsă/falsificată) şi o existenţă REALĂ, prinsudori de sângeale efortului spiritual-rugăciune către Dumnezeu şi către Spiritul Nostru Transpersonal. Neamul Metafizic, despre care tot scriu, şi degeaba scriu...
Nu cred că trebuie să mă considere pe mine cineva nebun, pentru că sunt treaz... şi CRED... şi spun ceea ce cred şi văd/intuiesc... Nu sunt ascultat, pentru că nu sunt ocelebritate” (nota mea: cu toate că, pe 21 Noiembrie 2015, am fost nominalizat, de Academia Dacoromână, prin Preşedintele său, dl GEO STROE, LA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, PE ANUL 2017…!) – dar ce o mai fi însemnând, astăzi,a fi celebru”, decâta fi un mistagog”, un şmecher mai şmecher decât media, dar straşnic ajutat derechiniidin media”/mass media... hmmm... un individ care aprinsmersul spre iluzie al istoriei, şi se lasă el însuşi iluzionat cupropria lui glorie” – care glorie”, de fapt, nu va rezista, în veac, nici cât praful pustiului...?! După opinia mea, păcatul cel mai mare al românilor este că refuză să-şi asume şi priceapă corect MIORIŢA DUMNEZEIASCĂ!!! După care urmează păcatul nostru de moarte, prin non-repunerea, în demnitate supremă, a celui ce este însăşi esenţialitatea Logos-ului Românesc: Aminul-Eminescu!!!
Românii contemporani nu vor să priceapă  (şi s-au făcut vinovaţi de păcatul ăsta chiar cărturari demni de tot respectul, precum a fost Octavian Paler!!!) că Mioriţa este ŢINTA METAFIZICĂ FINALĂ A EVOLUŢIEI SPIRITULUI ROMÂNESC!!!!! Nu este prezent, nici imagine a ceva de aici, din contingent... – ci din VECIA METAFIZICĂ!!! – acolo unde ar trebui să ajungem, dacă şi numai dacă, însă, ne vom împlini iniţierea în labirintul probelor istoriei!!! Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată, oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la traco-geţi (sau geto-daci, cum doriţi…): într-o variantă ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre “nesimţirea”, în faţa “pericoluluiMORŢII, a păstorului şi a românilor, în general…: păstorul traco-get ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!!!): “Oile, păscând, / Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” – s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997).
Da, aşa cum Hristos-Dumnezeu, pentru a Învia, a trebuit să treacă, întâi, prin moarte – aşa şi românii ar trebui să înţeleagă că, până la stadiul „Păsărele (n.mea:Îngeri!!!) mii/Şi stele făclii...” – este, anterior, un drum de iniţiere intru infern... Dacă ungurii, spre pildă, nu fac altceva decât să tot falsifice la istoria lor... – şi nu mult diferit procedează şi francezii, cu momente fundamentale ale istoriei lor (oh, veşnicele Alsacia şi Lorena... ) - şi cum ar putea face altfel anglo-saxonii, „siamezi” istorici cu francezii... - şi germanii moderni, care sunt „siamezi” istorici atât  cu francezii, cât şi cu englezii/anglo-saxonii...( – şi cum, Doamne iartă, ar putea să facă excepţie tocmai belgienii, cu schizofrenia lor valono-flamandă...) – ei bine, dacă toate neamurile Europei au intrat, de mult, grav şi tragic, în frământarea identitară – cum îşi închipuie românii, intraţi în acest infern schizoid, UNIUNEA EUROPEANĂ... – că pot scăpa de “balamucul” identitar...?
Nu ne cere nimeni să ne falsificăm istoria (şi, de-o cere, n-avem dreptul să acceptăm!!!), căci nu avem cu ce să ne ruşinăm, în faţa celorlalte neamuri europene!!!- dar nu avem dreptul să ignorăm, la modul tembel, această frământare a spiritului uman!!! Nu avem, deci, dreptul la Suprema Confuzie: între planul Metafizic (în care există, ideal, NEAMURILE, ca o prefigurare paradisiacă) – şi planul evenimenţial-istoric, în care ceea ce eu numesc „Neamuri Metafizice” – nici măcar nu se văd pe ele înseşi, nu se desluşesc, lor înseşi!!! Avem obligaţia să pricepem că, până să ajungem la stadiul spiritual numit, de Eminescu, MARE/MĂREŢ(cf. finalul poemului  Andrei Mureşanu) – trebuie să trecem prin istorie, prinetapa de ”popor istoric”, adică prin infernul iniţiatic al evenimenţialului nebun...(…).
Scrieţi foarte mult şi, când spun acest lucru, nu mă refer doar la articolele din reviste, ci şi la lucrările, la cărţile deja publicare şi la cele care urmează. Abordaţi varii domenii tematice, dar şi de abordare, de la lucrări ştiinţifice, la proză şi versuri. Care dintre aceste laturi vă este mai aproape de suflet?
Eu nu scriu niciodată numai “ca să mă aflu în treabă”. Eu am Poruncă Straşnică, Misiune Voievodală, de la moşii şi strămoşii mei!
Aşa că, toate câte le scriu îmi sunt la fel de aproape de suflet – căci numai când îmi dă ghes sufletul (în care “se instalează” o Voce Divină!), eu pun mâna pe creion… şi scriu:
1) când aud, în eter, plutind mesajul orfic, îmi “ciulesc” urechea cea lirică a Duhului…şi, pe hârtie, se-nşiruie, cuminte, stih de Poezie. Sacră, evident. Cât, deci, poate ea fi mai aproape de suflet, decât atât?!
2) Când simt, precum Hristos, că e nevoie de Adevăr, pe care să-l încifrez în rânduri care să nu năucească, ci să călăuzească! - …”urechea” epopeico parabolică o “ciulesc”- şi scriu-ca-scrib-al-Lui: de la povestiri, “scurte şi ultrascurte”, până la romanul-parabolă;
3) când, tot din eter, Vocea îmi porunceşte: “Ridică din uitare şi din înmâlirea de Duh, ridică şi limpezeşte, din nedreptate şi falsificare mârşavă, pe Cutare MODEL AL NEAMULUI LOGOS-ului EXPRESIV DACO-VALAH!” – mă supun, deîndată, şi se iscă, precum vârtejurile, fie cărţile monumentale de hermeneutică (aplicată asupra operelor lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dosoftei, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Mircea Eliade, Emil Botta etc.) – fie,
4) când Vocea este încă şi mai imperativă: fulgerare de eseu ori de articol neconcesiv, de/pentru revistă-ziar…
Cum v-am spus mai sus – mă obsedează, de-o viaţă: Hristos şi Tainele Lumii/Creaţiei, Omul Căzut, relaţia dintre Dumnezeu şi Omul Căzut, Neamul-Entelehic, şansele şi ratările de şanse soteriologice ale poporului daco-valah, bălăcit şi năucit în zarva şi-n mlaştina istorieiPOETUL şi condiţia sa, în clipă şi în veşnicie. Şi, fireşte, demascarea trădării şi trădătorilor de Hristos, de Patrie şi de Neam
Aveţi publicate multe poezii. În jurul cărei teme principale gravitează rima dvs.? Ce tip de poezie vă este mai drag?
Temele vi le-am enumerat chiar mai sus. Vreau a adăuga ceva esenţial, în discuţia noastră: NU EXISTĂ MAI MULTE TIPURI DE POEZIE, oricât o fac pe contabilii şi pe  disecţioniştii – domnii critici, care inventează “curente” şi… ”curentări”. Poezia nu e decât de un singur fel: BUNĂ! - …adică, “MESAJ DIVIN, TRANSCRIS CORECT”! Cineva făcea remarca, despre Poezia mea, că este “religioasă”… I-am răspuns: “Poezia este expresia Revelaţiei Transcendente. Deci, Poezia ori e religioasă, ori nu e deloc!”…
De fapt, meritele Poeziei/Creaţiei Le are Dumnezeu, SUPREMUL POET. Noi, ăştia, cu pixul în mână, nu suntem decât scribii Lui, umili…
Ca formă armonică şi conţinând Crucea Mistică, încă de la structura sa clasică (italiano-provensală), da, “mi-e dragsonetul
“SONETULUI i se restaurează, prin renascentişti - după moda/reţeta petrarchiană (binecuvântată Terapie!) - valenţele soteriologice, prin Magia Armonică, dar şi prin aceea a Rigorii-Logos - dar, mai ales, prin SIMBOLISTICA (direct cosmico-divină!) RESURECŢIONALĂ, a cifrei 12: 4 X 3 încifrează, de fapt, semnificaţia adâncă a reîmpăcării Dumnezeului-Demiurg, cu Omul, a Pământului (4) cu Cerul (3). Şi credem că nimănui nu-i poate scăpa dubla simbolizare numerologică a acestei soteriologii, din CONSTRUCŢIA SONETULUI:
1. pe de o parte, RIGOAREA DEMIURGICĂ a celor 12 stihuri (ultimele două versuri marchează concluzia/”morala”, cu accente definitive/implacabile, divin-vaticinare) - pe de alta:
2. NUNTA-HIEROGAMIA, întru SFERA PLATONICIANĂ, dintre catrene şi terţine…!
(Sonetul de întemeiere, cel italiano-provensal - este profund creştin, fiind conceput chiar sub Semnul CRUCII: catrenul 1 îşi caută terţina 1, catrenul 2 îşi caută terţina 2 – ÎNCRUCIŞÂNDU-SE!)  - cf. Adrian Botez: “Soteriologia Iubirii. Imn al gloriei re-trăirii sinelui în universul creaţiei, prin iubire divină: volumul <<Fiind>>, de Theodor Răpan
Ca şi profesor, activitatea dvs. de la catedră depinde de elevi, bunăoară, nu de numărul lor, ci de pregătirea profesională, educaţia primară, de capacităţile intelectuale în devenire. Cum sunt elevii din zilele noastre comparativ cu generaţiile trecute?
Majoritatea „elevilor”, din păcate, sunt tot mai năuciţi, chiar prin MEC (…care-şi laudă de mama focului “sculele” electronice/ZEUL COMPUTER, despre care “se zice” că “ar putea înlocui autoritatea Ştiinţei Magistrului-Maestrului/Pedagogului/, a Vocii şi a Privirii Profesorale!”… a lui “Ravvi” - Învăţătorul-Călăuzitorul… – cf. ex-ministrul MESC, Ecaterina Andronescu – …s-a ajuns la aberaţia, chiar în sânul ierarhilor BOR, de a se afirma că, dacă Sfântul Pavel ar veni, pe la noi, în zilele noastre [nota mea: vezi Doamne, acum e plecat... ”în delegaţie”, la Washington, ori Strasbourg...!], ar predica “la televizor şi pe internet, ori ar scrie pe e-mail”, iar “Hristos s-ar pogorî la noi… CU O RACHETĂ SPAŢIALĂ” – a se vedea-auzi discursul lui Daniel Ciobotea Preafericitul, cu o seară înainte de a fi “întronizat”!!!) – …majoritatea, copii tot mai… ne-copii şi mai ne-elevi, neinteresaţi de nimeni şi nimic, tot mai lipsiţi de orice curiozitate… – …afară de acea nesfântă curiozitate, faţă de BANI! - …banii nemunciţi de ei!!!
Din 30 de elevi ai unei clase medii, DACĂ mai ai, azi, ca profesor al zilelor noastre, 3-4 elevi, care să fie pătimaşi/împătimiţi. De CEVA CONTINUU-CONSTRUCTIV!
Vii şi creatori (iar nu predispuşi spre lene şi infracţiune…).
DACĂ, însă… din păcate.
Iar fără PATIMA DE SORGINTE MANOLICĂ (deci, jertfelnică!) nu se poate face nimic durabil… iar haosul şi autodistrugerea sunt prin preajmă
Dar nu-s ei/copiii de vină: haosul din UE, atitudinea rapace, total amorală, a UE, faţă de statele est-europene, haosul daco-valah, din toate domeniile (cu precădere, din cel cultural şi din învăţământ… - …dar nu numai, după cum vedem chiar zilele astea… suntem în 20 Iunie 2017!!) - …părinţi fie siliţi, de mizerie, să se înstrăineze de propriii copii, plecând, la muncă (ori la furat…) pe toţi coclaurii Terrei… fie părinţi inconştienţi şi iresponsabili… Şi, nu în ultimul rând, un corp profesoral tot mai slab pregătit – nu doar profesional, ci şi sufletesc-spiritual. Învăţământul a devenit, prin prea multe locuri din România, un loc de refugiu, de ascundere a incompetenţei. Cum să convingi pe cineva, când tu însuţi nu eşti convins de nimic? Şi când, în definitiv, nu te interesează, ca profesor de Română, decât serialele… turceşti!
Există printre aceşti elevi ai dvs. şi speranţe în ale scrisului? Aţi identificat potenţial la unii dintre ei?
Când e pasiune la nivel de Maestru, începe să înmugurească, pe ici, pe colo, şi micro-pasiunea ucenicului. Care, ulterior, se va limpezi (dacă şi numai dacă există grăuntele necesar de talent!) în creaţie original, viu-expresivă. În “blestemul Poetului/Creatorului”! Eu am creat, în 1999,  pe lângă revista (iscată şi diriguită de mine), “Contraatac” – cu subtitlul: revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori -  îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice- şi un mic cenaclu al revistei cu pricina… Şi…”merge”, cu puţini, dar buni…! Pe lângă elevi, vin şi unii (prea puţini, din păcate…) profesori, care, luaţi de focul discuţiilor elevilor înfierbântaţi (să se corecteze unii pe alţii!), îşi dau, şi ei, păreri bune, de luat în seamă!
…Dar e nevoie, vorba noului director de şcoală, din piesa lui Horaţiu Mălăele - de “răbdare, răbdare şi iar răbdare”… la nivel de cenaclu şcolar, de facultate… ba chiar şi la cele pentru “poeţii cu veleităţi”: “se înlătură veleitatea, dai cu agheasmă (sau, vorba topârcenistică: “cu zacherlină”!) - şi se obţine, în cantităţi rezonabile (dacă e “de faţă” talentul, ca INELUCTABIL FACTOR TRANSCENDENT!) – REVELAŢIA!”
Acum aş vrea să schimbăm un pic registrul discuţiei şi să vorbim despre cu totul şi cu totul altceva. Scrieţi foarte multe articole critice legate de politică, cu precădere despre derapajele politicienilor noştri. Au trecut 27 de ani de la aşa-zisa schimbare în bine. Care credeţi că ar trebui să fie direcţia normalităţii la acest sfert de secol democratic?
Nu prea ştiu unde se vede “democraţia”, în lumea de azi… cel mult, în inflaţia de ipocrizie şi de crimă, mascată sub “mănuşi de catifea” şi “sloganuri despre DEMOCRAŢIE”. Tot în numele “democraţiei”, SUA atacă, în 1999, Serbia Ortodoxă (să fie, şi ea, vezi Doamne, “democratică”… Slobodan Milošeevič, se pare, nu-i dădea, cică, voie “să se democratizeze”, adică, să intre sub Zodia Dezastrului, ca noi, daco-valahii! - …d-aia l-au asasinat la Haga, chiar în închisoare!): era ziua-ntâi de Paşti, deci piloţii bombardierelor au scris, pe fiece bombă lansată peste copii, femei, bătrâni… care veniseră, cu toţii, să-şi apere podurile de peste Drina şi Dunăre: “Paşte fericit!
În numele “democraţiei” (şi ai unui “terorism” de care, de cele mai multe ori, pot fi acuzaţi tocmai… ”strigătorii”, născocitorii/lansatorii acestui termen!), CIA/SUA (făcând schimb cu trupele sovietice!) “pune” de bombardează Afghanistanul, Libia, Irakul… ucigând şi schilodind mii de copii nevinovaţi (nu mai zic de asasinarea patrioţilor şefi de stat, Muammar al Gaddafi şi chiar Saddam Hussein!)… PENTRU PETROLUL PLUTOCRAŢIEI AMERICANE (şi a-şi desface, pe AMBELE pieţe – americană şi afghano-iraqiană – armamentul “boşilor” din Congresul SUA!) - …dar şi pentru a-şi proteja “bacşişul”: culturile de mac, din văile munţilor afghani… pentru ca CIA să-şi vândă drogurile, ca afacere extrem de “grasă” (de multe miliarde!), pe o piaţă mondializată!... şi, deci, să-şi suplimenteze, astfel, “salariile mizere”…!
…A nu se uita că, şi în antichitate, democraţia ne-a ucis, “prin voinţa cetăţii” (a se traduce: gloata, pleava umană…), pe cel mai mare gânditor al lumii sublunare: SOCRATE.
Nu. În definitive, eu nu mă consider, la votul “democratic”, egalul unuia care nu ştie nici măcar cum se cheamă ţara în care locuieşte şi care-l nutreşte… şi-n care au murit neamurile lui… Nu!
SĂ RE-FORMĂM  ELITELE – DIN ORIŞICE DOMENIU CREATIV!
Iar pentru ELITE – ai, necesarmente, nevoie de EDUCAŢIE!
Numai când îi vezi pe urmaşii “părinţilor democraţiei”, adică, pe americanii de azi, te cuprind revolta şi scârba…: MÂRLĂNIA, pe post de politicianism… la ei ca şi la noi, şi… ”viţăvercea”!!
Nu, mersi!
Când vor exista elite, nu vom mai avea nevoie de “democraţie”. Cum zice Karel Čapek despre Suedia, pe la 1930: “Când fiecare om se comportă ca un rege, la ce-ar mai avea nevoie, astfel de oameni, de un rege?” La fel, la noi, cu… ”democraţia”: când fiecare om din România va fi (CU ADEVĂRAT!) educat, manierat, spiritualizat… la ce naiba am mai avea nevoie să pălăvrăgim despre… “democraţie”?!
Domnule profesor, dincolo de scris mai aveţi şi alte pasiuni?
Răspuns: Da:  pasiunea de a gândi!
Şi, fireşte, pasiunea pentru orice este FRUMOS (...şi, deci, şi BUN şi ADEVĂRAT!). FRUMOS - creat de Dumnezeu şi îngânat de Om.
Ce cărţi pregătiţi pentru jumătatea anului editorial aflat în desfăşurare? Ce alte planuri de viitor aveţi?
Aici trebuie să-mi cer, umil, mii de scuze… Niciodată nu dezvălui acest lucru (“creaţia mea proiectiv-viitoare”!). Sunt oleacă superstiţios: am impresia (şi poate nu-i doar atât!) că, dacă aş zice, cu voce tare, ce-mi frământă sufletul, s-ar alege praful de toate năzuinţele mele interioare (…Îl las, în taină, pe Dumnezeu, să judece şi să decidă… ”viitorul meu program de creaţie”… pentru că eu n-am scris şi nu voi scrie, niciodată, “la comandă umană”!).
…Or, cum vă ziceam, n-am trăit din “fâs”-uri… (…eu, când m-apuc de-o treabă, ori crăp, ori o duc la bun-sfârşit!) - …iar la vârsta mea de acum, cu atât mai puţin am chef de aşa ceva!
Pentru final, dacă doriţi să adresaţi un mesaj cititorilor acestei reviste, care luna trecută tocmai a aniversat – destul de timid – apariţia a 100 de numere consecutive.
Încă o dată, “la aniversară”, vă felicit, din adânc de suflet, pe toţi cei care munciţi, din răsputeri şi cu atâta bun-gust, la realizarea revistei (de-acum, celebre!) “ZEIT”! Şi vă doresc:
SĂ FIŢI VII! (…încă cel puţin 1.000 de ediţii!)…
NU ADORMIŢI, TOCMAI ÎN PARADISUL LUI HRISTOS… - …în “GRĂDINA MAICII DOMNULUI” – cum i se mai zice Daco-Valahiei!
Şi, mai ales, NU VĂ FACEŢI că dormiţi, atunci când vedeţi, în lumea sublunară (care, într-o epocă scurtă – 432 de ani, durata perioadei numite KALI YUGA/”Vârsta Fierului/Întunericului”! - va fi “testată”, spiritual, mai drastic decât oricând!) - nedreptăţi, crime, ticăloşii, înşelătorii, trădări…!!!
PĂSTRAŢI-VĂ, DECI, OMENIA DIVINĂ (…ŞI, DECI, EROIC - REACTIVĂ, HRISTIC-REACTIVĂ!)  DIN VOI!
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
CARTILE ZEIT
POEZII PIERDUTE DE AUTOR, DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Volumul de faţă, intitulat sugestiv „Poezii pierdute de autor” reprezintă emblema lirică a domnului avocat Mihai Dinu. Prins în vâltoarea eu-lui, autorul îşi destăinuie gândurile, ca şi cum acest act creator ar fi indispensabil şi absolut necesar propriei existenţe. Titlurile, alese cu grijă şi inspiraţie, evocă trecutul interesant al domniei sale, dorinţele şi melancoliile care i-au fermecat anii din plin. Prozodia indică un poet liber de constrângeri, care insistă să se exprime clar şi concis, pentru a se face pe deplin înţeles de către cititorii săi. Uneori, mesajul este intransigent, nelăsând loc de interpretări, alteori, autorul îşi lasă gândul să plutească agale printre rânduri, asemenea unei păsări, ce zăboveşte în înaltul cerului, vrând să fie absorbită de imensitatea lui şi dusă într-o altă dimensiune. Prezentul concret se pierde adesea în trecut, pentru ca apoi să schimbe rolul, ca într-o piesă de teatru. Matematica şi poezia par a fi surori gemene, venite dintr-o lume a reveriei şi a frumosului nepereche. Astfel, poemul „PAUZA” explică admirabil legătura dintre ştiinţă şi delicateţea sufletului: „Un funcţionar, la ora prânzului, neavând ce face, / A vrut să verifice, dacă, statistic, există vreo diferenţă / Între pustiul de toamnă, când frunzele sunt purtate în fuioare lungi, / De vânturile încolăcite, de-a lungul străzilor / Şi pustiul de vară, când aceleaşi frunze şi hârtii, magnetizate de atâta căldură / Sunt duse fără vânt, dar încet, de la un colţ la altul al străzilor…”
Temele abordate aparţin cotidianului, în care tehnologia a cucerit teritorii imense, fără de care oamenii nu s-ar mai putea exprima, nu ar mai fi capabili să comunice, să socializeze. Dacă un gânditor şi-ar lăsa visele să cutreiere timpul în voia hazardului, ar fi trezit instantaneu de sunetele specifice vieţii tumultoase de la oraş: „Aproape de înserat, odată, a auzit / un greiere cântând chiar în buzunarul său. / Era noua gamă sonoră introdusă gratuit de telefonia mobilă.” („EL”) Nici călătoria în timp nu ar fi suficientă pentru un poet, care tânjeşte necontenit după inocenţa copilăriei, când cele mai deosebite imagini se întipăresc în conştiinţă şi rămân acolo pentru totdeauna, generând dorinţe şi idealuri: „Când, în sfârşit, s-a anunţat tehnologic că ne putem întoarce în timp, / cu posibilitatea limitată de a schimba ceva din trecut, / Eu m-am gândit la câteva lucruri: În copilărie, să văd unde se termină câmpiile, / Elev fiind din nou / să aud lanurile de grâu unduite până sub ferestrele mari ale şcolii, / şi apoi să fug de la orele de matematică spre libertatea mişcătoare de afară.” („EX-UN”)
În majoritatea poemelor înscrise în paginile acestui volum, autorul face trimitere la dihotomia concret-abstract, la căutarea absolutului în real şi la valenţele infinite ale spectrului uman. Valorizarea sentimentelor reprezintă un fapt esenţial în poezia domnului Mihai Dinu, ceea ce îi conferă o şi mai mare însemnătate pentru sine şi pentru public: „Ştiu din cunoştinţele mele de fizică, puţine, / că stările sufleteşti nu lasă urme în mediul înconjurător… / Şi totuşi, / Copăceii, cei doi din faţa Societăţii de Administrare a Apei Potabile, / poartă şi acum tristeţea de toamnă, pe care o aveam în suflet, / Atunci, când am trecut pe lângă ei, acum câţiva ani.” („T-U”) Trecerea ireversibilă a timpului, amestecarea bizară a celor patru anotimpuri, precum şi bulversarea oamenilor în diferite situaţii, captează atenţia şi o împietreşte, cel puţin pentru câteva clipe. Nimic nu mai este cum era, totul a dobândit o altă formă şi culoare, astfel încât, oricine ar fi mirat şi chiar înmărmurit la vederea a ceea ce se petrece. Viaţa trece grăbită prin noi, fără să ne aştepte curajul sau deciziile de ultimă oră. Acum sau atunci se prefac într-un viitor alambicat şi contorsionat, ca într-un vârtej de ninsoare şi ploi: „Când întreg oraşul a fost cuprins de toate anotimpurile în acelaşi timp,   / Viaţa socială s-a încurcat. / Pe anumite porţiuni de trotuar era vară, / Între intersecţiile semaforizate, viscolul se rotea formând troiene.” („U”) Natura şi-a câştigat un loc special în sufletul poetului, umbrindu-i sentimentele şi visele cu ramurile noduroase ale copacilor eterni. Ape şi uscat, laolaltă, năvălesc nerăbdătoare peste gânduri, pentru ca apoi să se aşeze în matca nemărginită a creaţiei. Teama de necunoscut înfloreşte zi de zi, fără a căuta răspunsuri. Ritmul vieţii creşte şi el treptat, dar sigur, refuzând să încetinească, pentru a nu fi surprins de nou. Ceva din interiorul fiinţei încă mai aşteaptă lămuriri, încă nu percepe viul în esenţa lui, aşa cum nimeni nu ştie dacă începutul se opreşte la sfârşit sau sfârşitul este începutul. Toamna este preferată de autor, poate pentru magia ei inimitabilă. Forţa sa fără egal transformă culorile într-un pastel al muzicii. Arborii se agaţă cu disperare de lumina artificială, pentru a nu fi smulşi din rădăcini de vântul judecător. Tabloul oraşului din port se aseamănă cu un câmp de luptă, în care combatanţii nu se privesc, ci doar aşteaptă finalul pozitiv pentru toţi: „În ultima noapte, vântul nu a mai plecat din jurul copacului, / iar lumina din neon nu a mai coborât vreodată.” („TOAMNA PE STRADA PORTULUI”) Locurile, care cândva musteau de romantismul incurabil al îndrăgostiţilor, au devenit un fel de pelerinaj pentru cei însetaţi de shopping. Amintirea lor a fost măturată de greutatea materiei, iar verdele din ramuri este acum griul betoanelor, ce formează uriaşele construcţii, care adăpostesc centre comerciale, dar şi oameni, grăbiţi să cumpere orice şi să plece către rutina monotonă. Autorul constată cu dezamăgire că aproape toţi se sperie de o foaie goală de hârtie, neştiind ce să scrie, preferând internetul şi telefoanele pentru a comunica. Privită dintr-un anumit unghi, lumea pare să fi regresat, iar oamenii să fi devenit nişte roboţi fără sentimente. Chiar dacă iubirea unei perechi e sortită pieirii, mai devreme sau mai târziu, tot e preferată tehnologiei, care a transformat fiinţele umane în nişte maşini: „Unii chiar s-au apucat să conceapă scrisori, dar, speriaţi de coala albă de hârtie, / Nu au ştiut cum să înceapă.” („RETRO”)  
Aflaţi într-o cursă fără de sfârşit, oamenii nu mai au timp să privească în jur şi să observe micile frumuseţi create de natură. Prezentul reprezintă o forţă de atracţie excesivă, care acaparează până şi sentimentele, resetându-le. Şi totuşi, poetul se pare că e singurul capabil să se smulgă din tumultul vieţii şi să păstreze cu sfinţenie, într-un ungher al fiinţei, frumuseţea delicată a imaterialului. „Un călător din metrou avea în servietă, / Printre documentele de serviciu, / În compartimentul din mijloc, / Imaginea vie a unui asfinţit de iarnă, cu zăpadă pe alocuri. / Imaginea înclinată spre dreapta, lăsa să se audă, independent, lătratul unui câine.” („CĂLĂTORUL”) Acelaşi om, îşi conduce esenţa către infinit, către locul unde „lumina radia întuneric” şi „unde vidul nu era vid”. Deşi este un fin cunoscător al principiilor fundamentale ale creaţiei, e convins că acel spaţiu este încărcat doar cu singurătate. Nici acolo nu ar fi diferit de cotidian. Un visător şi un idealist ca el va fi expulzat din realitatea crudă a vremii. Soluţia se regăseşte chiar la el: să rămână aşa cum este. Va continua să creadă în toamnă, iubire, poezie, lună şi câmpie, ca la început. Poezia va fi refugiul său suprem şi unicul. Indiferent de capcanele prezentului, de căderea necontenită a zăpezii, de monotonia, care nu se mai sfârşeşte, poetul nu-şi va pierde esenţa. Nu va reuşi să se schimbe, să se redefinească, aşa cum nu va putea să-şi mute rădăcinile în cer. Entuziasmat la vederea măreţiilor organice, autorul va dori să le împărtăşească şi altora. Deşi ştie că nimeni nu-i va înţelege încântarea, va continua să le scrie la nesfârşit: „Cum nimeni nu mi-a fost alături, / Atunci când îmbrăţişam splendorile toamnei, / La fel, nu am avut cui spune despre marea singurătate / Rămasă după plecarea toamnei.” („DEGEABA”) Uneori trist şi pustiu, alteori cuprins de exaltare şi uimire, poetul reuşeşte cumva să cuprindă totul în sine, ca un demiurg generos şi blând.
Volumul se încheie într-un ton de confuzie, căruia i se alătură varianta palpabilă a vieţii. Trecând prin toate fazele posibile ale existenţei, experimentând orice se poate experimenta, gustând din trecutul şi prezentul dulce-amar, visând cu ochii deschişi, autorul nu mai ştie cine este cu adevărat. Poate că tocmai s-a ivit un alter ego virtual, capabil să-l înlocuiască din când în când, mai ales la răscruce de drumuri: „Nu mai ştiu unde sunt şi cine sunt, / Ajutooor!” („SOS”)
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
SPIRALA ŞI CHIPAROSUL, DE MARGA RITA POPELI TATU
Luminoasă, fascinantă și complexă ca un labirint antic ori precum șirul lui Fibonacci/ Numărul de Aur -, distinsa Doamnă Marga Rita Popeli Tatu te cucerește, încă din primele paragrafe ale romanului său Spirala și chiparosul, publicat la Editura PACO din București, în 2010, an în care domnia sa împlinea vârsta patriarhală de 82 de ani, dezarmantă pentru unii, pe deplin admirabilă pentru alții.
Anterior, semnase alte două volume, în același gen literar proteic, romanul: Înfruntând destinul (2006) și Ecouri peste timp (2008). Are în pregătire două romane: Satul de la capătul tramvaiului, respectiv, Casa din Ivry – Un rechin la Paris, dar și un alt volum într-un gen sidefiu-transparent, pe care l-a botezat, cu surâzătoare modestie, trăiri: Propileele sonore – Ramada Majestic.
Tinerețea veșnic exuberantă îi este definitorie, o prinde ca o mânușă din cea mai fină piele sau dantelă, o caracterizează ca stare de spirit - viu, dinamic, totdeauna scormonitor, doritor de a cunoaște noi și noi tărâmuri, zări și etape, consemnând și împărtășind rapid semenilor virtuțile lumilor pe care le explorează, în care plonjează și se scaldă, ca într-o cristelniță magică, mistuită și înălțată de setea copilului fără de prihană.
Dacă regele Midas fusese blestemat să i se metamorfozeze în aur tot ce atinge (ca pedeapsă, desigur, a avariției sale nețărmurite) -, Marga Rita Popeli Tatu a fost, dimpotrivă, binecuvântată să transforme în Bucurie (a spiritului) tot ce privește, cercetează și dăruiește celor ce nu s-au născut orbi pentru frumos.
Captivantă și incitantă ca o poveste de dragoste, dar și ca un roman cu tentă  mitică și legendară, culturală, istorică și spirituală -, cartea Spirala și chiparosul dă seamă despre calitățile unui om de excepție dedicat luminii ce irumpe nu doar din bibliotecile și muzeele lumii,  dar și din tezaurele vestigiilor arheologice, redescoperite, în siturile în care dăinuie de milenii, adică, nemijlocit, la eleacasă.
Romanul însumează 230 de pagini, cărora li se adaugă una cu Erata, altele 18 (nenumerotate, cu ilustrații color și alb-negru, pe hârtie cretată lucioasă), plus două pentru Bibliografie,altă pagină - dedicată precizărilor De aceeași autoare și În pregătire, două pentru Cuprins și ultima, cea de-a 236-a, rezervată casetei tehnice.
Pentru ca totul să fie limpede din capul locului, autoarea ne lămurește – în trei pagini și un sfert, grupate sub titlul Către cititoriasupra intențiilor sale. O face frontal, direct la țintă,pentru a înlătura orice pistă a căderii în greșeală: ,,În prezența chiparoșilor de pe colina Kefalla de la Cnossos, aparținând insulei Creta, ascultând povestea prințului Chyparissos și a Cerbului cu Coarne de Aur, am hotărât titlul călătoriei romanțate în Grecia…’’.
Așadar, ar fi vorba doar despre …romanțarea unei călătorii, în antichitatea elenă. După care, ne oferă chei pentru titlul romanului său, în câte un paragraf. Primul: ‚‚Chiparoșii au semnificație sacră, cu atât mai mult cu cât, din acest lemn, a fost executată Crucea răstignirii lui Iisus Hristos. Simbolic, acest arbore cu vârful de lumânare verde sau de săgeată, în tălmăcirea grecilor reprezintă martiriul, dreptatea, puritatea sufletului și nemurirea (…) Pentru laicii arhitecți de pe timpul lui Minos, același lemn, rezistent ca betonul armat, servea ca traverse între etajele construcțiilor.’’.
Al doilea paragraf - la care ne referim - sună la fel de apodictic, ca un articol de enciclopedie renascentistă, britanică ori franceză: ‚‚Spirala, în schimb, mi-a fost sugerată de Discul pictografic de la Muzeul din Heraclion, cu figuri înlocuind literele, o scriere hieroglifică încă nedescifrată. Pentru vechii greci, pentru popoarele orientale și pentru cele din regiunea Pontului Euxin, această formă răsucită are aceeași semnificație,deperenitate.’’
Doamna Marga Rita Popeli Tatu ne încredințează, în continuare, că romanul Spirala și chiparosul constituie rodul unor căutări, cititorii întâlnind,  de-a lungullecturii, legende interesante, unele pline de umor, de metafore și de multe nedumeriri, firești pentru veacul în care trăim.
Despre capitolul dintâi, autobiografic -cel mai cuprinzător dintre cele 47, însumând 18 pagini -, autoarea, care va deveni protagonista aventurii sale narative, apreciază că ,,pare să nu aibă nicio legătură cu textul propus anume pentru călătoria în Grecia’’.
Preludiul apariției pe lume a autoarei și evocarea – succintă, însă cât se poate de expresivă, densă și suculentă - a primilor ani ai existenței sale alături de Iruca și de părinți au menirea de a răspunde la întrebarea ‚‚De unde venim/ De unde vin eu?’’, pentru a avea șansa de a răspunde, ulterior, celorlalte două, esențiale pentru definirea unui om ori a unui neam, a unei comunități sau a unui popor, după cum reliefa, acum vreun mileniu și jumătate, împăratul-filosof din Roma antică, Marcus Aurelius: ‚‚Cine suntem?’’ și ‚‚Încotro mergem?’’…
Este creionat, astfel, universul uman de pe malul Nistrului moldovenesc, cu cele două epoci influente: cea rusească, dinaintea Marii Revoluții din Octombrie 1917 în Rusia, pe când Basarabia (România de Est e corect, după opinia noastră!) făcea parte din Imperiul Țarist, respectiv, cea pur moldovenească – după cum o numește autoarea -, de după revoluția sovietică socialistă și alipirea la România, având rădăcini străvechi traco-dacice, cu obiceiuri laice și religioase de influențăorfică.
Considerăm binevenit acest moment pentru a cita – de pe la jumătatea capitolului Preludiu – viziunea, pe cât de realistă, pe atât de tristă, pe care tatăl romancierei o avea despre destinul Basarabiei: ‚‚Ce-i și cu Basarabia? Trăiește ca într-o luntre. Cârmacii, când o îndreaptă spre răsărit, când spre apus. De câte ori cârmacii au lăsat-o în derivă! Istoria o întoarce când pe dos, când pe față, când la stânga, când la dreapta și, mai mult, o obligă să stea drepți și fără crâcneală. În spațiul său pipernicit, mai poate să se împotrivească? Bine, urmat de harașo, și invers, sunt semne de acceptare, dar și de supunere; când jucăm Cazaciocul, când Perinița (…) Trăim într-o lume cu un trecut zbuciumat, cu un prezent <liniștitor>, prevestitor denenorociri.’’.
Atenție: trăirile consemnate mai sus erau mărturisite de tatăl romancierei acum 80-90 de ani. Echivalent cu o cauționare cu fierul înroșit în foc -, acest diagnostic sună la fel de tragic și în zilele noastre, el fiind întrutotul valabil și în prezent.
Tevatura generată de alegerea prenumelui pentru nou venita pe lume (autoarea) are valențe de comedie de situație și, pe alocuri, chiar de comedie de limbaj. Cohorta de bunici, mătuși, verișoare și alte rubedenii îl asaltează pe proaspătul tată  cu fel de fel de propuneri de prenume: Larisa/ Lara, Ana/ după Ana Karenina, Nastasia, Olga, Livia, Cleopatra, Lucreția, Ofelia, Sara, Rașela, Maria…
Trezită din somnul ce o cuprinsese imediat după naștere și după primul alăptat, mama dă sentința irevocabilă: ‚‚Cu toată oboseala, trezită, am râs cu poftă; toți aveți mult haz. Înainte de naștere hotărâsem: dacă va fi băiat, să-i dăm numele Iulian, după numele nașului, iar dacă va fi fată – un nume de floare, Margarita.’’.
Atmosfera disputei se destinde brusc, iar străbunica adoptivă, bucuroasă, întărește propunerea: ‚‚Ai dreptate, Veruța! Margarita înseamnă perlă, nume împrumutat de la grecescul Margarites, în românește mărgărit, mărgăritar, pietriș mărunt, perlă, vâsc, lăcrimioară, de la a mărgări, a înflori.’’. Acestor argumente, tata, cu greaca învățată, stăpânind și limbile slave, adaugă: ‚‚În Rusia, Margarita, prescurtat Rita, are mare trecere, iar în Antiohia, Sfânta Margareta a fost o martiră din timpul împăratului Dioclețian. Era fiica unei regine care ar fi trăit prin secolul al II-lea.’’.
Pornind de la aceste considerente, Marga Rita Popeli Tatu, autoarea romanului Spirala și chiparosul,face două conexiuni interesante, notând, cu discreție parcă, dar și cu o mândrie difuză, abia ținută în frâu: ‚‚Marguerite Yourcenar, memorialistă cu izbânzi de invidiat la o vârstă respectabilă, și Rita Levi Moltancini, mare neurolog (104 ani) recomandând exersarea permanentă a creierului și mișcarea zilnică, mă încurajează. Sper să mai trăiesc și să scot manuscrisele din sertar, pentru a le dărui familiei și publicului interesat. Numele celor două și al meu …mare coincidență semnificativă.’’.
Condensând la maximum destinul familiei în care se născuse, prozatoarea se înfiorează în clipele de evocare a comunei natale Izbiștea (‚‚mare, frumoasă, românească, dăruită cu oameni vrednici, cu gospodării pe întrecute’’), căreia îi păstrează amintiri de neuitat. Părinții săi aveau în vedere două variante. Prima: cea de instruire și mutare într-unul din orașele Basarabiei -, Chișinău, Soroca, în ultimul caz Orhei, sau la Iași, universitatea de aicibucurându-se de aprecieri. ‚‚O altă variantă era averea adăugată cu noi suprafețe de teren și case, zestre pentru noi (n.n. pentru Marga Rita și sora sa mai mică), în cazul când renunțarea la studiile universitare ar fi avut motivație. În acele vremuri, a fi bogat, educat și cu studii liceale era la modă. De plecat am plecat, dar în lumea largă a României, părinții orientându-se foarte bine în alegerea noilor reședințe după liniștirea cât de cât asituației basarabenilor strămutați. Anul 1940, cu ocuparea Basarabiei de către sovietici și războiul, a năruit toate planurile.’’.
Involuntar, autoarea comite, aici, o eroare, atribuind părinților săi opțiunea pentru spațiul transilvan de răsădire a familiei sale. Realitatea a fost cu totul alta: statul român era atâtde bine organizat, încât șeful său, mareșalul Ion Antonescu, a dispus ca – înainte de plecarea de acasă, din Basarabia, și de urcarea în trenurile cu sute de mii de români refugiați – să se știe exact ce familie din țara mamă le va asigura găzduire. Numai așa a putut fi evitat haosul iminent unei migrații de asemenea proporții.
În context, naratoarea reînvie chipul luminos al mamașei Vera, care avusese norocul să călătorească, împreună cu părinții ei, în metropole ale imperiului rus, la Odessa, Moscova și Sf. Petersburg și de la care învățase multe. ‚‚Cu darul ei de povestitoare, de fiecare dată ne mărturisea din minunățiile locurilor vizitate, din legendele vechii Elade, dar mai aproape de sufletul ei era Orfeu, poetul și cântărețul rătăcitor pe malurile stâncoase ale Nistrului.’’
Prozatoarea nu rezistă ispitei de a mărturisi că interesul pentru Grecia continentală și insulară i l-a stârnit, înainte de toți, străbunica sa, Vera Andrianov, având origini elene. Acesta constituie ‚‚începutul întâlnirii cu legendarul poet și cântăreț Orfeu, a cărui poveste va fi detaliată mai târziu de minunata Alexandrina Anghel, profesoară rămasă înamintire’’. Profesoara de istorie Alexandrina Anghel își duce somnul de veci în cimitirul Sineasca din Craiova, municipiu în care, după refugiul din 1944, și-a continuat profesia la unul din liceeleBăniei.
De aici pornind, în cel de-al doilea capitol (și) ca mărime (10 pagini): Memento mori, Marga Rita Popeli Tatu realizează o vastă, temerară și voluptuoasă reînviere a tracului legendar Orfeu (de la care provine numele orașului Orhei), a mitului argonauților și Lânii de Aur, a genezei poeziei orfice și a curentului numit orfism, ai cărui reprezentanți credeau în existența trupului ca temniță pentru suflet, în destin și metempsihoză, propovăduind reîncarnarea ciclică a tuturor ființelor vii, o metamorfozare când în animale, când în plante, revenind, apoi, la treapta superioară de om, care primea putere de Zeu…
Dorință împlinită(care începe frontal: ‚‚De două luni așteptam ziua de 19 iunie 2005 – ziua plecării în Grecia, la invitația fiului meu Dan, stabilit definitiv în Canada, înainte de anul 1989.’’) și Îndrăzneții cu aripi de pasăre se înscriu tot în buchetul capitolelor pregătitoare pentru lansarea în aventura întâlnirii cu istoria antică, din  mândra Grecie. Următoarele șase capitole (Europa, legendă și adevăr, Tăinuirea și soarta lui Dedal, Muntele Lebedei – Monte Cecero, Leonardo în Franța, Coandă, un nume surpriză, Din nou sub nori) continuă această pregătire psihologică pentru proxima aventură de coborâre pe pământul fabulos al Greciei antice, conjugată cu perpetua pendulare între trecutul legendar, prezentul încă ispititor și viitorul pe alocuri neguros, cu multe semne de întrebare.
Scrise cu fervoare, cu talent narativ incontestabil, fior liric și dramatic de profunzime, vibrație și noblețe cuceritoare -, paginile romanului Spirala și chiparosul te provoacă să le citești cu sufletul la gură, reverberează adânc în inima, mintea și duhul lectorului, impactul lor fiind, în egală măsură, similar cu o cavalcadă trepidantă prin locuri și tărâmuri gâlgâind de mitologie, legende și istorie, călătorie logodită intempestiv cu secvențe hipnotizante de  oratoriu și simfonie a luminii, purtând în străfunduri - drapate subtil, în tonuri grave - inflexiuni mântuitoare de recviem strunit cu forță demiurgică.
Frumoasă și incitantă ca o poveste de dragoste fără pereche (ca fiecare dintre cele o mie și una de povești salvatoare ale Șeherazadei, ca provocator-galantele narațiuni de amor din Decameronul lui Boccaccio ori ca nestematele din Hanul Ancuței, una dintre cele trei capodopere create de Mihail Sadoveanu) -, cartea venerabilei doamne Marga Rita Popeli Tatu are, totodată, virtuți de roman cu tentă mitică și legendară, culturală, spirituală și chiar metafizică.
Admirabila, nonagenara autoare ține să sublinieze că sâmburele real al romanului său este îmbrăcat cu pojghița umorului și a ficțiunii -, de mare finețe, adăugăm noi, umorul; de largă respirație: ficțiunea.
Numai un cititor grăbit, precipitat și superficial ar putea emite ipoteza că romanul Spirala și chiparosul nu dispune de personaje bine conturate, nu înglobează caractere puternice sau ezitante și fragile, generoase, avare ori rapace, nici conflict/ conflicte generatoare de pasiuni înfocate și tensiuni incendiare, desfășurări dramatice, violențe, atacuri sângeroase și finaluri tragice.
Toate acestea pot fi întâlnite la tot pasul, secvențial sau global, fulgerător ori în desfășurare aparent liniară, însă într-o viziune, structură și construcție narativă care nu pot fi încadrate nici în aria romanului clasic, de tip balzacian: roman doric (de tip masculin, cum – din perspectiva esteticii receptării – l-a definit Nicolae Manolescu, în cele mai șocante cărți ale sale de la începutul anilor 80, din trilogia Arca lui Noe), nici în acela proustian, de analiză psihologică, roman ionic, în viziunea aceluiași reputat critic Nicolae Manolescu, și nici în arealul romanului corintic(concept de absolută originalitate, creat de celebrul critic român amintit), adică a romanului modern, care se naște după Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut, 1913-1927), avându-i ca reprezentanți de excepție pe James Joyce (Ulisse, 1922), Franz Kafka (Procesul, 1925), Andre Gide (Falsificatorii de bani, 1926), Albert Camus (Străinul, 1942, lângă care poate fi invocată Căderea – structură narativă insolită și solitară), Robert Musil (Omul fără însușiri, 1930-1933), Herman Hesse (Lupul de stepă - 1927, Jocul cu mărgele de sticlă - 1943), autori și opere de certă valoare la nivel mondial, care au exercitat, decenii la rând, roluri de magisteriu și au avut influențe benefice asupra multor literaturi.
Ecouri din marile școli ale romanului european se insinuează discret, uneori abia perceptibil, în paginile romanului Spirala și chiparosul, scris cu un soi de înfiorare orfică, inițiatică, dar și cu setea irepresibilă de cunoaștere a esenței lumilor trecute, prezente și viitoare, de Marga Rita Popeli Tatu.
Cadențat după tainice ritmuri cinematografice și desfășurat pe un enorm ecran panoramic - precum Marea Frescă a Neamului (3x70 metri) realizată, în anii 1934-1939, de Costin Petrescu, la Ateneul Român din București - ,alternând zonele de lumină blândă, cu acelea de beznă devastatoare, de smoală, ca la începuturile lumii, cu orbitoare, ultrarapide secvențe stroboscopice, evidențiind, instantaneu, cu febrilitate maximă, chipuri și umbre cvasi-indescifrabile -, romanul-călător, romanul-călătorie (în timp și spațiu) al doamnei Marga Rita Popeli Tatu ne poartă, de-a lungul următoarelor 21 de capitole, prin anii de pubertate și adolescență, primă tinerețe și început de maturitate ai Europei, în fapt, prin multitudinea problemelor specifice antichității grecești – suport pentru civilizația, cultura, în special pentru arta europeană și universală, după cum însăși se exprimă prozatoarea.
…Trecem pe nerăsuflate prin universul poliedric al unor sute de personaje, din vremea lui Pisistrate controversatul, din împrejurimile Acropolei și de pe Stânca lui Ares-Areopagitul, din Piața veche – Agora, apoi pe urmele lui Hadrian și ale lui Cronos, zeul canibal, pentru a reveni, brusc, într-o plimbare prin vechiul cartier, prin Atena modernă, după care țâșnim, printr-o nouă buclă în timp, în arealul unor amintiri, cu iz fantastic, despre Zeița Atena, serbările dionysiace, Tesmophoriile, lumea fabuloasă a Atenei înainte de Pericle – până la un nou salt, de cangur celest, în Grecia reîntregită, și din nou, în altă direcție: la zidul lui Temistocle, până în mrejele misterioasei Calypso din insula Ogigio.
A treia parte din amețitor-pseudo-oniricul și, totuși, realistul roman Spirala și chiparosul – realist chit că-i vorba de sute și sute de alte personaje din lumea miturilor, intrate în memoria noastră colectivă – cuprinde 16 capitole: periplul, într-o croazieră cu un vapor de lux, dar cu popasuri mirifice, prin Grecia insulară.
Cititorului îi sunt oferite noi și noi pagini, de Rug și flacără (putem afirma, citând titlul unui film românesc, turnat după un roman al lui Eugen Uricaru), despre Myconos, insula vrăjită, istorii din Dodecanez, Cos, leagănul lui Hipocrate, hărțuielile și atacurile turcilor, Rodos, orașul trandafirului, împărăția regelui Minos, povestea Lânii de Aur, expediția argonauților, Împărăția adormită, până la plonjoanele irezistibile în slava mărturiilor celebrului arheolog Arthur Evans (director al Muzeului din Oxford la 1900, care aduce lumină în istoria Cretei), în sălile maiestuoase ale Muzeului Heraclion, în strania Insulă Sfânta Irina-Santorini (rest al furiei zeilor focului și pământului, al unei lupte între elemente, spațiu împărțit între sumbru și lumină), culminând cu Catastrofa vulcanică (Akrotiri – Pompeiul minoic, singurul bine conservat din epoca bronzului, datând din jurul anului 1.500 înainte de Hristos, așadar din vremea lui Zamolxe).
Poposind în cartierul Phirostephani (în drum spre Phyra, la revenirea de la Akrotiri), autoarea este șocată de  imaginea părții restaurate a satului, cu deschidere spre vulcan și Kaldera, parte așezată pe marginea prăpastiei, mușcătoare și mișcătoare în ani de groază.
Gândul îi fuge spre realitățile de acasă, de acum: Privind acest spectacol aducător de frumusețe, dar și de moarte, mă întorc cu gândul la plaiurile subcarpatine, cu pădurile defrișate, terenurile dezgolite și dislocate. În ultima vreme, se scurg acoperind casele satelor cu oameni disperați, rugile către Dumnezeu fiindu-le singura speranță în vremuri mai bune. Branul, drumurile spre Sinaia și Predeal primesc cu multă resemnare tonele de pământ montan care, în cădere, sfidează parapeții din beton, acoperind șoselele întărite cu cheltuieli de nedescris.
…Revenită în România, în apartamentul din București, de pe str. Grigore Alexandrescu -, romanciera Marga Rita Popeli Tatu trece rapid din ficțiune în realitate, trezindu-se, cu amărăciune și luciditate dureros de dulce, cu picioarele pe pământ: Problemele cotidiene mă rup de Atena. Urmărind direct situația din țară, cu inundații și dislocări de terenuri deluroase, cu conflicte sociale și politice urmate de nesiguranța zilei de mâine, trag concluzia metaforică:  <Nu-i pace la umbra măslinului zeiței Atena; nu-i pace sub chiparosul din țara lui Galilei și nici sub stejarii dealurilor noastre românești.> PĂCAT!
…Astfel se încheie – aidoma unui cerc/ inel de vârstă în trunchiul secular al unui gorun tracic ori asemenea unui cerc hermeneutic, de comprehensiune și înțelepciune, de interpretare și descifrare a unor tâlcuri greu bănuite, din spirala țintind cerul – cartea fascinantă a unei scriitoare experimentate, deplin stăpână pe arsenalul stilistic al prozei adevărate, iradiind lumina iubirii de oameni și a bucuriei de a împărtăși cu aceștia valorile veritabile, care ne-au perpetuat specia în istorie.
Dincolo de orice paradox, romanul Spirala și chiparosul – în care autoarei, celor doi fii ai săi, familiilor acestora (o notă aparte pentru nepoata cea mai micuță, cu chip de înger și întrebări încuietoare) le revin roluri de personaje în jurul cărora se învârt toate cele, deși unele par să se rezume la prezențe discrete – poate fi citit și în registrul unei opere științifice, grație acribiei documentării, dar rămâne, înainte de toate, operă de creație ficțională, pornind de la mituri, legende, conducători militari și politici, intrigi și realități din ultimele două milenii.
Cartea doamnei Marga Rita Popeli Tatu se citește, repetăm,  cu sufletul la gură, aidoma unui roman fabulos ori unei Comedii umane, având personaje desprinse din legendele Olimpului, dar și din zările reale ale unei istorii a Greciei de acum 2.000, o mie sau numai de acum o sută de ani ori doar din ultimele decenii.
În această cavalcadă neobosită prin horbota de biografii, destine, unele puternic ancorate în istoria Atenei și a celorlalte orașe-state ale antichității grecești, altele mai palid conturate, romanciera acordă rolul de prim-plan, locul central și, dacă vreți, tronul regal omului. Omului în confruntare neostoită, adeseori absurdă, cu Timpul, dar și cu vanitățile spiritelor înguste, cu deșertăciunile și blestemele dintr-o Cutie a Pandorei, sinucigaș deschisă de autocrați malefici.
Dens, cât se poate de dens, ca desfășurare și ritm narativ, romanul Spirala și chiparosul amestecă, într-un creuzet miraculos, într-un malaxor polifonic, percepții fugitive, conjugate, nu rareori, cu impresii fugoase, abia developate din geana unei antilope dezlănțuite , a unui stroboscop care fulgeră fără încetare, cu înfiorări și scânteieri de spirit înalt, cultivat cu acuratețe, rigoare și delicatețe, hrănit permanent cu dorul de obârșii, cu iubirea fierbinte față de limba strămoșească, față de glia străbună și de acel spirit al locului/ Spiritus Loci, luminând straniu din concentratul aurifer numit patriotism, cuvânt pentru care ne tot sfădesc să ne rușinăm mai marii asasini ai lumii de azi.
Dan Lupescu (Craiova)

ION PACHIA-TATOMIRESCU: UN SACERDOT LA PORŢILE RAIULUI
Liturghier, Cazanie și Filocalie, stranie culegere de mitograme, holopoeme și încântece, cu matrici în cimilituri, cântece cu zgoande, descântece ori colinde -, noul și extrem de consistentul volum de versuri De-a fotonii - publicat de profesorul oltean, doctor în filologie, răsădit de o jumătate de viață la Timișoara, Ion Pachia-Tatomirescu - dă seamă, în egală măsură, despre stăpânirea artei punctului și a contrapunctului, a armoniei celestine  de a semăna, în profundă rezonanță cu toate lumile posibile, de a semăna și de a face să germineze, într-o viziune sigură, bărbătească, sub brazda reavăn răsturnată în Soare a Maicii noastre: Limba Română, semințele Spiritului Mumelor și Moșilor noștri, totdeauna vii, în veșnică roire, spirit care ne ține teferi în istorie, în același spațiu magic și timp sacru, de opt-nouă milenii.
Doctul scriitor din sud-vestul României ține, astfel, cont de aserțiunea filosofului culturii Lucian Blaga, în conformitate cu care matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot atât de mult ca sângele și graiul.
Deloc întâmplător, augusta carte este publicată în colecția Cosmografii, a Editurii Waldpress, Timișoara (Dacia), 2017, însumează 348 de pagini, pe format A5, având ISBN 978-606-614-169-7.
Conține nouă cicluri lirice, care pot fi considerate trei rafale de câte trei rachete în trei trepte, deoarece poemele curg unul dintr-altul, aidoma unui izbuc de nestăvilit, străbătând, în zbor spiralat și în hore concentrice (dacice hore), vegheate octogonal, dintr-un pisc zigurat – de la primul trident: trupul teluric al Eu-lui chemat Ion Pachia Tatomirescu, țâșnit într-un șotron vertical, spre sufletul eteric, apoi spre cel astral; trecând, cu antenele incandescente, la cea de-a doua triadă a adâncirii cunoașterii de sine: sufletele (în rotitoare horă, din zenit în nadir) mental, solar, universic, făcându-și bivuac, în al șaptelea inel (cer) – sufletul cosmic, pentru a-și trage duhul și a se ranforsa în pragul saltului ultim, spre zariștea divină, care cuprinde, la rându-i, alte trei ceruri.
Grupate de noi câte trei, în trei rachete în trepte, care pot fi o feerică țesătură/ rețea de vase comunicante cu miresme, culori și vibrații fantaste și onirice, în încrengături de tâlcuri subtile -, cele nouă cicluri lirice sunt: 1. Eul coriambic rubiniu (40 de secvențe/ poeme)- Etern sigilatul chepeng din capul scării care duce-n al zecelea cer (18 poeme) – De-a fotonii (Dar de la lumina din dor), ciclul cel mai numeros, cu 70 tronsoane lirice; 2. Dacia din sarcofagele Piramidei Extraplate (10 poeme) – Ozon, dinozauri, aspersoare (6) – Risipitorul de prigorii (8); 3. Cefalopodele focului (6) – Craniul rizom de foc (6) – Puterea argilei albastre (8 poeme).
Simpla citare a acestor titluri și fugara meditare/ meditație asupra lor te pune în situația de a recunoaște că, din momentul, temerar, al hazardării dincolo de lectura primului vers, a primului verset, îmbelșugat în ecouri ancestrale, mult matusalemice, în odăjdii vii, sacerdotale și în valențe biblice, după ce treci, așadar, pârleazul, ochiul și cumpăna fântânii, troița și măgura dintâi a volumului quatro-nano-cuantic De-a fotonii al lui Ion Pachia-Tatomirescu – acest alchimist de mare finețe, cu profunde, jucăușe și derutante vocații cosmogonice, astrologice, metafizic-metempshihozice, arheologice, șamanice și mai știe Dumnezeu câte altele…- te trezești într-un Eden eclatant, în care nu ai nici o șansă să cobori în adâncuri, spectral, și să-ți iei zborul nestăvilit spre Steaua Polară a podgoriei cu lăptișor de matcă și apă vie, din tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții Fără de Moarte, decât dacă îmbraci, repede-repede, cămașa bărbătească/ ia strămoșească – atlas teluric și celest, ușor și transparent ca inflorescența pufului de păpădie, ghioagă de semințe cu valențe spirituale -, cămașa de zale din argint, armura medievală a limbajului hieratic, dacă mânuiești voinicește sabia mereu întinsă, fulgerătoare, și dai grai chiotului de Bucurie Curată, copilăros-brâncușiană.
Taifunul acesta de imagini-idei, de simboluri dulci ca mierea, alegorii și parabole descântate vin, ehei!, cu toatele, taman de pe vremea Cavalerului Trac, a Cavalerilor Danubieni, vreme conjugată cu aceea a Cavalerului Tristei Figuri, apoi cu aceea, sinistră, contemporană (veștejită de I. P-T. în satire de o forță magnifică) lăsându-te în voia voioasă a mesajelor ezoterice, jerbe de artificii sticloase în metafore supraetajate, explozive, ca în Constelația Pleiadelor fugărind Eul Liric al înstelatului creator: Ion Pachia-Tatomirescu, Făt Frumos cel Urât, jumătate prigorie-mierlă pe jumătate de iepure șchiop fugărindu-și dorurile prin Țara de Dor, prin Țara fără Dor, rod și dor, norod durut până-n rărunchi de dorul suprem, dorul metafizic: Iubirea Spirituală de Dumnezeu/ Amor Intellectualis Dei – Dorul de Dumnezeu.
Căci, în întregul său galactic - și în fiecare cută a sa, aparte, infinitezimală, până la nivel de fotoni (cuante de lumină) și chiar mai adânc, în străfundurile Vedelor și Upanișadelor, monumente Extrem Răsăritene ale ecourilor dinastice generate de spiritul pelasgo-dacic -, monstruos de frumoasa carte de învățătură și înțelepciune, basm și enciclopedie, epopee homerică, tezaur de  Tăblițe (pre-sumeriene) teofanice de la Tărtăria, stâlpi de pridvor cosmic și nevăzute limbi de ceas fulgurând din Calendarul de Andezit de la Sarmizegetusa, răboj al crugului ceresc și înfocată ie de duminică în ființare romantic-postmodernist-mirifică numită De-a fotonii, se iau la trântă dreaptă, pe viață și pe moarte, Eul lui I. P-T., omul, locuind în peștera zamolxiană din beton armat a ap. 1,  bloc G de pe str. Intrarea Lungă nr. 1 (300182 – Timișoara) și Eul liric (Fața Albă/ sosia ficțională a poetului), încălecând simultan și galopând până dincolo de zare hergheliile armăsarilor pur sânge ai culturii și civilizației noastre tradiționale, din care se născu Europa Veche, puind și izbucnind, contagios, pe dată, spre toate punctele cardinale ale planetei.
Semințe mito-poematice cu virtuți străromâne, scrise de un falnic și fălos pui de dac și de pandur, de la piramida extraplată a Timișoarei (cum îi place, surâzător și iconoclast, să se autodefinească): Ion Pachia-Tatomirescu se joacă de-a Facerea Lumii și, mai ales, se joacă de-a poietica Omului, ca Fiu al Luminii, ocean de fotoni în calmă cugetare, precum Gânditorul de Hamangia, pregătit, parcă, pentru răstignire, ca și pentru uraganele de întrebări și mirări, de angoase și disperare, cu toatele izbăvitoare.
Jucându-se de-a fotonii, autorul – care plasează în poziția dintâi, cea mai frapantă, a cărții sale inscripția lirică învârtoșată, cu desfășurări somptuoase, de Credo - demn de modelatorii Focului Sacru, inițiații zamolxieni și zalmoxieni, creatorii Legilor Frumoase (Belagine) și, cu mult mai târziu, de umbrele palide ale acestora, desțărate/ apatride, Cavalerii Templieri ori de cei de la Malta – plasează în poziția primă creația intitulată, cu un soi de nonșalanță fugos ostentativă, Ars poetica-mi grațios viscolită.
Piatră de hotar (atenție: de aici încolo intri, cititorule, în tărâmul sfânt al poemelor mele, cioplite, repetitiv, cu mână de faur, mare faur, în limba zimbro-geților și a dodiilor oltenești!, pare a șopti I. P-T.) -, acest poem conjugă respirația tumultuoasă, cosmogonică, a capodoperelor eminesciene Rugăciunea unui dac și Memento mori, cu spiritul sprințar și vocația geometriei irefragabile, în chei ascunse, din construcția orfică a lui Tudor Arghezi: Cântarea Omului, replică antropo-filosofică,titaniană, la cea mai frumoasă poemă de iubire a lumii, din Biblie: Cântarea Cântărilor.
Ars poetica-mi grațios viscolitădebutează ca un clonț de aisberg, într-o răceală de gheață solară (peșteră primordială, sală de disecție necruțătoare, aeronavă marțiană ori din Proxima Centauri, comandată direct prin forța gândului?), în falduri de o solemnitate barocă, răscolitoare, în care pașii chirurgului nevăzut – pași tunători, detunători, pași apăsați și rari, spre a nu desluși oricine încotro se îndreaptă protagonistul, ca în secvențele de început ale Întâlnirii din pământuri (Marin Preda) – sunt amortizați, încă din primul vers, sunt îmblânziți de fulgul ningând al unui abia perceptibil surâs, pentru ca poemul să nu cadă în capcana prețiozității romanțioase, a lirismului factice, păstrându-se pe muchia de cuțit, salutară, a serenității azurii.
Aidoma unui Gavroche pe baricadele Revoluției/ livoluției de la Timișoara, Ion Pachia-Tatomirescu se avântă cutezător, cu mâinile goale, pieptul bombat înainte (Tot înainte!, pionierește…,,), Gavroche cu inima bubuind a victorie: ,,În viața-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,/ creat-am și nenumărate universuri, niște soiuri de roiuri/ fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,/ în dimineața receptorilor cu neștirbită aură, cu neuroni/ de platină, incontestabili, așadar, mărunte bing-bang-uri,/ care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă/ ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,/ nu de non-ens ce gândește în creața antimaterie,/ prin paradoxistul necuvânt, așadar, vitale bing-bang-uri/ care să locuiască – nu flotant, ci stabil - și într-un atriu/ înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate/ de Creștinism, de la al treilea cântat de zori al cocoșilor/ și până la prânzul calm, și până dincolo de sferele/ des-clipitoare de amurg…,,
Căznindu-se să concentreze, ca în chinurile facerii primul prunc, toate detaliile/ atenționările/ jaloanele de ghidare a lecturii, autorul ne pare fugărit de obsesia de a spune totul, absolut totul, dintr-o dată, gâfâind sufocant, sinucigaș, fie și  numai la gândul că nu va izbuti, în veacul vecilor, așa ceva.
Această Ars poetica lunecă, pe nesimțite, definitiv, într-un glosar de repere – pentru ca bietul cetitor să nu se rătăcească prin pădurea de mistere -, putând să pară, pentru firile malițioase ori cinice, un candid bloc-notes pe câmpul de luptă, un jurnal de front, deja zdrențuit de vuietul războiului, chiar înainte de a fi sunat goarna atacului și de a se fi tras primul glonț pe frontul încă nedeschis al asediului la baionetă și al bătăliei sângeroase.
Este, ce-i drept, o primă treaptă pentru viitorul templu liric, însă în care se resimt fibrilațiile înfrigurate ale unui fel de Notă asupra ediției/ Lămurire, prin care autorul spulberă anticipat, cu o rigoare draconică, și cea mai infimă neșansă de a nu ne pune în gardă, cu tot, tot, tot, de la arsenalul limbajului său cu ecouri filosofice, mitologice și istorice, până la artileria vastelor cunoștințe științifice, cu trimiteri spre arealul cercetătorilor de la CERN (Geneva, Elveția), care au comprimat, mai an, timpul la o milionime dintr-o milionime de secundă, au accelerat subdiviziunile ultra-minuscule ale atomului în așa hal, cu atâta virilitate scormonitoare, încât au descoperit două particule ale lui Dumnezeu (bosoni), din clipa 01 (zero unu) a Genezei Universului, ci nu una singură, după cum se așteptau. Simțindu-se sfidat, Demiurgul le-a dublat …răsplata efemeră.
Aluziile la Necuvintele lui Nichita Stănescu, la mișcarea paradoxistă inventată, prin S.U.A, de matematicianul vâlcean Florentin Smarandache(avant la letre, de însuși Ion Pachia-Tatomirescu, în România), apoi, fumegoasele întrezăriri ale lucidității de gheață fierbinte specifice demonstrațiilor matematice ale lui Dan Barbilian, dar și freamătul de nuntă cosmică, având vagi ecouri din balada Miorița, conjugate cu acelea din Oul dogmatic, al poetului Ion Barbu, precum și – deocamdată abia perceptibil - foșnetul rimelor interioare, al eufoniilor gen Dan Bota se prind în marșul versetului citat mai sus  din Ars poetica-mi grațios viscolită, în pași cadențați, de pușcași marini americani, urcând direct în Lună, pași alternați cu aceia, delicați, ai infanteriei policrome a fluturilor de taine multiple, care nu-și îngăduie să afirme, alături de giganticii elefanți, pe Podul Himerelor: Tropăim, tropăim! Doamne, ce mai tropăim...
Intrând triumfal pe Calea Împărătească -, Ion Pachia-Tatomirescu face primul popas în Constelația Lyrei, aducându-i o reverență lui Eminescu: ,,Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici,/ dintre gordianele tale gheme de-arnici,/ de pe cumpăna-mi cu poloboc,/ de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul boboc (n.n. viitorul poem, viitorul volum de creații lirice inițiatice),/ să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic noroc/ de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de soc…!,,
Repetând sacadat, de șapte ori, ca într-o litanie, totuși luminoasă, întremătoare: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului…/ Ce cruntă fu soarta Poetului…,, -, autorul face primele patru trimiteri la anotimpuri, conexate cu câte o culoare definitorie: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna unui preistoric violet.,, - apoi ,,…în primăvara unui neolitic indigo,, ; ,,…în vara piramidei cu ochi albastru,, ; ,,…în toamna unui minoic labirint verde,, ; …după care soarta Poetului cruntă fu ,,în șindrila zborului de pe zidul galben,,; ,,…în prelung-pacificul ocean oranj,, ; ,,…într-al ideogramelor taifun roșu,,.
Autorului pare să nu-i pese că, într-un atare context, cu iz tehnicist, de eboșă săpată în roca timpului de roboți cu gesturi sincopate, ambiguitatea și inefabilul – condiții obligatorii pentru poezie – se retrag timorate, lăsând loc liber experimentelor științifice, poate doar eseistice, cu multe detalii prozastice, fără de preț.
Din Câteva radiografii ale metaforelor mele, decupăm metafora-curcubeu – care, când face saltu-n simbol, devine cometă ce-și despletește coada… Poetul afirmă franc și categoric: ,,Metaforă castrată n-am (…); metafora mea spiralată – ca o casă de melc, dar și ca o galaxie – îți aduce-n auz cântecul sferelor și rotirea constelată a mărilor…!,, Mai mult decât atât: ,,A mea metaforă-cloță-cu puii-de-aur, Muză Bunișoară,/ își lasă la vedere, în cer, fiecare tezaur; a mea vulcanică/ metaforă stă-n hiatul dintre vechea/ și noua rațiune cosmică, mereu-primenitoare de geneză…!,,
Presimțind riscul căderii în grandilocvență, Ion Pachia-Tatomirescu face din nou recurs la zâmbet, copilărindu-se, jucându-se de-a copilul: ,,Matafora mea atrial-vulturală, Muză Bunișoară,/ își hrănește și își nuntește hematiile-n mătasă regală; și-n ultimă instanță, metafora de-o moștenesc din bunici (…) pune cerceii-n urechi de furnici…!,,
În loc să-și vadă, solitar și inspirat, de scrierea/ respirarea Cărții sale -, I.P.-T. cedează, destul de frecvent, presiunii vocației sale pedagogice și ispitei de a se exprima ex-cathedra, stenografiind electroencefalograma câte unui popas zglobiu în creație, echivalent cu însemnările fugitive dintr-un caiet de regie pentru spectacolul/ poemul în derulare: ,,Dis-de-dimineață, Muză Bunișoară, toate subiectele/ s-au răsculat împotriva predicatelor nominale./ La prânz, toate fracțiile echiunitare au protestat/ împotriva realităților conținute de binomul lui Newton./ În seara asta, toți vulcanii activi și toate tornadele/ încep fulminantele lor spectacole…!,, (Subiectele se răscoală…)
Putem considera că, pentru a fi, cât de cât, sigur că ne vom descurca prin codrii de aramă ai poemelor sale, rachete în trepte, I. P.-T. ne oferă un abac (strămoșul computerului de azi) al descompunerii spectrale a luminii, un țintar de corespondențe ce revine, ca un laitmotiv, în – de exemplu – Eul rubiniu, poema de la pag. 26, învecinată, în oglindă, la pag. 27, cu altă creație, intitulată barbarian Estetică și rogvaiv, în care întâlnim jocuri  de corespondențe cromatice de genul: poem roșu, oda oranj, salm galben, elegie verde, haiku albastru, epopee indigo, spații violete
Sunt jocuri de glezne lirice înnădușite în sudorile facerii, respirări ciudoase ale poieticii, demonstrații străvezii că rapsodul oltean se vrea, în joaca sa astrală, recunoscut ca nepot al lui Alexandru Macedonski, Paul Verlaine, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, învolburat în ample perioade de tip Lautreamont, dar și cu priză la prozele fantastice ale lui Mircea Eliade, ori la dantelăria de orfevrier a rondelurilor onirice ale lui Leonid Dimov, deschizând porți către eternitate.
Descins, netam-nesam, dintr-un îndepărtat continent liric al lui Walt Whitman -, poetul se destăinuie nonșalant, în poema Nu fire de iarbă, ci fire de wolfram, ce poate fi adăugată în tolba artelor poetice sigilate cu pecetea fierbinte I. P.-T. : ,,Metafora mea clasică a ieșit la pensie/ încă din luna mierlei și a negrelor cireșe amare,/ metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,/ de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt/ pe albul țărm al Mării Getice, pe mozaicul bimilenar/ al valahului împărat-soare, între cinci elemente,/ încât astăzi e o fecioară superbă, cu un bronz/ de douăzeci și patru de carate…,,
Presimțim invitația discretă la un dezmăț al elementelor (aer, apă, lemn, pământ, foc…), în care fotonilor, purtători de energie veșnic vie și de impulsuri neîncetate, le este rezervat rolul princiar, de diriguitori ai destinului Eu-lui uman, respectiv, Eu-lui liric al poetului  Ion Pachia-Tatomirescu, unul și același cu neobositul cititor – în sine, în astre, în desene rupestre și în străvechi tratate colbuite de vreme.
De pe ghizdurile Fântânii lui Narcis, imaginată cândva de Brâncuși, poetul nostru (Adonis printre cuvinte răvășite de dor) e gata-gata să cadă în auto-adorație: ,,un magic-minunos motiv mă face să-ți dăruiesc o unică,/ o sublimă cărticică a mea: Caligraful de salmi -/ nu mai înainte de a-ți reaminti că micropoemul inventat/ și desemnat de mine prin cuvântul salm rămâne, în istoria/ literaturii universale, dar și pentru Cartea recordurilor,/ drept cel mai brevilocvent între toate <formele fixe/ de poezie>, că-i un distih din trei trohei (ori din iambi,/ dar poate fi și din dactili, amfibrahi etc.)…!,, (Cartea cu file-solzi-mari de cobră regală).
O meditație, deloc pașoptistă, în stil Grigore Alexandrescu, dimpotrivă în stil I.P.-T., de secol XXI, putem considera poema Despre șampania din siflantele unui poem, pe cât de prețioasă, pe atât de gravă, deși poate părea, mai ales în jumătatea a doua, cam prea fardată în detalii specioase: ,,Într-adevăr, Muză Bunișoară, strămoșu-meu, iluministul/ din Germisara, n-a scris cu condei obosit vreun vers/ al epopeii lui celebre, nu neapărat pentru c-ar putea fi/ vorba de o nemuritoare adormire a Mumei-Poezie,/ ci pentru că, pur și simplu, nu trebuie să caligrafiezi/ vreodată un poem cu pană sleită de putere,/ deoarece i se-ngălbenesc vocalele, ori îi cade culoarea,/ sinestezic vorbind, ca de pieliță de măr gugulan, profund/ emoționat într-un neverosimil amurg, îndeosebi, din a,/ din ă, din e, din o, dar și de pe consoanele-i oclusive -/ mai ales, de pe b, de pe d și de pe g -, de pe africatele-i/ prepalatale, sau i se zaharisește mierea, mai mult ca sigur,/ în paharul vocalei u (…),,.
Și, totuși, sinestezic vorbind: ,,din cupe-corole – ca de lalea azură -/ ale oclusivelor nazale, m și n, că din paharul siflantei v/ și al constrictivei laringale, h,/ șampania s-a evaporat înainte de vreme…!,,… 
Într-o inscripție lirică, denotând peremptorii reverberații de ceremonial specific basmului ori ritualului de inițiere, de trecere într-o nouă vârstă, neastâmpăratul I. P.-T. – care în adolescență, licean navetist fiind de la Tatomirești la Filiași și retur, găsea răgazuri mirifice să stea la taină cu bătrânii satelor din preajma sitului arheologic al castrului roman de la Răcari (gazdă a celui mai numeros eșalon antic de oșteni și ofițeri cu atribuții de pază și ordine, de poliție de frontieră) -, parcă-l auzim pe Nichita Stănescu întrebând: ,,Un te duci tu, sfeclă,/ La 3 și 14…,, 
În cazul poemului la care ne referim, al lui I.P.-T., după ce limuzina răcoros-parfumată a doamnei Șahnur taie, pe asfaltul fierbinte, evantaiul cap-gâtului de cobră, poetul (se) întreabă, cu multe subînțelesuri: ,,Ce cauți tu, Zorio, în poartă, la soartă (…) ?!?,, -, iar aceasta îi răspunde: ,,Mă duc să-ți iau copilul-metaforă de-ntâi iunie,/ decorticat de paradox, cel ursit bine (…),/ pruncul-metaforă cu măsea de inoxidabil oțel,/ constructorul de orașe cosmice, galacticul călător (…),,
Sub umbrela unui aer hieratic, Ion Pachia-Tatomirescu oficiază – sacerdot inspirat – ca la Porțile Raiului, presară doar semne (destinul de primăvară/ se primenește-n cele cinci elemente-ale priveliștii…), nu oferă niciodată certitudini (Încântecul descântecelor rupestre, Bizonii în dans), nu-i dă, mură în gură, cititorului pletora de taine (posibil poem-uragan, EUgrafie, Înaintea oricărei geneze este Dumnezeu, mitica Apă Primordială, cosmic brad, săgeată de Cuvânt-putere-ntrupătoare, expansiunea pendulatorie dintre roșu și albastru, ori, invers, dintre ultramarin și infraroșu, din despicări de ape ale literelor…, în litere-cer și-n litere-pământ - și-ntre ele, Poetul,/ drept ca bradul (…),/ care-apasă butoanele telecomenzii/ și-nvârtește doar cele nouă ceruri,/ întrucât pentru al zecelea n-are bumb,/ este-n interdicție divină…), nu deconspiră pleiada de tâlcuri, ci dă numai indicii, urmând, astfel, exemplul lui Dumnezeu, care îți dăruiește, dar nu-ți bagă și-n traistă. Altfel spus, te îmboldește să găsești singur, pe speze proprii, Calea. Nu-ți dă peștele, ci te învață să pescuiești.
Libertatea de a trage cu pușca, a năzdrăvanului Geo Dumitrescu de acum 70-80 de ani, unde se vota mereu  în umanitate, nu în unanimitate, răzbate – în stilul diecilor de procese-verbale – dintr-un poem de notație, parcă bosumflat de insucces: ,,Bosonul este trist: da, are chiar și el sentimente,/ doar e particula lui Dumnezeu, reprezentând materia/ perfectă, materia-lumină, energia plus-recreatoare…// ,,și este ca niciodată de trist – pentru că, la reuniunea/ de prânz a Parlamentului Particulelor Elementare,/ n-avu majoritate confortabilă…!,,.
Vă dați seama ce mare tristețe e în Univers, pe ce margine de prăpastie stă clipa dintâi a Genezei, dacă sfârcul de scânteie primordială, Bosonul, este trist. Atât de trist. Năpădit de o tristețe iremediabilă.
Gândul ne fuge la câteva așchii sclipitoare din primele Legi Belagine – Legile Frumoase, în care Moșul, Marele nostru Moș notează sec, îndemnându-ne, în subsidiar, să luăm aminte:
1. (…) iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină și tot ce vine din lumină prinde viață și ia făptură;
2. (…) Lumina prinde putere prin cuvânt;
3. Fii ca muntele cel semeț și ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară;
6. Lumina seminței e cea care o ridică, pământul e cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă în tărie;
22. Ia bine seama la taina seminței. Asemenea ei este gândul tău.
Pentru a supralicita tensiunea lirică, dar și pentru a avea permanent un martor și un partener (mut!) de dialog, către care să-ndrepte avalanșa retoricii sale bolovănoase, lava năvălind - mai năvalnică decât Hoarda de Aur și toate popoarele migratoare la un loc – peste Pompeiul versurilor în curs de naștere, Ion Pachia-Tatomirescu se adresează deseori fie Muzei Bunișoare (un fel de Pâine-Pâinișoară, oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?), fie – mai ales în partea a doua a volumului său – Iubitei.
Aspirații imperiale, proiecte grandilocvente sunt creionate, în stil autarhic, în cadență copleșitoare, salvate, parcă, de un discret, foarte discret surâs donquijotesc: ,,Să refacem sănătatea lumii și a Lunii, Muză Bunișoară,/ să reconstruim templele de neuroni și Steaua Polară,/ din planurile paralele și secante, telurice și celeste, Muză/ Bunișoară, să reînălțăm incontestabilele școli și academii,/ să cristalizăm diamante-licee, facultăți-diamante, mușate,/ fotonice (…),, -, pentru a încheia aproape ritos, deși din postură de funambul: ,,s-alungăm balaurii/ din pensiunile verii și din mărul edenic, ori din livezile/ cu albinele cogaionice ale Zalmoxianului Rai, desemnat/ prin valaha sintagmă de cod al nemuritorilor din Mica/ Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei Adânci -/ Țara-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte,/ să facem curățenie-n toată aria, în toate ungherele/ de sub unghia utopiilor, Muză Bunișoară,/ și-apoi să cântăm fericirea Sacrului Întreg Cosmic,/ muza mea bună, muza mea străbună!,,.
Am citat in extenso din poema de mai sus și pentru a proba eventualul efect halucinatoriu al erupției cuvintelor, fără număr-fără număr, cu sau fără rol incantatoriu –, cuvinte care țâșnesc diabolic, auroral, ca dintr-un crater urieșesc, pe ale cărui buze de foc planurile sunt bulversate necontenit, de forțe nevăzute, ca de început de lume.
La tehnica palimpsestului, a straturilor succesive, suprapuse, de scrieri – tehnică dusă până dincolo de desăvârșire de Marcel Proust, în amazonianul, niagaricul său ciclu romanesc În căutarea timpului pierdut – face recurs, adesea, și Ion Pachia-Tatomirescu.
Ne-a frapat lunga, sacadata, aluvionara pledoarie cu titlul Sfântului holopoem, supraetajatelor lui metafore… După primele nouă versuri (și tot atâtea praguri) de amploare alexandrină, cade ghilotina avertismentului ultimativ: ,,tot așa, nu înstrăina nici truda-mi de Sisif, cu stânca/ metaforei mele supraetajate, ancorată cu tânăr odgon,/ între omoplații-mi trecuți de amieze cu bine (…)// Și tot așa, nici truda-mi de Sisif să n-o dai la străini,/ cu sâgă-uluc, ori cu lespezi-uluci aidoma treptelor/ de rachete-metafore, de le duc, de le-aștern treptat,/ la mal de năvalnic pârâu, țâșnit din peștera de azur,/ de sub un vârf ca de Cogaion, mereu tangent norului/ de bosoni, mereu în atingerea razei lui Dumnezeu…!,,
Pentru a culmina - convulsiv (cu efect …tertensiv), într-o succesiune orbitoare, de fulgere stroboscopice, care decupează doar a milionimea parte din întreg, hologramă-n hologramă, botezată-n pentagramă, cu ori fără Faust fanatizat de obsesia că nu mai are timp să-și rostească dorința fierbinte, nu mai are suflu să dea viață țipătului său existențial: ,,Oprește-te! Stai, clipă! Rămâi! Că preafrumoasă ești…,, - în versetul al treilea, din care nu cităm decât o așchie relevantă: ,,Și tot așa, nici truda-mi de Sisif să n-o încredințezi/ decât ferm Sfântului Holopoem, divină vibrație (…),,.
Volumul de poeme (cu noduri eseistice, unele de un prozaism dezarmant, sunând ca nuca-n perete) De-a fotonii poate fi privit și ca un Ceaslov greu de sensuri, Carte dintâi a Universului, cu miniaturi și înflorituri aproape imposibil de descifrat în magnitudinea lor celestă, cu mii și mii de imagini în filigran, abia întrezărite, cu un carnaval de holograme (înfierbântate, gata să ia foc, să explodeze, spre cine știe ce zări de semnificații, mai ceva decât măștile, madonele și madmoazelele incandescente din iureșul de la Veneția), o carte pe care autorul o scrie acum, sub ochii cititorului, dându-i jaloane, jetoane, bonusuri în cascadă, indicii inițiatice, praguri de împiedecat ori de dezlegat misterii…
Ampla desfășurare lirică, homerica viziune integratoare Genitivele cosmice mai la vale de galaxie începe așa: ,,În bunul ceas al acestei zile noroase, pus-am cărții mele/ scoarțe bej, de stejar, ca-n vechime, ferecătură la colțuri,/ din plăci de-argint-aurit, cum n-a mai văzut alba lume/ necredincioasă, mai mult, ori mai puțin în fotoni -/ de cea oarbă,-n progresie geometrică, nu mai discutăm,/ deși ambele, în rău-bunul ceas, vor doar cărțile acelea,/ de carton înfoliat, cu semne pictate, cu birlici, cu valeți,/ cu dame, cu popi, pentru vestitele jocuri de noroc,,.
Urmează o nouă probă-parabolă a unei nopți valpurgice: ,,Ceas rău are orice noapte și oricare zi, esențial este/ cum știi să sari peste el, fără să-ți scrântești troheii,/ iambii, chiar dacă-ncaleci armăsarul nărăvaș al metaforei,/ ori elefantul memoriei, sau zimbrul greoi ca un munte/ cu două coarne tăioase, de Lună nouă, lunecând/ peste plaiuri cu avalanșe cu tot (…)// Esențial este să știi cum poți ocoli răul, gordianul ceas,/ când guvernul democrației de junglă pune impozite/ pe etajele metaforei-simbol, pe categoriile epitetului,/ pe oximoron, când aplică dubla impozitare hiperbolei (…)/ și acestea toate,/ în majorarea taxei pe valoarea adăugată neantului,/ în vreme ce salmul și holopoemul îmi curg aburoase/ pe valea bunicului…,,.
Unele poeme-scânteieri au o diafanitate derutantă, mai ales pentru că sunt asediate de altele, multe, despicate, parcă, direct cu barda din Constelația Lyrei.
Ion Pachia-Tatomirescu, credem, nu suferă nici de teama, nici de obsesia/ podagra (pecetea lui Solomon) multum in parvo, preferând să se exprime la scară colosală.
Din punctul de vedere al filosofiei creației, al poieticii, deși a respirat, în casa și în ograda părintească, aproape același aer cu părintele sculpturii mondiale moderne, Ion Pachia-Tatomirescu se dovedește, dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă un BRÂNCUȘI pe dos: îi este străin, dacă nu totalmente indiferent, imperativul absolut al căutării și găsirii Esenței prime/ primordiale a vibrației dintâi, a lamurei și simplității genuine, originare a ființelor și a lucrurilor.
Deși își asumă statutul evident al Existenței tragice (vezi studiul antologic al filosofului D.D. Roșca), I.P.-T. se dovedește cu mult mai tentat de șotronul printre elemente, în speranța salvării în orizontul purpuriu pe care i-l poate asigura postura de Homo ludens.
Făcând slalom printre mitograme, încercând să se autoportretizeze instantaneu, la braț cu miriade de holopoeme, I.P.-T. cultivă – cu obstinație de copil răsfățat al metaforei, de copil singur la părinții oximoronului, râzgâiat de simboluri și unic prestidigitator de sonuri insolite, ne-bătut la timp de Muza Bunișoară (unde lovește părintele, crește carnea pruncului/ poemului, bătaia fiind ruptă din Rai) –, cultivă zbenguiala prin lumea, pierdută în ceață, a începuturilor în infinire, pe tărâmul genezelor detunate în fără de sfârșirea Facerii…
Lume care crede, ca în Dumnezeu, în mirosul strident, dar divin tămăduitor al usturoiului, în țâpuritura existențialistă, în țipătul roșu al ardeiului iute, iute de tot, mai iute decât fulgerul…
Și mai crede, Ion Pachia-Tatomirescu, în rustemul tâlcurilor ascunse, ne-desghiocate, ale cămășilor nouă (la număr), cât cerurile suprapuse din foile bulbului cepei mustăcioase, mult făcătoare de copii isteți, dați în Paște, încununând bulzul cu un urcior de zaibăr/ puterea ursului/ sânge de iepure, cu brânza grasă, de oaie, cu smântâna și untul istoriei noastre, de atâtea ori încercate.
Fluidul iubirii ardente de patrie, mândria nedisimulată de a fi urmaș al pelasgilor și al traco-geto-dacilor transpare constant, cu fervoare, din multe pagini ale volumului De-a fotonii -, Ion Pachia-Tatomirescu lăsându-ne impresia că are mereu viu, în inimă, în suflet, în duh, legământul lui Dionisie Perigetul, care nota, în zarea anului 138 după Christos: ,,Voi scrie despre cea mai mare țară, care se întindea din Asia Mică până în Iberia și din nordul Africii până dincolo de Scandinavia - țara imensă a Dacilor,,.
Revenind, mereu și mereu, la creația sa de introspecție, I.P.-T. își definește propria poezie ca fiind, nici mai mult, nici mai puțin, decât irepresibilă, cu aripă etern-străvezie, hălăduind prin labirint cotidian, sferoidal, sau turnat ca la echer -, după care survine, instantaneu și uluitor, o trimitere direct la …gaură, e drept, la ,,singura-i gaură neagră-n mister dintr-al zecelea cer,, (Chip din aburindă oglindă). Cum laitmotivul volumului este Geneza – universului, a poemului, a Eu-lui om Ion Pachia-Tatomirescu, a Eu-lui liric, care se descarcă/ se des-tăinuie, tăinuind cu noi, în versurile cărții -, ni se pare firesc acest apel la panoplia găurii. Neagră gaură, deschisă de poet și penetrată până-n mister.
Într-o cursă contracronometru, mai degrabă anticalofilă, aridă, seacă -, ne obligă să facem stop-cadru poema Cerneluri pentru corpul caligrafiatei vocale (evident, nu se precizează care-i aceasta, de unde putem presupune că poate fi oricare dintre ele și toate la un loc), care ne izbește prin lirismul său bine temperat: ,,Doar tu mi-aprinzi, Poezie, focu-n sânge și verdele-n verbe, din belșug,/ de simt prin veacuri muguri și-n lemnu-mi de coșciug…!/ Corpul caligrafiatei tale vocale pe-alb-roșia-ți mătasă/ cerutu-mi-a autohtone cerneluri trainice, de casă,/ din cele nemuritor-cogaionice plante cu floare de vipie,/ din fructele lor autentic-sănătoase, ivite-n pădure,/ coapte-ntre lănci, ori semiluni fulgeroase de secure -/ nicidecum n-ai vrut ceva de sepie, nici surogat, ori copie,, .
Din multitudinea de satire, cu mult mai dure decât acelea ale lui Mihai Eminescu, apreciem că una este de o virulență ieșită din comună (vorba lui Marin Sorescu), șocantă de la titlu (Din cauza excrementismului literar programat) până la ultimul vers. Deși este vastă, o cităm integral, pentru virtuțile ei expresive, dar și pentru atitudinea de frondă disperat-revoltată a autorului: ,,Nechibzuita vorbă urâtă, rușinosul cuvânt/ fac florile să-și vâre capu-n pământ,/ de parc-ar săpa tunel transalpin, sau de puț,/ în cogaionică sete carpatică de pânză freatică,/ desigur, cu mult mai adânc decât unde-ajunge capul de struț…// Ai putea, Doamne,/ să-mi spui răspicat, de peste viaductele acestor toamne,/ ce cată în literatură toți rahații, toți ratații,/ ce caută-ntre litere dement-drogații,/ ca să distrugă-ntreg catharsisul din nații…?!?/ Distinșii Receptori școliți s-au dus pe gârlă/ de când politica pe-aici se face-n diplomație de târlă:/ fug cititorii autentici din librării și din biblioteci,/ rugina se-ngroașă pe săbii într-o ruină de teci,/ inundă străzile – curge solzoasa rugină râuri-râuri, fluvii,/ tot mai alarmant prostia umflă marea cu diluvii,/ în vreme ce politicele curve-mbuibate ies alene/ de sub cearceafuri, tot punându-și pene/ de scris zoioasele texte cu lături din lighene…/ De prin 1989,-ncoace,/ se usucă embrionii geniilor în găoace/ și-n toate națiile se-ncuibează doar ura -/ și cancerele-au împuțit de tot natura…,, .
Punctele cele mai înalte ale țipătului existențial sunt atinse într-o altă satiră: Noi dări pe orizontul cunoașterii metaforice. Sunt vizate: impozitul pe metaforă, impozitul pe epitetul viril, impozitul pe oximoronul poluării cotidiene, impozitul pe aurit simbol, dublul impozit pe hiperbolă, îndoitul impozit pe parabolă, triplul impozit pe cântecul ciocârliei, impozitul – tot triplu – pe cântecul privighetorii… La toate acestea, se înregistrează și majorarea taxei pe valoarea adăugată Neantului…
În fulguranta inscripție lirică Iarăși despre holopoem, Ion Pachia-Tatomirescu se ia la întrecere cu noile, giganticele performanțe luminoase ale laserelor de la Măgurele, lângă București, la Institutul de Fizică Nucleară creat de acad. Horia Hulubei, prin 1937-1939, la chemarea regelui Carol II, adică sincron cu înălțarea, la Târgu-Jiu, a capodoperei de vârf a lui Constantin BRÂNCUȘI: Ansamblul sacru, sculptural și arhitectonic, dedicat memoriei eterne a Eroilor Români din Primul Război Mondial – Masa Tăcerii (masă dacică, horală, masă a pomenirii), Poarta Sărutului, Columna Fără Sfârșit
Atât de originalul volum De-a fotonii ilustrează, la modul poetic superior, viziunea stroboscopică a lui Ion Pachia-Tatomirescu, pe cât de șocantă, dinamică, electrizantă, pe atât de orbitoare prin alternanțele rapide, în fracțiuni de micro-secundă, între piscuri vulturești, de altitudini everestice și străfunduri de văi, demne de Groapa Marianelor. Adică de la plus 8.848 de metri, la minus 11.000, sub ocean…
Aproape toate poemele încep apodictic, sentențios, cu un prim vers ce te aruncă în vâltoarea unei desfășurări epopeice, deloc în cadențe molcome, dimpotrivă, în ritm de rustem oltenesc, în ritm îndrăcit, dar, în fond, solar, torid, de vipie din luna lui Cuptor, pentru ca, mai apoi, să te abandoneze  subit în cavalcada unei puzderii de imagini, simboluri, metafore dezarmante, dar bine, foarte bine înarmate prin belșugul (sufocant, irezistibil) de taine ne-dezlegate.
Creație complexă, de respirație barocă, dar și difuz gotică (goticul/ geticul bisericilor noastre de lemn din Maramureș), alternând – uneori după impulsuri bizare – ritmuri viguroase și sonorități ferme (gen Carmina Burana, Învierea Turnului, Triumful Afroditei, Oedipus, de Carl Orff), melodia infinită din monumentala tetralogie Inelul Nibelungilor de Wagner) cu efluvii înălțătoare (Recviem de Mozart, Recviem de Verdi) cu înfiorări spirituale din Oratoriul Bizantin (Paul Constantinescu), alteori, cu un soi de insinuări din muzica dodecafonică a lui Arnold Schoenberg (acordând aceeași însemnătate tuturor celor 12 sunete ale gamei cromatice), volumul De-a fotonii s-ar putea să fi fost stârnit de una dintre vorbele de duh/ dodiile lui BRÂNCUȘI: ,,Eu am voit să înalț totul dincolo de Pământ.,,
Dar, dacă BRÂNCUȘI a voit să înalțe totul până la Dumnezeu -, Ion Pachia-Tatomirescu urcă și coboară, coboară și zboară, fără nici o scară (decât aceea a metaforelor), prin jocul De-a fotonii, urcă până în Slava slăvilor lamurei Ființei sale, atingându-l pe Demiurg cu aripile aburinde ale prigoriilor și mierlelor (simboluri ale înălțării și cântului), cu slovele-i de foc și pară atingându-l pe Tatăl Luminii, al lumii și al întregului Univers, care-l recunoaște, pe el, I.P.-T., ca Fiu al Luminii, dar și pe noi, cititorii săi, în aceeași calitate, de Fii ai Luminii.
Și, astfel, cercul se închide, …deschizându-se în Măiastra Spirală, învârtoșind Duhul, Văz-Duhul, Coloana Infinirii noastre necontenite: sacrul tărâm al Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără Moarte.
Închizând cel de-al doilea cerc, hermeneutic, gândul ne zboară, instantaneu, la una dintre Legile Frumoase, aceea cu numărul 44: Lungul și scurtul au același mijloc; cercul mic și cercul mare, globul mic și globul mare pe același punct se sprijină; nevăzutul și văzutul același loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înțelept este cel ce o pricepe. Volumul De-a fotonii ne îndrituiește să afirmăm că Ion Pachia-Tatomirescu a înțeles-o și a încercat să ne-o dăruiască într-o diortosire proprie, originală și incitantă prin metaforele sale supraetajate și prin holopoeme de o stranietate seducătoare.
De neclintit, punctul de sprijin al poeziei pachiene îl constituie dragostea enormă față de neamul său, românesc, față de istoria multimilenară a dacilor de ieri și de azi, mereu răstălmăcită și dată la întors, după voia cuceritorilor barbari, ucigători de cultură și civilizație, cu mult peste aceea a lor, a dacilor.
Coborând, prin joc-jucare, până în străfundurile ființei sale de undă pulsatorie, ondulându-se fără încetare, cum cobra regală, , copilărindu-se De-a fotonii, I.P.-T. se hârjonește, în fond, cu Sinea sa de Om, cu Sinele său de Poet, adică de creator de universalii și de universuri liric-tragice cu caracter de unicat.
Ion Pachia-Tatomirescu are cutezanța unui Prometeu dezlănțuit, se ia la zbor – parcă deloc smerit, dar nici trufaș, totuși, exploziv -, se ia la zbor cu însuși Dumnezeu, pe care îl percepe ca pe un frate geamăn de pandurie, de haiducie (Oltenia-i ținutul românesc celebru și din acest punct de vedere).
I.P.-T. re-în-minunează vocalele, re-în-dumnezeiește consoanele și culorile, re-iluminează Cuvântul, născându-l încă și încă o dată, cu fiecare metaforă a sa, în spirală, supraetajată, polifonică și poliedrică, din toți rărunchii cântând, precum Ciocârlia, săgeată de aur fierbinte, căzând în Absolut – în spirit zamolxian, zalmoxian și ortodox-creștin, adică Românește.
Cu toate că nu face nicio referire directă, Ion Pachia-Tatomirescu induce îndemnul înscris pe frontispiciul Școlii Zalmoxiene: Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu.
Pentru lămurirea cititorilor, găsim de cuviință să reamintim afirmația Părintelui Arsenie Boca, practicant al Inițierii: Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, în conexiune cu acelea ale altui mare duhovnic român, Teofil Părăian: Calea cea mai scurtă de Înălțare a omului este smerenia, respectiv: Cine nu se roagă dimineața și seara, cine nu-și face vreme de Dumnezeu, acela poate să știe că nici n-are Dumnezeu.
Se mai cuvine să facem încă un recurs – anume la sinteza iluminatului Ioan Toroican, din a cărui sinteză spicuim: ,,Cu circa 3.500 de ani în urmă, pe aceste locuri binecuvântate ale României și ale Daciei de ieri, a luat ființă cea mai înaltă și vestită Școală de Inițiere spirituală de pe Terra cunoscută de Inițiații vremurilor sub numele de Școala zamolxiană. Ea a fost și este considerată, pe drept cuvânt, rădăcina arborelui spiritual planetar, iar Kogaionul sau Muntele Sfânt al pelasgilor, al traco-geto-dacilor, locul din care a pornit cândva civilizația spirituală. Bazele ei au fost puse de Zamolxe cu circa 1.400 de ani înainte de Hristos și au fost consolidate, apoi, începând cu anul 533 î.d.H., de Zalmoxe, moment după care s-a numit Școala zalmoxiană. Prin Învățătura promovată, fiecare dintre cei doi mari reformatori spirituali au dat o nouă șansă de cunoaștere și manifestare a iubirii locuitorilor acestor meleaguri binecuvântate. Inițierea zamolxiană/ zalmoxiană a fost promovată în întreaga lume, de toți cei care, atrași ca de un magnet de acest tezaur spiritual autohton, au absolvit Școala zamolxiană/ zalmoxiană. Și au bătut la porțile ei, de-a lungul timpurilor, oameni din toate colțurile Planetei. Cei doi mari reformatori spirituali au promovat aceeași Învățătură a Iubirii. Dar au folosit forme diferite de prezentare, spre buna înțelegere a celor de atunci și a capacității lor de asimilare. Astfel, Zamolxe a primit de la Dumnezeu, undeva în munții noștri minunați, prin revelație divină, faimoasele Legi Belagine. (…) Zamolxienii apoi zalmoxienii, au avut întotdeauna un singur Dumnezeu (,,Domnul Zeu,, sau ,,Domine Deus,,) căruia I se închinau, pe care Îl slăveau și Îl slujeau cu abnegație.,,.
Pocal al Iubirii lui Dumnezeu fiind, Ion Pachia-Tatomirescu inspiră iubire, expiră și dăruiește iubire, meditează, trăiește întru rugăciune și îl mărturisește pe Dumnezeu prin poemele sale. Dumnezeu care pulsează în noi prin însăși taina vieții, încă din prima milionime de secundă când Duhul Sfânt aprinde scânteia Luminii Divine în fătul ce prinde, astfel, a ființa instantaneu, în lichidul vital din pântecul-Graal al mamei sale.
Dincolo de țăncușul jocului/ jucării De-a fotonii, această nouă scriere a lui I.P.-T. este o cathartică și ingenuă Carte de Rugăciune și, concomitent, o Carte de Înțelepciune, îndemn la cunoașterea și propovăduirea – prin metaforă, simbol, alegorie, parabolă – a lui Dumnezeu, adică a descoperirii Sinelui profund, prin strădanie proprie, neîncetată și manifestare în lume a Demiurgului Absolut.
Volumul include, la final, două capitole substanțiale: Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a ocolire a Soarelui (Nume, prenume, părinții, locul și data nașterii; Pseudonime; Studii universitare și postuniversitare; Activitate, funcții; Apartenență la organizații profesionale, societăți de profil; Debutul în publicistică, jurnalistică; Publicațiile la care colaborează din 1966 până în prezent; Debutul editorial; Opera beletristică și de cercetare științifică; Premii, medalii, diplome, nominalizări; Lista de referințe din cele 55 de volume (s.n.), de pe segmentul temporal 1966-2017 (în ordinea alfabetică a numelor auctoriale) despre opera beletristică și de cercetare științifică a lui Ion Pachia-Tatomirescu; Lista de referințe despre I.P.-T. publicate (de 74 de personalități) în periodicele dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) și 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea cronologică), totalizând 50 de pagini din carte – respectiv: Metaionizarea imaginarului, însumând 32 de pagini procesate cu litere mici și mărunte, din care spicuim doar titlurile; : Alexandru Firescu – Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice; Miron Radu Paraschivescu – Poezie și arheologie; Vladimir Streinu – Ghiocei; Ioan Buduca – ZORIA, un spațiu de oficieri grave; Artur Silvestri – O altfel de poezie tânără; Constantin M. Popa – O viziune asupra spațiului spiritualității românești; Lean-Paul Mestas – Povos e Poemas/ Peuples et Poemes; Marian Barbu – Întru mulți ani, frate Ioane! – A rămas un virtuoz al poeziei; Florin Paraschiv – O hermeneutică a duhului oltean; Marian Popa – în Istoria literaturii române de azi pe mâine: (I) Cuvântul, rombic fulger…, (II) Eul liric personifică grațiosul și autohtonul fabulos…; Dumitru Velea – Reîntâlnire sub etern-sigilatul chepeng.
Poet din stirpea iubitorilor de pământ natal – ca Ion Gheorghe (Zoosofia), Ioan Alexandru (Imnele…), Adrian Păunescu (Trilogia căruntă), pentru a ne referi doar la cei mai reprezentativi de la cumpăna secolelor XX-XXI -, Ion Pachia-Tatomirescu nu e (pentru a-l cita și parafraza, dintr-un alt context, pe Al. Piru – Internetul generațiilor din anii 60-80, după cum îl definea, recent, Eugen Negrici, deoarece Magistrul răspundea prompt, exact și autoritar la orice întrebare vizând istoria literaturii, literatura în genere!), I.P.-T. nu e însă un poet exortativ, ci unul mai de grabă neliniștit, numai în aparență calm, ca Zaharia Stancu.
Ajuns sub cearcănul de lumină al vârstei de 70 de ani - și sub viforul fotonilor nărăvași, al cuantelor de lumină în veșnică regenerare -, Ion Pachia-Tatomirescu (parafrazăm din același magnific Al. Piru) face exerciții de a se retrage în sine însuși.
În amurg, oda pare să fie tentată a ceda locul elegiei arborescente.
Mesajul poetic se metamorfozează, deseori la modul sublim, în reflexie existențială.
Ține de domeniul evidenței realitatea literară că poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, prea puțin lirică, mai ales cea din ultimul deceniu și jumătate, nu este hormonală, ci vădit livrescă. Dar rămâne o poezie de înaltă respirație, de expresivitate indiscutabilă și virtuozitate stilistică greu de atins, scrisă de un autor prolific – în beletristică, dar și în aria științifică, academică, interdisciplinară.
I.P.-T. s-a consacrat și continuă să confirme că este, cu vigoare nedezmințită, o voce distinctă, floare rară, de colecție, unică în literatura română, încă de la primul său volum: Munte (1972), urmat de Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980), Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984), Verbul de mărgărint (1988), Dumnezeu între sălbatice roze (trisalmi, 1993), Haiku (volum trilingv, 1994) și multe altele.
Închei prin a reitera afirmația – reconfortantă pentru noi toți – făcută de celebrul artist plastic Salvador Dali, pe la jumătatea anilor 60, mai exact în 1964, când l-a cunoscut pe marele om de teatru Radu Beligan: ,,Voi, românii, aveți o misiune sacră – de gardieni ai latinității, la răscrucea imperiilor moarte,,.
Prin tot ceea ce creează, de o jumătate de secol, Ion Pachia-Tatomirescu demonstrează cu brio că și-a asumat această nobilă misiune - chit că s-ar putea să nici nu fi cunoscut sentința-îndemn a strălucitului artist iberic.
Mai mult decât atât, inima, mintea și duhul lui Pachia sunt permanent iluminate de fulgerul aserțiunii ferme, aproape sinucigașe, a Poetului nostru Național, Mihai Eminescu: ,,Totul, totul trebuie dacizat!,,.
Dan Lupescu (Craiova)

LUMEA LUI  LICUŢĂ, DE LICĂ  BARBU
Volumul Lumea lui Licuţă, semnat de Lică Barbu, publicat la Editura Man, Craiova, 2016, cu o Prefaţă semnată de Puşa Roth, cuprinde în cele 138 pagini 60 de povestiri adunate în „colecţia pici şi pice”, coordonată de Radu Marini (actorul Marian Răţulescu), el însuşi scriitor, iubitor al literaturii pentru copii şi epigramist. Sunt povestiri aduse dintr-o lume plină de candoare, aşezată în jurul personajului principal, Licuţă, o lume „cu visele, cu împlinirile şi neîmplinirile noastre şi, mai ales, cu poveştile noastre”, aşa cum o defineşte cu dragoste şi înţelegere prefaţatoarea volumului. O carte pornită pe cărările timpului la îndemnul unor oameni cu suflet mare, de copil generos, cărrora li s-a alăturat şi realizatorul Radio, Costin Tuchilă, scriitor.
O lume în care autorul, omul matur de astăzi, călătoreşte pentru a împlini un destin conştientizat abia acum, la vârsta matură, ca o nevoie de abandonare definitivă în „inocenţă, iubire, frumuseţe, libertate, dorinţe, speranţe, linişte, strălucire, căldură, dăruire, bucurie, fericire, culoare,  poveşti, cuvinte, lumină, zbor, jocuri, pupici, sclipici...Mi-a scăpat ceva? Asta-i lumea lui Licuţă!”. Aceasta este prezentarea temelor pe care o face însuşi autorul  şi, iată, cum niciun lector cu pretenţia de a face o cronică de întâmpinare n-ar mai avea prea multe de adăugat.
Încă de la citirea primelor pagini ale acestui volum, descoperim duioşia emanată printre rânduri, într-o dantelărie ce dă contur dimensiunii de povestitor îndrăgostit de copilăria sa, o copilărie zburdalnică şi totuşi plină de tihnă, de parcă ne invită să retrăim împreună aerul acelor vremi, pe care le ştiam din hârjoana copilului etern de la Humuleşti. Cu marea diferenţă că acest copil, copilul din povestirile noastre, Lipoveanul-Licuţă, este trăitor pe malul Dunării, alături de neutaţii săi prieteni, tovarăşii de joacă, părinţii, vecinii, vieţuitoarele (fie ele animale sau vegetale!), într-un cuvânt familia sa, aproape toţi înnobilaţi cu o poreclă specială, aşa cum va fi fost ea aleasă la momentul potrivit. Poate fi Eleny - Zburlita sau Zburlăciţa, fetiţa „nepieptănată, şifonată, murdară şi lipicioasă de la bombonelele cu fructe”, dar cu un „..fluturaş în căuşul palmelor. Fluturaşul e duminica mea...” Mai poate fi şi Nina Păsărina, micuţa păsărică salvată de cei doi copii. Poate fi Stelarul, copacul care face stele, pe care i-l arată tatăl, cel care într-o adiere de compasiune îi spune: „-... Licuţă!...Tu ai bogăţia în suflet, nu în buzunare. Tu eşti cel mai bogat copil de pe Pământ, pentru că ne ai pe noi, ai prieteni mulţi, te ai pe tine cu copilăria ta...”. Ori numai darul tatălui, fluierul ce scoate un „cântec dumnezeiesc, puternic şi înălţător, plin de culori zburătoare.” Iar exemplificarea poate continua cu Burtă-n spate, „care e cocoşat ca o paranteză”, Albăstriţa, Omul elastic, Tanti Raţa,  femeia careare o raţă ploată pe cap în loc de păr”, cloşca Ciocumic, Albioara, Storel-Tatalai, Cerceluş, vişinul de lângă drum,  Parfeu, Caisatul, Mortu, „motanul meu alb şi foarte lenevos care doarme toată ziua şi toată noaptea”  şi câte altele, pe care cititorul le va descoperi în carte. Sigur că majoritatea celor care populează uliţa copilăriei sale sunt copiii. Parcă o vedem pe Zburlita în locul Olguţei lui Ionel Teodoreanu, păstrând aceleaşi pretenţii de domnişoară care se vrea admirată. Cu mare acurateţe autorul, om talentat, cu pasiune pentru scrisul frumos, scoate în evidenţă câte un amănunt şi apoi, printr-o adevărată artă narativă, îl transformă dintr-un fapt divers într-un adevărat fapt literar.
Este cert că scopul demersului nostru nu este acela de a vă povesti întâmplările din carte! Nici nu s-ar putea, nici n-ar fi corect să împietăm cu explicaţiile noastre prozaice tot cceea ce se întâmplă acolo, în Ţara de Foc, Ţara de Aer, Ţara de Apă, via Ţara Pământului, folosind Busola Speranţei, Harta Inimii, Lanterna Cu Sclipici, Şepcuţa Dorului, pentru a afla Drumul Destinului în viaţă. Interesantă este maiera în care Lică Barbu, scriind aşa cum îi dictează inima şi sufletul, prin folosirea unui limbaj colorat şi jucăuş, ne introduce pe noi cititorii cei mari, dar, mai ales, pe cei mici, în lumea buneicuviinţe din care nu lipsesc „florile de Mulţumesc, Iartă-mă şi Te Iubesc”, aşezate cu sfinţenie în Ierbarul Prieteniei.      
Autorul, omul matur de astăzi, găseşte explicaţii pentru toate amintirile ce îl cheamă în lumea plină de întâmplări minunate, lumea inocenţei de atunci. Demersul acesta ar putea părea al unui simplu spectator, care priveşte cu ochii minţii toate cele ce au fost odată. Dar, nu! Autorul se implică, este acolo, face parte şi astăzi din copilăria lui Licuţă şi astfel amintirile devin motive de călătorie într-o lume a visului ce se naşte în mintea unui pici, atunci când imaginaţia lui făureşte jocuri neaşteptate, pe care, cel mai adesea, adultul nu le cunoaşte sau nu le înţelege, decât parţial şi, obligatoriu, doar în situaţia unei comunicări  perfecte. Toată această călătorie este o gură de aer proaspăt oferită celor pe care Lică Barbu îi numeşte „oameni mari”, îndemnându-i la un popas mai atent alături de cei mici, oricare ar fi aceştia, „proprii copii, nepoţi, vecini de aici sau de departe, copiii lumii.” Felul în care se exprimă captează atenţia cititorului, îl ademeneşte acolo, în lumea sa şi-i lasă în suflet regretul că această călătorie fabuloasă s-a terminat odată cu ultima pagină a cărţii.
Lică Barbu, autorul acestui volum de povestiri, cel care „a scris de-a lungul vremii poezie, proză, teatru”, se întoarce în minunata lume a copilăriei sale cu ceva sfială, cu unele mici ezitări la început, temându-se parcă să nu destrame vălul fermecat al altor vremuri, pentru ca apoi, cu nonşalanţa unui  adevărat copil, să uite de sfieli ce nu-şi au rostul şi să se avânte în caruselul timpului, trecând împreună cu el graniţele uitării. Se joacă, se miră, pune o poreclă potrivită fiecărui personaj pentru a-i fixa identitatea, apoi îl ia în braţe şi se laudă cu el, aşa cum ar face oricare alt copil care se respectă (uite, ce am eu!), tare mândru de averea sa spirituală. Şi astfel, trăieşte o aleasă bucurie a regăsirilor, pe care o împarte generos cu cititorii săi! Volumul „Lumea lui Licuţă” este o carte frumoasă în care „autoportretul desenat când eram copil, pentru copilul ce va rămâne în mine când voi fi Om Mare.” primeşte însoţirea gingaşă a unor desene ce aparţin câtorva copii defavorizaţi de starea lor de sănătate, „Dar dacă te apleci cu dragoste şi emoţie în lumea lor tristă, aripile le vor creşte, iar zborul lor va prinde conturul normal al vieţii.” ( Psiholog-Florentina Iancu).
Cu un dar înnăscut, Lică Barbu, alegându-şi atent, cu o exigenţă nedisimulată şi bine
proporţionată, maniera de a se juca (este totuşi, un om matur!), îşi scoate cu tandreţe la lumină visele ascunse dincolo de graniţa timpului, le şterge de praful trecerilor şi, astfel, limpezite, le aşterne în paginile acestei cărţi, ca să le cunoaştem şi noi, ţesând adevărate bijuterii, ce nasc apetitul pentru o astfel de lectură. Poate fi cosiderat şi un volum cu povestiri educative, scrise spre bucuria copiilor, într-un limbaj potrivit înţelegerii lor, pentru îndrumarea lor pe drumul cunoaşterii, cu forţa de a se aşeza alături de ei în acest joc al cititului, ca o formă de libertate spirituală. Povestiri dăruite cu multă generozitate tuturor, celor mari şi mici, „pici şi pice” dar, în special, copiilor cu autism, „îngeri albaştri”, ai Asociaţiei Art Terapie. CES. AU din Brăila.
Un volum cu parfunul zambilelor venite din primăvara copilăriei sale, pentru care îi mulţumim şi îl felicităm şi pe care vi-l recomand cu toată consideraţia!
Lucia Pătraşcu (Brăila)
 

 

SPIRITUALITATE
BALANSUL VIEŢII
Filosofia personală este un fapt real, ce defineşte fiinţa umană. La graniţa dintre o anumită concepţie despre viaţă, se află dorinţa lăuntrică de a şti ce se află dincolo de marginea existenţei. Toate lecturile din lume, care tratează acest subiect nu reuşesc să lămurească întru totul ceea ce se petrece în momentul finalului vieţii. Cât timp trăieşte, fiecare om îşi urmează drumul pe care singur şi-l trasează, respectând nişte valori morale, crezând în ceva anume. Dintr-un anumit punct de vedere, o persoană nereligioasă se aseamănă enorm cu o alta care crede cu tărie în divinitate, fiind practicantă a acelei religii. Analizând situaţia din exterior, cele două persoane par a fi la fel de pozitive, generoase, tolerante şi altruiste. Cu toate acestea, omul religios deţine un atu evident: Dumnezeu, care reprezintă esenţa vieţii sale, scopul şi mântuirea sa personală. Un astfel de om este întotdeauna ancorat în nădejdea învierii, în credinţa că viaţa sa nu se termină în clipa în care toate funcţiile corpului mor, şi în iubirea necondiţionată faţă de toţi oamenii şi de fiinţa supremă. Pentru el, viaţa terestră nu este decât începutul unei vieţi lipsite de griji, dureri şi neplăceri. Această năzuinţă minunată nu este nicidecum o iluzie, aşa cum cred unii, ci o realitate covârşitoare, care îl ajută să depăşească multe dintre greutăţile vieţii şi să devină o fiinţă demnă de urmat. Poate că unii oameni nu reuşesc să înţeleagă această filosofie religioasă, acuzându-i pe adepţii ei că sunt naivi. Însă mai bine o astfel de naivitate, decât o viaţă trăită în zadar, fără un scop şi o ţintă.
Iată, de pildă, cum ar gândi oricine: Mai bine cred, devin un om credincios cu adevărat, pentru ca la sfârşitul vieţii să plec liniştit dincolo, decât să fiu un ignorant sau un nihilist întreaga mea existenţă, şi în momentul plecării de aici să fiu îngrozit de ceea ce voi vedea şi voi simţi. Desigur, un rol important în desăvârşirea spirituală a omului o are educaţia parentală, cea de la şcoală, autoeducaţia şi anumite influenţe. Omul este liber să creadă în ce doreşte, să facă ce vrea, să fie rău sau bun, blând sau aprig, iertător sau nu, tolerant sau intolerant. Însă teama de moarte, de necunoscutele care pândesc dincolo de acest fenomen, nu ne sunt indiferente. Oricât de necredincios ar fi un om, este imposibil să nu se gândească măcar o singură dată la toate acestea, este imposibil să nu se teamă de ceea ce va urma. De exemplu, Sfinţii Părinţi ne spun că o persoană care a trăit încercând în permanenţă să îndeplinească voia lui Dumnezeu, corectându-şi mereu greşelile, cerând iertare, nu se va teme de moarte, ci o va considera poarta de intrare în veşnicie, alături de divinitate. La polul opus, se află omul care nu a acordat deloc importanţă vieţii spirituale, trăind în virtutea inerţiei, nefiind interesat de propria mântuire sufletească, negând existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii după moarte. O astfel de persoană va fi total nepregătită să plece din această lume. Se spune că, în momentul morţii, omul îşi revede propria viaţă şi va înţelege cât de mult a greşit ignorând viaţa spirituală, regretând că a stat departe de Dumnezeu, de învăţăturile creştine, de poruncile dumnezeieşti, dar va fi tardiv. Ce să mai spunem de oamenii care trăiesc o viaţă întreagă sub imperiul violenţei, al răutăţii şi al lipsei de iubire? Persoanele acestea chiar au trăit degeaba! Unii ar spune că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi venit pe lume. Desigur, nu trebuie să gândim astfel. Fiecare om se naşte cu un anumit scop, are de îndeplinit o misiune, chiar dacă încă nu ştie. Pentru Dumnezeu, fiecare fiinţă umană este importantă şi pe fiecare în parte o iubeşte enorm. Noi nu suntem capabili de o asemenea iubire, oricât de mult am exersa. Imaginaţi-vă cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. El are răbdare cu fiecare dintre noi, aşteaptă să luăm o decizie în favoarea noastră, ne îndrumă discret pe calea mântuirii, lăsându-ne liberul arbitru. Nu suntem obligaţi să facem ceva anume, nu suntem roboţi, ca să fim manipulaţi, nu mai suntem copii, ca să nu vedem unde am greşit şi cât de ignoranţi suntem de cele mai multe ori. Cât de frumoasă e calea desăvârşirii! Cât de simplu ar trebui să trăim şi cât de uşor ne-ar fi aşa! Dar uneori suntem dominaţi de încăpăţânare şi de răutate, astfel încât nu vedem cum suntem cu adevărat. Trăim ca şi cum am fi purtaţi de vânt către locuri necunoscute şi parcă nu ne interesează deloc ce va urma. Ba mai mult, unii chiar spun, destul de nonşalant: Şi dacă voi merge într-un loc întunecat după ce vom muri, nu contează. Doar nu vom fi singuri acolo. Vedeţi că, până la urmă, omul se teme de singurătate, de absenţa luminii şi de lipsa comuniunii şi a comunicării? Aşadar, ar trebui să ne analizăm cu atenţie propria viaţă şi să înţelegem ce contează şi ce este important pentru noi.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
DESPRE PARTENERIATE ŞCOLARE INTERNAŢIONALE
Accelerarea generală a globalizării a dus la schimbări majore în sistemele sociale, în regulile morale și etice, în condițiile ecosistemice, precum și în sistemul de valori și orientări. Generațiile lumii de mâine trebuie să fie unite pentru a continua viața în pace și armonie într-o Europă dinamică şi unită prin cunoaștere. A cunoaşte situaţia altor popoare, a remarca detalii care nu sunt, încă, surprinse în cărţi, a afla veridicitatea stereotipurilor, a descoperi alte stiluri de viaţă şi a conştientiza că a fi diferiţi reprezintă un avantaj ce trebuie folosit pentru a progresa, sunt doar câteva dintre oportunităţile oferite de programele Uniunii Europene.
Parteneriatele şcolare internaționale contribuie activ la consolidarea dimensiunii europene în învățământul școlar, la stimularea îmbunătățirii calității și a inovării în școlile europene, la îmbunătățirea competențelor de comunicare, de însuşire a limbilor străine și a dezvoltării cunoştintelor IT. Interacțiunea directă cu reprezentanţii altor școli din Uniunea Europeană îi ajută pe participanții direcți și indirecți la un proiect european să conștientizeze importanța relațiilor şcoală-familie în educație şi confirmă, încă o dată, cât de important este pentru elev să aibă în jurul lui o comunitate suport formată din părinţi, profesori şi reprezentanţi ai comunităţii locale.
Proiectele de parteneriat şcolar au la bază un set de nevoi comune şi presupun o serie de activităţi planificate care urmăresc realizarea unui scop comun, într-un interval de timp care poate varia între doi şi trei ani. Astfel de proiecte se nasc din dorinţa de cadrelor didactice  de a ajuta elevii să fie mai bine pregătiţi pentru viaţă, dezvoltând abilităţile de viaţă ale elevilor.
Unul dintre elementele sine qua non în derularea proiectelor internaţionale este comunicarea in limba străină. De cele mai multe ori, limba comună de comunicare în cadrul cooperărilor transnaţioanle este limba engleză.  Denumită “lingua franca” la nivel global, limbă dominantă la nivel internaţional în comunicaţii, diplomaţie, afaceri, aviaţie, IT, internet şi divertisment, limba maternă a  aproximativ 350-400 de milioane de vorbitori native şi cunoscută la nivel de bază de cel puţin o treime din populaţia globului, limba engleză este şi cea mai predata limbă din lume. Indiferent de nivelul de cunoaştere al limbii engleze, interacţiunea directă cu actorii educaţionali din alte ţări UE, oportunitatea de a fi face-to-face cu elevi şi profesori din Europa, ajută la crearea naturală a unui climat psiho-social de colaborare şi încredere, premisă a succesului comunicării profesor-elev şi elev-elev. Astfel, este asigurată una dintre condiţiile psihologice importante pentru a învăţa orice limbă străină şi anume,  dezvoltarea unei motivaţii puternice. Dorinţa de a împartăşi din cunoştinţe şi valori, de a transmite sentimente şi emoţii, ajută la depăşirea barierelor lingvistice.
Dincolo de bagajul genetic al fiecărei persoane de a învăţa o limbă străină, de diversitatea metodelor şi mijloacelor de învăţare, să ne amintim că “Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea.”/ “Kindness is the language which the deaf can hear and the blind can see.” Mark Twain
Carmen-Lidia Nistor (Brăila)
 
REPERE...
YASUNARI KAWABATA ŞI DRUMUL PROZEI SALE DE LA MODERNISM LA CLASICISM
Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.
După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.
Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.
Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.
Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez,  perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:
1) Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;
2) Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.
Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul.
Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul.
Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.
Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.
În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.
Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.
*
După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.
De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – “împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.
Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca).
Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană).
Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.
Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul.
Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.
Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: “Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.
Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor ’30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.
Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.
Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.
În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”.
De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca).
Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor.
De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”...
De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri.
Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryonyû – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.
Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.
Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur.
În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio.
La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.
Dragostea şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia.
Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.
Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
Bibliografie
1. Kawabata, Yasunari – Sembazuru - Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973
2. Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
3. Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977

ION PACHIA-TATOMIRESCU LA SCHIMBAREA PREFIXULUI 60 CU PREFIXOIDUL 70
– critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric literar (ori istoric al civilizaţiilor, al religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii valahe), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător –
Numele: Pachia.
Prenumele: Ion.
Părinţii: mama, Elena Pachia (n. Florea); tatăl: Dumitru Pachia, tâmplar.
Data şi locul naşterii: Ion Pachiase naşte la 16 februarie 1947, în localitatea Tatomireşti, judeţul Dolj.
Pseudonime. Ion Pachia, încă de la debutul său liric din revista craioveană de cultură, Ramuri, numărul apărut la 15 septembrie 1966 (ce conţinea şi suplimentul se poezie şi proză, Povestea Vorbii, redactat de Miron Radu Paraschivescu), semnează Ion Pachia-Tatomirescu
(pseudonimul Tatomirescu, „alipit“ numelui de familie, provine din tema Tatomir-, de la toponimul desemnând localitatea-i natală, Tatomireşti, + onomasticul sufix pelasgo[>valaho]-dac, -escu).
Din credinţa-i jurnalistică „străveche“, potrivit căreia numele unui autor trebuie să fie întâlnit doar „o dată şi bine“ în pagina / paginile unui număr de ziar / revistă (credinţă însuşită de la „maeştrii“ săi: Al. Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vl. Streinu ş. a.), Ion Pachia-Tatomirescu a mai semnat şi încă mai semnează cu o mulţime de pseudonime, dintre care „divulgăm“ doar optsprezece (la care a fost nevoit să recurgă, îndeosebi, în Anuarul de martie, în calitatea-i de redactor-şef): prof. Aethicus („profeticus“), Ana Arnika, Brânduşa Bradu, Dacian Bradua, M. Brădilă, D. Breianu, Ioan Dacian Breiescu, Marin Breiu, Decebal Bucurescu, Oană Cârssia, Daciana Donăresianu, Brânduşa Ghionescu, Mugur Masicua, Marin Masicua-Măceş, Mugur Murgescu, Sarmis Pordu, Marin Urechiochilescu (< Urechi- „urechi“ + -ochil- „Ochilă“ + -escu), Ioan Viespan.
Studii universitare şi postuniversitare: Ion Pachia este licenţiat – în anul 1971 – al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara (sau Universitatea de Stat / Vest din Timişoara, potrivit sintagmelor sub care-i cunoscută prodigioasa instituţie după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989); însă devenind doctorand al Facultăţii de Litere şi Arte de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, la 4 noiembrie 2003, în urma susţinerii tezei Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, lui Ion Pachia i se acordă titlul şi Diploma de Doctor în Filologie (membrii Comisiei de Doctorat: prof. univ. dr. Pamfil Matei, preşedinte – decanul Facultăţii de Litere şi Arte de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, prof. univ. dr. Mircea Tomuş, conducător ştiinţific – Facultatea de Litere şi Arte, prof. univ. dr. Liviu Leonte – referent oficial de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, prof. univ. dr. Mircea Braga – referent oficial de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, prof. univ. dr. / cercet. şt. pr. I. dr. Crişu Dascălu – referent oficial de la Universitatea
Tibiscus din Timişoara / Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane Titu Maiorescu al Academiei Române, Filiala Timişoara).
Activitate / funcţii. Ion Pachia a funcţionat ca profesor de limba şi literatura valahă / dacoromână (la şcolile generale / gimnaziale doljene din localităţile: Fratoştiţa, Tatomireşti, Brădeşti şi Răcarii de Sus, apoi, la Liceul Industrial Nr. 1, din Filiaşi-Dolj, între anii 1974 – 1982, la Liceul Industrial Nr. 10 / Auto, din Timişoara, 1983 – 1986; la Liceul Industrial C. F. R., din Timişoara, 1987 – 1989, şi la Colegiul Naţional Bănăţean, din Timişoara, de la 1 septembrie 1990 şi până la 30 iunie 2011, când iese la pensie); în cele aproape cinci decenii de activitate în învăţământ, profesorul Ion Pachia a fost dublat – în chipul cel mai fericit – de poet, sau de cercetătorul ştiinţific.
În paralel cu bogata-i activitate desfăşurată în învăţământ, Ion Pachia-Tatomirescu a făurit şi impresionantă operă de critic literar, de editor, de eseist, de etnolog, de filolog, de folclorist, de istoric literar (ori al civilizaţiilor, al religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe), de lexicolog, de lingvist, de poet, de prozator, de publicist, de teoretician literar, de traducător etc.
În calitate de scriitor „activ şi permanent-revoluţionar-paradoxist“ – poet, prozator, critic, istoric şi teoretician literar –, Ion Pachia-Tatomirescu se remarcă din anul 1966 şi până în prezent (este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1980).
Are şi o remarcabilă activitate de „redactor“, ori de „membru al consiliilor redacţionale“, la diferite reviste de cultură din România şi din străinătate:Dreptul la timp (Timişoara, 1990); Destine literare (unde-i „membru asociat al Colectivului Redacţional“ al acestei reviste de cultură, editată de ACSR / Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, Montréal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916 – 0623); Lamura (Craiova, 2006 – 2017; ISSN 1583 – 1981); Noul Literator (unde-i „membru al Consiliului Redacţional“, 2010 – 2017; ISSN 2069 – 3397),  Orient latin (Timişoara, 2005 – 2008; ISSN 1453 – 1488), Rostirea românească (Timişoara, 2004 – 2006; ISSN 1224 – 0478); Banchetul (Petroşani, 2016 – 2017); e membru în Consiliul de Redacţie al revistei Lumina (Pančevo-Serbia, 2006 – 2012; ISSN 0350–4174).
A fost redactor-şef adjunct la revista online, Regatul Cuvântului (Craiova, noiembrie, 2011 – noiembrie 2012; ISSN 2247 – 9716).
A fost „director-fondator“ / redactor-şef al periodicelor Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996 – 2000; ISSN 1224 – 2969) şi Anuarul de martie (Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842 – 0974).
Din anul 1995 şi până la sfârşitul anului 2012, Ion Pachia-Tatomirescu a fost directorul Editurii Aethicus din Timişoara.
Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil. Ion Pachia-Tatomirescu este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (şi unul dintre fondatori; 1990 – 2002), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Academiei Dacoromâne din Bucureşti (şi unul dintre fondatori, din 1996, academie din care demisionează în 21 decembrie 2010), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), al Academiei des Stiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (2004 – 2009), alSociété Mondiale des Poètes / World Poets Society (din 2007) etc.
Este membru de onoare al Societăţii Culturale / Literare „Tristan Tzara“ din Moineşti-România (din anul 2005).
Debutul în publicistică / jurnalistică. Dacă i se mai citaseră / publicaseră câteva versuri moderne la „poşta redacţiei“, fie de la Radio Moscova, prin prier / florar, 1961 (nişte stihuri „de gimnaziast“, evident, inspirate de zborul în spaţiul cosmic al lui Iuri Gagarin, din 12 aprilie 1961), fie de la revistele bucureştene, Gazeta literară („metamorfozată“, din 3 brumărel 1968, în România literară) şi Luceafărul, de prin anii 1964 şi 1965 (tot nişte stihuri, dar „de licean-inovator de forme fixe de poezie“, graţie marilor poeţi, Geo Dumitrescu şi Mihu Dragomir), ori de la craioveanul cotidian al regiunii Oltenia, Înainte (din ianuarie 1966, graţie distinsului om de cultură, jurnalistul craiovean, Alexandru Firescu), prima revistă de cultură / literatură, în care îşi face veritabilu-i debut Ion Pachia-Tatomirescu(publicând prima ars poetica paradoxistă a holopoemului şi şapte poeme – Cocostârci aurii, Stiletul, Antiromanţă de iarnă, Dialectică, bucurându-se – ca şi ars poetica holopoemului – de comentariul lui Miron Radu Paraschivescu, pe întreaga pagină a 14-a, a suplimentului literar rămurist, Povestea vorbii, la care s-au adăugat încă trei, Învăţăturile lui Neagoe..., Poem din primăvară şi Declaraţie, în cadrul rubricii de Cenaclu, de la pagina 21 a revistei – în spiritul resurecţional al respectivelor anotimpuri), este Ramuri (Craiova), nr. 10 (27), din 15 septembrie 1966.
Ars poetica holopoemului poartă un titlu latinesc, Peristylium (desemnând un „ansamblu arhitectonic din şiruri de coloane / stâlpi“ şi marcând un templu, ca la Sarmisegetusa, capitala Daciei, ori o grădină interioară, un teritoriu – în cazul artei holopoemului de debut a lui I. P.-T., un teritoriu liric, inconfundabil, extins / cuprinzând, graţie holopoemului, Sacrul Întreg Cosmic, sintagmă prin care se înţelege Dumnezeul Zalmoxianismului, din care poetul, ca orice „nemuritor“ pelasgo-  > valaho-dac, e parte – fapt remarcat, de altfel, peste câteva luni, la rubrica Distinguo, în Luceafărul, nr. 11 [255], din 18 martie 1967, şi de marele critic literar, Vl. Streinu, determinându-l a sublinia că tânărul poet, I. P.-T., este «...un pui de Dac...»).
Dacă pentru poetul, pentru teoreticianul artei poetice paradoxist-holonistice, Peristylium, debutul are loc în 15 septembrie 1966, atunci, pentru istoricul / istoriograful literar, publicarea primului articol / studiu (fragment) – adică „debutul istoricului literar“ – are loc în ziarul Înainte (Craiova), anul XXV, nr. 7310, din 1 septembrie 1968 (p. 3), cu Eminescu la Floreşti (fişe din momentul biobibliografic eminescian, „Câmpul Cerbului“), şi „debutul criticului literar“ se petrece în 26 decembrie 1969, când i se tipăreşte prima recenzie, Clamor (la volumul de versuri, purtând titlul omonim, Clamor, de Ion Potopin, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), tot în ziarul craiovean, Înainte, nr. 7720, 26 decembrie 1969 (p. 2).
De la primele-i poeme publicate în ziare / reviste, se lămureşte faptul că Ion Pachia-Tatomirescu „conjugă“ întru catharsis «marile probleme filosofice ale existenţei», eul liric fiindu-i «prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului» (Al. Firescu, Înainte, Craiova, nr. 6.560, 2 aprilie, 1966, p. 3), ecritura sa înnobilându-se în zodia «unei muzici, a unui ecou inefabil, care este pecetea poeziei», pecete inconfundabilă, dinspre o primă ars poetica a paradoxismului, Peristylium, dinspre o limpede şi foarte profundă „definiţie“ a holopoemului, certificate chiar din toamna anului 1966, de Miron Radu Paraschivescu (în suplimentul de poezie şi proză, Povestea vorbii, nr. 7, al revistei de cultură, Ramuri, anul al III-lea, nr.10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14).
Publicaţiile – ziarele, revistele, „pe suport de hârtie“ şi online, din România şi din străinătate  – la care a colaborat / colaborează Ion Pachia-Tatomirescu sunt numeroase (facilitându-i publicarea – între 15 septembrie 1966 şi 16 februarie 2017 – a peste 2147 de articole, recenzii / cronici literare, studii, prefeţe etc. – din anul debutului său, 1966, şi până în anul celui de-al 70-lea ocol al său în jurul Soarelui, 2017): Agero (revistă online, Stuttgart / Germania, 2006 – 2012; ISSN 2069-3397), Albina românească (Bucureşti, 2009 – 2012; ISSN 1583-2546), Al cincilea anotimp (Oradea, 2001, 2002; ISSN 1222-2348), Amfiteatru (Bucureşti, 1968), Annales de l’Academie des Lettres et des Arts du Perigord (Revue Littéraire et Artistique, Bordeaux / Franţa, 1991), Anotimpuri literare (Timişoara, 1994 – 2005), Anuarul de martie (Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842-0974), Arcaşul (Cernăuţi / Ukraina, 2008; ISSN 1844-0975), Art et Poésie (Pagny sur Meuse / Franţa, 2002; ISSN 0518-7648), Aurora (Bucureşti – „buletinul ilustrat bilunar al Ambasadei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în Republica Socia-listă România), Banatul (Timişoara, 1994), Banat (Lugoj, 2005; ISSN 1584-3890), Banchetul (Petroşani, 2016 şi în prezent, ISSN / ISSN-L 2501-1332), Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996 – 2001; ISSN 1224-2969), Caietele / Les Cahiers / Notebooks Tristan Tzara“(Moineşti, 2005 – 2012; ISSN 1584-8825), Cafeneaua literară (Piteşti, 2006 – 2009; ISSN 1583-5847), Cetatea culturală (Cluj-Napoca, 2007, 2008; ISSN 1842-4791), Citadela (Satu-Mare, 2010; ISSN 1842-8800), Clarin (Bilbao / Spania, 2009; ISSN 1135-464X), Clio (revistă a Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Timişoara, 1992 – 1994), Comterra (Bucureşti, 1999 – 2001; ISSN 1454-1325), Constelaţii diamantine (revistă online, Craiova, 2009 – 2012; ISSN 2069-0657), Contemporanul (Bucureşti, 1968, 1969), Contraatac (Adjud, 2012, ISSN 1841-4907), Contrapunct (Bucureşti, revistă a Uniunii Scriitorilor, 1991), Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra, 1985 1987), Cugetul (Craiova, 2012 – 2017; ISSN 1844-329X), Dacia magazin (New York / Statele Unite ale Americii – Orăştioara de Sus / Hunedoara, Dacia / România, 2005 – 2008), Dacoromânia (Bucureşti, 1998 – 2001; ISSN 1224-1350), Destine literare (revistă „pe suport de hârtie“ şi online, Montreal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916-0623), Dreptul la timp (Timişoara, 1990), Familia (Oradea, 1971; 2005 – 2008; ISSN 1220-3149), Francisletras (Goiânia / Brazilia, 2007), Haiku (Bucureşti, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, 1990 1999; ISSN 1221-3160), Heliopolis (Timişoara, 1996; ISSN 1224-6557), Inédit (La Hulpe / Belgia – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, 1997 2011), Înainte (Craiova, 1966 1969; este cotidianul regiunii Oltenia, apoi al judeţului Dolj, evident, după reîmpărţirea administrativ-teritorială a României, din 1968), Înainte (Bucureşti, 1974; această gazetă de educaţie ostăşească organizează un concurs de creaţie literară al armatei naţionale, în anul 1973, pe când autorul efectuează stagiul militar într-o şcoală de ofiţeri-rezervă, juriul din capitala României acordându-i Premiul special pentru poemul Eroica, publicat de gazetă în nr. 1 / 1353, ianuarie 1974, p. 2), Jalons (Paris / Franţa, 2001 – 2009; ISSN 0184-8100), Jornal O Capital («Jornal de resistência ao ordinário», Aracaju / Brazilia, 2010), Jurnalul de Timiş (Timişoara, 1993 1994), Knijevni jivot / Kњижевни живот  (Timişoara, 2006), Lamura (Craiova, 2005 – 2016; ISSN 1583-1981), Limba română (Chişinău / Republica Moldova, 2009; ISSN 0235-9111), Limbă şi literatură (Bucureşti, trimestrial al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, 1981), Luceafărul (Bucureşti, 1968 1969; 1981 1989; 2005 – 2007; ISSN 1220-627X), Lumina (Pančevo / Serbia, 1995 2017; YU ISSN 0350-4174), Lumină Lină / Gracoius Light (New York, 1998 – 2010; ISSN 1086-2366), Mioriţa (Câmpulung Moldove-nesc, 1991), Mioriţa USA (revistă online, Sacramento-California / Statele Unite ale Americii, anul IV, 2010), Mouvances (revistă online, Québec / Canada, 2006 – 2010), Mozaicul (Craiova, 2005–2007; ISSN 1454-2293), Negru pe alb (Odobeşti, 2007; ISSN 1843-0118X), Neue Banater Zeitung (Timişoara, 1982), Neue Literatur (Bucureşti, 1989), Noua ProVincia Corvina (Hunedoara, 2012; ISSN 1841-4478), Noul Literator (Craiova, 2010 – 2017; ISSN 2069-3397), Oglinda literară (Focşani, 2005 – 2016; ISSN 1583-1647), Orient Latin (Timişoara, 1996 2012; ISSN 1453-1488), Orion (Slobozia, 1994), Orizont (Timişoara, 1968 1969; 1971; 1983 1989), Orte (Elveţia / Zürich; 2005 / 2006; ISSN 1016-7803), Pentru Patrie (Bucureşti, 1966 1969), Poezia (Iaşi, 2005 – 2017; ISSN 1582-0890), Pro Saeculum (Focşani, 2005 – 2007; ISSN 1583-1949), Radix («revue bilingve de culture», Mornimont / Belgia, 1991), Ramuri (Craiova, 1966 1969; 1977; 1980 1987; ISSN 1220-6342), Regatul Cuvântului (revistă online, Craiova, noiembrie, 2011 – noiembrie 2012; ISSN 2247-9716); Renaşterea bănăţeană (26 octombrie 1991 – 23 noiembrie 1996; 2004; ISSN 1221-4051), Renaşterea libertăţii (Târgu-Jiu, 1990), Rétro-viseur (Lille / Franţa, 2003; ISSN 0762-8986), Rivista Internazionale di Letteratura / Revue Internationale de Littérature / International Review of Literature Fleurs de Lune“(La Spezia / Italia, 2000), Rostirea românească (Sibiu / Timişoara, 1995 2006; ISSN 1224-0478), Saeculum (Sibiu, 2009 – 2011; ISSN 1221-2245), Scrisul Românesc (Craiova, 2012 – 2015; ISSN 1583-9125), Sfârşit de mileniu (Craiova-Bechet, 1996 2000), Steaua (Cluj-Napoca, 2002; ISSN 0039-0852), Tibiscus (Uzdin / Serbia, 1993 2012; YU ISSN 0354-3080), Tim 17 (Timişoara, 1990), Tomis (Constanţa, 1968), Transilvania (Sibiu, 1983 1988; 2003; ISSN 0255-0539), Unu (Oradea / Târgu-Jiu, 2006), Vatra veche (Târgu-Mureş, 2010 – 2017; ISSN 2066-0952), Viaţa de pretutindeni (Arad, 2008; ISSN 1841-1908), Vrerea (Timişoara, 1996), Zeit (revistă online, Brăila, 2012; ISSN 2065-8885) etc.
Debutul editorial. Prima carte publicată de Ion Pachia-Tatomirescu, în anul 1972, înmănunchează poeme scrise între anii 1965 şi 1969, structurate în cinci cicluri – Ţara vocalelor eterne, Odă României, Muntele nostru, Munte: Antiromanţă de vară şi Poem pentru orgă –, purtând polivalent-simbolicul titlu, Munte (Bucureşti).
Ion Pachia-Tatomirescu, „puiul de Dac“, intră în „Ţara-Poem“ cu un Munte şi aduce «mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensi-bilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice» (M. Iorgulescu, Munte, în revista Luceafărul, XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6).
Opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică (24 ia-nuarie 1972 – 16 februarie 2017) încorolează (în ordine cronologică) lucrările
Pachia-Tatomirescu, Ion, Munte, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Crocodilul albastru (poezii pentru copii, cu ilustraţii de Doina Micu), Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Încântece (Demon – Graal – Sobor),versuri, cu „postfaţa“ Poezie şi arheologie (scrisă la Văleni de Munte, în decembrie 1969), de Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Litera, 1979.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Zoria, poeme, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Lilium breve, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.  
Pachia-Tatomirescu, Ion, Peregrinul în azur, poeme, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Verbul de mărgărint,  poeme, Timişoara, Editura Facla, 1988.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Dumnezeu între sălbatice roze, trisalmi, cu postfaţa lui I. P.-T., Despre temeiurile dacoromâneşti ale micropoemului-haiku“, Timişoara, Editura Hestia, 1993.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită“: Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Mari Scriitori Dacoromâni – ISBN 973-97530-4-3),2000.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Haiku (volum trilingv – în valahă, în franceză, în traducerea lui I. P.-T., şi în neerlandeză, în tâlmăcirea poetului belgian, Florimond Van de Velde –,  ilustrat cu „foto-sculpturi“ de Monique Deryckere, fiind totodată şi un admirabil album „în regia sculptoriţei“), Porto, Editura Fundaţiei Fernando Pessoa, 1994.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, versuri şi proză,plachetă pentru copii (cu ilustraţii de Adriana Păiuşan şi cu versiunea în limba engleză datorată Gabrielei Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-97529-1-8), 1996.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, eseuri, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97529-0-X), 1996.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Bomba cu neuroni, poeme (cu postaţa Ion Pachia-Tatomirescu şi paradoxismul – „microantologie“ şi note de dr. Dacian Breianu),Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-97529-8-5), 1997.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Zalmoxianis-mul şi plantele medicinale,  studii interdisciplinare, vol. I (ISBN 973-97529-5-0), II (ISBN 973-97529-7-7), Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus), 1997.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Mărul din Rai cu stelele Crăciunului Dacoromânesc, colinde culese de I. P.-T., din localităţi de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motrului, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Tezaur folcloric dacoromânesc – ISBN 973-97529-4-2), 1998.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Stelele dalbe... dintr-o Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989“, poeme pentru copii (cu ilustraţii de Emil Grama), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-97529-2-6) 1998.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacoromania – The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97529-3-4), 1998.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau (versiunea în franceză aparţine lui I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-0-0), 1999.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Colegiul Bănăţean (pagini monografice şi anuar: martie 1998 – martie 1999), Timişoara, Editura Aethicus (973-97529-9-3), 1999.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Fulgerul sferic / Éclair sphérique, poeme (traducerea în limba franceză: Chantal Signoret şi I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cosmografii – ISBN 973-97530-1-9), 1999.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, ediţie tetralingvă (în limba valahă, în franceză, cu tălmăcire de Dacian Bradua, în engleză, cu traducere de Gabriela Pachia, şi în germană, cu translare de Mihaela Gherasim), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cosmografii – ISBN 973-97530-9-4), 2000.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar de termeni estetico-literari…, Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97530-6-X), 2001.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Istoria religiilor, vol. I, Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahă / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97530-3-5 // I // ISBN 973-97530-5-1), 2001.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Ultimele poeme hadronice, poeme, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85261-1-6), 2002.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Cereasca horă din carul cu doisprezece brebenei, poeme pentru copii (cu ilustraţii, de Emil Grama, şi cu „colajele-ilustraţii“, de Daciana Dunăreanu), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-4-0), 2002.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Povestea celor trei mustăţi de fier, povestiri şi poveşti / basme pentru copii (cu o postfaţă-colaj, Povestea despre poveştile acestei cărţi pentru bunicul de este şi istoric literar, de prof. univ. dr. Ioan Doru Breianu, şi cu ilustraţii de Emil Grama şi Sarmis Porduma), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-2-4), 2003.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97530-8-6), 2003.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Compostorul de nori, poeme (antologie, tabel cronologic, note, de Mugur Moşescu, cu un Pentaedru prefaţator – Vl. Streinu, M. R. Paraschivescu, C. M. Popa, Al. Ruja, A. D. Rachieru –, cu un Dodecaedru postfaţator – Mircea Iorgulescu, I. Dur, I. Buduca, L. Ulici, I. Rotaru, Paul Van Melle, Fl. Vasiliu, Paul Courget, E. Dorcescu, Jean-Claude George, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu – şi cu un Tabel cronologic, de Mugur Moşescu), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cele mai frumoase Poeme – ISBN 973-85261-5-9), 2004.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Generaţia resurecţiei poetice, studii de istorie şi critică a poeziei valahe din secolul al XX-lea, Timişoara, Editura Augusta (ISBN 973-695-198-7), 2005.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Despre fructul Curcubeului / On the Fruit of the Rainbow, poeme (versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia), cu o prefaţă de I. P.-T., Noua estetică antropocelestă dintre anii 1965 şi 1975 sau estetica paradoxismului / The 1965 – 1975 New Anthropocelestial Aesthetics or the Aesthetics of Paradoxism şi cu o postfaţă de M. Moşescu, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85262-4-8), 2007.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Întâiul dadaism Le Premier Dadaïsme The First Dadaism, un studiu de istorie literară valahă (traducere: în limba franceză – de Eugenia Faur şi Dacian Bradua; în limba engleză – de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-973-85262-8-0), 2009.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Argumente interne – „Te Deum laudamus…“ – Internal Arguments, studiu de istorie literară pelasgă > valahă (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-606-8125-00-8), 2009.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Elegii din Era Arheopterix, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI (în colecţia Poeţi contemporani – ISBN 978-606-604-161-4), 2011.
Pachia-Tatomirescu, Ion, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., patru studii de lingvistică pelasgă > valahă (hidronimie, toponimie, etimologie etc.: Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ; Maris > Mureş, Maramaris > Maramureş, Maramarisia > Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare / Tisa“ ; Pelasgii > Valàhii – „marii anonimi“ prin imperii / istorii ; La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa – monografia unui cuvânt pelasg > valah: sâgă),
Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-014-0), 2012.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranj-poemele toamnei), Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-085-5), 2012.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Caligraful de salmi, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-088-1), 2013.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Urzici prin verze de Paris (epigrame, parodii şi alte „aspersoare de verde...“), Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-083-6), 2013.
Pachia-Tatomirescu, Ion, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, Timişoara, Waldpress : ISBN 978-606-614-091-1 (general);
vol. I, ISBN 978-606-614-114-7, apărut în anul 2014;
vol. al II-lea, ISBN 978-606-614-128-4, apărut în 20 februarie 2015;
vol. al III-lea, ISBN 978-606-614-129-1, apărut în 14 octombrie 2015;
vol. al IV-lea, ISBN 978-606-614-168-0, apărut în anul 2016.
Premii, medalii, diplome, „nominalizări“ etc. acordate lui I. P.-T. :
La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder –  U. S. A.) oferă lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă (Certificat for Excelence).
La 5 iulie 1998, Societatea Literar-Artistică „Tibiscus“ din Uzdin-Serbia (Iugoslavia) şi Festivalul Internaţional Drumuri de Spice“ (preşedintele juriului: Petru Cârdu) acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu Premiul I (cf. Vasile Barbu, Drumurile noastre, Timişoara, Editura Augusta, 1999, p. 93).
La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France decernează lui Ion Pachia-Tatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (I. P.-T. intră în concursul din 1998 pentru acest premiu cu ciclul de poeme Cosmia et Zoria).
La 17 iunie 2000, la concursul de creaţie poetică în limba franceză, Ion Pachia-Tatomirescu câştigă de laSociété des Poètes et Artistes de France şi IV-ème Prix Vitrail Francophone, cu ciclul de poeme Plaine de Cuivre.
La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureştiacordă lui Ion Pachia-Tatomirescu Premiul Deceneu «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».
La [24] ianuarie 2003, revista Rétroviseur, dinNoyelles-sous-Lens / Franţa încredinţează lui Ion Pachia-Tatomirescu Prix Colportage-2002 (cf. Rétroviseur, ISSN 0762-8986, nr. 91 / ianuarie / februarie / martie, 2003, p. 14).
La 14 septembrie 2004, Consiliul Judeţean Timiş, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, Casa de Cultură a Municipiului Timişoara etc., în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară Religioasă, Lumină Lină, ediţia I, conferă lui Ion Pachia-Tatomirescu, «pentru opera tipărită», Premiul Dosoftei.
La 7 octombrie 2004, prin Decizia nr. 318 a Consiliului de Administraţie al Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara, Ion D. Pachia (Ion Pachia-Tatomirescu) primeşte Medalia de Onoare, bătută în bronz, «în semn de preţuire pentru înalta recunoaştere internaţională obţinută prin creaţia artistică».
La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu din Bucureşti acordă profesorului doctor Ion Pachia-Tatomirescu Diploma de Excelenţă «pentru studiile sale de dacoromânistică şi pentru activitatea sa de editor naţional».
La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova şi Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău (a XV-a ediţie) conferă Premiul pentru Eseu cărţii Generaţia resurecţiei poetice,de Ion Pachia-Tatomirescu (Editura Augusta, 2005).
La 30 iunie 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România decernează d-lui prof. dr. Ion Pachia Diploma Gheorghe Lazăr clasa a II-a, «pentru merite deosebite în activitatea la catedră şi rezultate remarcabile obţinute în formarea şi educarea tinerilor».
La 15 decembrie 2007, forumurile cultural-administrative, redacţia revistei de literatură, artă, de cultură transfrontalieră, Lumina, şi Cercul Honoris Causa, din Novi Sad / Panciova-Serbia, oferă d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Medalia de Aur Lumina1947 – 2007.
În (9 decembrie) 2009, Juriul Concursului Internaţional Estroverso, ediţia a III-a / 2009 (preşedinte: prof. Livio Sossi), de la Tavagnacco, în asociere cu Universitatea de Studii din Udine-Italia, acordă o menţiune volumului de povestiri pentru copii, La storia dei 3 baffi di ferro („Povestea celor trei mustăţi de fier“), de Ion Pachia-Tatomirescu, carte tradusă în limba italiană de Patricia Bălăreanu şi Giulio Zanette (cf. Nicolae Băciuţ, Vamă pe valoarea adăugată, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2010, p. 22).
La 1 Mai 2013, Primăria Comunei Brădeşti, din judeţul Dolj, înmânează    d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Cetăţean de Onoare –«pentru contribuţia la creşterea prestigiului comunei Brădeşti, din judeţul Dolj».
La 19 noiembrie 2013, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează pentru Premiul Cartea Anului 2012“ : Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranj-poemele toamnei), Timişoara, Waldpress, 2012.
La 29 octombrie 2015, Asociaţia Culturală „Noul Literator“ din Craiova conferă d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Excelenţă «pentru întreaga activitate dedicată promovării Culturii Româneşti».
La 11 noiembrie 2015, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează pentru Premiul Cartea Anului 2014“ : Pachia-Tatomirescu, Ion,Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, Timişoara, Waldpress, 2014.Etc.
Lista de referinţe din cele 55 de volume, de pe segmentul temporal 1966 – 2017 (în ordinea alfabetică a numelor auctoriale), despre opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică a lui Ion Pachia-Tatomirescu :
Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, P / R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic (ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7) , 2006 (Articolul despre I. P.-T., de la p. 3, este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]).
Academia Română, Filiala Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“ din Timişoara (coordonator general: Crişu Dascălu; coord. principal: Doina Bogdan-Dascălu), Enciclopedia Banatului, vol I – Literatura, Timişoara, David Press Print (ISBN 978-606-8643-38-0 // vol. 1 : 978-606-8643-37-3), 2015 (Articolul despre I. P.-T., de la p. 584 sq., este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]).
Alexiu, Lucian, Casa Faunului / The Faun’s House..., antologie de poeme („40 de poeţi contemporani“), întocmită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Hestia (ISBN 973-9192-39-4), 1996 (Despre I. P.-T., O prezenţă aparte...,p. 62).
Almăjan, Ion Marin, Ochiul neadormit al bufniţei, Timişoara, David Press Print [ISBN 978-606-8643-77-9], 2016 (Despre I. P.-T. : 8 Aprilie 2015, p. 57 sq.; şi Poetul nu-i mânătarcă de vid..., pp. 151 – 153).
Banciu, Paul Eugen, Birăescu, Aquilina, Timişoara literară dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor..., Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 978-973-631-438-4), 2007 (despre I. P.-T. la paginile: 213 – 215).
Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. II, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ (ISBN 973-99330-9-Z), 2002 (despre I. P.-T.: Poate fi salmul o nouă formă a sinesteziei ?, paginile 68 şi 69).
Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. IV, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ (ISBN 973-7920-09-0), 2005 (Cronica Resurecţii poetice la Compostorul de nori, de I. P.-T., se află la paginile 57 – 60).
Barbu, Marian, Gheorghe, Alexandru, Medalionul literar structură permanentă de cultură şi educaţie, vol. I, Craiova, Editura „Ramuri“ (ISBN 978-973-7936-30-1), 2006 (Capitolul despre I. P.-T., la paginile 382 – 388).
Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. V, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-973-747-845-0), 2008 (Cronica Un cercetător avizat…, de la paginile 257 – 262, abordează Generaţia resurecţiei poetice, de I. P.-T., publicată în anul 2005).
Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VI, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-2937-9), 2012 (Coborând în timpuri memorabile, pp. 79 – 82, este cronica literară privind Elegii din Era Arheopterix, de I. P.-T., volum apărut în 2011).
Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VII, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-4173-9), 2014 (A rămas un virtuoz al poeziei, pp. 122 – 126, se referă la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T.,  publicat în anul 2013; salmul – brevetat de I. P.-T. în mileniul al II-lea e. n., rămâne deocamdată cea mai scurtă formă fixă de poezie din istoria literaturii universale, tiparul fiind un distih cu bogată rimă, cu primul vers, fie dintr-un iamb, fie dintr-un troheu etc., în măsura „2“ / „două silabe“, iar secundul stih, în măsura „4“, din dublarea troheului / iambului, ceea ce nu exclude utilizarea altor picioare metrice încât distihul să însumeze exact şase silabe, conditio sine qua non pentru salm, fireşte,  întru „eclat“ / „fulger“ vectorizat în catharsis).
Berca, Olimpia, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord (ISBN 973-9244-08-4), 1996 (Articolul despre I. P.-T., la p. 160 sq.).
Berinde, Aurel, Geneza romanităţii răsăritene, Timişoara, Editura Bemirodan (ISBN 973-85843-0-2), 2002 (Despre I. P.-T., la pagina 140).
Birăescu, Aquilina, Zărie, Diana, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 973-9485-24-3), 2000 (Despre I. P.-T., la p. 215 sq.).
Boaghe, Gheorghe, Fragmentarium – interviuri restante, Craiova, Editura Cugetarea Tigero (ISBN 973-97990-7-8), 2005 (Interviul Despre Lilium breve şi alţi crini, acordat de Ion Pachia-Tatomirescu profesorului / criticului Gh. Boaghe, în 31 decembrie 1982, se află la paginile 92 – 99).
Bobină-Vucovan, Valentina, Exerciţii de critică literară, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 973-9485-44-8), 2000 (Articolul despre I. P.-T., la paginile 111 – 114).
Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, 1500 scriitori români clasici şi contemporani un dicţionar biobibliografic esenţial, Iaşi, Editura Porţile Orientului (ISBN 978–973–7863–62–1), 2010 (Despre I. P.-T., la p. 464).
Breiu, Marin, Pachia, Gabriela, Lirica bănăţeană pentru copii, Timişoara, Editura Waldpress (ISBN 978-973-7878-97-7), 2011 (Despre I. P.-T., la paginile 105 – 146).
Chivu, Iulian, Lecturi reflexive, Iaşi, Tipo Moldova (ISBN 978-606-676-661-6), 2015 (Despre I. P.-T., la paginile 42 – 45:  Comete în opera omnia).
Constantinescu, Justin, Deaconescu,Ion, Poeţi olteni : 1944 1980, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982 (Capitolul I. P.-T., la paginile 321 – 323).
Duţescu, Mihai, Vrânceanu, Nicolae Petre, Antologiile revistei Noul Literator, vol I – Poezia, Craiova, Editura Grafix (ISBN 978-606-791-291-3), 2016 (Capitolul I. P.-T, la paginile 169 – 172).
Firan, Florea, De la Macedonski la Arghezi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975 (Despre I. P.-T., la p. 421).
Firan, Florea, Ramuri studiu monografic, corespondenţă, manuscrise, antologie, bibliografie, Craiova, Editura Macedonski (ISBN 973-9014-21-0), 1996 (Despre  I. P.-T., la p. 107).
Firan, Florea, Profiluri şi structuri literare, vol II (M – Z, contribuţii la o istorie a literaturii române), Craiova, Editura Scrisul Românesc (ISBN 973-38-0391-X), 2003 (Capitolul I. P.-T, la paginile 285 – 287).
Rodica Florescu,  Luţă,Gheorghe, Monografia comunei Brădeşti, judeţul Dolj, Craiova, Editura Autograf-MJM (ISBN 978-606-8039-94-7), 2013 (Despre I. P.-T., în capitolul Printre oamenii Ţării de o largă cultură..., la p. 153 sq.).
Gigea-Gorun, Petre, Printre epigramiştii olteni, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc“ (ISBN 978-973-7864-24-6), 2008 (Despre I. P.-T., la p. 275 sq.).
Grigoriu, Florin, Lecţii de haiku, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental (ISBN 973-9406-30-0), 1999 (Despre I. P.-T., Trisalmul, la pagina 157).
Hübners Who is Who, Enciclopedia Personalităţilor din România, ediţia a IV-a, Verlag für Personenenzyklopädien AG (ISBN 978-3-7290-0086-5), 2009 (Despre        I. P.-T., la pagina 996).
Iscru, G. D., Traco-Geto-Dacii naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic,Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu (ISBN 973–98387–2–3), 1998 (Despre I. P.-T., la paginile: 61, 119, 205 şi 208; în ediţia a IV-a, „revăzută şi adăuguită“ – din anul 2005 –, ISBN 973-86387-2-4, referinţele despre I. P. T. se găsesc la paginile: 102 sq., 195, 283 şi 292).
Levenard, Jean-Michel, Rotaru, Ion, Skemer, Arnold, Anthology of the Paradoxist Literary Movement, Los Angeles, Ophyr Univ. Press (ISBN 1-879585-34-0), 1993 (Despre I. P.-T., la pagina 42, în Pseudo-eseu asupra unui nou curent literar euro-american : paradoxismul, de Ion Rotaru).
Luca, Laura Crina, Ion Pachia-Tatomirescu Generaţia resurecţiei poetice / The Generation of the Poetic Resurrection, în Caietele / Cahiers / Notesbooks Tristan Tzara“, vol. / vols. 5 – 6 (ISBN 973-87609-1-7), no. 13 – 20, 2006, pp. 81 – 84.
Luca, Laura Crina, Holopoème et salmes – „deux masses d’armes avant-gardistes de Ion Pachia-Tatomirescu, în periodicul Caietele / Cahiers / Notesbooks Tristan Tzara, tom I, vol. XI – XIV, nr. 31 – 60, 2010, pp. 445 – 447.
Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes, Lisboa, Universitária Editora (ISBN 972-700-473-3), 2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511).
Mocuţa, Gheorghe, Pe aceeaşi Arcă, Arad, Editura Mirador, 2001 (Capitolul dedicat lui I. P.-T., Ultimul paradoxist, la paginile 51 – 53).
Niţu, Maria, Lecturi la fileu cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat, Timişoara, Editura Eubeea (ISBN 978-973-673-074-0), 2007 (Capitolul consacrat lui I. P.-T.,  Cavalerul-pandur al Zalmoxianismului, se află la paginile 146 – 155).
Paraschiv, Florin, O hermeneutică a Duhului Oltean, Focşani, Editura Andrew (ISBN 978-973-1876-42-9), 2008 (Despre I. P.-T., la paginile: 10, 11 sq., 32 sq., 34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi 117 sq).
Paraschivescu, Miron Radu, Poezie şi arheologie, postfaţă la volumul de versuri, Încântece (Demon, Graal, Sobor), de Ion Pachia-Tatomirescu, Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 68 – 75 (Cu „destinaţia“ de a fi prefaţă la volumul de debut, Munte, de I. P.-T., apărut în 1972, aspra cenzură de după „tezele din iulie 1971“ nu a permis decât publicarea ultimelor 17 rânduri pe a patra faţă a coperţii; „mai blândă“ cenzura anului 1979 a admis publicarea textului prefaţator-paraschivesc, Poezie şi arheologie, dar nu ca prefaţă, ci ca postfaţă, cu „tăierea câtorva părţi“; exact aşa cum a scris-o Miron Radu Paraschivescu în decembrie 1969, la Vălenii de Munte, prefaţa postfaţatoare, Poezie şi arheologie, a fost publicată în antologia de poeme, Compostorul de nori, de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2004, pp. 8 – 21).
Păiuşan, Radu, Cionchin, Ionel, Asociaţia Istoricilor Bănăţeni un deceniu de existenţă (1990 – 2000),Timişoara, Editura Eurostampa (ISBN 973-8422-24-2), 2001 (Despre I. P.-T., la paginile 45 – 48).
Pop, Nicolae, Perimetru sentimental, volum de interviuri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980 (Interviul acordat de I. P.-T. se află la paginile 294 – 299).
Popa, Constantin M., Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987 (Capitolul I. P.-T., la paginile 139 – 142).
Popa, Constantin M., Noaptea lui Vincent, în capitolul Subiecte de agent, Craiova, Editura Aius (ISBN 973-9251-72-2), 1998 (Despre I. P.-T., la p. 145 sq.).
Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977 (Articolul despre I. P.-T., la p. 553).
Popa, Marian (Germania), Istoria literaturii romane de azi pe maine, vol. II («23 august 1944 – 22 decembrie 1989, versiune revizuită şi augmentată»), Bucureşti, Editura Semne (ISBN 978-973-624-713-2 // II : 978-973-624-715-6), 2009 (Despre I. P.-T., la paginile: 218 şi 489).
Popescu, Costinel, Liceul Filiaşi 45 de ani de la înfiinţare (pagini monografice), Craiova, Editura Aius (ISBN 973-9490-54-9), 2001 (Capitolul I. P.-T., la paginile 80 şi 81).
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. 5, Bucureşti, Editura Niculescu (ISBN 973-568-392-X), 2000 (Despre I. P.-T., la paginile 553 sq. / 583).
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Dacoromână (ISBN 978-973-9205-86-3), 2006 (Despre I. P.-T., la paginile: 935, 939, 952 şi 1319).
Ruja, Alexandru, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest (ISBN 973-36-0243-4), 1994 (Capitolul despre I. P.-T., la paginile 276 – 279).
Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. II, M – Z, Piteşti, Editura Paralela 45 (ISBN 978-973-697-758-9 // II : 978-973-697-760-2), 2006 (Despre I. P.-T., la p. 269).
Silvestri, Artur, Critica poeziei, vol. III (1973 – 1989), Bucureşti, Editura Carpathia (ISBN 978-973-7609-72-4 // III : 978-973-7609-75-5), 2014 (despre I. P.-T., în capitolul O altfel de poezie tânără, I, p. 194).
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976 (Despre I. P.-T., în capitolul Ghiocei, la paginile 90 93).
Ulici, Laurenţiu, Literatura română contemporană,I promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu (ISBN 973-22-0380-3), 1995 (Despre I. P.-T., la p. 315 sq.). 
Vasiliu, Florin, Steiciuc, Brânduşa, Interferenţe lirice constelaţia haiku, Cluj-Napoca, Editura Dacia (ISBN  973-35-0042-9), 1989 (Desre I. P.-T., la pagina 264).
Vasiliu, Florin, Umbra libelulei, antologie a haiku-ului românesc,Bucureşti, Editura Haiku (ISBN 973-95951-1-1), 1993 (Despre I. P.-T., la p. 166).
Vasiliu, Florin, Codrin,Şerban, O sută de catarge / One Hundred Masts, ntologie a haiku-ului românesc, Bucureşti, Editura Haiku (ISBN 973-97876-0-6), 1997 (Despre I. P.-T., în cap. Un tip de poem pe care l-a denumit trisalm..., p. 91).
Vasiliu, Florin, Universul paradoxurilor, Bucureşti, Editura Eficient (ISBN 973-9366-25-2), 1999 (Despre I. P.-T., la paginile: p. 323 / 345 sq.).
Lista de referinţe despre Ion Pachia-Tatomirescu publicate (de 74 de personalităţi) în periodicele dintre dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) şi 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea alfabetică a numelor auctoriale :
Adamescu, Cezarina, Neliniştea rostirii de sine, cronică literară – la volumul din anul 2011, Elegii din Era Arheopterix, de Ion Pachia-Tatomirescu – publicată în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 48 / 2011 (cf. www.agero-stuttgart.de).
Almăjan, Ion Marin,O sculptoriţă belgiancă şi un poet timişorean, în ziarul Renaşterea bănăţeană, nr. 1250, 6 aprilie 1994, p. 10; Poetul nu-i mânătarcă de vid printre constelaţii…!, în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 07 / 12 – 18 februarie, 2012.
Barbu, Marian, Vizibilitatea scriitorului român contemporan între valoare literară şi notorietate, în revista Ramuri, Craiova (ISSN 1220–6342), nr. 9 / 1083, septembrie, 2006, p. 6; Întru mulţi ani, frate Ioane !– în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10-11-12 / octombrie-noiembrie-decembrie, 2006, p. 40 sq.; Un cercetător avizat: Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 1970), în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583–1981), anul V – serie nouă –, nr. 1-2-3 / 51-52-53, ianuarie – martie, 2006, p. 20 sq.; Breviar critic [...] Ion Pachia-Tatomirescu…, cronică – la volumul Elegii din Era Arheopterix, de I. P.-T., 2011 – publicată în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 4 / septembrie, 2011, p. 28 sq.; Un virtuoz al Poeziei, cronică literară – la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul al VI-lea, nr. 8 / 68, august 2014, p. 35.
Bertrand, Claudine (Canada), Ion Pachia-Tatomirescu spécialiste des questions dadaïstes…, în revista online, Mouvances, Québec, nr. 3 – 4 / Villes, iunie – noiembrie, 2006 (cf. www.mouvances.ca).
Bobină-Vucovan, Valentina, Pelasgul, dacogetul, dimensiunea noastră dintâi..., cronică literară la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T., în revista timişoreană de cultură, Heliopolis, anul II, nr. 10 / 22 septembrie 1996, p. 17.
Botez, Adrian, Dramatica epopee valahă prin monografia unui cuvânt : La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., în revista online Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 08 (17 – 23 februarie) / 2013 (cf. www.agero-stuttgart.de), în revista Destine literare, Canada (ISSN 1916-0623, anul VI, nr. 38 – 40, ianuarie – martie, 2013, pp. 16 – 22; Lupta Alchimică a Magului Zalmixian cu ... Arheopteriul din om..., în revista online, Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN 2247-9716), anul II, nr. 1 (3), ianuarie, 2012, pp. 134 – 137 (www.editii.org); în revista online, Zeit (Brăila), nr. 36 / 1 februarie, 2012; în revista online, Cetatea lui Bucur, Bucuresti, nr 36 / 15 februarie 2012, pp. 5 – 7; în revista online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul III, nr. 2 / 18, februarie, 2012, pp. 14 – 16; „...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă – Maestrul pelasgolog şi cometa transsubstanţierii: „Comete-n cea de-a 65-a vale...“, cronică publicată în revista de cultură şi atitudine, Zeit, Brăila (ISSN 2065-8885), anul V, nr. 50 / 1 aprilie 2013 (cf. www.revista-zeit.ro).
Buduca, Ioan, „Zoria este un spaţiu de oficieri grave în care cosmicul se înfăţişează ca o mai pură natură…, în revista România literară, Bucureşti,anul XIV, nr. 6, 5 februarie 1981, p. 5.
Bungeţel, Ovidiu, Tatomirescianizatele iluzii (recenzie la volumul care a văzut lumina tiparului în anul 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în săptămânalul Jurnalul de Timiş, nr. 10 / 5 – 11 aprilie 1993, p. 2.
Chelariu, Ilie, „Nichita Stănescu şi paradoxismul face ordine într-o zonă a polemicilor..., în revista Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul al VIII-lea, nr. 1 / 2001, p. 2.
Chivu, Iulian, Ion Pachia-Tatomirescu Elegii din Era Arheopterix, în revista online Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), 22 ianuarie / săptămâna 04 / 2012 (cf. www.agero-stuttgart.de); Reconsiderarea filonului pelasg în etnogeneza românilor, recenzia cărţii La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T., 2012 – publicată în ziarul Naţiunea, Bucureşti (ISSN 2247-5117), 28 septembrie 2012; Încă o cometă în opera omnia, recenzie – la volumul Comete-n cea de-a 65-a vale..., 2012 – publicată în revistele: Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul V, nr. 5 [53] / mai 2013, p. 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XII, nr. 137 / mai 2013, p. 9219; în Portal-Măiastra, Târgu-Jiu (ISSN 1841-0642), anul IX, nr. 3 / 36, 2013, p. 35.
Codreanu, Theodor, Elegii paradoxiste, în revistele: Destine literare, Canada (ISSN 1916-0623), anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie, 2012, pp. 38 – 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XI, nr. 123 / martie 2012, paginile 7752  şi 7753; Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XVII, nr. 1 / 59, primăvară, 2012, pp. 230 – 234; Lumina, Novi Sad / Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul LXV, seria nouă, nr. 1 / 2012, pp. 43 – 49.
Courget, Paul (Franţa), Né lui-même sous le signe d'Eau du Verseau, il nous présente aujourd'hui, ses Aphorismes de l'Eau“, în trimestrialul Rivista Internazionale di Letteratura / Revue Internationale de Littérature / International Review of Literature Fleurs de Lune“, La Spezia / Italia, nr. 15, aprilie, 2000, p. 14.
Cuc, Melania, Întâiul dadaism…, în ziarul Răsunetul – Bistriţa-Năsăud –, joi, 10 decembrie 2009, p. 2, şi în revista Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul II, nr. 1 / 13, ianuarie, 2010, p. 47.
Damian, Theodor,Aflăm din Caietele Dacoromâniei“…, în trimestrialul de spiritualitate şi cultură românească, Lumină Lină / Gracious Light (New York), vol. III / nr. 1, ianuarie – martie, 1998, p. 119.
Dogaru, Viorel, Un om... un nume: Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr. 952, 15 aprilie 1993, p. 9; Pentru o nouă rostire / zidire a istoriei civilizaţiilor în care dacoromânescul este proiectat pe necesarele coordonate esenţial-centrale...(articol despre Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T, 1996), în Renaşterea bănăţeană, nr. 1875, 18 aprilie 1996, p. 2; Un studiu minuţios, interdisciplinar, al plantelor medicinale... (articol despre Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2186, 22 aprilie 1997, p. 2;Paradoxalul psiho-concert“... (semnal editorial pentru volumul de poeme, Bomba cu neuroni, de I. P.-T., 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2221, miercuri, 4 iunie 1997, p. 2.
Dorcescu, Eugen (semnat: E. Berca), Virtuţile muzical-incantatorii, în revista Orizont, Timişoara, nr. 32 / 646, 7 august, 1980, p. 3; Scrisori la un prieten: Poezie şi cosmografie,în ziarul timişorean, Renaşterea bănăţeană, nr. 3478 – suplimentul Paralela 45 –, din 3 iulie 2001, p. 6.
Dubois, Jean-Claude (Franţa), Prix Colportage 2002, des Poèmes et des Hommes: Ion Pachia-Tatomirescu son œuvre poétique particulièrement abondante et étonnante…,în Rétroviseur, Noyelles-sous-Lens / Franţa (ISSN 0762-8986), trimestrial de poezie, nr. 91, ianuarie – februarie – martie, 2003, p. 14.
Dugneanu, Paul, Între manieră şi originalitate, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXIII, nr. 39 / 961, 27 septembrie 1980, p. 2.
Dumbrăveanu, Alina, Ion Pachia-Tatomirescu 60, în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10–11–12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 26 – 31.
Dumitrache, Constantin, Un însetat de absolut, în revista Ramuri, nr. 10 / 196, 15 octombrie 1980, p. 7; Poezia între vocaţie şi program, în Ramuri, nr 8 / 254, 15 august, 1985, p. 7.
Dur, Ion, Nordul poeziei, în revista Ramuri, Craiova, nr. 2 / 212, 15 februarie, 1982, p. 7.
Duţescu, Mihai, Stăpân pe verbul său..., în ziarul Înainte, Craiova, anul XXXVI, nr. 10819, 4 ianuarie 1980, p. 2.
Evu, Eugen, Ion Pachia-Tatomirescu sau un cavaler la curtea Oximo(i)ronismului. Mic coment la trei poeme semiotice, în revistele: Destine literare, Canada, anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie, 2012, p. 61 sq.; Oglinda literară, Focşani, anul XI, nr. 123 / martie 2012, p. 7814.
Firescu, Alexandru, Corespondeţa literară : Drept primul puls tranzitiv“..., în ziarul Înainte, Craiova, anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2 aprilie, 1966, p. 3.
Florea, Corneliu (Canada), O speranţă de deşteptare…, în trimestrialul Jurnal liber (Winnipeg-Manitoba / Canada), nr. 20, iarna (decembrie, 1995 – martie, 1996), p. 35.
George, Jean-Claude (Franţa), Salmes d'Ion Pachia-Tatomirescu, în revista trimestrială, Art et Poésie (France / Pagny sur Meuse), 44e année, no 177, janvier 2002, p. 67.
Goci, Aureliu, Evocarea istoriei şi a profetismului furtunos..., în România literară, Bucureşti, anul al V-lea, nr. 20, 1972, p. 12.
Grigorie, Toma, Făt-Frumos ca reprezentant tipic al solarităţii..., în revista România literară, Bucureşti, anul XIX, nr. 12, joi, 20 martie 1986, p. 10.
Hurubă, Dumitru, Cam singur printre poeţi, în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 08 / 19 – 25 februarie, 2012;  în revista Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XI, nr. 123 / martie 2012, p. 7809; în Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul XIX, nr. 1 / 2012, paginile 38 şi 39.
Iorgulescu, Mircea, Mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate..., în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6.
Işanova, Loretta (Rusia), Câştigătorul concursului organizat de Postul de Radio Moscova...,în revista Aurora („buletin ilustrat bilunar al Ambasadei U. R. S. S. în R. S. România), Bucureşti, nr. 14 / 25 iulie 1988, p. 19.
Lascu, Ioan, Simbolul căutării esenţei, al limpezirii energiilor... (recenzie la volumul de poeme, Verbul de mărgărint, de I. P.-T., 1988), în cotidianul craiovean, Înainte, anul XLV, nr. 13592, 14 decembrie 1988, p. 2.
Leu, Corneliu, Trei studii de tradiţie…, în revista online, Carte şi arte buletin informativ, Bucureşti, 2 martie 2011, p. 1.
Lungu, Alexandru,Catalog liric, în revista Ateneu, Bacău, anul IX, nr. 5 / 49, mai 1972, p. 6.
Melle, Paul Van (Belgia), Dans l'Empire des Daces…,în Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires –, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 110, noiembrie, 1997, p. 23; Des détails précieux de l’Europe orientale…,  în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; L’après-midi du dernier paradoxiste,în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21;Paradoxisme, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; Le temps des aphorismes..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 17; Le recueil Eclair sphérique“, au-delà de son paradoxisme..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 21; Nous abordons une des remarquables études de Ion Pachia-Tatomirescu... („Nichita Stănescu şi Paradoxismul“), în Inédit, nr. 149, ianuarie, 2001, p. 14; Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom...,în Inédit, nr. 153, april, 2001, p. 28;Son important essai consacré au Premier dadaïsme…,în Inédit, nr. 237 / 2009, p. 30; L’auteur méconnu de l’hymne hyperconnu Te Deum Laudamus“,în Inédit, nr. 250, april, 2011, p. 17; etc.
Mestas, Jean-Paul (Franţa), Il est bon que la Roumanie réouvre les yeux sur l’œuvre de Stanescu, în Jalons, Vichy-Paris / Franţa (ISSN 0184-8100), nr. 69, trimestrul al II-lea, 2001, p. 44; Incantation, magie des visions: Ion Pachia-Tatomirescu Ultimele poeme ha-dronice, în revista Jalons, nr. 73 / trimestrul al IV-lea, 2002, p. 41; Un choix de ses poèmes parachève l'ouvrage et permet de mettre heureusement en lumière la qualité d'un art qui s'inscrit dans la tradition hauturiére...(Compostorul de nori / „Le composteur des nuages“, 2004),în revista Jalons, nr. 79, 4ème trimestre, 2004, p. 40; Ion Pachia-Tatomirescu, în revista Jalons, nr. 80, 1er trimestre, 2005, p. 30.
Michael-Titus, Dr. C. (Anglia), Noua generaţie ? – textul unui manifest..., în revista Romanian Convergences / Convergenţe Româneşti (Londra), nr. 5, mai 1985, p. 40; Medalion Şapte încântece din Valea Anilor“, în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences, nr. 7, februarie 1986, p. 27; Dorul de cer şi Verbul de mărgărint“,în Rostirea Românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul VII, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2001, p. 79 sq.
Mircea, Cornelia, Idei profunde în metaforice frăgezimi, în revista Caietele Dacoromâniei, Timişoara (ISSN 1224-2969),anul IV, nr. 12 / 22 iunie – 21 septembrie, 1999, pp. 18 – 20.
Mocuţa, Gheorghe, Ultimul paradoxist, în revista Arca, Arad (ISSN 1221-5104), nr. 1-2-3 / 2001, pp. 174 – 176.
Moisa, Mircea, O carte pentru copii, în revista Ramuri, Craiova, nr. 11 / 137, 15 noiembrie 1975, p. 10.
Moldovan, Daniel, La roata vremii, recenzie – la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei..., de I. P.-T., în periodicul Redeşteptarea, Lugoj, anul V, nr. 280, 3 – 9 octombrie, 1996, p. 9.
Moldovan, Vasile, Haiku-ul şi trisalmul sau o uimitoare reţea de vase comunicante, cronică – la volumul Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T., apărut în 1993 – publicată în revista bucureşteană Haiku, anul VI, nr. 12 / iulie decembrie, 1995, pp. 38 – 40.
Mugurin, Ana, Ion Pachia-Tatomirescu – istoricul literar la al 65-lea ocol al Soarelui, în revistele online, Agero, Stuttgart / Germania,  săptămâna 52 / 28 decembrie, 2012 (cf. www.agero-stuttgart.de / cultura) şi Sfera Eonică, din Craiova, anul I, nr. 1, [28] decembrie, 2012, pp. 39 – 41;Ion Pachia-Tatomirescu  – epigramist şi parodist, în revista online, Agero,  săptămâna 51 (17 – 22 decembrie) / săptămâna 52 (23 – 29 decembrie), 2012; Ion Pachia-Tatomirescu folclorist, etnolog, cercetător al mitosofiei pelasge > valahe, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), anul IV, nr. 10, martie, 2013, p. 24 sq.
Muncian, Ivo,– Biserni glagol / Verbul de mărgărint –,în revista Banatske novine,Timişoara, anul XLVI, nr. 4061, 6 ianuarie 1989, p. 6.
Mutaşcu, Dan, Poarta cuvintelor, în ziarul Scânteia, Bucureşti, anul XLI, nr. 8894, 1 septembrie 1971, p. 4.
Neagu, Gheorghe Andrei, Bibliopolis semnalează lucrarea publicată de I. P.-T. în anul 2009, Argumente interne – «Te Deum laudamus...» – Internal Arguments, în Oglinda literară (ISSN 1583-1647), anul X, nr. 111, martie, 2011, p. 6748.
Nediglea, Adeline, Reţeta nemuritorului ciment din vremea lui Burebist..., recenzie – la placheta pentru copii, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mounatains –,publicată în revista pentru şcolari, Ghiozdanul cu iubire, Timişoara, anul I, nr. 2, septembrie-decembrie, 1997, p. 3.
Negulescu, N. N.,Reîntoarcerea la origini, I, II, amplă cronică în două părţi – publicată în revistele online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul II, nr. 1 (5), ianuarie, 2011, p. 3, şi în Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN / ISSN-L 2247-9716), anul II, nr. 11 – 12 / septembrie – octombrie, 2012, pp. 6 – 11.
Nică, Ionel / Janet, Fanatic sublim, recenzie – la volumul Ultimele poeme hadronice, de I. P.-T., din 2002 – publicată în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583-1981), nr. 14 – 17 / decembrie 2002 – martie 2003, p. 18.
Niţu, Maria, Cavalerul-pandur al Zalmoxianismului, în revista Rostirea românească, anul VIII, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2002, pp. 62 – 64.
Olteanu, Valentin, Generaţia Republicii,în revista Învăţământul liceal şi tehnic profesional, Bucureşti, nr. 12, decembrie, 1988, p. 30.
Opreanu, Rodica, Gramatica mărgărintului, recenzie – la volumul de poeme, Verbul de mărgărint, din 1988 – publicată în Orizont, anul XL, nr. 3 / 1142, 20 ianuarie 1989, p. 5.
Palfi, Anton, Das Perlglimmerwort („Verbul de mărgărint“),recenzie publicată în ziarul Neue Banater Zeitung, XXXIII, nr. 8160, 14 martie 1989, p. 3.
Paraschivescu, Miron Radu, Ion Pachia-Tatomirescu ni se prezintă cu o ars poetica intitulată Peristylium“…, în supliment literar de versuri şi proză, Povestea vorbii, nr. 7, al revistei Ramuri,Craiova, anul III, nr. 10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14.
Petru, Ion, Ion Pachia-Tatomirescu 60..., articol aniversar, publicat în Cafeneaua literară, Piteşti (ISSN 1583-5847),anul IV, nr. 2 / 44, februarie, 2007, p. 22 sq.
Popa, Constantin M., Zoria de Ion Pachia-Tatomirescu, în cotidianul Înainte, Craiova, anul XXXVII, nr. 11116, miercuri, 17 decembrie 1980, p. 2;O viziune asupra spaţiului spiritualităţii româneşti, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXX, nr. 14 / 1299, 4 aprilie 1987, în paginile 1 şi 5; Priveliştea Fiinţei, în revista Luceafărul, anul XXXII, nr. 40 / 1430, 7 octombrie 1989, p. 3; „Dumnezeu între sălbatice roze de Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Cuvântul Libertăţii, Craiova, nr. 905, 19 iunie 1993, p. 3;Zbor deasupra unei generaţii, în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224-0478), anul XII, nr. 10-11-12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 42 – 45; Toponimie în orizont pelasgic, recenzie – la cartea La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T., 2012 – publicată în revista Scrisul Românesc, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 9, 2012, p. 7.
Popescu, Adina, Ploile calde cu păsări, recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.-T. – publicată în revista Orizont, Timişoara, nr. 28 / 246, 1972, p. 2.
Popescu, Adrian, Metafora concentrată, neaşteptată, originală..., întoarcerea la un îndepărtat trecut dacic..., recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.-T. –  tipărită în revista Viaţa românească, Bucureşti, anul XXVI, nr. 1, ianuarie, 1973, p. 133.
Popescu, Caşin, Dobrogea vechi cuvânt şi pământ românesc, în revista Al cincilea anotimp, Oradea (ISSN 1222-2348), anul VI, nr. 2–3 / 41–42, trimestrele II – III, 2002, p. 15 sq.
Rachieru, Adrian Dinu, Un împătimit al izvoarelor“, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 31 / 1.368, 30 iulie 1988, p. 6; Contracţie lirică... şi fertilă comparaţie între Zalmoxianism şi Shintoism (cronică la volumul din 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în ziarul Renaşterea bănăţeană – suplimentul literar Paralela 45 –, Timişoara, nr. 957, 22 aprilie 1993, p. 5; Despre paradoxismul stănescian, în Rostirea românească, nr. 4-5-6 / aprilie–mai–iunie, 2001, pp. 40 – 42; Ion Pachia-Tatomirescu: un proiect mitologic, în Paralela 45 – supliment de cultură, literatură şi artă al ziarului Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 4393, marţi, 6 iulie 2004, p. 7;Febra mitologizantă, în revista Rostirea Românească, anul al X-lea, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie – 10-11-12 / octombrie-noiembrie-decembrie, 2004, pp. 97 – 101, şi în Luceafărul (Bucureşti), nr. 9 (686), miercuri, 9 martie, 2005, p. 9.
Ruja, Alexandru, Spaţiul-matrice, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 51 (1388), 17 decembrie 1988, în paginile 3 şi 7; Bilanţuri literare Opţiune pentru poezia tânără, în Luceafărul, anul XXXI, nr. 53 (1390), 31 decembrie 1988, p. 2; Mitul Cuvântului (cronică la volumul din 1997, Bomba cu neuroni, de I. P.-T.),în Paralela 45, supliment de cultură al ziarului timişorean Renaşterea bănăţeană, nr. 2262, 22 iulie 1997, p. 5.
Sfârlea, Alexandru, Nichita Stănescu şi paradoxismul, în revista Al cincilea anotimp, Oradea, anul V, nr. 1 / 36, trimestrul I, 2001, p. 2.
Silvestri, Artur, O altfel de poezie tânără,I, în revista Flacăra, Bucureşti, anul XXXI, nr. 38 / 1424, 24 septembrie 1982, p. 10.
Stancu, Constantin, Saltul în salm, cronică literară – la volumul din 2013, Caligraful de salmi, de I. P.-T, – publicată în revista Lumina, Serbia / Panciova (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă, nr. 7–9 / 560–562, noiembrie 2014, pp. 62 – 64; Istoria literară de mâine, pagini cu energie radiantă din cuvânt, în revista Lumina, Panciova-Serbia, anul al LXVIII-lea, seria nouă, nr 5 – 6  / 570–571) / septembrie – octombrie, 2015, pp. 89 – 91.
Streinu, Vladimir, Ghiocei – la rubrica Distinguo –, în revista bucureşteană, Luceafărul, nr. 11 (255), din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7.
Şerbănescu, Mircea, Tatomirescu, poet al sevelor efervescente, în Anotimpuri literare, anul XII, trimestrul IV, nr. 48, 2004, p. 5; Un document-eveniment:„Generaţia resurecţiei poetice“, în România liberă, Bucureşti, nr. 4864, serie nouă, marţi, 7 martie, 2006, p. 26 (p. II, în suplimentul Transilvania-Banat).
Turcu, Marcel, Plumiera, recenzie – la volumul de epigrame din 2013, Urzici prin verze de Paris – publicată în revista Lumina, Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă, nr. 7–9 / 560–562, noiembrie 2014, p. 65 sq.
Ţicleanu, Nicolae, Ion Pachia-Tatomirescu: Zalmoxianismul şi plantele medicinale / Zalmoxianism and medical herbs, în revista Getica, Bucureşti (ISSN 1221-082X), tomul I, nr. 5 – 6, 2005, pp. 253 – 255.
Ulici, Laurenţiu, Mitologicale, în revista România literară,Bucureşti, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11.
Urban, Valentin, Definirea Fiinţei, în Luceafărul (Bucureşti), anul XXXIX, nr. 36 / 1269, 6 septembrie 1986, în paginile 3 şi 6.
Vasiliu, Florin, Evenimente culturale, în revista Haiku, Bucureşti (ISSN 1221-3160), anul I, nr. 3 / 1990, p. 14.
Velea, Dumitru, Reîntâlnire sub „etern-sigilatul chepeng“ (7 aprilie 2017), în revista Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332; redactor-şef : D. Velea), anul al II-lea, nr. 16-17-18 / aprilie-mai-iunie, 2017.
Voicu, Amalia, Fără bilet (recenzie la antologia de autor din 2004, Compostorul de nori, de I. P.-T.), în revista Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XI, nr. 1 (31) / primăvară, 2005, p. 239 sq.
Vrânceanu, Nicolae Petre, Ion Pachia-Tatomirescu 65, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 6, martie, 2012, p.13 sq.

DE VORBĂ CU ION STOLERU
Unde să ne întâlnim? A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o atunci când bunul meu prieten, Ion Stoleru, a fost de acord să-mi acorde un interviu. El, în Chişinău; eu, în Brăila. Dilema a fost rezolvată simplu de spiritul nostru creator, adică de imaginaţie. Şi unde se putea mai bine să stăm de vorbă decât într-un tablou magic al naturii, acolo unde prietenul meu se regăseşte prin poeziile sale, pentru că nu există strofă de-a sa în care să nu-şi mângâie natura prin cuvinte.
Natură-natură, dar unde?Nici nu mi-am terminat bine întrebarea din gând că mă şi trezesc într-o poiană albă plină cu narcise. Codrul îi dădea roată. Măi, să fie! Eram sigur că era gândul prietenului meu. Bănuiala a devenit certitudine pentru că intervievatul meu stătea întins în mijlocul poienii pe iarba înrourată, aşteptându-mă. În jur, mirosea puternic a natură. Ionel se juca cu o narcisă. Parcă dirija corul de păsărele din codru. Fără să întoarcă privirea de la cer, îmi vorbi calm, cu voce caldă:
- Gând la gând ne-a adus aici. Să stăm la taclale, dragule!. Doar noi şi codrul... Dacă tot ai venit, ia loc oleacă pe puful ierbii! Timpul trece, Licuţă. Bine ai venit!
 - Bună ziua, Ionel! – l-am salutat voios pe prietenul meu şi m-am lăsat îmbrăţişat de covorul moale şi verde al ierbii. Nu am venit la întâlnire ca să privesc cerul,ci ca să-l ,,privesc” pe omul Ion Stoleru în toate gândurile lui.
Aşa că m-am aşezat pe o parte cu faţa spre el.
- Ei, cum îi?
- Ai dreptate, Ionel! Timpul trece. Pentru tine, cât din viaţă a trecut?
- Nu mai contează. Ştiu că m-am născut în inima codrilor, în comuna Chirianca, raionul Străşeni, un loc drag mie, cu moldoveni harnici şi iubitori de frumos. Şi asta se întâmpla prin anul 1941 la 22 februarie. Parcă a fost ieri, Licuţă. Tiii, ce minunat mai era atunci, cândva, în copilărie! Asta nu se poate uita. ,,Cine uită, nu merită” spunea marele nostru Iorga... Am devenit băiet mare, iar muma şi tătuca m-au ţinut la şcoli să ştiu ajunge şi eu oleacă de om mai cu carte. Drag îmi era să ajung biolog. Iubesc natura din copilărie, dragule. Enorm o iubesc! Şi am ajuns, învăţând mai întâi tehnicumul agricol din Cocorozeni, raionul Orhei şi după ce l-am absolvit în 1961 am trecut repejor pragul Universităţii de Stat din Moldova la biologie şi pedagogie. Şi uite aşa, din 1969, sunt entomolog şi am predat ca profesor de biologie şi chimie. Acum sunt un unchieş de pensionar, un bunic acolo, care, ca fiecare, duce dorul nepoţeilor. Patru nepoţi am Licuţă, de la feciorul meu şi de la fata mea. Şi mă mândresc cu ei.
- Nu-mi spune, unchieşule! Te cred. Te cred pentru că şi eu am trei boboci de nepoţi. Şi te-aş crede şi mai mult dacă mi-ai povesti despre ei. M-ar bucura să aud!
-Îţi spun pe scurt, că mă ia dorul de ei şi nu vreau să mă vezi înlăcrimat... Cel mare, Cristian, studiază la Universitatea Tehnică din Berlin. Ciprian este la Bucureşti cu părinţii lui în clasa a noua şi îi place tirul. Zi tu măi, Licuţă! Cum să nu mă mândresc cu el dacă este triplu campion al României la tragere tir cu pistolul? Ceilalţi doi nepoţi mai mici, Nicoleta şi Alen,  îmi sunt la fel de dragi şi abia aştept să le fac o vizită în curând. Nepoţii sunt cea mai bucurie a noastră ca bunici. Nu mă poţi contrazice. Deja îţi văd ochii licărind.
- De unde ştii, Ionele? Că doar te uiţi la cer?
- Hai bre! Acolo-n stele te văd.
-Unde stele, nene? E ditamai ziua şi cerul e senin.
- Taci, Licuţă! Ştii destul de bine. Stelele le simţi, nu le vezi. Chiar şi noaptea. Şi cum să nu le simţim dacă de acolo venim? Acolo e Acasă, dragul meu. Şi acolo te văd pe tine călătorind, te văd cu dorurile şi liniştea ta. Iar natura, dragostea mea, ne este martoră.
- Mă copleşeşti cu meditaţia ta, Ionele. Asta spune ceva. Asta spune că tu eşti un mare spiritual al cuvintelor. Cuvintele tale vin din dragoste de viaţă, de om cu o misiune clară pe această planetă, vin din veşnicie, iar tu eşti un mesager al Timpului. Citindu-ţi poemele, am găsit adevărata inimă a românului cu iubire de ţara lui. Am găsit omul care mângâie florile şi codrii. Eşti un om inundat de frumuseţea vieţii. Ai publicat cărţi, ai scris texte pentru melodii nemuritoare? Spune! Mor de curiozitate.
- Am publicate şase cărţi, ca omu’, cu drag de slove. E mult, e puţin? Nu contează. O carte este o avere colosală Patru dintre ele sunt ştiinţifice, de protecţie a plantelor, iar celelate două sunt cu poezii, ca două ierbare cu flori pe care ţin la păstrare 150 de poeme: ,,Freamăt”  publicată în 2001 şi ,,Freamătul noului veac” în 2010.Iată ce scrie redactorul acestor cărţi, Ion Proca:
Ion Stoleru pare a fi un poet tânăr şi mereu îndrăgostit de natură, plai, iubită, deşi l-a cam bătut bruma pe la tâmple. De fapt, poezia pentru dânsul este o sărbătoare pe care i-o dăruie unui copac, unei furnici, unui om şi unui coleg de breaslă. Ion Stoleru nu aspiră ca versurile sale să fie inserate în manuale şi crestomaţii, el doreşte să mai ogoiască un braconier, să ne înveţe cum se mângâie o floare. Obsedat în mai multe versuri de trăinicia şi verticalitatea gorunului, poetul apelează în repetate rânduri la copacul-simbol, arbore de rezistenţă în faţa tuturor intemperiilor, autoblamându-se că nu-l poate apăra: Şi fuga mea e blestemată/Că nu pot pieptul să mi-l pun,/Să ţin pădurea aparată/Şi-n primul rând, cea de gorun...
Dragul meu coleg de la minister a ţinut cu tot dinadinsul să-şi vadă între coperte aproape întreaga sa creaţie poetică. E dreptul lui. Cititorii au de trecut prin sită şi prin suflet cele mai inspirate poezii, care rămân totuşi cele cu dor de plai şi neam.
Nu e mare filozofie să scrii o poezie, Licuţă!  Şi nici măcar nu o scriu eu, ci inima mea. Eu dau cu pana, mâzgălesc acolo...
- Ei na! Mie-mi spui!... Ştiu foarte bine cum...
- Ia taci!... Auzi?... Cântă un piţigoi codat. Îşi cheamă iubita. De două ori, de trei ori... Gata! I-a răspuns... Ce frumos! Ai auzit, Licuţă?
- Aud, Ionele. Dar aud sute de ciripituri şi nu ştiu care e piţigoiul îndrăgostit. Cum l-ai ghicit pe codatul tău dintre atâtea păsărele care se aud acum în pădure, tu ştii.
- Nu sunt specialist în a ghici cântatul unei păsărele. Aşa am simţit. Poate nici nu e în pădurea asta. Doar gândul mi-a şoptit şi eu am auzit. Cântecele de dragoste se aud dacă vrei să le auzi, dragul meu. În orice clipă, oriunde…
- Apropo, de cântat! Ştiu că ai scris multe versuri pe care compozitori renumiţi din Moldova le-au pus pe melodii, melodii care au ajuns şlagăre cântate de interpreţi talentaţi.
- Ştiam că ai să mă întrebi asta şi de aceea te-am oprit din vorbă ca să asculţi cântecele pădurii. Codrul m-a învăţat versul melodios şi emoţionat. Şi de aceea m-au căutat compozitorii. Pentru că poezia mea, aşa simplă şi naivă cum e ea,  are vibraţia cântecului nostru de români moldoveni. Foarte uşor le-a venit muzicienilor să o cânte. Peste 80 de melodii poartă semnătura poemelor mele. Melodii pentru copii, lirice şi patriotice. Am lansat şi un CD cu 11 melodii: ,,Basarabie uitată – Treceţi prutul”. Melodia ,,Basarabie uitată”, compusă de Dinu Matvievici,  este des cântată pe la mitinguri Pro Basarabia de către bunul meu prieten Valeriu Râşniţă, dar şi de tot moldoveanul simplu. Ne roade dorul de Ţara Mamă, Licuţă!
- Ai scris multe poeme în care plângi amarnic dorul de România Mare. Cum ai simţit de-a lungul vieţii depărtarea de Ţara Mamă?
- Altă întrebare n-ai găsit şi tu! M-ai răscolit. Basarabia a fost de trei ori mireasă. O cântăm, o plângem, cerem Unirea, dar nimeni nu face nimic. Când eram copilandru, la şcoală,  cel mai tare mă durea că nu se vorbea de ţara noastră mare. Parcă eram ai nimănui. Eram şi suntem încă orfani de mama noastră România. Şi asta ne macină sufletul nostru de mulţi ani. Mai multe nu spun. Sunt bătrân, dar vreau să las nepoţilor această luptă surdă în care să dobândim dreptul de a fi români uniţi, fără hotare. Doar Prutul ştie de ce. Bietul de el! Mereu ne vorbeşte şi mulţi nu-l aud.
- Dragă române! Spune-mi definiţia ta despre calitatea de a fi un român adevărat!
- Măi, Licuţă! Ce ai cu mine? Mă vezi tu un mare filosof?... Eu scriu. Acolo e definiţia mea. Dar, hai să-ţi fac hatârul!  Definiţia unui român adevărat e simplă: să-ţi cânţi Patria şi Neamul, să scrii, nu cu pana, ci cu lacrimi despre ţara ta, să faci totul pentru a păstra şi fortifica tot ce ne-au lăsat strămoşii noştri, mulţi şi-au dat viaţa pentru asta. Şi toate astea să le faci oriunde în lumea asta. Să nu uiţi niciodată de unde ai plecat, românule!
- Îţi mărturisec că am citit multe poezii ale tale şi am simţit tot ce spui acum. Mai mult de atât. Poezia ,,Basarabie uitată” m-a impresionat foarte mult.  Am recitat-o cu emoţie pe un videoclip, să audă toată lumea. Acum să nu crezi că am vrut să mă laud. Am făcut-o pur şi simplu. Şi am să mai fac şi altele.Ştii ceva, Ionele? Noi doi nu ne mai săturăm a vorbi. Nici nu am observat că s-a înserat.
- Păi vezi, Licuţă? Nu numai codrul ne este martor la vorbe, ci şi stelele. Ele ne fură poeziile şi le dau oamenilor.
- Aş vrea să înţelegi, Ion Stoleru,  că am dorit mult să stau de vorbă cu tine, nicidecum  ca într-un interviu, căci nici nu mă pot numi reporter, ci ca doi buni prieteni care au nevoie de comunicare în  clipe minunate, în dorinţa de a păstra cuvântul ,,prietenie”, cu dor de noi şi frumos. De aceea nici nu-ţi cer în a te defini ca om în câteva cuvinte, aşa cum se obişnuieşte într-un interviu clasic.  Oricum te ştiu. Te ştie toată lumea. Şi eşti un om minunat!
- Ei, asta nu-mi place la tine! Prea mă lauzi. Cine sunt eu? Un om simplu, un ţăran care miroase a codru şi a pământ strămoşesc. Atât... Şi e deajuns. Hai la mine la Chişinău să bem un vin din strugurii culeşi cu mâna mea de pe meleagurile natale! După două pahare de vin roze te visezi poet ca şi mine.
- Ne-ne-ne! Vino tu la mine, la Brăila, să tăvălim o mămăliguţă într-o saramură de crap stropită cu vin de Însurăţei de stă mâţa ta în coadă. Uiţi să mai şi mori!
- Hai! Deja salivez... Ie-ţi gândurile cu tine, Licuţă!
- Cu drag, Ion Stoleru!  
 Vă invit, dragi prieteni, prin bună voinţa prietenului meu,  să vizionaţi câteva din videoclipurile cu melodii a căror texte sunt semnate de Românul Meu, Ion Stoleru. Am minţit. Nu i-am cerut voie. E plăcerea mea să le postez.
Vă mulţumesc şi iertaţi-mă că nu m-am ridicat prin această ,,vorbire” la nivelul acestui om cu nume ca o ţară, Ion Stoleru!
Lică Barbu (Brăila)
 
ATELIER
CUVINTELE ATRAG REALITATEA
Am scris; omul din lut a fost plămădit,
Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui l-a zidit!
 
În primordial, scriam; a suflat viaţă peste el,
Inimă dându-i şi suflet bland de miel.
 
Cuvântul a fost la început, lucrurile din zbor
Şi-au luat înţelesul după utilitatea lor.
 
Am scris să fie ”epoca de piatră”
Şi oamenii din peşteri şi-au făcut vatră.
 
Cronologic - “epoca de fier“ am scris,
Săgeata din bronz căprioare a ucis.
 
Adunându-se ură în cuvânt şi-n noi
Acesta a luat înţeles de război.
 
Istoria toată pe cruce plânge
Vina o are cuvântul sânge…
 
“Renaşterea“ din zece sunete formată
Epoca spiritului îi-este dată.
 
“Revoluţia“ cu înţeles de început
În evoluţie n-a mai încăput.
 
Din nou, între noi ne-am ucis
Pentru o lozincă şi-o himeră de vis.
 
Mai scriu, încă, înţelegând paritatea
între gând şi cuvintele ce atrag realitatea.
 
Mă opresc, mi-e frică, poate un alt cuvânt adună
în înţelesul lui o nouă furtună.
Alex. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

REFLECŢII OBIŞNUITE
N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului şi să o aşez în fereastra temniţei trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l ştiu pus undeva unde alte bariere nu sunt. Există numai gânduri şi acelea înfăşurate după coloane fără sfârşit pe care nu le văd. Mori de vânt cu fluturi pe ciuturi macină doruri trimise pe aripile curcubeului spre tine mărgăritar înflorit lângă zidul albastru al tăcerii. Munţii căciulilor albe trimit o briză răcoroasă şi dulce, să mângâie arşiţa de foc cu o aură verde prin ierburile coapte cu sunete învăluite de maci adormiţi. Din drumurile salutate de fântâni, poteci tainice se despart şi fug printre dealurile şi colinele cu salcâmi înnebuniţi de dragoste până la sinucidere şi păsări care îşi exersează trilurile pentru concertul din fiecare dimineaţă. Peste tot se simte gustul de miere în care se zideşte templul din care se întrupează harul divin în cuvânt. Aştept să se trezească armurierii tăcerii grupaţi în faţa orizontului lângă ferestrele pe care se vede dansul fluturilor de mătase în palmele prinţeselor primăverii.
Vântul îşi odihneşte carnea şi oasele la umbra copacilor de verde smarald şi se manifestă cu o tăinuită adiere doar în frunzele plopilor nepereche presăraţi pe drumul soarelui spre mare. Talazuri ca o mângâiere răvăşită, dau bineţe ţărmului ondulat spre un golf care pune-n oglinzi clipe de foc ce aprind coama valurilor înspumate de zbatere. Fata cu părul de foc trece asemenea unei năluci pe faleza îndepărtată care duce la vechiul far ce îndrepta calea corăbierilor spre portul albastru. Am luat urma paşilor ei spre infinitul spiral al gândurilor ce se pierd într-un dulce neant şi porţile acestuia nu se văd dar se deschid în solitudine, ademenesc fantomele veacurilor arse cu cenuşa împrăştiată prin negura istoriei. Trăiesc vremea concilierii cu mine însumi, închid ochii şi mă caut în adâncul izvoarelor cu apă tămăduitoare pentru sufletul căzut în beatitudine. Pietrelor lor ca nişte inimi şlefuite de femeie, au trăiri de maximă întindere în sunetele înalte pe clapele pianului, lasă să curgă apa curată cu plutire de lebădă pe lacul în care se varsă. Tăcerea umbrelor printre sălciile despletite ale râului ce face meandre printre gândurile toropite de arşiţa galbenă a verii, naşte odihna aceea binefecătoare pe care şi-o doresc şi îngerii protectori a celor obosiţi de drumul lung al destinului spre împlinire.
Nopţile îmbracă haina liniştită a singurătăţii în care nimic nu se vede, frunzele freamătă în adierea uşoară a vântului care împrăştie o boare răcoroasă şi plăcută. Luna cu razele ei reci se ia la întrecere cu stelele, pădurile de stejar şi fag răsfirate pe dealurile din apropiere despicate de drumuri şi cărări de pământ pe care nu se vede nimeni. Lumina e clară, alungeşte umbrele arborilor şi tufişurilor dar cu toate astea simţi un fel de teamă în apropierea lor, un fel de aşteptare, să vezi jocul ielelor şi nu vezi nimic. Povestea nopţilor şi a dimineţilor de rubin varsă speranţe şi mulţumiri pentru o nouă zi care începe cu acel răsărit de soare mai frumos decât orice ţi-ai închipuit ca suport pentru viaţă şi continuarea marilor trăirii în ceea ce îţi poate dărui natura, fără să ceară cât de cât un minim de protecţie în schimb. Uneori noi oamenii nu ne învrednicim nici măcar atât să-i oferim, defrişăm fără milă pădurile, îi murdărim poienile şi apele şi-i distrugem fără posibilitatea de regenerare, vieţuitoarele. Toate aceste fapte se răzbună cu timpul  pe noi înşine şi nu ne vom putea salva cu nicio rugă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

PIANISTA
Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
mai vălurite ca marea
și mai înalte decât coloanele
pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
când vine poezia la odihnă.
 
Într-o clipă vântul a întors filele
și nimeni n-a observat,
fiorul melodiei a curs limpede mai departe
ca un râu în care se botează păsările
până-şi iau zborul spre înălţimi
cu flori de laur în cioc.
 
Ea e pianista pe frunte cu lauri,
cununa-i din sunete dumnezeiești?
 
NUNTESC PÂNĂ ASTĂZI
Când noaptea se spăla pe fața de întuneric
și inima ta era înfiptă într-o săgeată
eram plecat în armată,
ai tăi mă vedeau ca pe un soldat inamic
care le fură teritoriul.
 
Mă priveam în oglindă și nu știam ce să spun,
eram același vlăjgan cotropit de frumos
dar nu mărturiseam nimic,
purtam în raniță dezamăgirea
că nu pot fi cuceritorul tău.
 
Lucrul acesta nu s-a întâmplat,
am fost lăsat la vatră,
să nuntesc până astăzi.
 
ÎNTR-UN TÂRZIU
Fiecare zi este o filă scrisă-n amintire,
nimeni n-o poate citi pe feţe
rămâne presată ca într-o carte ascunsă
undeva-n subsolul conştiinţei
care nu doarme până la moarte.
 
Întunericul şi lumina îngemănate
fac parte din trupul viu al sufletului,
o uşă pe care nu scrie nimic
duce şi ea undeva
fără să vadă ochii străini,
trebuie să urcăm cu gândul
acolo unde nu se poate pătrunde.
 
Într-un târziu
totu-i pecetluit
nimeni nu mai are curaj,
 
se invocă sfârşitul
care este şi el nesfârşit.
 
LUMINA CURGE PRIN CUVINTE
Tu ai fost închisă într-o colivie de dorinţe,
aripi nu ai dar ai pulpele pline
şi pătrăţele de muşchi crud
de luptătoare,
învingi pe cei poftitori de frumos.
 
Eu privesc pe fereastră-n trecut
înghesuit la colţ în viitorul de lapte
fără să fiu stresat de foame
dar cu o sete care nu se stinge
cu vinurile care sângeră nopţile albe
şi aşteaptă nebăute.
 
Lumina curge prin cuvinte,
înlăuntrul tău se închid gândurile
lichide de atâta seducţie,
moartea-i o rană care mai supurează,
nu ştiu dacă se mai vindecă
şi nu fuge aşa-n pământ.
 
Asfinţitul este şi el presat între margini
nu zăboveşte prea mult
şi năvăleşte întunericul
pe care nu-l poţi închide-n zăbrele
când pereţi nu mai sunt.
 
ÎN CERNEALA CUVINTELOR
Ea cântă la vioara portocalie cu sunete roz,
absoarbe din inimi sânge albastru
în cerneala cuvintelor încă nescrise
poate un pic mai deschisă,
după masă armonia e lăsată să gândească
vine ca o muză în acordurile notelor calde.
 
Apoi nu se mai distinge nimic,
ai devenit una cu ea melodioasă
într-un tremolo abia perceptibil.
 
Toţi cei ce ascultă simt o adiere
un vânt la ceasul amiezii,
vibrare uşoară pe corzile sufletului
fără nicio visare
în oraşul viu plecat pe străzi.
 
VIAŢA CURGE GRĂBITĂ-N MATCĂ
Să nu pierzi ocazia
ea trece pe lângă tine ca un tren
apoi nu mai ştii că a existat.
 
Viaţa curge grăbită-n matcă
ca şi sufletul tău lovit de trădări
acoperite cu nepăsări care dor în subconştient.
 
Chiar dacă vrei să ieşi la suprafaţă
muşti cu dinţii din invidie
nu şi din mărul de aur al tinereţii,
anii trec şi îmbătrâneşti în piele
ca un strugure stafidit
cu arome de odinioară.
 
ÎNŢELESURI LA RECE
Surâsul tău ademenitor dezbracă gânduri ascunse,
le lasă o pânză pe ochi în ciuda poftelor,
cine să le satisfacă?
E o întrebare fără răspuns venită din noapte
când luceafărul se îndepărta de lună
şi dimineaţa fura fructele dintre coapsele plăcerii
cu pofte de virgină.
 
Dar ce surâs
îmi aprinde sângele să curgă în iad,
de lipsită de temeri carnea s-a înroşit
şi nicio ameninţare nu-mi înlătură absenţa
din focul unde se pot vindeca gesturile frânte.
 
Se caută înţelesuri în răcoarea tâmplelor,
timpul se va grăbi mai mult decât noi,
spiritul viu va fi mai verde decât pădurea,
muritorii vor respira din plin primăvara,
ţara dospită va sări în alt viitor.
 
CUM RUPI NOAPTEA
Nu mă ademeni să mă gândesc la tine
cum rupi noaptea precum cuvintele-n silabe
şi calci pe ritmurile sonore,
de fiecare dată întorci drumurile înapoi
şi faci pietrele să tresară,
apoi ca o uşurare
mă duci la înserările tale voluptoase.
 
Întotdeauna am crezut cuvintele încrustate
ca nişte nume pe un monument,
ochii ca din nişte grote sub gene
privesc din adânc cerul înstelat
pe care tu-l desenezi în ierburi, verde
şi împleteşti vise.
 
FĂRĂ SĂ CRED ÎN TOATE ZICERILE
Respiră un aer cu sete sălbatică,
am auzit păsări cu cântecul grav
vestitoare de nefericite întâmplări
şi cineva înmi spunea
să nu le ascult,
pentru că ele-şi plâng nefericirea
ca şi cele din captivitate.
 
Fără să cred în toate zicerile
vine un moment de încercare
când îţi aduci aminte de coincidenţe
şi-n tine sapă un gând
susţinut de pasărea ploii.
 
Nu ştiu cum pătrund cuvintele,
se dezbracă-n fântânile sufletului
de par nînţelese
şi pleacă mai departe spre alte rosturi
care se zidesc în poeme.
 
SINGURĂTATE, LINIŞTE DURUTĂ
Singurătate, linişte durută,
dor nesfârşit de chipul ce-am iubit
nu ştiu de cine-ai fost cerută,
să mă-ntorci în lume dezrobit.
 
Când norii de ploi se dezbracă
şi zboară din gânduri, cuvinte
timpul face pauze să treacă
în pământ, urme de oseminte.
 
Oamenii se culcă pe-o ureche
nu văd când clipa se frânge
şi rupţi din dulcea pereche
primesc singurătatea-n sânge,
 
de casa rămâne un pustiu orb
cu zile şi nopţi de corvoadă
bântuite într-una de un morb
eternitatea, regină schiloadă.
 
LUMEA-I ÎNTR-O PREFACERE
Se ondulează sunetele şi clipele,
trece un flux de fotoni
ce acoperă pe rând jumătate de pământ
cu bucuria unui cuvânt
în râsul soarelui c-un singur ochi.
Se miscă viaţa şi lucrează,
învinge porniri
cât un infinit necunoscut
de muritorii de rând.
 
Lumea-i într-o prefacere
ca sămânţa în anotimpul hărăzit.
 
UN ACTOR PE O SCENĂ TÂRZIE
De copil mă urcam prin copaci
şi călăream caii pe deşelate,
mai cădeam câteodată
dar nu recunoşteam că m-am lovit.
 
Când m-am făcut mare nu mai aveam semne,
aveam amintirea unor întâmpări
răstignite în memorie,
un puls fără durerea cărnii înflorite
în cuvinte cu miez de fruct.
 
Acum sunt altcineva,
un actor pe o scenă târzie
în care trebuie să-mi învăţ jocul
care oricum e o improvizaţie.
 
Lumea în care mă mişc dezinvolt
e bolnavă de aşteptări neprevăzute,
este un terorism al nebunilor de aiurea
care desconsideră viaţa.
 
NIMIC NU SE POATE ÎNTÂMPLA
Era atât de înţelept să mă retrag în cuvinte,
eram un începător care învăţasem economia,
puneam mărimile în calcule de previziune
care nu suportau abateri de influenţă.
 
Normal totul trebuia să meargă ceas
fără constrângeri doar cu libertăţi favorabile
care să dea voinţa de împlinire
fără euforii rupte de realitate.
 
Nimic nu se poate întâmpla,
ochii se grăbesc să vadă cerul în profunzime
chiar dacă viaţa este finită
şi timpul o îmbracă într-o haină pesimistă.
 
CU PÂINEA IUBIRII PE MASĂ
Îmi caut paşii pierduţi pe drumuri inexistente
sub tălpi port pietrele rotunjite deja,
apele se împart între gurile flămânde
ale braţelor care se varsă-n infinit.
 
Pe pământurile fără picioare desculţe
nu mă mai satur de roade
şi sap în adâncuri de foc uitate
osul domnesc al neamului cărunt.
 
Vreau să străpung în miez, facerea lumii
din care ies izvoarele cuvântului
înainte de cristalizarea poemului
din care se naşte spiritul înalt.
 
Apoi lumina-n culori de curcubeu
face arc peste gândurile, fluviu
şi se retrage în cer
cu pâinea iubirii pe masă.
 
PE CARE NU POT S-O UIT
Degetele ei subţiri jucăuşe
îmi aduc primăverile în gânduri
şi le îmbracă în verdele crud al iubirii
în care am înserat cu tinereţe cu tot.
 
Noaptea m-a lăsat să odihnesc
în braţele-i strâns cu dorurile împăcate
până-n dimineaţa umbritei despărţiri
pe care nu pot s-o uit
devorat de inima de fiară.
 
Azi descopăr acele fântâni rare
ce stau la pândă pe drumuri
şi-ntr-o clipă îţi adulmecă starea
pe care o răcoresc pe frunte
ca o mângâiere după un plâns
într-o rătăcire-n singurătate.
 
Dacă lumea nu mă cunoaşte
eu fac eforturi să o cunosc,
să o simt aproape ca pe o cămaşă
a sufletului plecat de acasă.
 
ÎN URALE DE POEM TÂNĂR
Miroase a întâmpiunare de nou an,
clipele mi se grăbesc
lăsându-mă pradă trecutului
şi cineva mă aşteaptă nerăbdător
cu o foame de lup.
 
Fără să mă retrag din obişnuinţe
îmi simt cum curge vinovăţia,
când iarna se umple de primăvară
şi plugurile ară zăpada pufoasă
în urale de poem tânăr.
 
Se naşte pulsul împătimit al zborului
prin fiecare vorbă şi cuvânt,
îmi ies din tristeţi şi sar în bucurii,
privesc atent limbile ceasului
şi plec într-o altă aventură a timpului
de care mă simt înstrăinat.
 
URMELE RĂMÂN
Iubirea nu se cerşeşte pe stradă
cum se cerşesc banii
dar femeile o vând odată cu trupul
şi deschid uşile cu voia stăpânilor
tot pentru bani sau alte foloase.
 
La cine nu te aştepţi cade,
urmele însă rămân
într-o amintire ascunsă
cu pereţii de sticlă
în care se macină nisipul
ce se depune ca un praf pe suflet
şi nu se mai poate elibera
chiar iertată fiind.
 
LUMEA SE AFLĂ ÎNTR-UN LABIRINT
Macin gânduri în râşniţele timpului
morile de vânt au căzut la sfat cu morile de apă
li se pare o lipsă de respect
pentru tot ce înseamnă măcinat
şi nu-şi mai ascund niciun gând
de a spulbera praful lăsat la vatră.
 
Într-o lume atât de duplicitară
degeaba cauţi răspunsuri dorite
la întrebări care nu se pun.
 
Lumea se află într-un labirint
cu vise fără imaginaţia ieşirii
şi se loveşte de propriile limite
precum păsările de ferestrele dintr-o încăpere.
 
Dacă zăreşte o lumină călăuzitoare
merge pe calea ei
şi nu se va opri din drum
până la locul naşterii cuvântului-lumină.
 
LĂSA-ŢI SĂ SE BUCURE ŞI POEŢII
Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale,
a zburat ca o pasăre prin lume,
eu l-am ascultat
să-mi văd singurătatea abandonată
şi nimeni să nu şi-o dorească.
 
Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii
nu-i opriţi din visare
pentru imaginar calea de străbătut
se naşte din ochiul de apă al pământului
şi urcă-n oglinzile cerului.
 
Veniţi cu mine după steaua luminoasă,
să dobândim vestea înaintea magilor,
să scriem realitaea naşterii
ca darul cel mai de preţ al lumii
colindat prin veacuri.
 
GLOSSĂ
Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.
 
Pusă-n faţă ca statuia
Legea să rămână lege,
Nu-n politica altuia
Ce cu ia face şi drege,
Nu te pune-n slujba lor
Care joacă într-una rumbă,
Sub lumina stelelor
Taina vieţii nu se schimbă.
 
Vorbe sunt şi vor fi multe
Mintea omului s-o împuie,
de promisiuni s-asculte
când e neagră, albă nu e,
Se uneşte, se desparte
Şi nu spun acuma glume,
Totu-i scris ca într-o carte
La prefaceri dese-n lume.
 
Pe ferestră când te uiţi
Lumea este aşa cum este;
Plină ochi de neofiţi
Ce se vor zmei în poveste,
Tu priveşte-i în oglindă
Prin hoţie cum se plimbă,
Nu e foc să se aprindă
Tu înţelege-o-n orice limbă.
 
Şi bogatul şi săracul
Au câte un loc sub soare,
Unul îşi gustă coniacul
Celălalt e într-o lentoare,
Sensul vieţii cine-l ştie?
Nimeni nu vrea să-l asume,
Ce ai strâns se împrăştie
Fă-ţi prin muncă un renume.
 
Sunt prea multe şiretlicuri
Care leagă şi dezleagă,
Dacă banii-i dai în plicuri
Ai o şansă să te-aleagă,
Tu o ştii încearcă şansa
Ce ţi-au spus-o dinainte
Ori înlătură-i ofensa,
Idei mari se nasc în minte.
 
Nu te-ntrece în hoţie,
Are un capăt şi norocul
Chiar dacă la’ta soţie
I-a venit acum sorocul,
Nu depune chezăşie
Pentru nu ştiu ce reformă,
Totul e-n devălmăşie
Noi credinţe prind o formă.
 
Nu-ţi lăsa sufletu-n chingi
Să se zbată ca un peşte
Ce te-ndeamnă să atingi
Doar în inimă îţi creşte
Orice vrajă de te cheamă
Lasă-ţi gândul în cuvinte
De credinţă ţine seamă
Prin fixarea altor ţinte
 
Lumea e un joc secret
Mai marii lumii-l joacă
Nimeni nu ştie concret
Ce-i îndeamnă, ce-i provoacă
Trece omul des prin gară
Ceferist în uniformă
C-o nelinişte fugară
Azi gândirea ţi-o transformă.
 
Azi gândirea ţi-o transformă
Prin fixarea altor ţinte
Noi credinţe prind o formă,
Idei mari se nasc în minte
Nu-ţi uita al tău renume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
La prefaceri dese-n lume,
Taina vieţii nu se schimbă.
 
ÎN CUVINTE AM SUNETE NU VORBE
Dacă ţi-aş spune tot adevărul
nu ai crede nimic
şi cerul se va rostogoli în gol
cu păsări mute.
 
În cuvinte am sunete nu vorbe,
alte înţelesuri se ţes pe pânze de gând
şi ele flutură pe zidurile cetăţii.
 
Eu nu mă tem de furtună şi o aştept,
citesc norii şi ei dansează frivol,
pământul îşi întoarce faţa dezrobită
sub paşii grei ai ţăranului.
 
Dacă vrei să-mi acorzi sprijinul
eşti cea mai deschisă fereastră,
încrederea care mă zideşte în pereţi
îi înalţă până la limita de siguranţă
să nu fie un pericol pentru păsările
cerului tău albastru.
 
CU OCHII AŢINTIŢI DINCOLO
N-ai înţeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganţă
şi gesturi nepotrivite.
 
Ai crezut că fericit nu pot riposta
şi nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
dincolo de care este o groapă.
 
Când liniştea îşi face jocul treptat
nimic nu e anormal,
sunt semne că orice durere se poate înlătura
şi umbrele care ne lovesc ne şi apără.
 
Intenţiile tale au fost descifrate la timp,
marginile închid interioare care lucrează
cu ochii aţintiţi dincolo
şi văd mult mai departe de ele.
 
VÂNEZ MELANCOLII
Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere,
când trag îi simt puterea în cătare,
căprioara cu ochii deschişi în depărtare
nu simt împlinire în moarte,
doar ură pentru cei ce o provoacă
vânez melancolii.
 
Nu mă plâng chiar dacă omor timpul,
îl topesc în cuvinte fără fantezie
de unde sentimentele fug,
numai tu rămâi să-mi socoteşti silabele
destinse înainte de apocalipsa
ruperii din destin.
 
DIN CARE VIAŢA TRAGE CU DINŢII
Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.
Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.
 
Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.
 
Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.
 
CĂZUŢI DIN CERUL IERNII
Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.
 
Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.
 
Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

DUPĂ FESTIN
Atomi domoliți
în
opalescenta apă vie de-aseară,
cheamă în magnetismul lor
fire de praf,
paianjeni-priviri,
lumina reflectată...
 
și
totul strâns
în cămașa de cristal
a paharului
îndoit
pe oglinda mesei,
izbindu-se apoi
în draperia de fum...
 
ÎNTÂLNIRE ÎN VIITOR
Te-aștept, iubită Fortuna, in viscol,
Cu ochii mei plini de cenușă,
Dar tu te plimbi prin  zări  depărtate…
S-ar putea să mă cauți ...
Eu te chem,
Năucit  în vârtejul meu,
Din zori balansând când aici, când acolo…
 
Astăzi m-am hrănit cu pietricele.
 
Ferește-te!
Știu să și mușc!
 
Tu, antic mit: Fortuna!
Fortuna,
Ești mai rătăcitoare decât mine!
Vreau  să te agaț  in aripa blândului vânt,
Dar tu mereu  întârzii…
Tu ajungi târziu la  epave,  pe mare…
Ai obiceiul rău de a ședea pe țărmuri…
 
Ți-ai pierdut piciorul drept,
Și din acel moment rechinii sunt plini de justețe!
Ferește-te, insă,
Într-o zi te voi prinde!
Să nu-mi apari în față doar în scheletul vizibil,
Prin pielea suferindă de poluare!
Imi place seva ta,
Licoarea ta divină,
Deși este mereu  amară…
 
AMALGAM
Cărți, scriitori, personaje,
Albume, cuvinte de vrajă
Stau drepte în rafturi sculptate:
Puțin aici, mult în eternitate...
 
Bing-bang clopotesc anii
În clopoței de ger;
Bing-bang cântă castanii
Cu palmele spre cer.
 
Se răscolesc arginți
Sub palida dantelă
Iar pomii stau cuminți
Și gravi, ca o capelă.
 
Din filele palmate,
Cu slovele uscate –
Mici turle aplecate,
Cad timpi și ploi ritmate...
 
FATA MORGANA
Învolburată îmi simt vederea;
Două siluete în văluri,
Mă cheamă spre ele.
Eu fug, dar oricât fug
Nu pot să le ajung.
Se-arată o caleaşcă  fermecată;
Ea, parcă le duce… acum…
Departe, şi tot mai departe.
 
Un singur cal,
Apare…, dispare…
 
Câmpurile, însetate
Atârnă sub cer…
 
Văd plutind o pălărie de soare.
 
Calul se deşiră pe înălţime,
Roţile se dilată şi caută drumul,
Pământul - perie arsă,
Se desfăşoară, ca marea…
 
BOB DE CAFEA...
Păpușa  cu păr castaniu
Și ochi migdalați, de cafea,
Se plimbă cu rikșa târziu,
Departe de tot, pe șosea.
 
Cu fes, un ibric cu pompon,
Pe capul rotund ca un bob,
Cu buze ce suflă-n trombon,
Cercel și-a pus doar la un lob...
 
Păpușă cu ten de cafea,
Te chem lângă cană să stai,
Dulceața ți-o dau și pe-a mea!
Te rog, doar aromă  să-i dai!
 
MAI MULTĂ POEZIE
Când citesc poeziile de piatră
Îmi vine să arunc literele în vâltoare,
Îmi simt dinții înclinându-se  unul către altul.
 
Coperta e gri, tonul e gri.
Pete de alb,
Tablou în  pereți jupuiți.
 
Vânturi învrăjbite ce se sparg de parâme.
Cresc lăstărișul  sălbatic.
 
Păsări dezorientate
dispar în altă carte.
Nu mai mi-e somn;
Când închid ochii văd multe bile negre.
 
Cperta e gri.
Tonul e gri.
Numai bilele negre se sparg în rătăcire…
 
STARE DE SPIRIT
Mi-e  plină gura de catran,
Limba,  de aşchii şi lipan.
Aş vrea să ţip, dar gâtu-i mut
Şi sufletu-mi crâcneşte slut.
 
Cu ce-am greşit de atât amar
Cu gard de spini îmi stă hotar?
Vreau cugetul să-l am senin
Şi doar cu vin să beau pelin!
 
Şi florile să-mi fie fraţi
Dar fraţi de sânge, nu turbaţi!
Mă-nvăluie aşa un fum
Cutremurat, tornadă-n drum...
 
Şi ape-mi tulburi cresc în ochi
Şi pricolicii din deochi
Şi soarta ca un câine rău
Îmi cheamă ştimele din tău...
 
Sunt trist şi sunt înviforat...
Fi-voi vreodată alinat?
 
SFÂȘIERE
Ascultă-mi tu sufletul plin de  iasma durerii;
Când capul întorc spre acute asprimi ale vieții,
În ceafă simt viforul și biciuirile crude
Și-n fața mea ochii cei sumbri a ce mă așteaptă…
 
Atunci mă destram peste stânci umezite de vreme
Îmi pun tălmăciri peste pânza uscată de cimbru
Și iarăși mă-ndrept spre genunele  pline de casne,
Să sorb din puterea acelui foc jalnic, ce arde.
 
Un huiet cutremură zarea cu mine;
Strălucii de raze orbesc ale cerului stele
Și hăul mă-nghite în flacăra stinsă din ele…
 
Ascultă-mi deci sufletul plin  de iasma durerii,
Rănit și sdrobit sub povara adâncelor patimi
Și cerne asupră-mi o ploaie  curată de lacrimi.
 
MAI SUNTEM?
Suntem speriaţi,
Suntem năuciţi de creaţiile noastre...
Am blestema,
Dar blestemul ni s-ar întoarece iar şi iar...
 
Am zbura,
Dar păsările pierzării nu ne îngăduiesc.
Am plânge,
Dar tot n-am putea  umple cu lacrimi găurile pe care le-am săpat.
 
Ne-am târâ pentru îndurare,
Dar zidul de vuiet ne stă în cale.
 
Am mângâia cu obrajii solzii dragonilor,
Dar ne-au pierit obrajii.
Am schimba culoarea roşie a dragonului,
Dar focul de sus ne învăluie.
 
A venit un vifor cu aşchii tăioase.
Ne rărim,
Piezându-ne unul câte  unul
În hăul negru  de la marginea lumii.
 
PUȘCHE PE LIMBĂ
Parodie după „Cenușa verii” de Ion Sângereanu
Cenușa verii mă-ntrista
Când răspândea în vânt cuvântul,
Mă spulbera, mă irita,
Silindu-mă să-mi iau avântul...
 
Mi-am pus o mască:  Vream să tac,
Prea multe-având atunci pe limbă,
Apoi, pe-o scenă,  având trac,
I-am zis mulțimii: „Hai,  te plimbă!...”
 
Urmarea o știți din jurnal;
M-au declarat un „mut-limbut”
Cu aspru  obraz - de toval!
Le-am spus! Azi, tac! Nu le-a plăcut...
 
RUSTICĂ
Ultimii bobocei întârziați,
Găsiți de buna pe sub tufe:
- „Maichii, așa târziu îi făcuși?”
„Hai, cu mama, să vă culc în șopron!”
„Tu, găscă bolândă, mi-ai făcut așa și anțărț!”
„Bobocuț, bobocuț, hai cu mama...”
„Ușșș, cocoș blestemat!”
„Că nu ție-ți dau bobițele!...”
 
SOROCUL HIBRID
Doi paşi inainte
Şi trei înapoi
Vezi aşa se joacă
Jocul pe la noi!
 
Trageţi hora feciorei,
Frunză verde, măi,
Şi sunaţi din pintenei,
Frunză verde, măi!
 
Hora noastră o iubim,
Frunză verde, măi,
Şi cu ea așa trăim,
Frunză verde, măi!
 
Trageţi hora  feciorei,
Frunză verde, măi,
Şi sunați din pintenei,
Frunză verde, măi!
 
MAI MULTĂ LUMINĂ
replică la poemul „Mirabilii dinți ai uriașului
mic avion de lumină” de Florin Liviu Jianu
Lumina adevărului să vină
Din zările ce sunt mereu senine,
Din cugetul curat și fără tină,
Pe care tu român le porți în tine.
 
Zis-au bătrânii dascăli ai puterii
Și binele și răul stau în minte;
De vrei, tu poți opri pragul durerii.
Și ție și-altora croind destine.
 
Multe-adormite simțuri stau ascunse;
Tu cheamă-le să-și vină îndeaproape;
De ți-au fugit, ele pot fi ajunse,
De s-au pitit, deschide-le supape.
 
Mai zis-au alde învățați ai terrei:
Voința este cea care primează;
Ea e mobilul trainic al puterii-
Îi este ajutor o minte trează!
 
Un poet ne trimite la „Sorica”-
O „babă” prea isteață, ca Merlin,
Dar astea-s vorbe, parc-ar fi nimica,
Din mintea ta croiește-ți un destin!
 
CAMELEONUL VIEȚII
Vreau să mai croiesc un sonet, dacă știu,
Numărând  bobii din păstăile ploii,
Ascultând argintarea săgeților Troiei
Sub  curcubeul ce bate-n arămiu.
 
Zboară și acum fluturi mari de sophora
Cu stropi de antere în clinchet, pe vânt;
Ce greu mi se pare: Eu astăzi mai sânt
Cu tolba-mi de oase, doldora…
 
Și iar mă întreabă: Ce-i mort și ce-i viu,
Stereotip, refrenul uitat din vreun cânt
Dedicat lui Osis, tot Ra, în pustiu…
 
Balans sinuos spre pânză-n pământ,
Fac faldurile-mi seci  din pardesiu:
Mi-a mai rămas doar lutul, să-l frământ
Melania Rusu Caragioiu (St. Constant - Canada)

FALNICUL DE IERI, CIOTUL DE AZI
M-am împiedicat astăzi de-un ciot. Fie  nu l-am zărit, fie l-am desconsiderat, spunându-mi în sinea mea: Un ciot! Iar ciotul, mic și noduros, a vrut să-și facă simțită prezența, fiindcă i se părea că prea se fudulise lumea. Ce avusese cu mine de m-a oprit din drum, poticnindu-mă, nu știu! Și unde mai pui, că mi-am întors privirea brusc și m-am  îndreptat de spate, ca fulgerată, apoi mi-am văzut de drum, aparent netulburată.
Aiurea! Netulburată! Cum naiba să nu te învolburezi măcar un pic, când te împiedici de-un ciot! Ei, și ce dacă odinioară a fost parte considerabilă dintr-un copac falnic? Gata, s-a dus! S-a terminat cu el. S-a tăiat filmul! Ce-a fost verde s-a uscat, frunzișul s-a scuturat, iar lemnul... îndepărtat...
Recunosc, eu n-am stat niciodată la umbra lui, n-am avut parte de măreția coroanei sale. Am vrut o dată, o singură dată, să-i ating o rămurică... așa... într-o doară și s-a zburlit la mine de-am crezut că văd stele verzi. Mai-mai să-mi scoată ochii la adierea unui vânticel. Cum îmi permit eu să pun mâna pe minunatul său frunziș! De-atunci, nici măcar nu m-am mai apropiat! L-am ocolit și bine am făcut. Știam eu că vremea vremuiește și nu e în favoarea lui, iar înfumurarea n-ajută nimănui. De ce nu i-au plăcut și ochii mei, nu știu. Ei, nu știu! Știu, cum să nu știu! Nu erau albaștri! Oare dacă îmi puneam lentile de contact, ne contactam mai bine?
Dar ce-mi pasă mie, de fapt! Ce treabă am eu cu cioturile? M-am împiedicat, m-am îndreptat și mi-am continuat drumul! Da! Așa o fi, dar în urma mea se auzeu vorbele tânguite ale ciotului. La început, am crezut că mi s-a părut, că auzul îmi joacă feste. Realitatea era alta. Mâhnirea lui răzbătea până în locul în care mă odihneam. Nu, nu cu mine avea ciotul de împărțit averi și secrete, ci cu aceia care-i elogiaseră podoaba în fiecare anotimp, și nu ți-ar fi fost dacă toamna și iarna mai rămânea ceva din el! Cu aceia avea el acum o treabă. Mare treabă, mare socoteală!
Uitaseră aceia, care treceau acum și-l ocoleau cu bună știință sau îi aruncau un zâmbet fugar, semn că nu-și văd capul de treburi, de vremurile străvechi?
Ce-i omul nostru! își spunea ciotul. A uitat, parșivul, când stătea rezemat de trunchiul meu și căuta căldura și protecția mea! Îi plăcea umbra puterii mele și se uita adesea în jur să nu mai apară vreunul, care să devină candidat principal la poalele crengilor mele. Privea în jur, perversul, holba ochii ca broscoiul și-i rotea în toate părțile, să nu care cumva să decadă din drepturi, în cazul în care s-ar fi creat vreo fisură sau vreo portiță, iar noii mușterii, dornici de răsfăț, să le ia locul. Nemernicul! Mi-am zis eu atunci, că trebuie să fiu mai atent, dar glasul mieros al omului m-a năucit de tot, iar laudele lui s-au dovedit a fi zdrențe-n vânt! Și cât am crezut în spusele, îmbrățișările și-n grijile care năvăleau peste mine zilnic. Mă împresura perfidul cu laude deșarte și-mi cânta în strună, primăvara mă toaleta, iar imaginea mea sporea clipă de clipă și eu...eu îmi înfoiam crengile crăpând de bucurie, zicând  că sunt cel mai mare dintre toți marii. Și de-aș mai fi măcar o zi din ceea ce am fost, să vezi cum i-aș pune pe fugă pe trădătorii și  pupincuriștii ăștia! I-aș lăsa să creadă că sunt același, iar sub zâmbetul plin de amabilitate, pe care l-am împrumutat tot de la ei, le-aș lăsa niște urme adânci, să nu mă uite niciodată. Aș tăia în carne vie și le-aș presăra sare grunjoasă, ca la murături, să-mi simtă puterea și după apusul soarelui.
Am avut răbdare ce-am avut, după care m-am retras înfiorată, să nu mai aud toate bâlbele ciotului. Îmi venea să mă-ntorc și să-i urlu în ureche, așa cum făcea el odinioară, când hățurile erau în mâinile lui și le manevra după bunul plac:  De ce te văicărești, stimate ciot, ce durere mare te străpunge? Te-a înconjurat din toate părțile neputința? Nu-ți mai împodobește nimeni ramurile? Ți-au fugit spre alte zări slugoii? Cheamă-i și vor veni! Nu, nu vor mai fi atât de dispuși, încât să apară cât ai bate din palme, dar vor veni! Unii, știu precis, întotdeauna au avut obrazul mai subțire și nu uită frunza care i-a hrănit și protejat, dar sunt prinși cu afacerile. De, cine nu are azi afaceri? Alții... nu te mai recunosc drept binefăcător de multă vreme, chiar de-atunci, de când vă pupați pe la chefuri sau întâlnirile de taină. Acum, așteaptă, ciotule, așteaptă, nu dispera și lasă plânsul! Privește lung spre zările albastre și vezi cum trec, rând pe rând, supușii tăi și alte neamuri și... resemnează-te, adulmecându-ți miasma proprie, fiindcă parfumurile fine n-au fost niciodată de nasul tău! 
Angela Burtea (Brăila)

TIMPUL CIREŞELOR AMARE
La mijlocul lunii iunie, în fiecare an, urmăresc un cireş păsăresc crescut în parcul din faţa direcţiunii. A crescut între numeroşii tei care ne îmbată cu parfumul florilor lor. Teii înfloresc pe rând, începând din luma mai, şi încheindu-i revărsarea de parfum delicat la sfârşitul lui iunie, când primii tei deja au fructe.
În aceste zile, în timp ce treceam prin dreptul cireşului, i-am povestit unei prietene cât de mult îmi plac „florile de cireş amar” şi cât mult le place familiei noastre dulceaţa de cireşe amare.
- Viorico, terminasem clasa a treia atunci când am văzut primul cireş sălbatic, în grădina învăţătoarei noastre. Fuseserăm invitaţi de doamna învăţătoare să-i vedem livada şi grădina de pe Arşiţa, dealul dinspre sud al oraşului în care mi-am petrecut copilăria. Cireşele negre, mici, amare nu ne-au plăcut, dar a doua zi, când mama a fiert dulceaţa, am fost foarte încântaţi.
- Şi mama, Dumnezeu s-o odihnească, ne făcea dulceaţă de cireşe...
- Multă vreme n-am avut prilejul să gust această delicatesă. Într-o zi, cineva ne-a invitat la un pahar de socată. Tocmai se sifonase, era numai bună de băut. Acei prieteni aveau în curte un cireş amar. L-am rugat să ne aducă o mână de cireşe. Copiii s-au strâmbat, când le-au gustat, cum am făcut şi noi. Le-am povestit aventura mea cu cireşele din copilărie. Înainte de a pleca acasă, gazda ne-a propus să revenim într-o zi să culegem cireşe.
- Şi v-aţi dus!
- Sigur că ne-am dus. Copiii s-au jucat, iar noi am adunat cireşe. Eram în vacanţă. O zi întreagă mi-am petrecut scoţând sâmburi şi omizi din cireşe. Omizile albe erau uşor de detectat. După o noapte în care cireşele şi-au lăsat sucul în zahărul pe care îl pusesem deasupra lor, am fiert dulceaţa. Am reuşit s-o pun în borcănele mici, le-am lipit etichete şi le-am dus în cămară. Eram foarte mândră de isprava mea.
- Aveai de ce să te bucuri.
- Când au sosit fetele noastre de la clubul copiilor, adunam ultimele cireşe din cratiţă. Le-am îndemnat să guste. N-am făcut decât să le provoc! A trebuit să desfac un borcan să „guste” serios dulceaţa.
- De data asta, le-a plăcut!
- Despre prima lor degustare au avut ocazia să le povestească nu de mult copiilor lor. Au fost în vizită şi i-am servit cu dulceaţă de cireşe făcută cu puţin timp înainte.
- Am un vecin care are un cireş amar. Ai vrea să vii să culegem amândouă?
- Cu multă bucurie! Aştept telefonul tău!
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

FLACĂRA IUBIRII
Privesc prin mugurii vremii,
Sub cheie mi-am pus
Îngerii la păstrat, în inimă,
Într-un florilegiu ascuns
 
Crucea timpului macină
Scântei de stele albastre,
Lacrimi din neliniștea
Sentimentelor noastre.
 
Privesc prin spuza semnelor,
Îngerii mă-ademenesc la ei,
I-ating și-n inimă-mi regăsesc
Flacăra iubirii ochilor tăi!
 
FLOAREA IUBIRII ALEARGĂ ÎN VÂNT
Floarea iubirii aleargă în vânt,
Luceafărul serii o așează pe frunte,
Rază născută din dulce cuvânt
Pus între două rime, ca punte.
 
Are picioare de stele sub frunze
Unde săgeți de amor se ascund,
Pe rotundul inimii vin buburuze
Să pună inel de logodnă, curând.
 
Tu râzi pe mormanul de vise,
Șuvițe de sânge pui în izvoare,
Zboruri line în clipe-s prelinse
S-adape simbolic o rază din zare.
 
Floare minune, din lumea de lut,
Coboară la mine fierbinte în sân,
Gura trufașă mereu să-ți sărut
În iarna prelungă cu fulgii din fân.
 
Prin două cuvinte , cu rime alese
Să ardem prezent și visare,
Să trecem în inimi neînțelese
Iubirea cu statui sub picioare!
 
TIMPUL IUBIRII
Nu te lăsa risipit printre flori,
Nu-ți fie frică de furtuni și  nori,
Ascultă-ți inima, atunci, când vine
Timpul iubirii, fărâme, peste tine.
 
El nu aduce durere şi nici frică,
Inima-n culoare, în ceruri o ridică,
Plutești cu mii de fluturi în stomac,
Îi sorbi din ochi lumina celui drag.
 
Când timpul tău e copt, ca-n vis,
Lasă-ți sufletul iubirilor deschis,
Vei fi ca-n rai, un  pom plin, roditor
Și-n dragostea un nesecat izvor!
 
NOI VREM UNIREA
Noi vrem Unirea de sânge și de neam,
De-a pune-n vatră istoria străbună,
Voi ne primiți cu șuturi si cu pumni
Și ne-njurați de Domnul și de mumă.
 
Voi nu vedeți românul ca român,
Voi ne vedeți străini în România,
Jandarmii ne ridică și ne dau
Poliției, să verse peste tot mânia.
 
Ne dați cu spray în ochi dar tot vedem
Realitatea, așa, cum dură este,
Am trecut Prutul, venit-am din apus
Să-mpărtășim Unirea de poveste.
 
Noi vrem Unirea, voi vreți dezbinarea
Să vă-mbuibați din lacrimă și tină,
Să știți că într-o zi de sânge vom vărsa,
 România fi-va întreagă și senină!
 
IUBIREA SCĂPATĂ DE SUB CHEIE
Multe sunt pe umeri de femeie,
Casă și copii, și răutate,
Dorul de-a avea și-n vis o cheie
Să descuie ușa cu dreptate.
 
O dor brațele și trupul încordat
De nepăsarea vremii-nșelătoare,
E ca un ram cu fructe încărcat
Care se rupe pentru-a ei odoare.
 
Nu are timp vreodată ca să doarmă,
Nu mai are anotimp de vis frumos,
Inima îi este  ruginită armă
Ce se-ntoarce împotriva-i dureros.
 
A-nvățat ca să trăiască veșnic
Cu greutăți pe umerii gingași,
Să-nvingă  tăinuire de pomelnic
Scrisă pe ascuns de îngeri lași.
 
Totuşi i se cere şi oferă
Iubirea ei curată de femeie,
Și-aceasta e atât de efemeră
Că-i scăpată, Doamne, de sub cheie!
 
DOSIRE ÎN IUBIRI ȘI MISTER
Legănați printre vise suntem,
Curcubeie de gând împletim,
Îmi răspunzi cu rouă pe buze,
Inima curge-n poemul: Iubim!
 
Fărâme de zâmbet ne punem
Între cerul aprins și pământ,
Ne dăruim tăinuire de fluturi
Ridicați prin săruturi și-avânt
 
Ștergem rujul rămas mărturie
Pe batista fluturată spre cer,
Din inimi pornesc porumbeii,
Ne dosim  în iubiri şi mister!
 
RAM DE POEZIE
Vreau să dorm în brațele viselor tale,
Noapte de noapte cu stelele-n cale…
 
Flori din livezi și câmpii înflorite
Să adape iubirea cu stele-nverzite…
 
Să adunăm dorurile în inimi fierbinți,
Să ne-mpărțim săruturi fără rugăminți…
 
Să facem leacuri din iubirea noastră
Și-n ea zidită luna ca fereastră…

Să fim în miezul nopții doar o apă vie
Crescută-n nemurire pe ram de poezie!
 
ALTARE ÎN CONTRATIMP
Iubești frumosul, crudul, infinitul
Când inima zvâcnind în piept tresare,
Vârsta te ascunde-n toamna lungă
Și-ți fură din pupile razele de soare.
 
Speranța cade pe un pat de iarbă,
Fire plăpânde, muguri adormiți,
Vor ieși mereu, în pragul primăverii
Cât timpul nu ne trece între sfinți.
 
Așa că dragoste, mă porți în vârstă,
Pe câmpuri vânturate de magii cu lupte,
Mi-ascuți creionul pus pe o hârtie
Să scriu sensul vieții în veșnicii durute.
 
Aceasta-i dragostea, aceasta-i vârsta,
Două altare, față-n față, puse-n contratimp,
Când mă pregătesc să iau viața-n piept
Descopăr că iubirea îmi dă visu-n schimb!
 
SĂ NE PRIVIM ÎN OCHI
Dumnezeu a pus în palme inima
Să-i sorbim licoarea dulcelui alint,
În creuzetul vieții s-o simțim ca stea
Adusă în iubire cu raze-n infinit.
 
Ne învârtim frumos în propria viață,
Pe rând, sau nu, chiar în clepsidra pură,
Că tot ce arde-n noi e-o dimineață
Cu muguri puși să crească și în zgură.
 
Tu ești steaua ce-a răsărit în vis
Să ne privim în ochi clipă de clipă,
Să-ți mulțumesc pentru eternul zbor,
Cu inima-nălțată în doi, sub o aripă!
 
DOR DE MAMĂ, DOR DE ȚARĂ
Am plecat demult afară
Ca un cântec de vioară
Sub un cer rotund de seară
Cu fiori de primăvară.
 
N-am plecat pe marea-n spume
Peste ţărmuri cu renume,
Am plecat să-mi fac un nume
Într-un colț frumos din lume
 
M-am trezit ca o albină
Printre trântori în stupină,
Eu muncesc pe-orice colină,
Ei îmi pun sângele-n tină.
 
Visele nu-mi sunt depline,
Dorurile rod din mine,
Dorm cu lacrimi și suspine
Unde stelele-s străine.
 
Fierbe-n mine o chemare,
Mama mea din depărtare
Ce-are chipul ca o floare,
N-are scumpa-mi sărutare.
 
Și dacă mă părăsește
Cine mă povățuiește?
Cine la lună zâmbește
Printre gânduri, românește?
 
Dor de mamă, dor de țară,
Nu mai stau pe dinafară,
Vin la pieptul vostru sfânt
Cu sângele-mi să va cânt!
 
IUBIRE DE HOȚOMAN
Plouă, tună fulgeră,
Pe un fum de iederă
Coboară un hoțoman
Lângă mine, sub tavan.
 
Sfinți nu suntem, amândoi,
Suntem de precepte goi,
Mă sărută și-l sărut
Chiar de are păr cărunt.
 
Nu știți voi ce poate el,
Este visul meu rebel,
Îl adun când plouă des,
Îi fac din fulgere fes.
 
Îi pun aripi pentru zbor
Și paznic îl pun la dor,
Să aducă prin tavan
Iubirea-i de hoțoman!
 
AȘ VREA S-O AM O NOAPTE…
Două stele țin balanța iubirilor discrete,
Cu viteză zboară îngerii spre fete…
 
Norii râd cu lacrimi de lumină,
Cu zâmbet mă salută o tânăra vecină.
 
Mă-ndulcește când o văd pe drum,
Sufletul îmi arde, nu se vede fum…
 
Mă doare doar o taină pictată-n vis hoinar,
Aș vrea s-o am o noapte în loc de felinar!
Marin Moscu (Ploscuțeni – Vrancea)
 
ATITUDINI
„SUNTEM PROȘTI ȘI NE MERITĂM SOARTA...”
Pare dur, poate deranjant, și totuși atât de actualizat acest slogan. Trădător de neam și țară este și va mai fi căci piaza rea nu se stârpește atât de ușor. Stă în stare latentă, te studiază în și din toate părțile și atunci când nu te aștepți te atacă precum „tânăra leoaică iubire” a lui Nichita, dar acolo era vorba de ceva, în stil eminescian, de „dureros de dulce”. Este ca și cancerul, boală necruțătoare care dacă nu o ții tu sub control, te ține ea, într-o perpetuă stare bolnavă, într-un mediu toxic în care supraviețuiește fiecare după cum poate, râvnind în permanență, în tăcere, la bunul altuia, un bun ce cândva a aparținut tuturor și apoi a fost răpit de pseudointeligența feroce și atroce a unui ins sau al unui grup de indivizi, ce au profitat de naivitatea celor mulți, preocupați de cele sufletești, morale și legale.
Și trăim frumos numai dacă ne afundăm în operele celor mulți persecutați în vremea lor vremelnic telurică și supraviețuim, periclitându-ne sănătatea dacă ne conectăm la prezentul continuu devenit paradoxal trecut și viitor, căci la „vremuri noi, tot noi” sunt cei care ne țes destinele. Și culmea și asta le-au fost furate de dumnezeii noștri, stăpâni, fără cedarea drepturilor de autori, căci morții nu mai pot vorbi, ajungând să fie plasate de la un snob la altul cu sume colosale, la care îți pierzi ochii dacă te uiți pe hârtie și nu le poți cuprinde dintr-o privire, de ți se întunecă și mintea. Parcă aceste opere au devenit sclavii de lux de odinioară...
Și uite-așa ce este de valoare tot se cumpără... poate și sufletul, când cedezi presiunii încolțitorului din toate părțile. Și această molimă te macină și se bagă peste tot, inclusiv în familia care ți-o destramă, dată ca exemplu de la facerea lumii, înlocuind-o cu aceleiași persoane, forțându-te să accepți normalitatea. Noțiunile de dreptate, adevăr, de etic, de moral, de iubire, de adevăr se limitează doar la noțiuni abstracte ce sunt, nemaiavând niciun corespondent concret în lumea umană.
Banul vinde și cumpără orice lucru de valoarea, nimicindu-l, și mai rău este că înlocuiește totul cu prostie, cu dezbinare, cu mizerie, cu urâțenie, cu răul care nu mai are rivalitate, concurență.
Și uite-așa se bagă și lovește în cele mai pure suflete, ființe de pe acest pământ, copiii. Le distruge și inocența, devenind precoce de mici, atunci când văd delăsarea, oboseala, nervozitatea, frământarea părinților, părinți ce sunt răpiți de lângă copiii lor din cauza grijilor provocate de către cei din jur și de timp, pentru că el nu se mai întoarce, copiii devenind între timp adulți. Și lovește în locul inocenței, al unității, al copilăriei: grădinița.
Și spun aceasta pentru că acum un an mi-am dat copilul la grădiniță. După ce am donat prin Asociația părinților un sfert din salariul meu pentru renovarea sălii, căci așa se face mai nou, înlocuindu-se fondul clasei, și nu ai încotro pentru că nu-ți dă statul absolut niciun ban, nici măcar pe hârtie sau poate că e, cine știe, cert este că trebuie să aibă și copilul niște condiții cât de cât și vrei nu vrei, ai nu ai, trebuie să depui un efort spre a-i face copilăria frumoasă, după o lună a venit bomba. Nu de la teroriștii pe care-i știm, de la ai noștrii bravi conducători prea-aleși, care au devenit mai ceva ca teroriștii căci distrug și sufletele, nu numai fabrici, uzine, clădiri, industrie, economie, învățământ, familii, țară, tot ce se poate, chiar și pe ei, dar nu-și dau seama... Vezi, Doamne, clădirea prezintă un grad seismic mare și se poate prăbuși la un cutremur și ar trebui dărâmată căci pune viața copiilor în pericol! Este adevărat că acolo a învățat și bunica, dar sincer a rezistat marelui cutremur din '77 și sincer la cum se construiesc și în ce stil clădirile zilelor noastre, cred că mai degrabă am încredere în aceasta de pe „vremea lu' bunica”!
 La noi furatul a devenit un sport național că și muncitorul care lucrează pe șantier și nu numai fură din materiale. Și nu numai că este sport național, dar se pare că este și în gene. De ce? Eu sunt profesoară. Nu am putut să copiez niciodată. Am încercat în clasa a VI-a, atunci când din cauza emoțiilor am uitat o formulă la fizică. Am vrut să-mi iau cartea din ghiozdan, după ce am pândit un moment de neatenție a profesorului meu și apoi mi-au căzut toate cărțile cu ghiozdan, cu tot. Noroc de faptul că eram prima în clasă la învățătură și profesorul meu nici nu m-a luat în seamă. A spus că se mai întâmplă, spre rușinea mea care m-am făcut roșie ca racul și de frică mi-am amintit și de formula pe care o învățasem. Am mai avut o tentativă la liceu, la psihologie, mânată de colegele mele din jur care se tot inspirau și am avut noroc de faptul că aveam pantalonii largi și mi s-a oprit cartea între picioare, de am înțepenit așa până la pauză și de-atunci am renunțat. Am zis că nu sunt făcută pentru asta! Trebuie să ai și în sânge așa ceva! Și trebuie să te naști și într-un mediu în care să înveți, nu ca mine în care ai mei îmi spuneau mereu „Învață, învață ca să ajungi om mare!” Profesor, că la altceva nu m-a dus mintea, și chiar îmi place în ciuda tuturor condițiilor, mai ales cu sloganul „vă dublăm salariile”, dar „la Sfântu' Așteaptă”, că tot suntem noi un popor pupăcios de oase, puse aruncate într-o cutie, transparentă sau nu. Să nu mai vorbim că pentru orice leș plin cu E-uri, bine conservat, a început să apară noi sfinți, de o să ajungem tot la zicerea poporanului nostru, Creangă, evocându-și perioada inocenței, a copilărie, din perspectiva adultului cu talent școlit: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. De aceea tot se fură reforme peste reforme cu aplicabilitate în învățământ, de la cei care odinioară trăiau din cuceriri, prin furt, ucideri, sclavagie și acum trăiesc pe picior mare, tot sclavagind, dar într-o formă modernă, psihologică, căci sunt asigurați. Modelul japonez nu e de luat în seamă căci nu e compatibil cu modelul deșteptării românești, popor ce suferă, în mare parte de chiulangită cronică a muncii și de privitul la tembelizor, un alt sport național.  
Și bine mi-a prins deoarece tot ce-am învățat, chiar dacă mi-a acaparat toată adolescența, tinerețea, am reușit la examenele mari, de cotitură a vieții, să iau note mari, într-un sistem corupt până în măduva oaselor și spun acest lucru deoarece la examenul de titularizare se scoteau doar posturile unde era greu de ajuns, de parcă astăzi s-ar fi schimbat ceva, și chiar și așa se prezentau sute de candidați, mulți dintre ei terminând la filialele, filialele facultăților demult apuse, rămase doar cu numele de renume, din orășele și orășele, dar nu era pentru mine vreo problemă, ci mă indigna faptul că prin 2000 și ceva, doi, cinci, că am dat vreo 4 titularizări ca să pot ajunge în oraș, chiar dacă luasem peste nouă și mă clasasem și a doua pe județ, concurentele mele veneau la mine să-mi ceară bani pentru supraveghetori ca să poată ele copia. Mi s-a părut josnic, mai mult decât atât mă enerva foșnetul foilor, atunci când căutau și nu știau nici ce, și eu mă concentram. În următorii ani deja mă ocoleau, spunându-mi că „tu știi!”, iar când îmi vedeau nota afișată mă întrebau de unde știam subiectul că în carte sau în curs era jumătate de pagină. Mi se părea hilar, dar ăștia îmi erau viitorii colegi în sistemul de învățământ. A treia oară când am dat, deși alții se detașau cu o cerere și eu am susținut iarăși examen, au apărut și jandarmii care ne dădeau voie în sală doar cu pixul și buletinul, ceea ce eu oricum așa făceam și chipurile au mai apărut și posturi în două orașele din județ pe care le-am refuzat pentru o detașare în municipiu, orașul meu natal, fiind sătulă de atâta navetă, la 50 kilometri de oraș, la care ca să ajung trebuia să schimb două autobuze, iar la întoarcere nu mai prindeam legătura și mergeam cu „ia-mă nene”, totul din banii mei. Însă dragostea mea pentru profesie, angajamentul că am destinul unor copilași în mână, viitori adulți, pentru copiii aceia minunați „rotofei și bălai” precum Nică a lui Ștefan a Petrei, frumusețea locului de parcă am atins „piciorul de rai” al dulcei Miorițatoate aceste lucruri minunate m-audeterminat să rămân acolo pentru o perioadă nedeterminată, cu toate că și acolo era un fel de stat în stat, iar noi, veneticii, eram priviți ca niște intruși ce urmau să răstoarne o dictatură începută de la Revoluție încoace. Ni și se făcuseră reclamă în comună precum că eram proști de ne-a refuzat orașul și de aceea am venit acolo. Și acolo era stat în stat. Era un director care le intimida pe tinerele venite și punea în locul lor aspirante consătence, după criteriul cine dă mai mult și îi sunt loiale. Am trecut și eu prin interogatoriu, dar am avut norocul să se producă  schimbare odată cu venirea mea, fiind demis. Când a revenit, am avut norocul să plec, dând examen de titularizare și acceptând detașarea, nu transferul pe un alt post de oraș. O prietenă m-a și certat că am dat cu norocul la așa noroc, acceptând pe detașare municipiul, pe motiv că cică mă puteam transfera mai ușor în anul următor de la oraș la oraș și că cine știe dacă o să mai iau eu note așa mari. La mine devenise o normalitate să dau examene. Deja eram vedetă și spaima pentru multe aspirante. În anul următor iar am dat examen și fiindcă iar a doua pe județ m-am clasat, am avut norocul să prind locul titularizabil în orașul meu natal, dar la o școală unde nu s-a mai format încă o clasă întâi, de am fost detașată pe un alt post în municipiu, în anul următor făcându-mi transferul. Și când în sfârșit m-am titularizat îmi spune într-o zi un coleg de la altă disciplină ce pile am avut, de a căzut cerul pe mine, nu alta! Între timp s-a dat și legea că dacă ai peste 7 te poți titulariza la locul de muncă și de-aici trăiască P.C.R-ul!
Și nu-i numai atât! Ca profesor le cer elevilor mei să nu copieze, însă unul mai răsărit mi-a răspuns că le cer imposibilul, căci în mentalitatea poporului român furtul e împământat prin tradiții și obiceiuri „și la nuntă se fură mireasa”!
Și eram la grădinița fiului meu! A venit un vicepseudoconducător, reprezentant al celor mulți, care a uitat de ce a ajuns acolo, fiind furat de „jocul ielelor”, invitat de toți părinții la și într-o ședință pe motiv ca să potolească spiritele încinse și eventual să le distragă atenția, să distrugă zvonul inițial că această clădire a fost revendicată și că de fapt acesta a găsit prin sertare din 2009 o hârtie ce avea ca soluție darâmarea clădirii și construirea unei clădiri noi, la Sfântul Așteaptă! Acum s-a mai deșteptat și lumea puțin, dar nu mult, ci până „la genunchiul broaștei”, după cum spunea „marele povestitor poporan”, ramul înverzit al gândirii celor mulți, Creangă. Deci, nu e frumos, dar să încep cu o concluzie. Nu ai avut bani de consolidare, dar ai bani să construiești una nouă! Bine. Și cu copiii? Relocăm grupele în internatul liceului vecin care se află la două străzi mai încolo sau la grădinița unde e soția vicelui directoare, căci așa se procedează. Cum e unul la putere, toată familia e manager, nu contează unde și dacă se pricepe. Făcându-se presiuni și cercetând mai bine legea, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi dărâmată pentru că este monument istoric, însă anexele trebuie dărâmate și copiii tot trebuie mutați, devenind locul un interminabil șantier, deoarece pe parcurs va interveni lipsa banilor și apoi de ce nu, poate să se șteargă și din mintea tuturor că aici trebuia să fie totuși o grădiniță. Așa a început totul, prin distrugerea fabricilor, uzinelor, industriei, economiei, distrugându-se tot, încetul cu încetul, netrăgându-se nimeni la răspundere, deoarece nu mai există dovezi. Și cred că fiecare a contribuit la asta, prin lipsa unității, spiritului civic, prin turnarea colegilor ca să se mai rămână pe post, prin acceptarea unor bănuți ca să poți trăi bine un an sau doi, în timp ce alții câștigau sute de mii de euro din distrugere, prin intimidare că ai o vârstă și nu ai unde să te mai duci să lucrezi căci asta ai făcut toată viața, prin complicitate la furt, la un nivel mai mic, o piuliță, un ciocan, o menghină etc.etc. Bun. Un timp a fost pace. S-a ajuns la concluzia că trebuie să ai și niște condiții în internat ca să devină grădiniță. Prin urmare un timp de liniște ca să se calmeze spiritele. Grădinița este cu renumele de cândva, că acum e de fițe, de centru, unde locul clădirii valorează milioane de euro. Și spun de fițe pentru că deși plătesc mâncarea bună, băiatul meu s-a învățat să fie lăsat în pace să nu mănânce, spre mulțumirea doamnelor care nu se deranjează să-l atragă în vreun fel, după cum este firesc, pentru că acesta e jobul lor. Când le-am cerut mâncarea acasă, mi-au spus că este lege care le interzice, dar nu știu ce se face cu mâncarea rămasă! Nu am controlat sacoșele... Așa am ajuns să plătesc 11 ron pentru o banană sau oricare alt fruct luat acasă, ca degustare, că dacă se dădeau brioșe, nu mai luam, căci așa e legea! În afara faptului că este grădinita aproape și contează foarte mult în această lume în care și timpul ne este furat, nu văd niciun alt beneficiu care „să mă dea pe spate” și să reflecte valoarea adevărată care a fost odată. Sunt cadre mult mai bune și mai cu har la periferia orașului care chiar au ajuns pe bune și le place meseria, însă cât timp hârtiile sunt în regulă, restul nu mai contează...
Și cum răul nu te lasă și nu se lasă până când nu învinge, părinții care doresc să-și înscrie copiii la grădiniță sunt direcționați spre alte grădinițe, nu direct, ci subtil, printr-o pseudodeclarație prin care se ia la cunoștință faptul că în timpul anului școlar este posibil să fie relocați copiii, ceea ce nu am mai văzut așa ceva, ca să nu se mai facă grupe, iar grupele rămase să fie în lichidare, cine știe cu ce educatoare, deoarece va urma restructurarea. Și se mai plânge lumea că nu sunt grădinițe destule și că cele care sunt sunt suprapopulate etc.
Și uite-așa intrăm în jocul lor, conformându-ne, vrem, nu vrem. Ce se mai poate face decât să acceptăm cu seninătate că așa merg lucrurile spre distrugere și spre parvenirea celor isteți, mulți dintre ei fiind trecuți de milă prin școala românească și tragic au ajuns să ne conducă pe noi care am muncit și muncim, plătind regulat taxe și impozite și deficitul și furtul și prostia și lipsa de competență a celor pe care i-am ales și se aleg între ei!
Și prostia rămâne și crește, crește în progresie geometrică, înghițându-i pe cei mici, puțini, care vor să mai facă ceva, dar sunt înghițiți la rându-i și prin propriile slăbiciuni! Manipularea rămâne punctul forte de a ne autodistruge ca oameni, ca nație, ca și creație a lui Dumnezeu!
Irina Rusu (Bacău)

VIITORUL NU-I CE VREA DONALD TRUMP ŞI CLICA SA!
Nemulțumit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite (cel mai mare exportator de capital și investitor din lume după al doilea război mondial, astăzi a ajuns la mâna japonezilor și chinezilor, care realmente zburdă în economia nord-americană), Donald Trump a promis în campania pentru Casa Albă, cursă câștigată cu discutabilul ajutor venit din partea electorilor (Apropo, cum e posibil ca într-un stat cu pretenții ultrademocratice, câteva sute de voturi ale ipochimenilor porecliți electori să aibă mai multă greutate decât voturile a peste un milion și jumătate de cetățeni?!), a promis, deci, că odată ajuns președinte, va face tot posibilul ca țara mare cât un continent și cu ambiții planetare să redevină ceea ce a fost cândva, adică tartorul lumii nu doar în plan politico-militar, ci și economico-financiar.
Numai că una este să vrei și cu totul altceva să poți, chiar și atunci când ești considerat miliardarul cel mai forțos din lume. Așa că, fără a ține cont de lecțiile istoriei, cum că perioada de maximă înflorire a unei civilizații (traco-dacă, sumeriană, egipteană, asiro-babiloniană, greacă, romană, chineză, indiană etc.) este fatalmente urmată de declinul acesteia și cum nu există nicio rațiune ca Statele Unite ale Americii să constituie o excepție de la regulă, Donald Trump caută să dreagă busuiocul prin mijloace care frizează absurdul: ba anunțând cu ridicolul tam-tam ce-i stă în fire că va ridica un gard fără egal de-a lungul întregii granițe cu Mexicul (pesemne replica modernă la Marele Zid chinezesc) și că va curăța țara de mulțimea imigranților fără forme legale de ședere, deși (lucru pe care managerii marilor companii au ținut să i-l readucă aminte chiriașului de la Casa Albă) mulți dintre aceștia contribuie din plin prin munca lor la menținerea faimoasei prosperități americane, ba negând cu înverșunare că poluarea ar cauza primejdioase distorsiuni în clima planetară, iar prin aceasta aducând un grav afront tuturor oamenilor de știință și organizațiilor de profil din întreaga lume.
Drept urmare, pentru a-și putea duce în voie războiul împotriva planetei, el a anunțat recent că Statele Unite se vor retrage în curând din Acordul Global de la Paris privind schimbările climatice.
„Toate-s vechi și nouă toate”, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, „În ziua de 27 martie 1933 (...) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva”. Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York...
Norocul nostru este că nu toți oamenii planetei tac și rabdă așa ca românii: Bazându-se pe dreptul constituționl la o climă care nu pune viața în pericol, 21 de tineri americani au decis să cheme în judecată guvernul și președintele Statelor Unite! Având în vedere precedentul creat în urmă cu doi ani de către olandezi, șansele de câștig sunt de partea reclamanților, cu toate că în momentul de față bătălia aduce cu aceea dintre David și Goliat...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PENTRU ALEŞI ŞI-AL LOR COMÂND, GUVERNUL ARE BANI ORICÂND!
Deseori stau și mă gândesc la șansa pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu de a trăi (de parcă nici n-am fi) în făcătura numită democrație originală, unde totul se petrece ca în lumea nonsensului din poveștile lui Lewis Carroll: cu nelegiuți care elaborează legi și oameni vrednici care-și iau lumea-n cap, cu penali putrezi de bogați și atâția oameni săraci lipiți pământului, cu mine declarate nerentabile și închise, deși ele conțin aur în stare nativă, cu circa o jumătate de hectar de teren arabil (pământ bun de uns pe pâine!) pe cap de locuitor, dar lăsat în paragină și deja înstrăinat în proporție de 50%, pentru ca guvernanții posdecembriști să umble cu limba scoasă după împrumuturile din care, pe urmă, vor fi cumpărate peste 60% din alimentele ce ajung pe mesele românilor tot mai apatici, pe scurt, cu-alegători mereu driblați de-aleșii lor nerușinați.
Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un „meci” întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism găzduit în propoziția limită „La noi nu se mai poate face nimic!”: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum „Banii n-au miros” sau „Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua”...
Dar iată cea mai proaspătă sfidare a aleșilor, deopotrivă stângaci, dreptaci și ambidextri (a se citi traseiști). Firește, programul de guvernare Grindragnea este fără cusur (în teorie) și, potrivit angajamentelor luate de către ipochimenii direct implicați, va fi înfăptuit la virgulă (la Sfântul Așteaptă). Atâta doar, ne înștiințează cu seninătate dubioasa Lia Olguța Vasilescu (aia care are dosare pe rol și recent i-a spus în față lui Grindeanu: „Măi pulifrici, aud că spui că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...”), că nefiind în momentul de față și pe viitor bani la buget pentru căței, în derularea celebrului program au intervenit câteva mici, dar esențiale schimbări.
Mai exact, cadrele sanitare și educatorii, da, vor beneficia de majorări salariale, însă nu de la 1 iulie, cum actualii manevranți politici au tot clamat în dreapta și în stânga, ci de la 1 ianuarie 2018. Dar și atunci doar cu 25%! La urma urmei cu o nimica toată, căci până atunci, fiind întrunite toate condițiile (investiții ioc, noi împrumuturi externe pentru consum), nici inflația nu va sta cu mâinile în sân.
În schimb, sunt bani la buget pentru toate categoriile penale, respectiv cu acte în regulă, și mai puțin penale (în devenire) de aleși: șparlamentari, președinți și vițeipreședinți de Consilii Județene, primari, consilieri. Dar o majorare nu oricum, ci cu un mizilic de...100%. Că, de, toată haita asta trebuie să trăiască mai departe ultraporcește și, în plus, să-și recupereze și marile cheltuieli făcute în campania electorală pentru binele și fericirea concetățenilor de partid și clan. Altminteri, mai mult de la program ei vor lipsi și vina nu a lor va fi...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PRIN MOŢIUNEA DE CENZURĂ, DRAGNEA-ŞI ARTA-A SA MĂSURĂ!
Ceea ce se întâmplă astăzi în Partidul Social Democrat (PSD), formațiunea fesenisto-postcomunistă cu cei mai mulți membri și cea mai mare densitate de penali, este în deplină concordanță cu absurdul omniprezent și omnipotent din România postdecembristă, un absurd cu atât mai sfidător-triumfător la orașe și sate, cu cât caută mai abitir să-și ascundă hidoasa scăfârlie politică în nisipul mișcător al paradoxurilor. Da, căci nu-i de ici-de colo ca un partid sau o alianță de guvernământ să-și dărâme propriul guvern printr-o moțiune de cenzură!
Și nu orice guvern, ci unul alcătuit de primele capete pătrate ale coaliției pesedisto-aldistă (sinistrul tandem Dragnea-Tăriceanu), cu miniștri aleși pe sprânceana cumetriilor politice și cu un premier somat să renunțe la șefia Consiliului Județean Timiș, pe motiv că în acest mod poate să-și achite o parte din datoriile față de partid. Firește, în urmă cu șase luni, Sorin Grindeanu n-avea niciun motiv să nu se supună ordinului primit de la vătaful Dragnea. Dimpotrivă, tot ce mai mișcă-n țara asta prevestea un succes istoric pentru PSD și aliații săi: scorul zdrobitor obținut la parlamentare printr-o ofertă electorală plină ochi de promisiuni (vom face, vom drege, vom pune țara pe picioare...) și de un patriotism găunos (nu suntem o colonie, România este a românilor), degringolada opoziției, „miraculosul” program de guvernare, prin care Dragnea garanta prosperitatea și fericirea tuturor românilor, în pofida faptului că de la buget s-au alocat pentru investiții cei mai puțini bani din ultimii 10-15 ani și, îndeosebi, atenția ridicol de afectuoasă arătată noului prim ministru de către penalul cuplu Dragnea-Tăriceanu.
Dacă unii dintre români au uitat memorabila scenă în care, aidoma unui copil condus de părinți la școală, micul premier Grindeanu este la propriu dus de mânuță la noul lui loc de muncă de cei doi părinți politico-ideologici, atunci poate că-și amintesc vizita plină de succesuri mediatice, pe care tandra (sic!) pereche pesedistă Dragnea-Grindeanu (în acest caz, termenul „tandră” provine de de la Tanda și Manda!) au efectuat-o în Statele Unite, cu ocazia înscăunării lui Donald Trump la Casa Albă.
La vremea respectivă, încrezător în steaua lui și a partidului-stat din care făcea parte, pe Grindeanu nu-l deranja faptul că adevăratul premier nu va fi el, ci Dragnea, adică profund nedemocraticul ipochimen, care - din pricina condamnărilor – nu putea ajunge prim ministru, însă nici vorbă să renunțe la morbida satisfacție de a trage toate sforile puterii și de a-i scoate pe alții vinovați pentru neatingerea „la virgulă” a unor obiective fanteziste. Iar când Grindeanu a încercat să-și ia în serios rolul de premier, Dragnea a interpretat gestul acestuia ca o insubordonare și ca un atentat la autoritatea sa în declin.
Drept urmare, pentru refacerea autorității, a trecut la atac și, de comun acord cu Tăriceanu, țiitoarea lui politică, a decis că Grindeanu trebuie înlăturat de la butoanele Executivului, pe motiv că evaluarea făcută Cabinetului ar fi nesatisfăcătoare în ceea ce privește gradul de realizare a grosului obiectivelor din program. Atâta doar că evaluarea i-a fost încredințată lui Darius Vâlcov, un apropiat al lui Dragnea mai mult decât dubios, care-i impută lui Grindeanu idioțenia cu neapropierea de Rusia!
Întrucât Grindeanu a respins acuzațiile evaluării ca fiind nefondate și a refuzat să-și dea demisia atâta timp cât Dragnea nu-și asumă răspunderea pentru criza creată, tartorul pesedist l-a luat deoparte și a încercat să-l mituiască: Bine, bine, nu vrei să pleci la Timișoara. Atunci ori te fac vicepremier în noul guvern (vasăzică, Grindeanu nu mai e bun ca prim ministru, însă ca vicepremier ar fi excelent), ori șeful oricărei instituții, de parcă statul român ar fi o parte din enormele lui proprietăți nelegiuite.
Cum Grindeanu nu-i nici așa de acord („Îmi voi da demisia imediat după cea a lui Dragnea!”), iată de ce vătaful de Teleorman se precipită și de îndată trece la execuția politică și publică a rebelului, deja asociat cu Victor Ponta și cu alți pesediști nemulțumiți de dictatura dragnească: mai întâi, aidoma altor incomozi (ex. Mihai Chirică, primarul Iașului), este exclus din PSD, apoi vine la rând moțiunea de cenzură.
Toată această tărășenie de partid, în fond luptă pe viață și pe moarte pentru putere, face dovada clară că fiecare pasăre pe limba ei piere: Posibil ca Grindeanu să fie mătrășit cu moțiunea de duminică, însă și zilele de politruc ale lui Dragnea sunt de-acuma numărate...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii