ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 100 (Iunie 2017)

EDITORIAL
NEVOIA DE MUZICĂ INSTRUMENTALĂ
Dincolo de orice asemănare cu viaţa pe care o trăim din plin la această vârstă, ceva intrinsec nouă ne aduce aminte de originile sacre ale sufletului. Şi din acest motiv ne permitem să fim dependenţi de ceva sublim, atât de necesar şi totodată nelipsit din cotidianul societăţii în care suntem nevoiţi să ne pierdem paşii. Dincolo de bezna urbanului, dincolo de acaparatoarele secvenţe muzicale oferite din plin de tramvai, autobuz sau de nu ştiu ce post de radio, se ascunde adevărata valoare, cea conferită stilului clasic. Un „intermezzo” pare ca decupat dintr-o revistă a minţii de a gândi cuvinte prin sunete, cu splendide inflexiuni digitale, pe portativul unei linii melodice de o unicitate orbitoare. Tinetii de astăzi au reuşit să contopească partitura clasică cu instrumente de ultimă generaţie, de aşa natură ca rezultatul să fie nu numai splendid ca şi specie, dar mai cu seamă prin faptul că astfel de încercări demonstrează că generaţiile de tineri, indiferent de nonconformism, au încă ideea de frumos artistic.
Nu este o muzică voalată de şoapte şi nici viitorul acela furat de ritmul electronic tip discotecă, ci este mai degrabă largul mării, oceanul cuprins în sunetul de ghioc al unei scoici cu ureche muzicală deosebită. Este un poem, unul pe portativ, piese inventate - probabil - după o noapte plină de amor zidit în întinsele plaje tahitiene, aproape invizibil de sensibil pentru un creier blazat, dar furtunos şi plin de lirica unor acorduri de o unduitoare sensibilitate. La ce mă refer? La muzica ambientală…
Să fie doar o întâmplare? Nu, cu siguranţă, nu!. Muzica este de fiecare dată pretextul pentru a reveni în locurile şi cu oamenii, care în felul lor au contribuit la prezentul cu care defilăm prin faţa atitudinilor ce ne manifestă fiinţa acum, în acest prezent mult prea acaparat de banal, de zgomot, de uzură…
Privesc cu nesaţ în imaginar, locurile pe unde paşii au ghidat cu modestia-i caracteristică muzicieni ai anilor `70, `80, chiar şi `90. Şi mi-am permis din nou să visez, că sunt şi eu un ochi prin obiectivul care a surprins fără zâmbet, departe de studioul de înregristrări, trăirile interioare ale lui Jean Michel Jarre, Klaus Schulze, Vangelis, Edgar Froese, Johannes Schmoelling etc.
Visul de peste drum nu este altceva decât năzuinţa spre care purcedem încă de la început. Ştim că în noi există muzică şi că prin muzică există şansa purificării. Probabil că cea mai percutantă amintire pe care o avem în comun din viaţa anterioară este tot o melodie, precum şi caseta cu bandă magnetică sau discul de vinil, pe care le tot plimbam de la unul la altul, când la „x”, când la „y”, ca într-un hohot de paradis marginal, pentru trăiri diferite – ce-i drept – dar cu acelaşi scop nobil: de a ne impregna cu sunetele subliminale, aşa, ca pe o terapie, ca pe o meloterapie, într-o firească şi normală întâlnire, ca între trup şi suflet, locul unde – cred eu – că sălăşluieşte muzica...
Ritmul ambiental pică bine la căderea nopţii. Ne ajută să visăm color, să ne întoarcem printre amintirile care nu există. Tot ce ştim e că ne place, că ne face bine, că ne este necesară o pereche de căşti…
Nu poţi rătăci – ca suflet - fără numele acestor esenţe; ce ne-am face fără imaginaţie, sau, mai bine spus, cum ne-am mai sinucide fără ea? Muzica ambientală, pentru a rupe vraja irizantă a stelelor ce se pot distinge la fereastră, în miez de noapte, cufundaţi adânc în emblema melodică, doar, doar să nu mai auzim certurile, injuriile, văicărelile şi tot arsenalul dezumanizării ale unor timpuri ce ne vor marca existenţa, zgomote venite fie de la vecini, fie de la rude, ori aiurea, de la TV.
Ritmul ambiental nu este decât un tertip, o joacă cu timpul nuanţat de golurile unei existenţe robotice, un fel de… casă-serviciu şi serviciu-casă, un automatism frenetic, cu exactitate elveţiană, de parcă toată emisefera existenţială nu ne-ar fi decât o programatică mimare a raportării la ceea ce simbolic şi trist numim „viaţă cotidiană”. Muzica, veşnicul umăr, veşnicul chip prăfuit de nostalgii, dar şi izvor de nădejdi, cu parcuri şi biciclete, cu zâmbet ştrengar şi bătăi de inimă pentru fireşti emoţii, la adăpostul unor intenţii normale, fără scopuri, fără ţinte predefinite, o chemare la linişte ca şi necesitate, o toartă de cană ce se vrea umplută cu lichid călduţ de mâna claviaturi, o îmbrăţişare cu respect şi firească dorinţă de apropiere spre mal de mare, ori de altitudinea unei creste, acolo unde numai vulturii pot ajunge...
La ce sunt bune momentele de evadare interioară? Probabil că în viitorul unei alte reîncarnări timpul se va reduce doar la simboluri, pentru că fără imaginaţie nu suntem decât nişte bolnavi incurabili, plini de suferinţa surzeniei. Muzica ambientală ne înţelege şi ne poate trata… Între două stele spaţiul se rânduieşte matematic şi asta pentru că în adâncul sufletului ştim prea bine cine şi unde suntem, iar golul fizic se poate umple cu… metafizic!
Paradisul este unul, dar ochii cu care îl privim sunt diferiţi. E şi normal să fie aşa, viaţa nu ar mai avea farmec dacă ne-am raporta unii la alţii ca la nişte clone. Muzica – dovedit lucru – ascultată de mulţi este de foarte puţini înţeleasă. Sunt multe emoţii în ritmurile evadării din cotidian, multe gânduri spre care se poate privi, cu bucuria luminării în noapte, pentru a rupe vraja unui viitor apăsător de voalat. O muzică bună nu lasă loc decât repetiţiei… Ce rost ar mai avea cuvintele, când pianul în sine descompune propoziţia în cel mai gramatical sens cu putinţă?
Posibil ca după câteva minute sau ore bune de cufundare în abisuri ambientale să revenim „cu picioarele pe pământ” mult mai relaxaţi, pentru că, o spun cu toată încrederea, există profilaxie, reculegere şi vindecare prin muzică, fie ea şi generic denumită, ambientală…
De foarte mulţi ani, serii întregi de cercetători s-au ocupat de aspectul muzicii în vederea îmbunăţăţirii calităţii vieţii. Se vorbeşte – nu de puţine ori – şi de meloterapie, ca mijloc – evident – de vindecare a anumitor afecţiuni, ori de ameliorare a stărilor negative. Sunt studii întregi care dovedesc impactul muzicii asupra lumii vii, însă faptul că noi, oamenii, ca şi creatori de sunete, avem capacitatea nu numai de a genera, ci şi de a recepta propria creaţie, duce cu gândul la faptul că muzica este o formă de regenerare, o formă de păstrare şi evidenţiere a unor calităţi – probabil – împrumutate, pe calea evoluţiei, de la alte specii, care folosesc trilurile ca pe un mod de comunicare, ca pe un limbaj. Aşa este, sunt destule exemple în regnul animal care să ne ducă cu gândul la compozitori celebri. Şi cum fiecare lucru are felul să de inspiraţie, nu de puţine ori marii creatori de partituri s-au inspirat din viaţa animalelor, din sunetele pe care anumite specii de vertebrate le produc, spre deliciul nostru, al celor care încercăm să găsim bucuria în lucrurile simple, în esenţa şi naturaleţea rânduielii primare.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
INTERVIU
DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII ROMÂNI NU SUNT CU NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA, EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT
Interviu cu scriitorul şi omul de cultură Ioan Miclău, român din Australia
Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla / Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP - Artur Silvestri, în 2006.
Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… - de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!
…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam... El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului…
…Atâtea aş vrea să vă întreb… - dar prima întrebare va fi şi cea mai indiscretă: ce anume cataclisme ale istoriei (naţionale şi personale) v-au adus tocmai de cealaltă parte a pământului pe care-l iubiţi cu atâta nesecată disperare? Eu sunt bucovinean, dvs. sunteţi ardelean – şi amândoi ştim, poate mai bine decât alţi români, cât de amară este desţărarea… martiriul rupturii de locurile sfinte ale româno-dacismului…
Stimate dle prof. dr. Adrian Botez, stimate Bucovineanule de la Gura Humorului născut, cum făcură Cerurile a găsi dumitale tocmai un ardelean-australian, pentru a-i lua interviu?
Cum se vede, răspunsul meu începe tot cu o întrebare, însă am plăcerea să constat, la o sinoptica privire, că, de fapt, Domnia Voastră a prezentat, extrem de limpede, spectaculoasa nostra cunoaştere. Eu o numesc re-cunoaştere, prin acea iubire de Neam, Limbă şi Credinţă. O vizibilă sinonimie, dar care are izvor într-un adânc sufletesc preafrumos, intuiţia şi sinergiile proprii, cred eu, au favorizat acea posibilitate de împărtăşanie, euharistia divină dintre oameni. Dar dacă şi alte alese personalităţi ale culturii române apreciază gândirile şi ideile mele, cum ziceţi, înseamna că visul şi dorinţa mea de a fi şi de a rămâne un Român de un bun caracter, oriunde aş trăi în lume, devine o realitate de care mă bucur foarte multm - şi, bineînteles, reprezintă un îndem a face la fel şi în viitor.
Ca să revin acum la intrebarea Dumneavoastră, Domnule prof. Adrian Botez, căreia îi ziceţi a fi ceva mai indiscretă, eu am să recunosc că nu e deloc indiscretă, deoarece orgoliul meu de român curat la inimă şi fapte, mă face să ţin fruntea sus, căci este o frunte care a transpirat în muncă, nu am a o apleca. Am legate în sfoară groasă toate scrisorile mele şi ale familiei – atât cele din Lagărul de Emigranţi din Traischirken-Austria unde m-am refugiat în 1979, cât şi cele din Australia, când ceream reîntregirea familiei. Soţia şi trei copii mici. Din aceste scrisori chiar sper să scot o carte, dar până atunci, oricine va ceti aceste scrisori se va convinge. Nu am fost un hoţ, nu am fost prin puşcării, nu am fost un vânzător de colegi, am fost aşa cum sunt şi azi, familist, truditor şi mândru de sorgintea mea românească. Îmi este deja lehamite să-mi tot scormonesc durerile fugii mele din Ţara-Mamă. Eu simt ceea ce vorbesc, deci nu mă folosesc de un interviu pentru a mă da mare om de cultură. Nu, nu sunt, dar acel har ce mi l-a dat Dumnezeu , este al meu, bun-slab, merg cu el alături fără a-mi fi ruşine de scrierile mele. Din copilarie am iubit cartea, îmi plăcea să citesc poveştile lui Petre Ispirescu, mă fascinau intr-atata, încât noaptea visam că eram şi eu alături de Făt-Frumos, prin pădurile de-argint şi de-aur, colindam pe alte tărâmuri, urmărind zmeii şi balaurii. Şi azi la ai mei şaptezeci de ani, citesc cu nesăturare poema lui Mihai Eminescu Călin, file din poveste, cutremurându-mă de frumuseţea versurilor:
Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Şi-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –
De departe-n văi coboaăa tânguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie…
Apoi, tot de la Eminescu, acea prelucrare folclorica Călin Nebunul, cu versurile:
...De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic: Ne-aude Tontul,- da’ pe el Călin îl cheamă,
Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: Haidem şi noi,
Dulce mare-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din cale lungă. – Cine-a fi să le găsească –
Tot voinic din astă lume, de viţă pământenească!
Deci cum vrură să se ducă, zice prostul: Hai şi eu!
Hai! Că tot n-are ce face, ş-aşa îmblă teleleu (….)
Parinţii mei erau români săraci, neştiutori de carte, dar mă rog şi azi Cerurilor şi Pământului să le odihnească sufletele şi osemintele, pentru că de la ei am învăţat ceea ce n-am învăţat la toată şcoala comuniştilor. Părinţii mei, din dragostea lor curată, m-au adus în lumea asta, dându-mi viaţă la anii 1940, m-au botezat la Biserica Ortodoxă Română din satul natal, dându-mi numele Ioan, dar la primăria vremii, unde ordonau cei cu pene de cocoş la pălărie, m-au trecut Ianoş, la catastiful naşterilor, lucru ce nu avea să fie fără importanţă, mai târziu.
Nu gândea mama să mă vadă mai târziu şi pionier şi utecist, dar am ajuns la aceste mândrii, aduse obligatoriu în şcoli. Ce înţelegeam noi a fi însemnând învăţături, care preamăreau sinceritatea pionierului care va informa tot ce face celălalt pionier…, astfel să fie curmate faptele rele! Vezi că noi făceam atunci fapte rele, dacă nu-i iubeam pe noii conducători comunişti, care se căţărau deja la putere. Am ajuns şi utecist, altă mândrie…, numai că fiinţa mea se îndoctrina învăţăturilor celor 7 ani de-acasă, învăţăturilor părinţilor mei. Cine a citit sau va citi eseul meu Pădurea, universul copilăriei mele, va înţelege de îndată calea destinului meu. Eu crescusem la vite, dar eram fericit şi liber, bucuros de copilăria mea, mai ales când îl vedeam pe tata zâmbind şi el satisfăcut, atunci când mama ne umplea blidele cu mămăligă şi lapte de capră. La terminarea şcolii primare, devenită deja generală, tata mi-a zis: Tu te du de te fă tâmplar, că e meserie bună, ca a lu’ Hristos! Şi aşa a fost. Am lăsat satul meu natal, Gepiu. În anii 1959, mă înscrisesem la Şcoala de Meserii din Beiuş. De acest oraş mă leagă şi mă vor lega, întotdeauna, cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei, fiindcă, vă reamintesc, trăiam încă în acea libertate sfântă a satului natal, dar nici în vis sau în gând nu aveam ideea de a-mi părăsi vreodată ţara mea. După terminarea meseriei, am muncit la TRCLO – Oradea (Trustul Regional de Constructii Locale). La această nefericită hotărâre am ajuns la maturitate, când mi-am văzut zdrobite visele, precum şi ceea ce era mai greu de suportat: pierderea libertăţii de a gândi şi activa liber, cu frica răsarită, acum, la tot pasul, să nu scoţi vreo vorba rea împotriva orânduirii, neavând siguranţa că nu te toarnă chiar cel mai bun prieten.
Iată rezultatele creşterii pionierilor şi uteciştilor cinstiţi şi devotaţi. Terminasem, prin 1977, Şcoala de Maiştri în prelucrarea lemnului, tot la Beiuş; m-am reîntors la noua Fabrică de Mobilă ALFA - Oradea. Planuri măreţe comuniste, cincinale, dezvoltări multilaterale, totul la export, nu numai mobila, dar inclusiv roşiile şi castraveţii serelor Oradei. Securitate la toate porţile, mici sau mari. O muţenie generală. Sărbătorii, Duminicii, nimic! - numai o muncă absurdă, la un plan de producţie aberant, mereu crescândele cifre făceau imposibilă realizarea acestuia, astfel se porniră, spre nenorocirea economiei în general, acele rapoarte fictive, care năuciră şi băncile, tot plătind fictivităţile. Şi toate astea, ca să fie pe placul organelor superioare de partid, care oricum, simţeau cutremurul ce avea să vină curând. Dar presiunile nu încetau, amenzile de tot felul veneau fără milă, de la cei cu controlul calităţii produselor, de la cei cu protecţia muncii, până la pompieri, toţi dădeau amenzi, şi toate exemplare, ca să fie educaţionale, cotizaţiile de sindicalişti, pecerişti, utecişti, şedintele care nu mai interesau pe nimeni, şi din toate astea, Maistrul ăşi avea primul partea. Când ajungeam acasă de la fabrică, mă aşteptau pe masă facturile de plătit apa rece, curentul electric, copiii cerând săndăluţe, ce mai, să tot trăieşti în comunism...! Apoi, pe ultimul plan, rămâneau hrana şi hainele, dacă mai aveai vreun bănuţ rămas. Din acest moment, începusem a-mi face gânduri negre. Încotro, omule? Dar îngerul vieţii mele nu m-a lăsat!
Iubite Domnule Adrian Botez, sper să-mi acordaţi acest privilegiu de destăinuire sufletească: precum frunzele de toamnă ce cad îngălbenite rânduri-rânduri, tot aşa gândurile plecării în lume mă bântuiau pe mine tot mai des.
Veni momentul nesperat: în 1979, la o reclamaţie a unei firme vest-germane, care pretindea repararea unor defecţiuni de calitate a mobilei importate de la noi, am fost trimis eu, aşa a vrut îngerul salvării mele! Am muncit bine şi conştiincios, dar la sfârşitul reparaţiilor. M-am oprit la Lagărul de Emigranţi din Traischirken, de lângă Viena, unde am cerut azil politic, economic, cum o fi!
Era în toamna anului 1979. Pe data de 4 ianuarie, 1980, eram în Australia, unde cerusem a emigra. La controalele ambasadei australiene din Viena, care avea, desigur, şi rapoartele Poliţiei vest-germane, nu am avut niciun impediment, de nici un fel, în ceea ce privea persoana mea, emigrarea mea. Dar depărtările nu au secat izvorul iubirii locurilor natale, ci au prins viaţă în versurile mele ulterioare!
Eu le ştiu, dar, pentru cititorii noştri, câţi vor fi fiind ei, tare vă rog să-mi ziceţi: acolo, în adâncate depărtări, cum aţi învins străinătatea, cum aţi reuşit de v-aţi re-clădit, cu atâta vigoare, românismul? Vă rog să-mi descrieţi măcar câteva din acţiunile dvs. culturale, din Cringilla/Australia, prin care nu lăsaţi să treacă în uitare Duhul Românesc…! Regretatul Artur Silvestri v-a încununat cu laurii maximi ai românismului – Premiul revistelor ARP! V-aţi simţit onorat, sau aţi luat-o ca pe o firească recunoaştere a unor merite atât de evidente, în lupta pentru neuitarea de Neam?
La această întrebare a Domniei Voastre, vreau să încep, rostind numele venerabilului scriitor Artur Silvestri, Românul incontestabil, genială personalitate şi efigie aurită, incizată istoriei, culturii şi literaturii române, pentru totdeauna. A fost îndemnul în persoană, Omul care a înviorat şi însufleţit pe toţi cei care-i veneau în apropiere.
El însuşi căuta dinadins oamenii de talent, încurajându-le eforturile creative, împrejurare care, de fapt, mi-a creat şi mie fericita apropiere de acest om de geniu.
Da, aveţi dreptate, în acea carte minunată, Mărturisire de Credinţă Literară, acea antologie cu scriitori şi poeţi care, prin eseurile lor, au făcut posibilă împlinirea ideii arturiene, am şi eu publicat eseul: Sunt Român şi Punctum, oriunde aş trăi în lume. De fapt, prin acest eseu pot să-mi întocmesc acum şi un răspuns cât de cât mai întreg, referitor la întrebarea Dvs.
Spuneam la un moment dat: Când încerci a face o mărturisire despre tine, despre tine ca individ, şi încă trăitor departe de locurile tale natale, dus de destin şi împrejurari, psihologia ta capătă valenţe ceva mai interesante. Personalităţii tale i se adaugă, sau i se desprind valori care răbufnesc spre a fi exteriorizate, adică spre a te regăsi pe tine, in raport cu lumea din jur.
Deci, bunule Profesor dr. Adrian Botez, cam în ce raport mă puteam găsi eu - desigur când zic eu, zic familia mea - eu, soţia şi trei copii, cinci fiinţe omeneşti, fără un ban în buzunar, fără un acoperiş, fără a şti un cuvânt în limba engleză - cu această lume nouă, în care intrasem? Luând în seamă insa căldura şi bunăvoinţa cu care ne-a întâmpinat Australia, ştiam din învăţăturile celor 7 ani de-acasă, că trebuie să muncesc. Iar o slujbă aşa… mai sinecură, cum s-ar zice, lucru mai puţin şi bani foarte mulţi, nu face decât iluzii, celor ce nu acceptă sacrificiul, visându-se dintr-odată stea pe cerul Antipozilor, sau ale altor geografii ale Terrei.
Pe data de 24 ianuarie 1980, deci al aceleiaşi luni de sosire, eram angajat la Oţelăriile din Port Kembla, oraş vechi, pe coasta sud-estică a Australiei. Am acceptat locul oferit, aş fi mers şi la pădure, mină, oriunde, aveam 39 de ani împliniţi, aveam responsabilitatea familiei. Anii pensionării tot la Port Kembla m-au ajuns, muncind, dar acum eram implinit, copiii mari, pe la casele lor. După o oarecare pensie din ţară, iar nu m-a lăsat cugetul să caut, căci n-ar veni din punga avutului, ci tot din truda sărmanului meu frate român. Asta e!
Acum să revin, din nou, la intrebarea Dumneavoastră, deci pe la începutul anilor 1981, când de fapt pornisem calea studiilor mele, ca urmare a chemărilor interioare, o cale ce mergea paralel cu munca fizică la oţelării. Deci, acea sămânţă de har pusă de Dumnezeu, striga în mine, îţi cerea eliberare, împlinire! Asta se chema a fi Învierea Spiritului. Familia mi-a fost recunoscătoare şi m-a înţeles. Adunam, de pe oriunde găseam, o carte - mi-au dăruit prietenii şi cunoscuţii, binevoitorii, am cumpărat pe banii mei, mi-a adus familia din ţară - oricum, îmi improvizasem o mică bibliotecă, dar care avea sa crească, cu anii. În 1996, am declarat-o deschisă cititorilor români, gratuit, şi am botezat-o biblioteca Mihai Eminescu. La numai un an, în 1997, pe fundalul acesteia, am deschis Revista de artă şi cultură Iosif Vulcan, care a apărut pe hârtie un întreg deceniu. În această perioadă am urmat şi cursurile unui Institut Tehnologic, din orasul Wollongong, iar în 1999, am obţinut admiterea la Universitatea din Wollongong, Facultatea de Istorie Modernă, pe care n-am terminat-o, din motive de sănătate.
Prima poezie am dedicat-o Port Kemblei, şi se intitula Port Kembla’s Fire Fortress – Cetatea de foc al Port Kemblei, care a fost publicată în Quarterly, o publicaţie a Societăţii P.E.N. - Sydney Centre, al carei membru devenisem. În 1989, am devenit membru al ASA - Sydney (Australian Society of Authors), iar în anii următori, membru al Societăţii Literare SCWC - Wollongong (South Coast Writer’ Centre). La pensionarea mea, această Societate Literară mi-a acordat onoarea de Life Member – adică Membru pe viaţă.
În toată perioada asta, desigur că scrierile şi cărţile mele prindeau viaţă. Mă bucuram în cadrul comunităţii româneşti din zonele Wollongong, Sydney, Melbourne, învolvându-mă, cum se zice modern, şi în viaţa comunităţii mele româneşti, simţind astfel că trăiesc în legea neamului meu. Cu bucuriile şi tristeţile aferente vremilor respective. Acum vorbesc despre mine, nu despre alţii. Volumul meu de poezii, intitulat Poezii alese, a fost prezentat pe data de 21 ianuarie 2006, la Consulatul General Român din Sydney, într-o sală arhiplină de români. Consulul General la Sydney pe acea vreme era Dl. Ovidiu Grecea.
Mi-au urmat apoi, în continuare, cartea de TEATRU, cu cele două piese tragi-comice: Mitrea Sucitu şi mireasa şi Limbuţă Strugurel pe post de director. Poezii alese vol. II, Scrieri în proză vol. I, II. , Bună ziua, bade Ioane, o carte de factură folclorică, plus nenumărate articole cu diferite tematici, pe care nici eu nu ştiu pe unde s-or mai fi aflând. Pentru mine, un lucru era limpede: eram convins că faptele mele trebuie să aibă direcţii precise: mândria mea de român respectabil pentru propria-mi familie, pentru imaginea României celei tainice, cum o numea Artur Silvestri, şi apoi o referinţă, pentru nepoţii nepotilor mei, că am emigrat din Romania şi că nu i-am făcut de ruşine, nici în România, nici în Australia. Să fie şi ei la fel! Baza de referinţă o vor constitui aceste cărţi ce le scriu acum.
Vă simţiţi aparţinător de două culturi (română şi australiană, concomitent), sau veţi purta, până la moarte, nostalgia unei singure culturi posibile? Doinele din biblioteca dvs. parcă ar da răspuns singure şi luând-o înaintea gurii dvs. – dar tot nu abandonez întrebarea, pentru că ea are o continuare: este imposibil ca, trăind mare parte din viaţă, într-o ţară adoptivă, să nu fi fost influenţat de ea… de valorile ei… Ce anume din valorile australiene este imposibil să nu influenţeze pe un român, oricât de acordat ar fi el la Carpaţii lui Orfeu?
Excepţională întrebare! După cum s-a putut observa din cele zise mai sus, eu începusem împlinirea chemărilor mele înspre ale scrisului, prin a mă apropia şi înţelege, a cunoaşte şi a mă integra noii culturi, în care căzusem ca din cer. Cum puteam să-mi evaluez valoarea mea, valoare la care deocamdată numai speram, căci artele-mi dospeau încă în minte şi-n vis, fără a avea deci un punct de referinţă din mediul nou, în care aveam să trăiesc şi să creez operele mele literare! Azi, judecandu-mi gândurile şi socotinţele acestea, găsesc că am procedat bine. Azi iubesc, în egală măsură, cultura, limba şi locul australian, cum mi le iubesc pe cel natale. Principal este să fii OM, oriunde ai trăi. Şi dacă îmi daţi voie, însăşi Revista fondată de mine, şi numită după numele Iosif Vulcan, face o legatură de afecţiune consimţită, între mine şi concepţiile acestuia, despre viaţa si condiţia noastră de fiinţe umane.
O operă artistică, zice Vulcan, are darul de a vărsa lumină, de-a răspândi cultura, de-a ne face să cunoaştem mai bine frumosul, să dispreţuim urâtul, să ne închinăm moralei şi să ne îngrozim de păcat. In viaţa mea literară m-am străduit să nu părăsesc albia acestor principii vulcaniene. Iar prin metafizica fiinţei mele, aud versuri ce-mi şoptesc cu mândrie despre un Eminescu cel Sfânt, despre acea voinţă titanică, orfeică, a acestuia, până la sacrificiul pentru identitatea neamului său! Deci, voi purta dorul doinelor noastre, pentru că în leagănul lor m-am născut şi am crescut, dar nu voi dispreţui niciodată mama adoptiva Australia, ci am să-i port iubire şi respect, fiindcă ea mi-a fost Mama-bună, care m-a primit la necaz, şi va fi la fel copiilor şi nepoţilor mei. Deci, în aceasta constă corola valorilor umane australiene de care se bucură un imigrant: posibilitatea realizarii familiei sale, material şi spiritual, acces la toate drepturile sociale, doar să le respecte.
Scrieţi atâtea şi atât de frumos… atins fiind, mereu, de aripă de înger… dar şi de învolburări de viscol (vă înfurie nu doar impostura, ci şi cei care-i rabdă şi, deci, îi încurajează pe impostori să se dezvolte…TOT MAI PROFUND ŞI PARŞIV IMPOSTORI!): poezie (şi nu una a vremilor, ci una cu esenţa veşniciei în ea!), proză, dramaturgie… cât despre jurnalistică, sunteţi un veritabil RUG APRINS! În volumul dăruit mie, printre atâtea regale alte daruri de cărţi - mă refer, aici-acum, la Poezii alese, vol. II (Ed. Cuget Românesc, 2006), ziceţi aşa, la un moment dat: Dar luaţi Letopiseţii ăstui neam ce îl distrugeţi/Mai amarnic ca duşmanii despre care vă tot plângeţi!/Ridicaţi un suflet mare, cârma Ţării să o ţie,/Cel puţin ca să rămâneţi c-o fărâmă de mândrie!
…Trebuie să fac o mică pauză, pentru că inima mi-a luat-o razna… În primul rând, cum reuşiţi să vă suprapuneţi atât de exact sufletul, de departe (mult mai exact decât majoritatea românilor din… România lui aici!), peste Sufletul Ţării, rămase, spaţial, atât de departe?
…Apoi: Chiar credeţi că Neamul nostru va fi capabil, va avea clarviziunea şi puterea ca, în următoarele decenii, să-şi pună/aleagă un suflet mare, cârma ţării să o ţie? De fapt, ce impresie vă face poporul acesta necăjit şi năucit, care, parcă, e blestemat: mereu, alege bicisnici, în fruntea lui? Sau bănuiţi că nu-i prea alege el? Vă rog să-mi ziceţi părerea dvs., cât mai fără cruţare: numai fiind cruzi cu noi, vom putea fi blânzi cu destinul nostru!
Stimate Domnule Profesor, aceste reflecţii la care faceţi întrebare, regăsite de fapt în lumea românească de pretutindeni, au într-adevar o valoare enormă, la care se aşteaptă răspunsuri, bineînţeles, şi, în primul rând, de la acei din România, care se zice ca hotărăsc destinele acestui Neam al nostru, sociologi, politicieni, economişti, pedagogi etc., plus marea Opinie publică, despre care se ştie a fi albia acelui fluviu viu, prin care să se filtreze totul înspre un viitor naţional şi european, cât mai favorabil unei vieţi trainice şi umane. Dar, pentu că mă întrebaţi în calitatea mea de poet, departe de locurile natale, dacă eu cred în puterea şi clarviziunea Neamului românesc înspre viitor, voi răspunde DA, după acelaşi răspuns pe care l-a oficializat deja Sfântul nostru Mihai Eminescu: VOM INAINTA CU TOATĂ TICĂLOŞIA NOASTRĂ, FIINDCĂ NU AVEM INCOTRO, adică numai a urma calea Crucii noastre sfinte. Tudor Vladimirescu mai face, practic, o specificare categorică: Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor - deci, din învăţătura acestor istorii să ia norodul aminte; aş alege un suflet mare, cârma ţării să o ţie. Dar, cum în zilele noastre norodul nu se prea grăbeşte la votare, este un fel de răspuns care nu-i deloc prea folositor, după cum nici a se învrăjbi între ele etniile nevinovate nu este de folosinţă, fapt ce trebuie să-l aibă în vedere politicienii zilei, mass-media şi confesionalii, pentru că într-adevăr în judecata urmaşilor nostri să rămânem c-o fărâmă de mândrie. Asta-i tot ceea ce cred eu astăzi!
M-am tot codit, de un an încoace, să vă întreb, dar iată că momentul abia acum a venit, se pare: ce anume vă determină, în tot scrisul dvs., nu doar în poezie, să adoptaţi tonul vaticinar, epopeic, de o gravitate senatorială romană? Cum v-a venit dumnezeiasca inspiraţie (nu s-o explicaţi, că doar e dumnezeiască minune! - dar măcar s-o fixaţi în datele ei de apariţie/hierofanie!) de a scrie în aşa fel, încât să coaseţi marginile destrămate, de istorie şi chiar de (uneori) greşita înţelegere, din partea unora, a Ortodoxiei noastre, să re-faceţi puntea între zalmoxianism şi creştinism, între păgânismul greco-roman şi creştinism?
Am mai raspuns la această întrebare, recunoscând întotdeauna sincer, căci doar Pronia Cerească ar fi răspunzătoare de ceea ce primim fiecare, la fel şi eu, în această situaţie!
Dar cum n-am studii teologice, tata nu m-a făcut popă, doar numai prin bun simţ şi bună creştere pot să afirm, cu deplină credinţă, căci şi atunci când pornesc a scrie, aştept mai întâi dezlegarea îndemnului, chemării interioare, şi numai atunci reuşesc a scrie, desigur după puterile mele, dar fără a mă gândi la ceva epopeic sau la a statua vreo anume gravitate senatorială! Spre exemplu, cartea mea recentă, Bună ziua, bade Ioane are tendinţa sa ţăranească, cu toate înţelepciunile folclorului nostru românesc, care mă iniţiază în a coase marginile destrămate ale vieţii de zi cu zi! Dacă-mi îngăduiţi Dvs., să citez un proverb oarecare, luat aşa, la repezeală, bunaoară: În fiecare rău există un bine, s-ar putea vedea acel adevăr precum că, din suferinţe, se naşte mintea cea bunaă filosofiile, după cum şi din prea mult bine şi lux, germinează relele; parcă am avea de-a face cu o adevarată lege naturală!
Vorbind despre acea metaforică punte de legătură, între zalmoxianism şi creştinism, cât mai ales despre acele origini şi tradiţii de sihăstrie şi cult monahal practicate, observăm o continuitate sacrală specifică Daco-Geţilor. Astfel, izvoarele credinţei noastre creştine Ortodoxe îşi au rădăcini adâncite în istoria formării Neamului, este o religie vie, nu a apărut aşa, pe un gol oarecare, Apostolul Sfânt Andrei, Patriarh şi Intemeietor al Bisericii Constantinopolitane, ştia despre faima şi bunăstarea vechii Dacii, atunci când şi-a început misiunea de creştinare a daco-geţilor. Nici viitorii împăraţi ai Romei antice nu erau prea liniştiţi de vecinătatea lor cu un stat dacic, puternic economic şi militar, aşa cum era Statul lui Burebista şi al lui Decebal. Cu toate legiunile lor militare şi zeităţile lor păgâne (zeităţi pe care le-au avut şi grecii) - nu au zdrobit acest Neam dacic. Dimpotrivă, prin certurile interne de tot felul, şi, mai ales, pentru putere, se ajunge la scindarea Imperiului roman în două: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin. La fel, desfăcându-se şi Creştinismul, recunoscut de împăratul Constantin cel Mare, ca religie oficială, iî cele două Biserici creştine surori, Biserica Creştină de Apus şi Biserica Creştină de Răsărit. Prima zisă de cult catolic şi a doua de cult ortodox… - surori pentru supremaţie până în ziua de azi se gâlcevesc.
Cât de greşit vi se pare sistemul nostru educaţional? – mă refer la cel din România. Care credeţi că ar fi cele dintâi măsuri ce ar trebui luate (ca într-o casă care arde!), pentru a salva ceea ce merită salvat, şi să nu se mai zică, precum zice actualul nostru preşedinte, că sistemul de invatamant romanesc e prost. Si ca nu avem nevoie de filosofi ci de tinichigii si ospatari…?! Sau vor fi voind ei să fie (şi, deocamdată, să şi credem noi că deja este…) prost şi tot mai prost, pentru că peste cei fără de şcoală mai uşor domneşti?! Prin ce anume ar fi, de exemplu, învăţământul din Australia, superior celui românesc?
…Totuşi, genii scriitoriceşti, plastice, matematice, medicale, tehnice etc. românii au născut şi nasc mereu (că nu se investeşte în aparatură şi alte fierătanii, asta e altă… mâncare de peşte…!), olimpiadele internaţionale, la care elevii şi studenţii români medaliaţi cu aur şi argint se numără cu zecile, dovedesc că nu e totul la pământ… încă!
Stimate Domnule Profesor Adrian Botez, poate că nu sunt eu cel mai în măsură a face aprecieri şi a da îndrumări sistemului educaţional din România, cu atât mai puţin a cântări valoarea politică, în discursurile prezidenţiale, în condiţiile în care azi nici mama sărăciei nu mai înţelege ce se vrea, ce viziuni educaţionale de viitor au politicienii Terrei, în general. Ordinea firească se înfăţişează asemenea unui val spumos de mare, ce tot vine şi iar se retrage, fără a ieşi însă din albia sa veche, aşa şi unii oameni în lumea veşnicelor lor interese de îmbogaţire acceptă minciuna şi dezumanizarea. Fiind de fapt vorba tocmai de acel efect datorat, cum bine sesizaţi, slăbirii calităţii sistemului de educaţie, la un moment dat. Dar lipsit de inteligenţă românul nu este, aşa cum de asemenea bine se vede, tinerii români, elevi şi studenţi, la aproape toate olimpiadele internaţionale sunt medaliaţi cu aur şi argint. Deci, dovedesc suficientă materie cenuşie, doar să dea Dumnezeu să pătrundă şi în viaţa politică românească asemenea tineri, care să pună preţ pe valoarea acestui popor harnic şi supus, şi nu pe cea a arginţilor vanzărilor de tot felul, inclusiv a identităţii proprii. Daca am înţeles eu bine întrebarea, referitor la învăţământul din Australia, comparativ cu cel din România, atunci pot spune că atât dascălii, profesorii de liceu, cât şi universitarii români - nu sunt cu nimic mai prejos la pregătirea şi capacitate profesională, aspectul de superioritate ar consta, eventual, în faptul că învăţământul australian nu e sub o apăsătoare şi continuă politizare, la fiece moment.
La noi în România toată lumea face politică, dupa vorba lui badea Ion, din aceeaşi carte amintită mai sus. Toţi confesionali fac politică, toţi laicii fac escatologie, adică prevăd sfârşitul lumii. Chiar să fie? Prevăd şi anul şi ziua în care se va prăpădi lumea, auzi ! - CAND IN CARTEA SFANTA ZICE SA VEGHEM, DEOARECE DATA ASTA NICI FIUL NU O STIE, CI NUMAI TATAL CEL CERESC. Dar, cum ziceţi, înca nu e totul… la pământ, iar din îngenuncherea noastră ne vom ridica vultureşte, cu aripi întinse, spre a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul.
Cum se ţine cultura, în Australia? Că, pe la noi, artiştii au ajuns ultimii milogi… A fi sponsorizat echivalează, de cele mai multe ori, cu a cerşi (rare de tot sunt excepţiile!).
Dragă Profesore, ca oriunde, şi pe la noi, cultura este ca o fată frumoasă, dar săracă.
De fapt, întrebarea asta e tot mai frecventă în interviurile devenite la moda în ziua de azi, dar când vorbim de cultura australiană, trebuie să amintim câte ceva şi despre forma de constituire a însăşi statului australian, care are o structură etnică atât de bogată, încât aproape că nu există ţară din lume din care să nu fi emigrat câteva familii. Deci, Australia e o ţară născută pe principiul de imigrari, poate unica ţară din lume, grădina Edenului, unde adevăratul multiculturalism corespunde definiţiei.Libertatea manifestărilor culturale etnice e asigurată prin legile Statului.
Guvernul Australian îşi prevede un fond financiar pentru cultură şi arte, distribuind, prin Ministerul Culturii, fondurile alocate fiecărei comunităţi etnice, pentru a-şi organiza festivaluri culturale, pentru editarea de ziare şi reviste, în limba proprie, staţii de radio şi televiziune. Cei cu reale aptitudini artistice sunt promovaţi şi recunoscuţi, indiferent de etnicitate. În Australia sunt români de înalte valoari profesionale, care în comuniune cu alte comunităţi etnice, alcătuiesc un liant de unitate australiană de admirat. In fiecare familie etnică există libertatea vorbirii limbei naţionale, există servicii de translatare peste tot în serviciile publice - dar, bineinţeles Limba oficială pentru toţi cetăţenii australieni fiind Limba de Stat, Engleza.
Ştiu că nu aveţi decât 1-2 numere (ultimele) din revista noastră, Contraatac (care se vrea mai mult decât şcolară şi mult mai mult decât locală: se vrea ROMÂNEASCĂ!) – şi, eventual, posibilitatea să vedeţi, pe Internet, câteva (puţine…) numere, pe care regretatul Artur Silvestri, în generozitatea şi vizionarismul lui (celebre!) le-a postat, într-un parteneriat între revistele ARP şi Contraatac-ul sărăcuţ… - de la plecarea lui Artur Silvestri la îngeri, acest parteneriat a încetat… Ce părere vă faceţi despre revistele de cultură din Australia?
…Ce părere aveţi/v-aţi format, prin comparaţie (dacă-mi este îngăduit şi nu-s prea mare îndrăzneala şi tupeul…) cu cele de la Antipozi…, despre revistuţa asta românească, totuşi,… din puţinul ce vă e cunoscut despre ea şi existenţa ei? Merită să ducem lupta infernală, pentru supravieţuirea ei (de 12 ani, de când am întemeiat-o, din tot sufletul meu.., - semestru de semestru, tot resuscităm mortul…!), pentru fiinţa/fiinţarea ei (într-una e ameninţată cu asasinarea!), ori degeaba atâta strădanie şi mâncătorie de suflet şi de energii?! Oare ajută ea cuiva, face educaţie cuiva, oare pe cineva ar putea interesa (măcar o rubrică, măcar vreun articol…)… - ori e muncă de-a surda să-i tot pompăm oxigen în plămâni?
Iubite domnule prof. Adrian Botez, de aici de departe, prind rezonanţă frământările, iubirile şi dorinţele Dumneavoastră, afecţiunea sufletească pentru Revista Contraatac, ca pentru un adevarat prunc căruia i-aţi dat viaţă – şi, ca orice părinte bun, nu l-aţi lăsa să moară! Eu vreau să va spun un adevăr de care să fiţi sigur că vă este ca o lumină de interior - şi care să vă lumineze conştiinţa şi inima, în faţa tuturor celor ce vor să vă privească şi să vă înţeleagă: Intotdeauna marii oameni de cultură, arte, ştiinţă, politică, atunci când sunt curaţi şi dezinteresaţi, fac fapte mari în profesia lor, iar când trebuie, natural, să se retragă, lăsând cârma celor mai tineri, o jale sfânta îi apasă. Să dau un exemplu - potrivit ar fi momentul în care Iosif Vulcan avea să înfăşoare filele revistei sale, Familia, la anii 1906; el se destăinuia prietenului său Ioan Bianu, care era profesor de Filologie la Universitatea din Bucureşti, referindu-se la situaţia revistei sale: I-am oferit munca unei vieţi şi i-am jertfit aproape tot capitalul ce am avut. Decenii lungi, nimeni nu mi-a dat drept ajutor nici un gologan, nici n-am cerut, am pus tot din al meu, pâna ce am avut. Şi am dat bucuros, căci vedeam că nu muncesc degeaba (…). La intrebarea Dvs. referitoare la anumite valori comparative între reviste, eu am îmbătrânit, Dle Adrian, la ideea că nu sunt reviste mari şi mici, dar fiind vorba de valorile acestora, orice revistă mare care publică neadevăruri şi minciuni e, în realitate, una foarte mică, pe când o revistă simplă, dar care aduce adevăr şi lumină opiniei publice, aşa cum mi se pare mie a fi revista Contraatac, este una de foarte mare valoare, adică utilă comunităţii şi vieţii de zi cu zi! Dumnezeu să vă dea sănătate şi voinţă, iar pământenii ajutor şi iubire, ca această revistă, care aduce cinste Adjudului, să fiinţeze în continuare!
a consemnat, Adrian Botez (Adjud - Vrancea)
 
CARTILE ZEIT
POATE FI SUSPENDAT D.N.A.-UL?, DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Volumul de pamflete al domnului avocat Mihai Dinu este cel puţin revoltător de bun, datorită stilului incandescent, încărcat de vervă hazlie, revigorant şi fascinant. Autorul aparţine sigur acestui neam de oameni glorioşi, capabili să transforme realitatea într-o glumă extrem de savuroasă. Nici nu clipeşte când trebuie să constate adevărul, încondeindu-l subtil şi inteligent cu splendoarea gândului optimist, de-un autentic românism. Scurte şi concise, textele domnului Mihai Dinu sunt nişte mesaje veritabile, adresate umanităţii. Indiferent de spaţiul şi timpul cărora le aparţin, ori de convingerile de tot felul, oamenii vor percepe apelul insistent la corectitudine şi valori morale, pe care unii le-au uitat, sau, pur şi simplu, nu înţeleg ce sunt. Dincolo de aspectul critic, pur literar, ni se dezvăluie o lume eterogenă, dominată de factori sociali negativi, în care s-au cuibărit o mulţime de nonvalori, de patimi subversive, menite să conducă oamenii către haos, dezbinare şi confuzie. Ca avocat, domnului Mihai Dinu îi este foarte uşor să deconspire planurile mefistofelice puse la cale de mai-marii şi greii lumii, dar, tot în calitate de avocat, oferă şi soluţii pentru redresarea politico-socială globală. Deplânge soarta amară a celor care şi-au părăsit ţara în căutarea unei vieţi normale, dar este unul dintre cei care, nu au plecat încă, şi iubeşte România aşa cum este ea. Ca un adevărat artist al cuvântului, autorul întocmeşte o iscusită declaraţie de dragoste, pe care i-o adresează, nonşalant, României: „Pentru că unicitatea ta este unică, pentru că eşti altfel, pentru că ai extreme dincolo de extreme, deşi în general eşti frumoasă, pitorească, în detaliu eşti fermecătoare… Mă iubeşti, este adevărat, dar ştiu că într-o bună zi mă vei înşela pentru o sticlă de votcă.”
Retorica şi tăioasa interogaţie: „Poate fi suspendat D.N.A.-ul?” reprezintă, de fapt, moto-ul acestei cărţi, o tulburătoare temă filosofică, ce poate fi dezbătută în plen la infinit, fără ca participanţii să primească vreun răspuns. Chinuitoare sau nu, această întrebare a produs furori şi a creat vârtejuri de idei printre interlocutori, combatanţi şi chiar cititori. Acum, începând cu românul de rând şi sfârşind cu cea mai luminată minte din Univers, toţi vor încerca să dea nişte răspunsuri plauzibile acestei interogaţii. Dar ce este corupţia? Mulţi au căutat disperaţi pe internet, prin barouri, prin spitale, magazine, la cozile pentru înmatriculări şi oriunde a fost posibil o explicaţie. D.E.X.-ul nu mai este în stare să furnizeze o informaţie mulţumitoare. Nimeni nu s-a declarat încântat de vreo definiţie prezentată. Dar, iată că, autorul, ne oferă generos răspunsul salvator: „Este o entitate extraterestră, vine din afară, de dincolo de galaxiile cunoscute… posedă o superinteligenţă. Mai mult, îşi schimbă locul şi capătă forme neaşteptate… Îngrijorător de-a dreptul este că drăcovenia îşi schimbă forma, o ia pe cea a cinstei şi corectitudinii.” Niciun stat de pe mapamond nu a eradicat corupţia, şi totuşi, în inima Europei, tocmai în România, a fost posibil miracolul: înfiinţarea D.N.A.-ului. În sfârşit, oamenii răsuflă uşuraţi! „Singura instituţie capabilă să lupte, să scoată corupţia din cei în care s-a instaurat, este D.N.A.-ul,  specializată în procedura complicată de exorcizare. Subiecţii (în care a intrat corupţia), sunt supuşi unui tratament (numai în condiţii de internare), la început cu doze pe 24 de ore, apoi 30 de zile, iar dozele pot fi prelungite, în anumite condiţii. La cei la care nu apar semne de ieşire a dihaniei din ei, dozele ţin ani buni.” Familiarizat cu legile, cu tot cu articolele şi alineatele lor, scriitorul Mihai Dinu continuă să adune dovezi, care să susţină vinovăţia absolută a numelor sonore de pe teritoriul patriei noastre. Chiar şi aşa, tot nu este de ajuns. Cum, în ţara noastră, o mână o spală pe cealaltă, orice efort juridic sau de altă natură, care ar avea ca scop înlăturarea definitivă a corupţiei, începând cu cei din Parlament, este inutil. Precum balaurului din poveste, căruia i-au fost retezate capetele, în urma unei lupte pe viaţă şi pe moarte, dar i-au crescut altele la loc, tot astfel, şi corupţiei i se regenerează puterea instantaneu. Aşa suntem noi, românii: înviem dacă cineva ne stropeşte cu apă vie.
Temele propuse de autor sunt diverse şi foarte atractive: votul, shopping-ul, emisiunile TV, adrenalina, spionajul, Donald Trump, amnistierea, graţierea, bradul de Crăciun etc. Fiecare în parte este atent examinată, condimentată cu umor şi voie bună, aşa încât îi este imposibil cititorului să nu izbucnească într-un hohot de râs sănătos. Astfel, corupţia pare un demiurg al binelui, un lup îmbrăcat în piele de oaie, un înger radios, care aduce bunăstare în casele sărmanilor oameni bogaţi. Imperceptibil, scriitorul ne introduce pe teritoriul minat al dreptăţii, unde, păşind cu grijă, dar hotărât, ajungem în centrul acestuia, fermecaţi de minunile care ne înconjoară. Privind cum economia galopează către perfecţiune, cum pădurile dispar ca prin vis, cum răsar ca ciupercile după ploaie autostrăzi virtuale, iar aleşii poporului abia intră în puşcării, că şi ies, de parcă i-ar alunga cineva de acolo, ni se pare totul ireal, de neconceput. Parcă am viziona o peliculă SF 3D, în care personajele şi locurile ne intră invaziv în ochi, ne acaparează mintea, ne hipnotizează şi ne înfioară până la extaz. Nu mai ştim ce e real şi ce nu. Imaginile se derulează cu repeziciune şi nici nu am fost avertizaţi măcar, că vom avea parte de o aventură atât de năucitoare. Abia apucăm să ne dezmeticim puţin, că vine peste noi tăvălugul informaţiilor mediatizate atât de mult şi de puternic, încât ne ameţeşte complet, aproape iremediabil: „De un an şi ceva se poate fuma peste tot, iar votca este în topul vânzărilor şi D.N.A.-ul desfiinţat. Köveşi şi-a dat demisia şi a intrat în avocatură. Marius Iacob a redeschis dosarul Elodia şi acum o caută prin Deltă. Adrian Năstase a fost achitat şi i s-au restituit termopanele. Udrea a fost şi ea achitată şi organizează acum Gala Bute 2. Oamenii, îşi pot, în sfârşit, depozita în orice cimitir, bunurile de valoare... Noul preşedinte al ţării Viktorov Viorelovici Pontarov a emis decrete de graţiere personală unor demnitari aflaţi în executarea pedepselor cu închisoarea, dar unii dintre aceştia, nu au părăsit penitenciarul, motivaţi de împrejurarea, că trebuie să-şi definitiveze lucrările ştiinţifice, politologice, de o inestimabilă valoare intelectuală.”
Spionajul este o temă căreia autorul îi acordă un spaţiu mărinimos, poate datorită importanţei acestei entităţi pentru siguranţa unei naţiuni. Până şi oamenii se spionează reciproc, ca să nu mai vorbim de state, corporaţii, guverne şi altele. Viaţa noastră ar fi extrem de anostă fără un pic de spionaj în ea. Ne spionăm colegii de breaslă, locatarii, vecinii, amicii, fie pentru că suntem nevoiţi, fie pentru a fi cu un pas înaintea lor şi a nu fi prinşi cu garda jos niciodată, sau, pur şi simplu, de plăcere. Depinde despre ce nivel de spionaj vorbim. Dacă, de exemplu, ne referim la „Black-Cube”, atunci lucrurile iau o altfel de întorsătură: „Dar ceea ce i-au uluit pe spioni (rezultă din convorbirile ambientale interceptate), este dispariţia flotei. Dacă americanii au făcut să dispară un singur vapor, noi stăpânim tehnica dispariţiei unei întregi flote (a şaptea din lume şi a patra din Europa) şi să apară la zeci de mii de kilometri distanţă, sub pavilioane diferite.” Ca naţie, suntem atât de inteligenţi, încât nici cele mai bune agenţii de spionaj din lume nu reuşesc să afle anumite secrete. Numai noi, românii, ştim cum să facem lucrurile să dispară definitiv. I-am îngrozit pe toţi cu tehnicile noastre inedite. De aceea, serviciile de contraspionaj au gândit un set de recomandări discrete pentru cetăţenii români: „Pensionarii să nu divulge secretul supravieţuirii cu pensiile pe care le au, conducătorii auto să nu spună nimănui cum reuşesc să parcurgă distanţa Bucureşti-Nădlag în 10 ore, în loc de 4, cei externaţi din spitale, să nu spună nici membrilor de familie, cum de nu au murit până acum din cauza infecţiilor intraspitaliceşti, iar tinerii, care au rămas în ţară, să nu divulge motivul pentru care au amânat plecarea.”
Oamenii sunt tentaţi să creadă aproape orice, mai ales românul simplu. Pentru el, televizorul este glasul divin, cel care îi spune ce să facă şi cum. Tot de la televizor află ştirile care fac înconjurul lumii, fiind astfel la curent cu tot ce mişcă oriunde. N-ar fi rău dacă, tot televizorul, sau măcar radioul i-ar dicta şi ce să gândească şi când, că aşa ar fi mai simplu şi l-ar scuti de un efort  de proporţii. Românul este comod şi pretenţios. Subtil şi direct, în acelaşi timp, îţi spune clar de ce nu merge nimic în ţara aceasta: datorită corupţiei la nivel înalt. Că doar „Peştele, de la cap se strică.” N-ar fi deloc rău dacă s-ar îmbogăţi peste noapte, dar să nu fie nevoit să muncească deloc. O moştenire venită din senin e soluţia perfectă pentru un trai decent, sau începutul unei afaceri răsunătoare. Românul e în stare să inventeze şi să facă multe, pentru propriul său bine. E atât de creativ, încât nu-l poate egala niciun om de pe planetă. Mintea sa ascuţită, de Păcală înnăscut, îi este aliatul numărul unu în afaceri. Oare ce ar putea întreprinde pentru a se îmbogăţi brusc? Să acceseze fonduri europene, să citească multe tratate de gen. Scăparea vine tot de la un avocat: „Profesionist, mi-a oferit două variante: să capăt imunitate intrând în Parlament sau să devin preşedinte.” În felul acesta, fiecare persoană fizică sau juridică,  poate face absolut orice, fără a fi chemată la D.N.A. Asta, până va fi suspendat, nu?
În simbolistica actualei societăţi româneşti, un loc de cinste îl ocupă cucuveaua. Strania pasăre de noapte şi-a croit un drum interesant printre oamenii politici, expunându-şi ineditele sale abilităţi. Deschişi la minte, aceştia au convenit că respectivele atuuri le-ar fi de mare folos în carieră. A fura la adăpostul întunericului este mai simplu, dar nici ziua nu e greu, dacă exersezi ceva mai mult. Deşi noaptea poţi vedea mai bine, având toată tehnica la îndemână, uneori este necesar să acţionezi în plină zi, astfel încât, datorită diversiunilor create ad-hoc, să-ţi atingi scopul şi să-ţi închei cu succes misiunea. A lucra sub acoperire nu este o ruşine, mai ales dacă ai curajul să recunoşti. „Da. Am fost sub acoperire, dar numai un an şi patru luni. Nu sunt colonel, ci sergent. Nu am fost la o unitate specială, ci la geniu, în traducere liberă, diribau… Am fost şi la Paris. Nu am mâncat la marile restaurante, ci mi-am făcut sandvişuri la micul dejun inclus în preţ şi le-am pus într-o pungă mare de plastic. Managerul sălii, când să plec, mi-a spus într-o franceză impecabilă, pe româneşte: V-aş fi recunoscător dacă aţi lăsa mâncare şi pentru ceilalţi.” Aproape toţi oamenii importanţi au făcut aşa ceva, având cu ce să se laude acum. Le vor povesti nepoţilor pe cine au spionat şi cum, de-a lungul anilor. Indiferent unde s-ar afla, un gradat sub acoperire trebuie să fie foarte vigilent. Nu se poate expune prea mult, pentru a nu fi descoperit, însă are abilitatea de a intra în pielea oricui. De aceea se spune că nu e bine să ai încredere în nimeni. Nici măcar în noi înşine, pentru că nu mai ştim cine suntem.
Autorul îşi încheie pledoaria cu o inedită scrisoare a unui român dus departe de casă, peste hotare, adresată fiului său, aflat în penitenciar. Cuvintele înţelepte, scrise pentru copilul său, pot fi considerate un veritabil testament lăsat generaţiilor care vin şi se îndreaptă cu paşi grăbiţi către locurile, parcă rezervate din timp, în închisorile supraaglomerate ale României. Cuprins de tristeţe, regrete şi amărăciune, bătrânul tată este convins că băiatul lui nu va ieşi prea curând din închisoare, aşa că s-ar putea să-i fie de folos nişte sfaturi. Îndemnurile sale bine intenţionate se îndreaptă şi către fiica sa, rămasă aproape singură pe lume. Deşi a votat, nu crede că e posibil să se schimbe ceva în bine în ţara aceasta. De altfel, presimţirea îi este confirmată de spusele unui coleg de baracă: „La noi o să fie bine, când plopul o să facă mere şi răchita micşunele!”
                Gina Moldoveanu (Brăila)
 
REVERENTE CRITICE...
EURIDICE, DE CONSTANTIN OANCĂ
Volumul de poezie Euridice-elegia de la Corod, semnat de domnul Constantin Oancă, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2016, găzduieşte în cele 90 de pagini 60 de poeme, însoţite de 4 desene grafice, care, ele însele, spun povestea de iubire dintre Orfeu şi Euridice, împodobind astfel exprimarea temei lirice aleasă de autor.
Legenda spune că Euridice este nimfa de care s-a îndrăgostit Orfeu, personaj mitologic, poet şi cântăreţ vestit, fiul muzei Caliope. O iubire împlinită, întreruptă de moartea nimfei muşcată de un şarpe veninos, recâştigată prin muzica lirei  care îl impresionează pe Hades, cel care i-o înapoiază şi pierdută iar prin nerespectarea condiţiei impuse aedului de a nu privi înapoi pe drumul lor de întoarcere în lumea pământeană. Deci, o poveste celebră despre o iubire înfiripată, pierdută, regăsită şi pierdută iar!
Prin ce trăire lăuntrică poetul Constantin Oancă, influenţat de această legendă a Eladei, aduce în frumosul ţinut al Corodului, loc încărcat de spiritualitate, o astfel de poveste pe care o numeşte elegia de la Corod, iată o taină, ce ar trebui aflată! Pentru că acest volum de versuri, un fel de filozofie a iubirii, vrea să ducă mai departe evoluţia celor trei stări de iubire (pierdută, regăsită, pierdută iar), alcătuind o împletitură între pasiunile senzoriale şi iubirea nemuritoare, ca un prag între chemările trupului şi înţelegerea divinului. Însuşi Hades îl pune la încercare pe Orfeu prin condiţionarea „Crede şi nu cerceta”, dar aedul îşi pierde încrederea în sine şi, de aceea, greşeşte făcând gestul necugetat şi decisiv. În zadar mai foloseşte el apoi aceleaşi metode de înduplecare, cântând pe malul Styxului! Singurul rezultat rămâne pierderea. Pierderea de sine ca om, posibilă prin pierderea credinţei! Ceea ce îl pierde definitiv pentru lumea aceasta (fiind sfâşiat de menade) este refuzul unui alt fel de iubire. Dar atunci în urma lui rămâne doar semnul pe care sufletul şi mintea sa l-a creat: muzica iubirii curate şi hotărnicirea devotamentului într-o iubire mai presus de moarte.
Inspirat de această legendă, domnul Constantin Oancă ţese, prin elegia de la Corod, o adevărată poezie de dragoste în care, acest Orfeu al zilelor noastre, aduce o închinare iubirii neîncepute şi nesfârşite, prinsă între o senzualitate cu turnură erotică uneori, iar atunci Euridice, iubita din versurile sale, poate fi o Julietă rătăcită: „Acum se clatină / şi viorile / după ce au privit îndelung / în ochii tulburi / ai Julietei...” (După ce au spus lucrurilor pe nume, pag. 37) sau o Isoldă neaflată încă: „ Tristan o caută pe Isolda lui / cum se caută nemurirea.” (Cum mai şuieră viorile, pag. 55) şi strădania de a trece peste toate opreliştile, pentru a înţelege, învăţând răstimpul răbdării: „Avea darul trăirii în altă lume / şi mă săruta pe ochii închişi să mă pregătească / îmi spunea / de aşteptare.” (Avea darul trăirii, pag. 57), dorind să păstreze experienţa ca pe o înserare neterminată, în aşteptarea unei sosiri nedesluşite încă. De aeeea, „Ca să nu rămână de tot singur / poetul / i-a făcut iubitei / o plecare neterminată.” (Ca ţărmul să nu fie de tot singur, pag. 67) şi adastă cu resemnare întoarcerea ei pe „ţărmul care sunt” (Patru ape mari, pag. 16).
Aflat pe mejdina vieţii: „Într-o parte un vânt cald aduce înserarea / în cealaltă parte / luna cere iertare / pentru depărtarea dintre noi” (Din când în când, pag. 5), poetul pendulează între dorinţa de a nu accepta plecările:  „În ochii tăi s-au înălţat două dealuri / de după care nu te mai pot vedea / şi eu am rămas singur / între dealurile acelea.” (În ochii tăi, pag.71) şi înţelegerea că acest lucru este inerent şi definitiv, acum, când înserarea însoţeşte dorul trăirilor sale: „şi-n urma ta se ridica încet / colbul fin al înserării.” (Plecai, pag. 60).
Chiar dacă prin înţelepţirile sale autorul constată că: „Dealuri se ridică peste tinereţea mea.” (Dealuri se ridică, pag. 56), căci asemănător piedicilor din poveştile cu Făt-Frumos: „...trei dealuri a pus atunci / în  urma lui / unul în calea lunii / unul în calea / soarelui / şi altul / în calea păsărilor călătoare / ce se luară hotărât după el.”(Picioarele lui semănau, pag. 22), poetul acceptă faptul că ele au fost aşternute pentru a-i pune la încercare, parcă, nesomnurile în care îl însoţeşte luna, trăirile sale din viaţa nopţilor albe şi visurile sale prinse în zborul  păsărilor călătoare. Iată aici semnificantul deal care poate fi considerat o probă peste care omul trebuie să treacă, dar şi o renaştere, atunci când va fi împodobit iar cu viaţă, cum vom vedea în alte versuri.
Permanent, în poezia domnului Constantin Oancă semnificaţiile trăirilor proprii  rămân precizate în semnificantul corespondent. Acesta poate lua aspectul măriipână la care nu e atât de departe” (Iată ce mi-a lăsat îngerul la plecare, pag. 30), simbolizând noianul de zbateri şi limpeziri; poate fi o corăbie, semnificând modalitatea prin care „inima corăbierului” visează „în zborul de zăpadă al pescăruşului” (idem) să-şi împlinească năzuinţele; sau poate fi „şi vântul / căzut bucăţi peste valuri” (ibidem)ce, adesea, cu nepăsarea sa, sparge iluziile, risipindu-le ca pe nişte baloane colorate. Totul se termină într-o stare de cugetare filozofică despre depăşirea celor trei trepte ale devenirii perfecte: moartea, frica de întunericul tăcerii ei şi iluminarea învierii: „În grădina filozofică / o lespede / acoperă un mormânt / peste o altă lespede / se lasă întunericul / iar a treia lespede / străluceşte /  în mîna unui înger.” (În grădina filozofică, pag. 31)
Atunci când omul caută drumul spre desăvârşirea înţelegerii, ochii săi sunt „o vale a înserării / cu arome moi de iarbă cosită” (Recunosc numai lucrurile, pag. 50), în timp ce paşii pe umbletul cărării cunoaşterii „sunt făcuţi din foşnet de iarbă” (Eu cred că paşii tăi, pag.14), iar braţele au învăţat supunerea spre iubire „...braţele mele / care nu mai contenesc / să te modeleze / după asemănarea iubirii” (Ce mi-ai dăruit tu, pag. 12), mâinile ies din întunericul miezului de noapte şi recunosc deja semnul binecuvântat al Crucii: „mâna mea dreaptă / venind de departe / creşte creşte / ... / după care / încet dar sigur / se duce să pună la loc depărtarea”  (Din când în când, pag. 5), ca într-o sfântă blagoslovire..
În aceste versuri de o adâncă sensibilitate lirică, brodată pe o încărcătură de respiraţie proprie, izvorâtă din nelinişti şi îndoieli, poetul îşi împleteşte creaţia sa literară cu o Euridice, plecată din viaţa ei de driadă şi rătăcită pe treptele coborâtoare ale pietrelor îngheţate, o imagine în care poetul nu ştie decât că ea este simbolul unei iubiri pierdute. Însă atunci când concluzionează că: „Peste tine / apoi / s-au înălţat dealuri / şi au crescut păduri.” (Multă vreme a trecut, pag. 35), cu siguranţă mesajul său către cititor devine unul simbolic, o moarte pre moarte călcând, care relevă certitudinea reînvierii spirituale prin credinţa în Dumnezeu.  
Împletirea între mitologie, eros şi credinţă adună în acest volum de poezie plecăciunea poetului, cel care, prin curăţenia actului de creaţie, dovedeşte conştientizarea faptului că sacrul fiinţează în fiecare dintre noi. Volumul de poezie Euridice-elegia de la Corod, semnat de Constantin Oancă, este ofranda dăruită de poet, asemănătoare închinării necondiţionate şi definitive a preotului răstignit de bună voie pe lespedea din faţa altarului în clipa sfântă a hirotonisirii.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

VENIŢI PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ!, ALEXANDRUL FLORIN ŢENE
În preajma echinocţiului de primăvară din anno Domini 2017 destinul m-a onorat cu o carte primită în dar, cu dedicaţie, prin intermediul serviciului poştal, de la preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor din România, Dl Al. Florin Ţene. Cartea împrumută ca titlu unul dintre cele mai frumoase versuri ale literaturii române, care, paradoxal, nu conţine nicio figură de stil: „VENIŢI, PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ...!” Aţi ghicit! E vorba despre un roman subintitulat „Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”.
Desigur, am lăsat la o parte orice altă preocupare literară şi am început să sorb cartea primită, pagină cu pagină, tocmai pe când privighetoarea îşi regla trilurile şi  liliacul îşi exersa înflorirea.
Romanul este construit pe eboşa specifică unei biografii  şi constituie rezultatul unui proces asiduu de creaţie artistică, proces pornit de la o documentaţie temeinică. Oricare cititor poate facil constata acest lucru din numeroasele note de subsol, care dezvăluie, în manieră tolstoiană,  o gamă largă şi eterogenă de surse de inspiraţie: lucrări despre viaţa şi opera lui Macedonski, articole semnate de diverşi publicişti şi apărute în reviste literare sau în presa informativă a vremii în care a trăit marele poet ori ulterior morţii acestuia, documente păstrate în Biblioteca Academiei Române, în Muzeul Literaturii Române-fondul Al. Macedonski, date extrase de pe Wikipedia, articole scrise şi publicate de însuşi Macedonski, ş.a.m.d.  
Romanicierul reconstituie din documente ale epocii (printre care şi fotografiile rămase posterităţii - una dintre acestea, poate cea mai interesantă, fiind tipărită pe coperta principală a cărţii, copertă realizată grafic de către cunoscutul om de cultură George Roca), aspectul fizic al subiectului biografiei:”Poetul, fiind înalt, privea de sus tinerii, negricios, cu o faţă fină, dar firea lui blândă şi ospitalieră îi atrăgea ca un magnet pe învăţăcei.(...) La el atrăgea privirea pătrunzătoare, mustăţile negre şi subţiri, cu marginile ascuţite, ochelarii, şi nelipsita havană din care pufăia”. Totodată autorul romanului îi reliefează omului Alexandru Macedonski, cu îndemânare artistică, personalitatea, trăsăturile de caracter: iubirea de mamă, umorul fin, primele iubiri, muzele, dragostea faţă de copii, dorul de ţară, de locurile natale, legătura cu prietenii din copilărie, amintirile despre tatăl său - plecat în veşnicie când poetul avea doar cincisprezece ani,pasiunea de a călători, relaţia de dragoste şi prietenie cu soţia sa, Ana Rallet-Slătineanu, iubirea părintească faţă de cei şase copii, şi, nu în ultimul rând, binecuvântata obsesie a rozelor.
În prefaţa scrisă concentrat, dar admirabil, de către profesorul universitar Florentin Smarandache, este configurat rezumativ şi profilul psihologic al poetului, publicistului şi politicianului Alexandru Macedonski, aşa cum apare el descris episodic de-a lungul acţiunii: „Contradictoriu şi controversat, răzvrătit şi intolerant, turbulent şi complexat, egocentrist şi egoist, invidios şi conflictual, pripit şi tranşant, insolit şi dificil, cu o operă în care platitidinile coexistă cu sclipirile geniale, ca în paradoxism, Alexandru Macedonski este – indiferent din ce parte şi perspectivă ar fi abordat – o personalitate fascinantă”.
Al. Florin Ţene descrie, intermitent, pe un fir împletit cronologic cu acţiunea biografică, şi contextul istoric al epocii în Blacani, precum şi, inerent, conjunctura politică din ţară (Macedonski fiind în tinereţe liberal şi antidinastic, la vârsta de 50 de ani – conservator, iar mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, din ce în ce mai echidistant şi nepărtinitor): viaţa regelui Carol I al României şi împrejurările urcării sale pe tronul ţării, ca domnitor, în 1866, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Războaiele balcanice din 1912-1913, Primul război mondial, Tratatul de Pace din 24 aprilie 1918 de la Bucureşti, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. 
Autorul biografiei romanţate – cum pe bună dreptate cataloghează cartea prefaţatorul ei -, reconstituie cu măiestrie congenitală atmosfera autohtonă şi occidental-europeană de secol XIX: descrie sate, oraşe şi regiuni din ţară şi din Europa pe unde eroul principal a locuit sau a călătorit în interes de serviciu ori în vacanţă: Bucureşti, Craiova, insula Ada Kaleh, Viena, Riva, Torino, Geneva, Florenţa, Veneţia, Graz, Napoli, Pompei, Bolgrad, Silistra (la  Bolgrad şi Silistra a lucrat o vreme ca director al prefecturii), Sulina (unde a lucrat ca administrator al plasei), Paris ş.a.m.d. Ni se descriu, succesiv şi armonos, peisaje rurale şi citatide, arhitectura, istoricul şi importanţa unor imobile (moşiile familiei Macedonski din Pometeşti şi din Adâncata de Sus, palate, muzee, teatre, clădiri cu rezonanţă istorică), vestimentaţia oamenilor din epocă, jocurile de societate ale familiilor de intelectuali (incluzând concursurile de poezie), cuvinte folosite în vocabularul vremii: foraibăr, puradei, pirandă, tâlv -, dictoane latine, cuvinte şi expresii din limbile engleză, italiană, turcă şi, mai ales, franceză – acestă ultimă limbă fiind vorbită în veacul al XIX-lea, după cum bine se cunoaşte, în mediile intelectuale din aproape întreaga Europă.
Opera literară este bine structurată, cronologic, în două părţi, fiecare parte cuprinzând câte cinci capitole. (Semnalez aici o mică eroare materială: două capitole sunt numerotate cu cifra romană V, şi de aici apare un decalaj până la final, astfel încât ultimul capitol este numerotat cu IX, când, de fapt, este al X-lea).  Viaţa eroului principal este analizată narativ, prin împletirea de efecte stilistice cu informaţii biografice, în aşa fel încât cititorul simplu, însă nu arareori şi cel avizat, nu poate distinge întotdeauna clar şi precis între realitate şi ficţiune, astfel că romanul îşi merită din plin subtitlul. Acest echivoc premeditat şi atrăgător în lecturare, fără de care opera literară recenzată nici nu ar putea fi catalogată drept roman, este denunţat încă din titlurile capitolelor. Iată câteva exemple: capitolul I – „Copilăria din mijlocul unei avuţii edenice”; capitolul III – „Trezirea conştiinţei de poet”; capitolul VII – „Cât nu încetezi să urci, treptele se înmulţesc la nesfârşit”; capitolul X – „Cine poate fi sigur pe gloria lui?”
Pornind de la anumite puncte ale naraţiunii, romancierul recurge la amănunte de tip balzacian, cu efecte estetice de înaltă ţinută artistică, dar şi cu un important rol în îmbogăţirea culturii generale a cititorului, cum ar fi, de pildă, explicarea etimologiei numelui „Alexandru”, relevarea istoricului bisericii în care a fost botezat poetul, descrierea unor obiecte de artă populară folosite de acesta (de pildă  „prosopul ţesut din cânepă topită cu motive olteneşti”), activităţile slujbaşilor de pe moşiile familiei Macedonski, arborele genealogic al familiei, biserica Obedeanu din Craiova  (unde poetul a urmat clasele primare), foarte scurte biografii şi bibliografii ale lui La Fontaine şi Edgar Quinet, teoria chibritului (la propriu!), istoricul celebrei reviste Familia, istoria Poştei române, simbolistica lumânării şi a candelei ortodoxe, Sfânta Lumină de la Ierusalim, istoria moscheii mohamedane ca lăcaş de cult, prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre (între Oraviţa şi Baziaş), fondarea şi evoluţia editurii „Socec&Co”, explicarea provenienţei expresiilor „vremea lui Pazvante Chioru’ ” şi „ţara lui Papură Vodă”, povestea reală a inventării stiloului de către Petrache Poenaru etc.
Un farmec aparte îl constituie întâlnirea primului reprezentant al simbolismului din literatura română cu alte personalităţi marcante ale vremii: cu Eminescu, cu regele Carol I al României, prietenia cu influentul academician V.A. Urechia, cu Bacovia, Arghezi, Gala Galaction.
Mihai Eminescu ocupă un loc central în biografia eroului principal şi, pe cale de consecinţă, în acţiunea romanului: sunt redate aspecte mai puţin cunoscute ale întâlnirii lui Macedonski, la Viena, cu Luceafărul literaturii române, date biografice din viaţa acestuia, puncte în care destinele celor doi mari poeţi s-au intersectat, mai mult sau mai puţin fericit. Din paginile cărţii rezultă clar cum personalitatea lui Eminescu l-a urmărit pe poetul Rondelurilor toată viaţa, oferindu-i atât momente plăcute cât şi dezagreabile. Sunt redate în firul naraţiunii polemica dintre cei doi corifei, implicit dintre cele două mari gazete pe care le-au înscris cu litere de aur în istoria culturii naţionale: Literatorul şi respectiv Timpul. Nu sunt uitate nici perioadele în care celebra epigramă despre boala psihică a lui Eminescu, publicată de Macedonski în numărul din septembrie 1883 al Literatorului, i-a adus acestuia din urmă frământări sufleteşti, accentuate de oprobriul public. 
Cum era şi firesc, Dl Al. Florin Ţene aduce în prim-plan de-a lungul romanului şi circumstanţe esenţiale din activitatea publicistică, relatând despre gazetele pe care poetul Nopţilor le-a fondat şi despre cele la care a colaborat, cum sunt: Oltul, Vestea, Dunărea, Literatorul, Cuvântul meu, Simbolul, Versuri şi Proză, precum şi despre articolele politice şi literare pe care le-a scris în aceste gazete, unde încuraja şi tinerii debutanţi. Nu este omisă contribuţia decisivă la debutul lui Vasile Voiculescu, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Horia Furtună, George  Bacovia, Ion Pillat, Tudor Vianu. De asemenea, sunt descrise împrejurările în care Macedonski înfiinţează şi însufleţeşte cenaclul Literatorul şi Societatea Oamenilor de Litere - un preambul al viitoarei Societăţi a Scriitorilor Români.
Romanul este pigmentat cu versuri din creaţia poetului, precum şi cu alte scrieri ale acestuia: note de jurnal, pasaje din articolele publicate în presa vremii, fragmente de corespondenţă, dar şi cu dialoguri interesante, cu anecdote, cu maxime. M-au marcat în mod deosebit câteva idei cu valoare de apoftegmă: „(Macedonski –n.s.) se consolează scriind poezii, promovând valorile morale şi combătând puterea banului.” (p.122-123); „Macedonski a recitit poemul încă o dată, a mai pus o virgulă pe ici, pe colo, şi s-a culcat.” (p.255); „Să nu uitaţi, dragi confraţi, că atunci când se termină jocul, regele şi pionul se întoc în aceeaşi cutie.” (p.312); „Un om de succes, ca mine, este acela care poate construi o cetate invincibilă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.” (p.337); „Până a adormit, un glas venit din interior, sau poate de la Dumnezeu, i-a şoptit: Vei fi un scriitor mare – însă tot aşa de mari îţi vor fi şi suferinţele!” (p.402); „La noi în ţară şi în alte ţări constituţionalismul nu este decât o minciună îndrăzneaţă, sub care adesea se ascunde despotismul şi mişelia tuturor partidelor.(…) Minunat pentru burghezie, dar funest pentru popor, acest compromis între democraţie şi drept divin a oprit omenirea în mersul ei înainte. În cei mai mulţi el a nimicit entuziasmul, onestitatea, virtutea şi chiar moralitatea. În fapt, reprezentările zise naţionale sunt în toate statele minciuni guvernamentale.” (p.438); „…seziunea cea mai mare a intelectualităţii române nu va fi cu adevărat deschisă decât numai atunci când unirea sufletească şi cultura tuturor românilor se va împlini.” (p.453); „Când văd proştii locuind în cele mai strălucite palate înţeleg de ce Diogene trăia într-un butoi.” (p.485).
Autorul descrie în deznodământ drama pe care a trăit-o Macedonski în a doua parte a vieţii, când a ajuns bolnav, sărac şi plin de datorii, dar şi episoadele, mai rare, e-adevărat, în care oameni recunoscători îl spijină moral şi material: binele făcut de-a lungul vieţii se întoarce acum, inclusiv soţia şi copiii îi fac sfârşitul vieţii mai frumos.
La finalul cărţii trecerea poetului în lumea nesfârşitei poezii se constituie într-o metaforă narativă de excepţie, şi, ca om, nu poţi să nu scapi o lacrimă pe obraz, alături de cei trei copii aflaţi lângă patul tatălui lor.
*
Romanul, editat de Napoca Nova din Cluj-Napoca la începutul anului 2017, se citeşte uşor: are cursivitate, discursivitate şi vivacitate. Autorul dă dovadă de erudiţie, potenţial imens de efort intelectual, cunoaştere a psihologiei individuale. Dar, mai ales, se simte multă dragoste faţă de Macedonski, faţă de cultura ţării şi, în general, faţă de naţiunea română – virtuţi în care Al. Florin Ţene a crescut, a fost educat şi de care este animat în întraga sa creaţie artistică. Aceste virtuţi l-au determinat să minimalizeze sau pur şi simplu să treacă cu vederea unele defecte ale poetului Rondelurilor, dar în acelaşi timp să se ferească a-l învălui într-o aureolă mitizantă.
Nobilele sentimente ce însufleţesc romanul îşi continuă revărsarea, sub forma unui post scriptum sui generis, pe coperta a IV–a, unde o fotografie cu romancierul la mormântul poetului, fotografie pe care aş numi-o „Fraţi de cruce”, reuneşte două destine asemănătoare, îndeosebi prin extravaganta deprindere de a spune oriunde şi oricui adevărul şi prin nonconformista determinare de a-şi asuma consecinţele acestei deprinderi.
Romanul prezintă şi unele imperfecţiuni, de altminteri inerente creaţiei literare, dar cine sunt eu să le semnalez public, din moment ce nu am scris încă niciun roman, pe când autorul se află la al nouălea.
Conchid mărturisind că lectura cărţii m-a determinat să-l iubesc şi mai mult pe Al. Macedonski, iar Al. Macedonski m-a instigat să îi acord de acum înainte un grad sporit de respect Dlui Al. Florin Ţene.
Florin T. Roman (Gurahonţ – Arad)

DONQUIJOTISME ANTROPOLEXICE, DE MIRCEA BĂDUŢ
"Un nebun patentat", "un Christ spaniol", iată două dintre apelativele foarte folosite de critica de specialitate pentru a sintetiza esenţa nemuritorului personaj Don Quijote. La vremea când îşi scria celebrul roman, Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes nici nu bănuia că e pe cale să devină creatorul unuia dintre genotipurile de prim rang din patrimoniul cultural al umanităţii. Povestea Cavalerului Tristei Figuri o cunoaştem cu toţii: Alonso Quijana, un umil ţăran spaniol din secolul al XVII-lea, singur şi trecut binişor de vârsta a doua, decide la un moment dat, sub influenţa lecturilor romanelor cavalereşti ale epocii, să rupă legătura cu realitatea în care trăieşte (o realitate ternă, searbădă) şi să-şi făurească propria realitate, plecând în lume şi trăind liber, după bunu-i plac. Drept urmare, îşi schimbă numele (dezicându-se simbolic de eul său perimat), se autoînnobilează, luându-şi cu de la sine putere titlul de cavaler, îşi găseşte un scutier (în persoana lui Sancho Panza, un om la fel de umil, căruia îi promite că îl va pune guvernator peste o insulă), îşi confecţionează o armură ruginită (de un caricatural aparte) şi, călare pe mârţoaga Rosinanta (pe care o imaginează drept un straşnic bidiviu), porneşte în lume în căutarea aventurii şi a adevărului său pentru care este în stare de sacrificiul suprem, de unde şi "rătăcirile" sale picareşti, sublime, care, în timp, au luat denumirea de "donquijotisme".
Mânat în "luptă" de celebrul personaj, Mircea Băduţ, în ale sale Donquijotisme antropolexice, îşi concentrează "rătăcirile" (umaniste şi deopotrivă ştiinţifice) în sfera antroplogicului, luându-şi însă necesare măsuri de precauţie prin plasarea acestora deliberată în zona lui "pseudoantropikos", al 'falsului tratat de antropologie' (subtitlul cărţii). De ce fals şi de ce antropologic?, ar fi o dublă întrebare legitimă la care încercăm să răspundem în cele ce urmează. În privinţa primei chestiuni, cea a "falsului", autorul (de formaţie inginerească), fără a avea orgolii personale nemăsurate şi fără a se ascunde îndărătul falsei modestii, recunoaşte că nu e nici pe departe deţinătorul adevărului absolut (în opinia sa existând o sumă de adevăruri şi nu unul singular), nici atunci când, preluând două dintre miturile fondatoare ale poporului român (Balada Meşterului Manole şi Mioriţa), ficţionalizează abundent, creând variantele sale la variantele deja existente (de unde şi adevărul sau realitatea ficţiunii), nici când, schimbând radical metoda, discursul şi stilul, îşi formulează propriile opinii în eseuri cu caracter ştiinţific (e vorba aici de realul real sau de realitatea realităţii). În problema antropologicului, după modelul clasic, preluat şi desăvârşit de modelul renascentist, Mircea Băduţ consideră oportun, dată fiind criza majoră prin care trece umanitatea, să repună omul în prim-plan, să restaureze omul, de unde şi viziunea sa antropocentristă, cu omul în centrul preocupărilor sale literare şi extraliterare. "Melange"-ul astfel obţinut, o îmbinare fericită între discursul de tip po(i)etic şi discursul de tip ştiinţific, este în sine o paralelă-pledoarie între lumea ficţiunii şi lumea ştiinţifică, fiecare operând cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficţiunii şi realitatea reală fiind faţete diferite ale conceptului de real).
Ce presupun Donquijotismele antropolexice ale lui Mircea Băduţ? În primul rând, o libertate deplină, puternic amprentată de subiectivism, a interpretării, autorul permiţându-şi să fie de acord sau nu cu idei deja formulate sau, după caz, să formuleze propriile ipoteze sau scenarii. În al doilea rând, evadările-rătăciri ale sale sunt o punere în acord cu sinele, un antidot la lumea reală care pare să-şi fi epuizat resursele, inclusiv la nivel de idei. În al treilea rând, evaziunea în ficţional, şi aceasta o demonstrează pe deplin personajul lui Cervantes, nu ţine de vârstă, ci doar de asumarea curajului de a visa, de a te desprinde, fie şi la nivel mental, de realitatea "rea", de realitatea "contondentă". Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduţ îşi permite două tipuri de "rătăciri", în două lumi fundamental diferite, pe care încearcă (şi aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: controlate, artizanul fiind "tehnocratul" Mircea Băduţ, iubitorul de ştiinţă, opuse celor necontrolate, caz în care vorbim de "povestaşul" Mircea Băduţ, evazionistul în ficţional, ficţiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului în ficţiunea baladescă şi cea a evazionistului în literatura de tip science-fiction. Indiferent însă de formele de evazionism practicate de cel în cauză, esenţa lor poartă girul aventurii, al ludicului, inclusiv sub aspectul limbajului (există situaţii când, chiar în interiorul discursului de tip ştiinţific, Mircea Băduţ stă să încalce regula rigorismului discursului aplicat, intervenind cu pasaje intertextuale sau cugetări personale presărate adeseori cu ironie subtilă sau cu fin umor).
Puse laolaltă, donquijotismele şi antropolexicele dau naştere unui oximoron: "rătăcirile" după modelul personajului din La Mancha (care, în treacăt fie spus, nu are niciun moment oroare de ridicol, aventurile picareşti pe care şi le provoacă şi la care se înhamă fiind tratate la modul extrem de serios şi de responsabil, personajul însuşi luându-se în serios) versus lexicul, vocabularul (tributar normelor fonetice, gramaticale) propriu fiinţei umane. Ceea ce au în comun Don Quijote şi Mircea Băduţ este faptul că ambii interpretează, trec realitatea prin filtrele propriei subiectivităţi, amprentând-o cu eul. Şi unul şi altul, chiar dacă primul este personaj, iar celălalt persoană, construiesc o meta-realitate pornind de la realitatea-fundament în care trăiesc, de la realitatea ca dat, de la realitatea obiectivă. Altfel spus, subiectivizează adevăruri obiective. Indiferent de forma pe care o îmbracă aventura celor doi, fie că se desfăşoară pe tărâmul ficţiunii, fie pe cel al ştiinţei, aceasta are în centru omul. La fel, pornind de la realitatea obiectivă (pe care nu o contestă), Don Quijote şi Mircea Băduţ construiesc pe scheletul acesteia viziunea proprie asupra realităţii.
Cum detectăm donquijotismele -"rătăciri" ale lui Mircea Băduţ? În cazul baladelor Meşterul Manole şi Mioriţa (ambele creaţii populare, cu autor necunoscut, circulând în multiple variante), ficţiune pură, autorul pleacă de la o bază cunoscută urmărind povestirea (până la un punct), după care se abate de la textul original intervenind cu varianta sa, deci ficţionalizînd în interiorul unei ficţiuni (deja existente). Personajele sale (în esenţă cele originare, dar "altfel") ajung să donquijoteze la rândul lor, nu atât la nivel de acţiune (în mare, acţiunea baladescă fiind aceeaşi cu cea binecunoscută), cât la nivel lexical, având propriul discurs, propriile replici, propriile memento-uri şi reconfigurări ale realităţii ficţionale baladeşti, caz în care mistificarea "povestaşului" Mircea Băduţ, ţinând cont de caracterul "mincinos"-ficţional al baladei şi de gradul mare de libertate, este una permisă. De cealaltă parte, în cazul eseurilor ştiinţifice, libertatea de mişcare în interiorul textelor se reduce drastic datorită supunerii la normă, la canon şi la rigorile demonstraţiei, Mircea Băduţ nepermiţându-şi denaturarea şi divagaţiile de la adevărul ştiinţific, în caz contrar contravenind datelor empirice considerate ca fiind viabile. Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi de "donquijotisme" în măsura în care iubitorul de ştiinţă Mircea Băduţ de astă dată se lansează în şi formulează propriile ipoteze şi demonstraţii vizavi de un adevăr logic şi legic. Ca o concluzie, în ambele domenii se poate "donquijota", în funcţie însă de specificul domeniului respectiv şi de permisivitatea acestuia, de gradul de abatere pe care îl presupune acesta. În cazul ficţiunii se poate "rătăci" şi divaga fără oprelişti, în vreme ce în cazul ştiinţei se poate face aceasta controlat, cu metodă, depinzând de un anume rigorism. Indiferent de domeniul abordat şi de amploarea "rătăcirii", Mircea Băduţ se ia foarte în serios în demersul său antropocentric.
Deloc întâmplător, volumul Donquijotisme antropolexice este "flancat" de două evaziuni ale autorului în domeniul baladescului, respectiv în Balada Meşterului Manole şi în Mioriţa (aici purtând numele de Manoli şi de Mioara-mică). Constatarea aceasta se bazează pe faptul că ficţiunea îi permite autorului un grad sporit de divagare (de unde şi abaterea de la baladescul "clasic" şi inserarea unei viziuni "moderne", cu accentul pus pe antropolexic, pe personaj şi pe ceea ce spune acesta) şi demersul comparatist pe care-l poate realiza orice cititor interesat, pornind de la textul de bază (mult mai facil şi accesibil decât un text ştiinţific). În Manoli, spre exemplu, ficţionalizând pe scheletul unei ficţiuni, Mircea Băduţ îşi îngăduie libertatea de a contura în tuşe groase profilul uman al personajului de legendă (portretizat la intersecţia geniului constructiv cu slăbiciunile umane), scoţând în evidenţă maniile, pornirile sale hübrice, instabilitatea emoţională, impulsivitatea, încăpăţânarea de a construi fără proiect şi fără metodă (dovadă şi eşecurile constructive repetate), patriotismul, orgoliile, poliglosia, întreţinerea cu bunăştiinţă a tainei în jurul persoanei sale, cruzimea de a se folosi de debila Ana (prin sacrificarea ei) în a dura monastirea Curtea dela Argeş (un alt element de originalitate, în care întâlnim o Ană cerşetoare, inutilă din punct de vedere social, cu minţile rătăcite, adoptată de un preot, fascinantă prin misterul ascuns în ochii-i ireali). Tot în spiritul noutăţii aduse de Mircea Băduţ în viziunea sa baladescă este povestea spusă din perspectiva naratorului Timus, ucenic al lui Manoli. Prin divagaţiile sale de la baladele cunoscute (aici nu zidurile nu se încheagă, ci complicatul acoperiş de pe care Manoli îşi va găsi, într-un final, pieirea, după ce-şi va fi salvat – într-un acces de altruism suprem, dar şi din încăpăţânarea de a nu-şi abandona opera – întreaga echipă care nu-l merită) şi prin accentul pus pe valenţele antropocentrice, Mircea Băduţ destructurează un mit, demitizează deliberat. Jocul de idei caracterizează şi versiunea Mioara-mică, inspirată de balada Mioriţa. Povestea e relatată din perspectiva naratorului cioban moldovean extrem de receptiv la aspectul antropocentric. "Saga" sa diferă de textul de bază, în sensul că variantei donquijoteşti propuse de Mircea Băduţ îi lipseşte tema iniţială a complotului ciobanilor vrâncean şi ungurean. Naratorului îi este teamă de solitudine şi de îmbătrânire (practic, nu îşi ascunde slăbiciunile umane), tânjeşte după comuniune şi tovărăşia semenilor pe principiul omului-fiinţă socială, e captiv între dorinţa de a crede în divinitate şi contestarea vehementă a acesteia (moartea surorii îi trezeşte porniri eretice), are predilecţie pentru evaziunea în imaginar (având mai degrabă profilul artistului), însă îi lipsesc atributele masculinităţii feroce (respinge alcoolul, se păstrează cast). Finalul Mioarei-mici ni-l prezintă pe naratorul-cioban ţinându-i oii botezate de el Mioriţa un discurs nostalgic antropologic.
Aşa cum am mai afirmat, "umanistul" Mircea Băduţ donquijotează şi când vine vorba de literatura de tip science-fiction, al cărei fan declarat este. Un exemplu în acest sens sunt Dosarele pan-galactice, cu acţiunea plasată în anul 200 al erei galactice, într-un topos numit "Penalgezia", planetă populată de "penalgezieni", specializaţi în hoţia de tip "trişpuială" (p.150), o veritabilă parabolă a societăţii româneşti contemporane.
"Replierea" donquijotescă a lui Mircea Băduţ are loc în momentul în care, depăşind sfera literaturii, acesta schimbă registrul discursiv şi tematic şi se cantonează în sfera eseurilor ştiinţifice. Dacă în Manoli întâlnim un veritabil "tratat" de antropologie aplicată (a se vedea şi discursul ciobanului ţinut oii Mioriţa), eseurile ştiinţifice ale autorului conţin speculaţii pe marginea subiectului. Schimbarea de paradigmă ni-l aduce în prim-plan pe "tehnocratul" Mircea Băduţ, cel care devine emitentul unor idei interesante, chiar dacă se pretinde doar "chibiţ" în materie: "antropologia se află la confluenţa dintre biologie, sociologie şi psihologie" (p.31). În acelaşi timp, cel invocat sesizează paradoxurile lumii moderne contemporane, postura din care formulează judecăţi de valoare fiind aceea de subtil observator al fenomenului social şi nu numai: "În ultimul timp, cu toţii am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala şi chiar pe verticala societăţii umane" sau "câştigăm eficienţă, dar pierdem esenţe, evităm profunzimi" (p.35). În opinia lui Mircea Băduţ (şi aici suntem înclinaţi să-i dăm dreptate), orice formă de progres înseamnă, invariabil, o formă de regres, civilizaţia tinzând, dacă nu să anuleze, să acapareze farmecul şi "romantismul" unor acţiuni ce ţin de sfera naturalului şi a firescului, gen rătăcirea pe străduţe întortocheate. Fiind un subtil observator al universului în care trăieşte şi fiind conectat la informaţie (care înseamnă putere), Mircea Băduţ nu scapă din vedere nici neajunsurile lumii înconjurătoare. Concluziile la care ajunge, departe de a fi panicarde, ţin totuşi să ne tragă un serios semnal de alarmă: supertehnologizarea care ameninţă fiinţa umană, îndepărtarea omului de lucrurile esenţiale şi de trăitul autentic, promovarea agresivă, de către societatea consumeristă, a lui 'a avea' în dauna lui 'a fi' etc. Toate aceste constatări pertinente, oricând verificabile (şi nu "invenţii"), îl îndepărtează pe autor de ficţional sau de scenarii virtuale, moment în care Mircea Băduţ e mai puţin "donquijotist" cât spirit raţional, echilibrat, cartezian. "Tehnocratul" nu întreprinde o cercetare în adevăratul sens al cuvântului, deşi, în comparaţie cu "povestaşul", există situaţii când devine extrem de tehnic.
Ceea ce se degajă din lecturarea atentă a cărţii Donquijotisme antropolexice este poziţia echilibrată pe care o afişează Mircea Băduţ vizavi de cele două domenii de referinţă, umanist şi ştiinţific. Când vorbeşte despre datele imediatului, el devine concret, punctual, sistemic, reacţionând prompt la situaţiile paradoxale de care se înconjoară fiinţa umană: dispariţia publicaţiilor tipărite şi înlocuirea lor cu cele on-line va văduvi omul de plăcerea lecturii şi implicit îl va sărăci din punct de vedere spiritual; expansiunea fără precedent a gadget-urilor îi va transforma pe tineri în inşi fără personalitate şi identitate clar conturate, mai degrabă versatili decât dotaţi intelectual; efectele globalizării adâncesc şi mai mult frustrările şi alienarea; dispariţia graniţelor geografice dintre ţări izolează, îngrădesc libertatea şi instaurează barierele artificiale între semeni.
Indiferent însă de forma donquijotismelor sale, Mircea Băduţ are momente când devine filosofic, vorbind în parabole: "în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizaţiei umane e dat nu atât de voievod, cât de făuritorul de «obade»" (p.39) sau, în alt context, pur aforistic: "Liliputan = un hipopotam în miniatură şi având culoarea liliacului." (p.112); "În plină eră comunistă Marin Preda scria despre acea orânduire că ar fi şansa pitecantropului de a sui pe scena istoriei. Acum, democratizarea internetului, speculată comercial, cu involuţia serviciilor web la furnizarea lor în pachete […], pare a face acelaşi lucru – reducând proporţiile, dar extinzând fenomenul la scară mondială." (p.114)
Don Quijote şi Mircea Băduţ au în comun refugiul în lumea ideilor lor, ambii creându-şi lumea lor, universul uman "de rezervă". Personaj şi persoană pleacă de la premisa că datul existent suferă de ceva, are carenţe majore, de unde şi tendinţa de depăşire a acestora. Păstrând proporţiile, ambii îndrăznesc, depăşesc cadrele rigide ale realităţii-dat, au curajul asumării propriului fel de a fi: tranşant, definitoriu. Şi unul şi altul, în funcţie de luciditatea reclamată şi permisă de context, fac apel la prietenie şi la socializare, încurajează căutarea, (re)descoperirea şi (re)inventarea omului.
Chiar şi în ipostază de "tehnocrat", întâlnim situaţii în care Mircea Băduţ destructurează mituri ce ţin de sfera antropologicului mioritic: "Apropo de era comunistă! Cred că se vorbea mult despre căldura/ospitalitatea poporului român şi datorită faptului că eram pe atunci mai relaxaţi (nu tremuram de grija serviciului, «ziua de mâine» era cumva prestabilită social; nu prea aveam bani, dar nici pe ce îi cheltui) şi mai neştiutori (mass-media nu ne absorbea/provoca; fiecare îşi confecţiona domestic propriul divertisment). Observăm aici două condiţionări întrepătrunse: una economică şi una de disponibilitate psihică." (p.41-42) Mircea Băduţ este preocupat de alienarea omului fără însuşiri, contemporan, ce îmbracă hainele omului Facebook, care vorbeşte (de cele mai multe ori inutil şi inconsistent), dar nu (se) comunică. Oarecum "de modă veche" în ceea ce priveşte scriitura pe suport de hârtie, el adresează cititorilor săi un îndemn de reflecţie asupra condiţiei umane în genere. Chiar dacă abordează genul literar sau pe cel fundamental opus, ştiinţific, discursul său vizează antropologia ficţională sau nonficţională, "subiecţii" racolaţi fiind, după caz, personaje literare sau semeni din imediata sa vecinătate. Discursul său este discurs despre om.
În peregrinările sale donquijoteşti, Mircea Băduţ are un oarecare control asupra speculaţiilor (realităţilor-irealităţilor) sale, indiferent de spaţiile în care acestea se consumă (real sau ficţional): "reflexul de a privi autocritic propria obişnuinţă de speculare […]" (p.45), atrăgând atenţia, o dată în plus, asupra riscurilor "urmăririi adevărului absolut" (p.48). Demersurile sale antropologice mai vizează eseuri ce au ca temă sinuciderea şi implicaţiile sale sociale, formele extraterestre de viaţă şi de inteligenţă, diferenţele dintre a vorbi şi a scrie în comunicarea directă (scrierea de tip SMS, Yahoo Messenger sau e-mail), dreptul la diferenţă, antroposemantismul, muzica şi dezvoltarea plantelor, labirintul social şi regulile de convieţuire, reflecţii despre Grecia, eseurile cu tentă autobiografică (Vâlcea copilăriei sale), despre "diversitatea acţiunilor omeneşti" (p.97), despre mecanismele gândirii ("gândim prin propoziţii-fraze"- p.136), despre rolul determinant în gândire al cuvântului şi al imaginii, despre "legătura dintre starea de sănătate a oamenilor şi undele electromagnetice" (p.140), despre factorii care favorizează sau împiedică cunoaşterea, despre învăţare, educaţie religioasă şi afonie, despre "prezumţia de mediocritate" (p.172), despre aptitudini şi talent, despre impactul pe care-l are asupra omului scurgerea ireversibilă a timpului, despre relaţiile interumane, despre discrepanţa dintre litera şi spiritul legii, despre sport şi muzică, despre traduceri, despre filme etc.
Mircea Băduţ, dincolo de ideile îndrăzneţe pe care le avansează (exemplu: inteligenţa minerală şi energetică, "xeno-inteligenţa" - p.58 sau "xeno-viaţă", "meta-viaţă" - p.55, "AXIOMA TIMPULUI: Călătoriile în timp sunt imposibile. Timpul este unic şi nerecuperabil." -p.198), nu se limitează doar la a le expune telegrafic, ci îşi încearcă demonstraţii, pune întrebări, provoacă, invită la dezbatere de idei. Uneori, explicaţia pur ştiinţifică se îmbină cu explicaţia pe înţelesul tuturor. Pentru a menţine suspansul, în cazul eseului pe marginea Baladei Meşterului Manole, Mircea Băduţ îşi întrerupe deliberat textul, pentru a-l continua câteva zeci de pagini mai încolo, nu înainte de a insera speculaţiile sale de factură ştiinţifică. Donquijotismele antropolexice iau în cătare şi destructurarea basmului (a se vedea Fot-Frumos şi Ileana-model). Datate, fără însă a respecta o ordine cronologică strictă (e vizată perioada 1987-2015) sau o logică textuală, donquijotismele lui Mircea Băduţ conţin citate din Winston Churchill, Karl Marx, Spinoza, Demostene, Steve Jobs sau John Lennon.
Ca o concluzie, departe de a fi o carte "ezoterică", Donquijotisme antropolexice este o carte necesară (carte reflex anti ignoranţă, anti blazare, anti tabuu) în contextul vremurilor "crizate" în care trăim şi care pun în paranteză tocmai esenţa: Omul. Încercarea lui Mircea Băduţ de restaurare a omului, de restitutio in integrum a lui, cu nota de autoironie şi de umor aferent ("Hai să nu «naşpim» chiar toată viaţa atunci când avem un moment mai jalnic!" - p.166) este o dovadă de altruism sui generis.
Florin-Corneliu Popovici (Timişoara)
 
 
SPIRITUALITATE
DUELUL GENERAŢIILOR
Competiţia generează progres, inovaţie, succes. Lupta pentru atingerea unui ţel în viaţă este necesară la orice nivel, numai că, unii luptă făţiş, iar alţii folosesc metode atipice. Oamenii vârstnici, se pare că sunt mai răbdători, ceea ce este explicabil, fiindcă nu prea mai au motive să se grăbească. Ei încearcă să le ofere tinerilor sfaturi preţioase, care, poate le-ar fi de folos în anumite situaţii, dar aceştia sunt prea orgolioşi ca să le primească. Ce-i drept, fiecare individ are propria personalitate, pe care o dezvoltă aşa cum doreşte, nedorind să fie deranjat. Având toate mijloacele de informare la îndemână, fiind dependent de tehnologie, iar prin natura serviciului, nevoit să ţină pasul cu aceasta, omul modern este tot mai ocupat şi nu mai are timp se sine însuşi, de sufletul său. E trist, căci noul îl acaparează ca într-un vârtej, din care nu mai poate ieşi, iar dacă reuşeşte să se desprindă, chiar şi pentru o clipă, de mulţimea preocupărilor cotidiene, e prea puţin, total insuficient. Şi-ar dori să se încuie în cămara sufletului său şi acolo să-şi găsească liniştea pierdută cu atâta uşurinţă. Nu ar mai vrea să audă tumultul vieţii, ori soneria insistentă a mobilului.
Un gând frumos, o vorbă duioasă, un gest nobil, i-ar fi de mare ajutor. El însuşi ar putea să fie astfel, poate cu un bătrân, care aşteaptă zi de zi ca cineva să-i mai deschidă şi lui uşa şi să schimbe cu el vreo două vorbe. Umanitatea n-ar trebui să ne părăsească nicicând. Oricât de ocupat ar fi, omul nu ar trebui să-şi uite semenii. A socializa, a oferi un sfat bun cuiva, a ne ruga, a medita, reprezintă minuni nemuritoare, elemente esenţiale ale salvării noastre. Ne confruntăm cu multe încercări, însă peste toate am putea trece, dacă am avea nădejde, credinţă şi încredere în Dumnezeu. Un dram de bunătate este atât de valoros, încât nu l-am putea înlocui cu nimic. Oricât de supăraţi am fi, zâmbetul cuiva ne-ar înveseli instantaneu.
Oamenii sunt foarte diferiţi, însă, în esenţă sunt la fel. Cu toţii avem nevoie de oameni, de înţelegere, de afecţiune. Chiar şi într-o mănăstire, fraţii sau surorile lucrează împreună, se roagă şi speră că îşi vor desăvârşi personalitatea prin efort şi nădejde. Bine, dar, sihaştrii, nu sunt singuri? Nu, ei îl au pe Dumnezeu în inima lor, şi uneori sunt vizitaţi de oameni. Însă nu oricine poate atinge acest nivel de trăire duhovnicească. Majoritatea oamenilor trăiesc conform normelor unei societăţi, tolerându-se, acceptându-se, chiar dacă au opinii diferite şi lasă impresia unor inamici. Atât bătrânii, cât şi tinerii sunt datori să se accepte şi să se respecte reciproc. Altfel, omenirea nu ar putea exista. Trăim laolaltă, ducem cu noi bucuriile, greutăţile şi tot felul de năzuinţe, le transmitem semenilor noştri şi ei altora. Nu ştim cum va fi omenirea în viitor. Poate că indivizii vor fi mai înţelepţi, poate că, dimpotrivă, nu se vor mai tolera unii pe alţii, însă noi, cei din prezent, nu putem decât să fim un exemplu pozitiv pentru generaţiile care vor veni. Dacă noi vom fi astfel, e posibil ca şi oamenii din viitor să fie asemenea nouă. Oricum, pe fiecare dintre noi îl preocupă, în principal, ceea ce se întâmplă acum. Fiecare doreşte ca lui să-i fie bine şi speră ca, până va pleca din această lume, să nu i se întâmple nimic rău, să nu aibă loc nicio catastrofă, niciun cataclism. Ce va fi după aceea, nu mai contează. Astfel gândesc oamenii.
Şi totuşi, frica reuşeşte să li se strecoare în suflet la un moment dat. Nimeni nu este invincibil, nimeni nu trăieşte mii de ani. Aşa că, mai devreme sau mai târziu, omul modern va trebui să-i acorde atenţie şi sufletului, chiar dacă l-a neglijat foarte mult timp. Cel puţin, va avea parte cu adevărat de linişte, se va împăca şi cu sine, va încerca să mai corecteze câte ceva, să adauge un pic de bunătate vieţii sale, pentru a se accepta cu inima deschisă şi să fie încredinţat că nu a trăit degeaba. În felul acesta, va reuşi să scrie o pagină în istorie, va lăsa urme frumoase în drumul vieţii, iar oamenii îşi vor aminti cu drag de el. De fapt, dacă îşi vor aminti sau nu, poate că nu mai contează, atâta timp cât e mulţumit de sine şi cu el însuşi.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
TEHNICA DE CALCUL: O ISTORIE PE SCURT
La început a fost calculatorul personal de tip IBM PC. Desigur, nu chiar de la început, ci din august 1981. Evoluţia modelului cu numărul 1550 (cum era denumit acesta în interiorul companiei IBM) a fost – se poate spune fără a greşi – fulminantă. De la procesoare cu frecvenţa de lucru de câteva zeci de MHz, de la memorii RAM de câţiva MB şi de la dispozitive de stocare (hard-disk-uri) de câteva zeci de MB, s-a ajuns în două-trei decenii la procesoare cu frecvenţa de câţiva GHz, la memorii RAM de câţiva GB şi la dispozitive de stocare de sute de GB. Se poate observa că pentru toate cele trei componente, raportul dintre valorile actuale şi cele de început este de cel puţin 100. Această evoluţie – iniţial, de neimaginat – a avut drept factori favorizanţi decisivi miniaturizarea şi crearea unor noi tehnologii.
Pentru puterea de calcul imensă pusă la dispoziţie omului s-au descoperit noi posibilităţi de utilizare odată cu legarea în reţea a calculatoarelor. Internetul este expresia perfectă, de neegalat, a modului responsabil în care resurse nebănuit de mari şi de diverse pot fi puse la dispoziţia utilizatorilor obişnuiţi din întreaga lume.
Ritmul de creştere a Internetului este ameţitor. Într-un studiu[1] prezentat de Intel în prima jumătate a anului 2012, este evidenţiată rata de dezvoltare a acestuia prin date referitoare la numărul unor operaţiuni care se efectuează astăzi într-un singur minut în Internet. Iată câteva dintre acestea: sunt trimise 204 milioane de mesaje de e-mail; sunt descărcate 47 de mii de aplicaţii; sunt vizualizate peste 20 de milioane de imagini; sunt create peste 320 de noi conturi pe Twitter; sunt efectuate aproape 300 de mii de autentificări pe Facebook şi efectuate circa 6 milioane de vizualizări; sunt încărcate peste 100 de mii de noi mesaje pe Twitter. Conform aceluiaşi studiu, numărul de echipamente conectate în 2012 la Internet era egal cu populaţia globului, iar până în 2015 acesta va fi dublul populaţiei (de atunci).
În ştiinţa de avangardă, sistemele de calcul distribuite sunt utilizate pentru prelucrarea unor cantităţi imense de date experimentele. În acest sens, trebuie amintită reţeaua de calcul de tip Grid care funcţionează în ţările membre CERN cu scopul de a prelucra datele furnizate de acceleratorul LHC (Large Hadron Collider) şi obţinute în cadrul experimentelor care urmăresc descoperirea bosonului Higgs, particula care conferă masă celorlalte particule[2] (boson denumit adesea şi particula Dumnezeu). În cadrul unei conferinţe ţinute pe data de 4 iulie 2012 la CERN, după prelucrarea datelor obţinute în anul 2011 şi în prima parte a anului 2012, a fost confirmată existenţa bosonului Higgs cu o exactitate de 5 sigma (ceea ce înseamnă o probabilitate de 99,999942%), de către două echipe care au lucrat independent[3].
În ultimii ani, utilizatorii şi-au mutat preferinţele către sisteme de calcul mobile. Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult de era Post PC, denumită şi era PC+, pentru a desemna etapa migraţiei către platformele mobile. Odată cu lansarea tabletei iPad în 2010, vânzările acestor noi tipuri de produse au subminat încetul cu încetul vânzările tradiţionalelor PC-uri. Conform unui studiu efectuat de compania de cercetare de piaţă iHS iSuppli (http://www.isuppli.com/), în septembrie 2012 cererea de memorii RAM a industriei de PC-uri a scăzut pentru prima oară sub 50%. Deşi piaţa de PC-uri este în creştere, procentul reprezentat de aceasta din vânzările totale de sisteme de calcul se erodează odată cu trecerea timpului, tot mai mulţi utilizatori preferând sisteme mai uşoare, mai simple sau cu o autonomie mai mare. Conform rezultatelor aceluiaşi studiu, până la sfârşitul anului 2013 cererea de memorii RAM a producătorilor de PC-uri va mai reprezenta doar 42,8 procente din totalul cererii de piaţă, restul cantităţilor achiziţionate urmând a fi utilizate pentru terminale mobile, tablete şi alte echipamente.
În iunie 2011, Coreea de Sud a declarat că renunţă la manualele şcolare, pentru a trece la un sistem de învăţământ care se potriveşte mai bine timpurilor actuale. Autorităţile au anunţat că alocă două miliarde de dolari până în 2015 pentru a crea manuale electronice (i.e., tablete, n.a.) care să le înlocuiască pe cele clasice, tipărite. Avantajele care decurg de aici sunt multiple (e.g., elevii care lipsesc motivat de la şcoală pot accesa lecţiile prin intermediul Internetului, conţinutul multimedia îi va ajuta pe elevi să înţeleagă mai bine noţiunile predate). Acesta este un semnal puternic care arată că subsistemele componente ale sistemului social (e.g., cel educaţional) încep să se reformeze ţinând seama de noile tehnologii informatice.
Serviciile de tip Cloud Computing şi-au câştigat un loc important pe piaţă, un număr din ce în ce mai mare de utilizatori – inclusiv companii – apelând la acestea, chiar şi în cea mai simplă formă a lor, anume pentru stocarea de date. Se pare, totuşi, că în acest domeniu pot apărea unele probleme (cele mai multe încă potenţiale) legate în special de securitatea datelor. Omul care a creat Apple împreună cu Steve Jobs, inginerul Steve Wozniak, crede că vom avea “probleme oribile” pe măsură ce cloud-ul se dezvoltă. “Îmi fac griji legat de tot ceea ce se întâmplă în cloud. Cred că va fi înspăimântător. Cred că vor o mulţime de probleme oribile în următorii cinci ani. Cu cloud-ul nu deţii nimic. Vreau să simt că deţin lucruri. O mulţime de oameni spun <<O, totul este de fapt pe calculatorul meu>>, dar eu spun că pe măsură ce transformăm totul în online, în cloud, pierdem controlul.”[4]
Evoluţia tehnicii de calcul pare că nu se mai opreşte. Acest lucru nu poate decât să ne bucure. Cu condiţia ca în spatele ei să vedem tot timpul Omul, ca destinatat şi creator al acesteia.
Traian Anghel (Brăila)

[1] Sursa: http://scoop.intel.com/what-happens-in-an-internet-minute/.
[2] Ideea unui mecanism care să dea masă particulelor, în primele clipe după începutul Universului (celebrul Big Bang), a fost expusă în 1964 de către Peter Higgs, care a introdus noţiunea de câmp Higgs şi boson Higgs (particulă care poartă câmpul cu acelaşi nume). Bosonii sunt particule cu spin semiîntreg (spre deosebire de fermioni, care au spinul întreg) şi satisfac statistica Bose-Einstein (au fost denumiţi după fizicianul indian Satyendra Nath Bose). Singura particulă din Univers care nu se cuplează cu câmpul Higgs este fotonul (particulă de lumină, având masa de repaus nulă).
[3] Acestea sunt ATLAS, A Toroidal LHC Apparatus, http://atlas.web.cern.ch şi CMS, Compact Muon Solenoid, http://cms.web.cern.ch/.
[4] Sursa: Yahoo! News (http://news.yahoo.com/apple-co-founder-wozniak-sees-trouble-cloud-115222245.html).
 
REPERE...
DESTINUL ARTISTULUI ÎN SOCIETATE, TEMĂ DE REFERINŢĂ ÎN OPERA LUI THOMAS MANN
Se înşală amarnic cel care crede că izbuteşte să pătrundă în profunzimea desfătătoare a operei unui mare scriitor doar printr-o simplă şi grăbită lectură, procedeu reducţionist prin care cultura temeinică este coborâtă la nivelul informării. Negreşit că sunt şi din aceia care fac mare paradă de cunoştinţele lor, chiar dacă aceste sărmane cunoştinţe trec doar cu puţin peste biografia unui autor şi pătrund doar două degete dincolo de coperţile cărţilor sale...
Se ştie că un autor este mare întrucât el se dovedeşte mereu viu şi proaspăt în maniera-i inconfundabilă de-a înfăţişa temele abordate, altfel spus mereu actual şi foarte aproape de noi, de esenţa noastră umană, cu mulţimea întrebărilor pe care ni le punem şi cu răspunsurile ce ne este dat să le cunoaştem ori poate numai să tindem spre ele.
Iată de ce, inepuizabil în adâncimea sondărilor din suflet şi societate, în general din întreaga existenţă, tot pe-atât pe cât se vădeşte de cuceritor în surprinderea frumosului artistic la cote de-a dreptul ameţitoare pentru cititori sau în locuri nici măcar bănuite de cei din jur, un mare scriitor trebuie citit şi recitit pentru a fi cu adevărat înţeles. Iar fiecare recitire înseamnă nu doar abordarea operei dintr-un nou unghi de înţelegere, care urcă dinspre nivelul plăcerii primare către nivelul superior datorat deplinei conştienţe estetice, filosofice şi morale, ci ea (recitirea) mai înseamnă conturarea şi întărirea unei concepţii juste şi atotcuprinzătoare asupra creaţiei respectivului autor, după care urmează în chip logic pasul decisiv către statutul omului de mare cultură, anume temeinica aşezare a artistului şi operei sale în fluxul culturii universale...
*
Thomas Mann face parte din galeria marilor scriitori ai literaturii universale. Aşa stând lucrurile, este de la sine înţeles că a urmat nu doar linia clasicilor: Goethe, despre care avea să scrie că este cel mai mare german din toate timpurile, Schiller, căruia avea să-i dedice pagini de mare preţuire şi simţire artistică, Balzac, Tolstoi, Dostoievski etc., dar el s-a înscris cu autoritate în rândul celor mai prestigioşi scriitori din prima jumătate a secolului al XX-lea, acei câţiva corifei din plin dăruiţi cu har, care au contribuit prin stil, limbaj şi noi tehnici narative la imprimarea unui alt curs literaturii: Franz Kafka, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner.
Fireşte, ne-am obişnuit să-l includem pe Thomas Mann în grupul de elită al reformatorilor ce au imprimat cuvântului şi frazei valenţe nebănuite până la ei. Dar dacă putem vorbi de o comuniune a scopurilor urmărite, anume infuzarea unor noi şi surprinzătoare potenţe cuvântului scris, în schimb nu putem vorbi de o comuniune a mijloacelor întrebuinţate întru atingerea scopului vizat. De fapt, nu cred că putem avea deplina convingere cum că Thomas Mann şi-ar fi propus întrebuinţarea cu predilecţie a unor instrumente topice şi stilistice, ceva în genul lui Kafka, cel obsedat de înfăţişarea chipurilor absurdului, sau în genul întortocheatelor analize psihologice întreprinse de Marcel Proust, respectiv în maniera lui Joyce, scriitorul preocupat să redea gândurile personajelor prin dilatarea incredibilă a timpului în care se petrece acţiunea.
Căci la el se învederează cu limpezime o viguroasă linie clasică în realismul ei, încă de la primele nuvele şi mai ales de la primul său mare roman apărut în anul 1901, “Casa Buddenbrook” (subintitulat “Declinul unei familii”, de fapt al propriei sale familii de negustori din oraşul hanseatic Lüöbeck). Şi această linie parcurge fără întrerupere întreaga sa operă, inclusiv marile romane de mai târziu (“Muntele vrăjit”, “Iosif şi fraţii săi”, “Doctor Faustus”), chiar dacă autorul întrebuinţează cu succes nenumărate tehnici ajutătoare, precum: detaliul descris cu minuţiozitate, ceea ce-l înrudeşte cu Balzac; ironia abil mânuită pentru individualizarea unor personaje prin gestică, dar mai ales prin stereotipia rostirii aceluiaşi cuvânt (“lichidat”, de pildă, la pitorescul personaj Mynheer Peeperkorn din “Muntele vrăjit”), ceea ce îl apropie simţitor de Anton Cehov şi de Anatole France; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, alunecările autorului înspre naturalismul lui Zola, uneori chiar cu insistenţe spre patologic (atenţia excesivă acordată bolilor de care suferă personajele din “Muntele vrăjit” internate în sanatoriul elveţian Davos), însă mai ales consistentele analize psihologice în care se lansează, fie prin descrierea amănunţită a trăirilor şi simţămintelor personajelor, fie prin amplele dialoguri pe care aceştia le întreţin, ceea ce – evident – ne aduce aminte de Dostoievski în mult mai mare măsură decât de Proust.
*
Prin frecvenţă şi adîncime, tema dominantă a operei lui Thomas Mann o constituie cea a artistului aflat în permanentă confruntare cu lumea burgheză din jur, o lume sănătoasă şi mulţumită de sine, însă cu totul şi cu totul lipsită de înţelegere cu privire la adevărata menire a artei şi a artistului.
Această opziţie ireconciliabilă dintre artă şi viaţă, respectiv dintre artist şi lume, urcă de la primii germeni ai temei, aşa cum apar ei în nuvelele de tinereţe (“Tristan”, “Tonio Kröger”, “Copilul minune”), trece prin sanatoriul elveţian şi prin discuţiile înverşunate dintre Settembrini şi Naphta, memorabilele personaje din “Muntele vrăjit”, pentru ca în complexul roman “Doctor Faustus”, apărut în anul 1947, să atingă apogeul artistic şi filosofic în persoana compozitorului Adrian Leverkühn, artistul de geniu care, aidoma unui alt Faust al vremurilor moderne (modelul său real i-a fost oferit lui Mann de către rebelul Nietzsche), nu pregetă să încheie un pact cu diavolul, însă el sfârşeşte prin a se prăbuşi în noaptea fără capăt a nebuniei.
Dar Hanno Buddenbrook, compozitor şi el, nu este la rândul lui un solitar şi un neînţeles până la moartea-i pretimpurie?!...
Nuvela “Tonio Kröger” (apărută în 1903) este un veritabil testament de credinţă al lui Thomas Mann pentru tema în discuţie, ceva asemănător, chiar foarte asemănător cu rolul deţinut de “Însemnări din subterană” în ansamblul marii creaţii dostoievskiene. Căci Tonio nu numai că vorbeşte de simţământul izolării artistului şi al “neapartenenţei la restul lumii”, dar chiar insistă asupra “blestemului cunoaşterii şi al chinurilor creaţiei”, convins fiind că “cine trăieşte din plin n-are vreme să creeze şi că pentru a fi cu adevărat creator trebuie să fi murit mai întâi”. Adică taman ceea ce, peste patru decenii, va ilustra Thomas Mann la un înalt nivel artistic prin personajul său Adrian Lverkühn, cel retras într-o cumplit de nefericită solitudine.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

DE DIALECTIA SAU ÎNCEPUTUL DISCURSULUI SEMIOLOGIC AL LUI AUGUSTIN DE HIPONA
Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție  a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.
Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:
a) În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;
b) Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.
Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog.
În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a  arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(...) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.
Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:
1) Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’ este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (...) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică.
2) Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.
3) În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.
Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!
Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.
Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.
Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare.
Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.
Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).
Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).
Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Marmaţiei)

TRACTATUS LOGICO-PHILOSOPHICUS – NOUL MOD ÎN CARE
LUDWIG WITTGENSTEIN FACE FILOZOFIE
Din totdeauna, ceea ce trebuie înțeles drept momentul când cugetarea antică greacă și cea orientală devin sistemice și sistematizatoare pentru curiozitatea umană, filosofia a căutat să ofere explicații îndestulătoare și într-o manieră riguros-coerentă despre lume: natura înconjurătoare, societate și om. În acest sens, Aristotel a conceput logica formală sau gândirea care se gândește pe sine ca parte a amplului său tablou explicativ asupra lumii (cu nețărmurită admirație, I. Kant va spune despre logica aristotelică că singura ei însușire este aceea că-i eternă!), unde el ne prezintă formele și legile gândirii corecte.
Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!
Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.
Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.
Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.
Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!
Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Fregeși tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.
După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.
În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.
Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.
Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).
Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia...
Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.
Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.
Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.
În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.
Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).
În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.
Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al.  Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgensteini se poate imputao considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.
Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).
Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).
Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!
În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.
A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare...
Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.
Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.
Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).
Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).
În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.
 Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.
Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).
Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor...
Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.
Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa  revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NEVOIA OMULUI DE ILUZII
Viața omului normal se compune din iluzii concretizate (partea practică) și din iluzii zburdalnice sau visuri (partea moral-teoretică), pe cele din urmă ținându-le în taină sub controlul rațiunii până în momentul când consideră că există șanse ca ele să fie înfăptuite. Prima categorie de iluzii ilustrează valoarea finito-aparențială a individului din punct de vedere social, iar cea de-a doua înfățișează valoarea infinito-substanțială a spiritului îndumnezeit. Fiind aparențiale, iluziile întrupate, întrucât reprezintă principala sursă a nefericirii, nu sunt în fond decât niște himere, pe când cele substanțial-metafizice sunt reale prin aceea că au puterea de a-l elibera pe om de sub tirania timpului și, în acest mod, de a-l face cu adevărat fericit.
Cu completarea că afirmațiile de mai sus n-au nimic de-a face cu oamenii eminamente pragmatici, ale căror iluzii sunt atât de precise și concret-aparențiale încă din fașă (stadiul mental), încât n-au niciun chichirez în afara banilor. Iată motivul pentru care ăstora li se spune în Scripturi că au șanse să pătrundă în Împărăția cerurilor doar printr-o radicală schimbare de macaz moral-atitudinal și că, potrivit canoanelor noutestamentare, fără o atare primenire, nici pomeneală să fie la nivelul săracilor cu duhul: „Ferice de săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5/3).
Vasăzică, nu numai că de-a lungul vieții tot omul cu și fără scaun la cap se autoiluzionează (făurește acele planuri și proiecte pe care Dicționarul explicativ le numește „himere, speranțe neîntemeiate, dorințe neîndeplinite”), dar mai este asaltat din exterior cu alte nenumărate iluzii. Din marea familie a iluziilor externe fac parte atât promisiunile venite de la rude, prieteni și cunoștințe (unele concretizate în felicitări, cadouri sau ajutoare, cele mai multe sortite așteptării sau efectiv date uitării), cât și manipulările politico-sociale, economico-financiare și militaro-strategice.
De reținut că toate manipulările opiniei colective (numite diplomații de către politicieni, profit de către finanțiști și război informațional sau hibrid de către strategi) sunt alcătuite de „specialiști” în dezinformare cu scopul de-a crea iluzia adevărului gol-goluț și că ele mizează pe memoria scurtă a grupurilor sociale, dar mai ales pe puternicul impact emoțional asupra individului, respectiv asupra masei. Da, căci așa cum just susține Gustave Le Bon în Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991), „Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale unor schimbări invizibile intervenite în sentimentele oamenilor”.
După această lege nescrisă a grupurilor sociale s-au derulat până în prezent nu doar  războaiele (de pildă războiul din Irak sau din fosta Iugoslavie) și mișcările sociale de amploare (Octombriada rușilor, Decembriada noastră), ci și toate campaniile electorale de pretutindeni. În plus, nu-i nicio șansă ca pe viitor lucrurile să se îmbunătățească la acest capitol, cu atât mai mult cu cât s-a demonstrat științific că, începând cu anul 1980, omul a devenit tot mai presat de timp, drept urmare, tot mai grăbit și mai dependent de informația servită pe tavă (frecvența planetei, cunoscută sub numele de rezonanța Shumann, a crescut de la 7,8 Hz la 12 Hz, fapt care a redus cele 24 de ore la doar 16 ore).
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
ATELIER
UN ORAŞ TRANSILVAN
Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul.
Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii. Clopotele catedralelor bat şi absorb sub sunete tristeţe şi bucurie. Nu ştiu dacă ar crede cineva iubirea un păcat , când de fapt este o trăire, un continuu zbucium, o sete de adevăr şi dreptate, o rugăciune îndreptată prin cuvânt spre biruinţă şi înfăptuire. Întotdeauna fac un gest de plecăciune în faţa chemării de taină în dulcea respiraţie a visului frumos. Lacrimile boabe de mărgăritar picurate de stele, uneori haotic pe acoperişuri odată cu ploile răzleţe ne pierd şi ne regăsesc în şoaptele sfâşiate de inconsecvenţa prezentului. Alb de salcâm cu fluturi ne umple sufletul de arome nemirosite încă.
Străduţe înguste pe sub arcade ca acoladele unesc ziduri înroşite de sângele cărămizilor şi inimi înroşite de patimi, porunci nedefinite sălăşluiesc cu o sfinţenie de lut în drumurile noastre nesfârşite şi platonice. Din interiorul vechilor clădiri se aud nerostitele cuvinte ascultate şi înţelese numai de nobilii şi târgoveţii tăcerii. Ei ştiu cum să păşească pe treptele deziluziilor şi împlinirilor cu sufletul deschis. Se aud trubadurii şi menestrelii de altă dată fredonând sub ferestrele domniţelor iar pe podul minciunilor se dezbat la îmbinarea serii cu noaptea, în umbra lămpilor cu gaz, taine nebănuite şi întâmplări stranii din cetate. Şi ce frumos este când ochii de pisică ai acoperişurilor gotice ori baroce nu te urmăresc. Se aruncă peste balustradele podului tot ce sună fals şi nu este picant pentru urechile deschise la curiozitate şi bârfă iar străduţa pe dedesupt urcă domol avidă de întâmplări şugubeţe ca ochii orbului după lumină.
În tolba cu poveşti şi întâmplări adorm toţi oştenii, cavalerii şi prinţii în somnul de piatră din orologiile din turnul sfatului ori al catedralelor, purificat de credinţa fiecăruia în zeitatea sufletului său , mereu deschis la demnitate, iubire şi aspiraţie.
Munca, iubirea şi lupta pentru menţinerea cetăţii întotdeauna neîngenuncheate şi înfloritoare prin meşteşugul fiecărei bresle şi cetăţean rămân blazonul şi esenţa care răzbat şi se transmit şi astăzi ca o apoteoză a primordialităţii, unităţii şi utilităţii valorilor reale de creaţie umană, odinioară şi astăzi, în cultura şi civilizaţia europeană.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

DIN TINE IRUMP CĂLDURI
Din tine irump călduri
poate mărturisești
cum am înfruntat zăpezile iernii
și ne-am bătut cu vântul dinspre munți,
cum te-ai înghesuit în sufletul meu
ca un tămăduitor de temeri
și ai crescut în proprii ochi.
Întâmplările au început să capete răni
și nu ai lăsat să curgă sânge,
le-ai înfășurat fierbinte cu gura.
Din tine irump călduri care topesc oboseala
trupu-mi absoarbe fără încetare
ninsori de iubire
și se mișcă,
să-mi lași un semn cu pecete-n cuvinte
literele se vor scrie
pe buzele tale cu limbă
de moarte.
 
TOTUL SE ÎNVÂRTE-N CERC
Noaptea se crapă ca o scândură
când zorii bat cu ciocanul luminii în ea,
de se pun pe șipotit apele.
Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa,
se umplu de fantezii utopice,
rup frânghiile realității,
totul se învârte-n cerc.
Se-nchid în speranțe dorințele
sub tălpile lor strivesc sărutul
și gleznele femeii plâng.
Ziua prinde coaje de nucă,
îi gust miezul de amiază uleioasă
după care vinul se îndrăgostește de dinții albi
și-l plimb prin gură
ca să-mi rămână aroma de fragă
dezlegare pentru vorbe nuntite.
 
M-AM SCHIMBAT ŞI EU
Focul nu vroia să ardă, ori nu avea aer
ori lemnele erau ude,
dar nu erau
şi mai scotea şi un fum înecăcios,
trebuia să stau cu uşa deschisă.
Oricum ceva un mecanism al centrale nu funcţiona
aşa că nu m-am lăsat până nu am găsit hiba,
dar eram deja obosit
nu mă interesa nimic,
nici programele preferate la televiziuni,
nici calculatorul unde trebuia să scriu.
Totul în odaia mea era bizar,
căţeluşa Cora poate a simţit descumpănirea
şi se aşeza cuminte în braţele mele,
motanul se înghesuia şi el.
Femeia îşi vedea de treburi şi nu zicea nimic,
de fapt nici nu ştia mare lucru.
Nu mi se mai întâmplase aşa ceva
şi fiindcă toată lumea era bine dispusă,
m-am schimbat şi eu
şi din plăcere pentru atmosfera calmă
am devenit calm
şi tăcut,
aproape gânditor
încât mă năpădeau gândurile de dragoste
pentru tot ce însemna univers familial.
Simţeam căldură din toate părţile,
lăsam la o parte gerul
în grija sobei care duduia de voioşie.
 
ORAŞUL CU OCHI DE PISICĂ
Oraşul cu ochi de pisică pe acoperişuri
ca nişte piramide crescute pe coline
sparge liniştea străzilor.
Zilele se varsă din câmpia rotundă a ochiului
cu albul zăpezilor în oglinzile nopţii
rostogolite peste legendele vechi
în care cuvintele descântate cu emoţie
se rânduiesc ca pietrele albe
sub ninsori egale cu dragostea lor.
Dincolo de linia dintre spaţii
ceaţa curge pe râurile grăbite
şi sărută pe frunte poeţii rătăciţi
în tavernele pline de dragoste
îngropaţi prea devreme în poeme
inutile pentru cei ce nu citesc.
Azi sunt mai mulţi cititori în stele
unde poezia îmbracă cămăşi de gheaţă.
 
NU-MI VĂD ARIPILE
Noaptea stinge focul cu apele întunericului
vărsate din cer
pământul îşi întoarce faţa brăzdată de riduri
chiar dacă e bolnav de aşteptare
rădăcinile fug în adânc
dar nu se lasă ameţite
se aude pulsul inimii
cum urcă la suprafaţă seva.
Nu-mi văd aripile
de pasăre
şi tânjesc cu ochii aţintiţi
la un zbor care spintecă norii.
Când o să revin îţi las cuvintele
pe hârtie
să-mi păstrezi fiorul vieţii
în memorie.
 
MĂ ÎMBARC ÎN CORĂBIILE NINSE
Mi-au încărunţit rădăcinele la tâmplele timpului,
caut tot ce nu s-a pierdut
şi nu mă îndrumă nimeni spre comori,
nici măcar pe urme de legende şi mituri
care îmi răscolesc fantezia
că aş putea fi norocosul din umbră.
Lumea mă urmăreşte
şi se miră
câte îmi trec prin faţă.
Mă îmbarc în corăbiile ninse,
am cerul cu alte puncte cardinale,
uit până şi zilele să le număr,
îmi notez în calendar doar furtunile.
Dacă voi găsi filonul unde apele vorbesc,
cuvintele vor fi bogăţia
poemelor ce le voi scrie
pe aripile vulturilor.
 
ROS DE FURIE
s-a îmbătat cu agheasma primă
ca toţi aghesmuiţii
când şi-a amintit momentul l-a contestat
cu cereri repetate
ros de furie ca un taur rănit în arenă
are ochii acoperiţi de iluzii
şi vede o singură culoare
ca un foc aprins.
 
NOAPTEA FÂNTÂNILOR
Noaptea a rămas în fântâni secate,
trec pe lângă apele râului,
mă-ntorc în amintiri și-mi refac timpul
prin care am crescut liber.
Nu știu cum privești din fundul ochiului
patimile care nu-i lasă odihnă somnului
și mă-nfășoară în fibrele cuvintelor
țesute de iubiri pe paturi de iarbă .
Tu îți lași lacrimile să ude trandafirii,
ei nu înțeapă mai des decât vorbele
din diminețile desprinse de făgăduieli
cu armurile rupte și puse pe masă
mai devreme decât răsăritul.
Mă înconjoară nestatornicia,
păcatul care mocnește ca un foc între cărbuni.
Chiar dacă te obosesc drumurile,
important e cine ajunge la capăt
și găsește cheia pe raft,
să deschidă porțile încrederii în sine.
Ți-am intuit gândurile și aștept,
să mă zidești în ele
fără să se dărâme vreodată
de furtuni.
Mă las pradă întunericului
și simt cum se topește
în amintirile din care te privesc
mereu tânără.
 
MAGII RĂSĂRITULUI
Lumina mă dezghioacă de coaje
pătrunde în interior,
cu degete transparente
aduce-n căușul palmei sufletul
și nu-l poate scoate.
Ca o rază se desprinde
și dă binețe cerului
cu înălțimi de gând.
Din întuneric
se naște un cântec de flaut
cu dans de iele.
Din depărtare
sosesc în goana cailor
magii răsăritului.
 
MĂ ÎNTORC ÎN CUVINTE
Închid liniştea în somnul adânc,
mă încântă dimineţile luminoase
care-mi umplu aripile cu aer proaspăt
şi zborul mă minte
cu înălţimi neatinse de gând,
de mi se năruie visul.
Am uitat toate nemulţumirile,
cred că sunt un imun rebel
îndepărtat de forţele obscure,
nu mă dezic de pierderile de ritm
care nu-mi pun stavile.
Mă întorc în cuvinte
ce nu mă lasă să-ţi scriu
şi se repetă în vorbe simple
trăite pe de-a-ntregul.
 
PRIN FOC DE TĂCERI
Îmbrac stafiile în prinţese medievale,
le las să-şi facă de cap în castel
la toate înfăţişările mă părăsesc vorbele,
mă fluieră în os domnesc.
Calc speriat prin foc de tăceri
şi alerg dintr-un colţ în altul
fără să vreau.
Dimineaţa o găsesc în pat
învelită-n singurătatea postumă
epuizată de somn.
 
GÂNDURILE CAUTĂ RĂSPUNSURI
Trec timpul printr-o râşniţă stricată
îl pun apoi în oala de pe foc
degeaba, nimic nu se schimbă,
urme pe zăpadă de lupi
care pleacă în haită,
aşteaptă să atace singurătatea rătăcită.
În această lume duplicitară
gândurile caută răspunsuri
la întrebări nepuse de nimeni.
Mă-nvârt în cercurile cu somnul bolnav,
visele-mi sunt păsări
cu aripile frânte de pietre
căzute din nori albi.
Dacă vedeţi o stea călăuzitoare pe cer,
mergeţi şi voi după ea,
nu se va opri până la locul făgăduit
naşterii luminii adevărate.
 
ALUNG SINGURĂTĂŢI PRIN VECINI
Sar peste gardul vecinului ca peste un foc
şi-i caut singurătatea acasă
pentru că nu mai are unde locui,
noaptea îmi va stinge toate stelele călătoare.
Cântecele s-au recompus în bătăile ceasului,
pe tavanul gândurilor nu joacă nicio lumină
doar umbrele în faţa oglinzii,
nu te juca cu ele
sunt rău prevestitoare.
Trage perdelele la ferestre,
închide în tine toate frustrările
şi lasă-mă să-mi deşert tot golul din trup,
apoi voi sări înapoi gardul ca peste o uitare.
 
MĂ ÎNTORC LA TINE
Mă întorc la tine ca o filă-n calendar,
lasă-mă să te găsesc unde am fost
pentru că nu mai știu alt loc,
noaptea se preface că nu vede.
Frânghii se dezleagă de nodurile cerului,
din ochii stelelor lacrimi de brumă
cad reci pe fețele florilor,
să nu le privești
te întunecă.
Rămâi în fântânile zilei
urcă odată cu apa-n izvoare
și lasă-mă să beau
voi fi împreună cu tine un râu năvalnic.
 
OCHIUL ÎMPARTE CU TINE PRIVIREA
mâinile ei frumoase
îmi strâng anotimpurile în pumni
și nu le lasă să plece
noaptea mă descîntă
de credința-n veșnicii
și adorm cu stelele-n brațe
să uit
când lumina se topește
în gândurile răstignite pe trupul
din pământul în care m-am născut
ochiul împarte cu tine privirea
și stă ascuns în unghiul de veghe
pînă la ivirea zorilor speranței
când se deschid porțile adevărului
și cineva mă strigă să vin repede;
,,iată raiul în care vrei să intri”
dacă voi nu m-ațí crezut niciunul
eu v- am crezut pe voi toți ai mei
în fiecare anotimp îndumnezeit
pe care l-am strâns î n pumni
și vi-l dăruiesc.
 
ÎNTRE ANORMAL ŞI BOLNAV
Zâmbesc în somn,
visele au atins pragul
peste care nu pot să treacă,
mă bucur şi deschid ochii.
se împarte totul între anormal şi bolnav,
noaptea ascunde urme
în spatele oglinzilor.
Nu ştiu din ce cauze
îmi aud inima cum bate
nebună de legat,
probabil singurătatea
s-a umplut de amintiri
şi petrece
în pas alergător.
 
BRAD DE CRĂCIUN
Printre umbre
nimicul se simte liber
fără să râvnească
la bogăţiile lumii
urme pe zăpadă
mă conduc în piscul morţii
de unde privesc
cum fuge pământul de sub picioare
mă rog
de se opresc apele
şi se tulbură
tu te îmbraci în tăcere
şi straniu
îmi umpli golul sub paşi
lumina atinge viaţa
şi o face
brad de crăciun.
 
CU IUBIREA PE BUZE
m-am întristat pe drum
în apa fântânilor
însetat de adevăr
nu mi-am revenit
rupt din calendarul verii
n-am găsit umbra
să mă ascund de soare
pentru alt anotimp nisipos
sosesc la tine
cu iubirea pe buze
acum trăiesc bucuria
înstrăinată de răni
vindecate din teamă.
 
ÎNTR-O NOAPTE LIPSITĂ DE CER
Dacă ar şti adevărul
cu toţii ar fi revoltaţi,
nu-l vor afla niciodată,
în imperiul tăcereii nu poţi pătrunde,
se înţelege faptul de la intrare.
Am locuit prin apropiere
într-o comunitate fără frontiere,
acolo unde nimic nu-i reglementat,
reclamaţiile făcute sunt de prisos.
Nu este nicio lumină ruptă din întuneric,
prin beznă nu se poate dibui norocul,
într-o noapte lipsită de cer
timpul este gârbov şi sprinten,
îşi îndeplineşte sarcinile mutante
cu fericirea pusă la iernat.
În fiecare clipă de nelinişte
ştiu ce paşi mă aşteaptă,
ce drum ocoleşte iadul,
pe dincolo de stâlpii cunoaşterii.
Fără să mă ucidă boala
care îşi face loc în trup
mă plimbă până obosesc
cu pământ în mâini,
o rog să mă ierte.
 
UMBRĂ ALBĂ
Umbră albă,
ceaţă a memoriei
acoperă gândul
trecut prin ziduri.
Peste mine ademenitoare
cade zăpada
şi mai albă.
Lumina îngropată-n cuvinte
răsare-n poeme,
trandafirii din sânge
îi împrumută din culoare,
meditează-n faţa oglinzii
la puritate.
Tu iubito, ca o lacrimă
înflorită
mă sorbi din ochi
dintr-o fotografie veche.
Sunt o umbră albă
în depărtarea neagră,
imagine-n gând.
 
POEZIE SCRISĂ DE STELE
noaptea nu este egală cu întunericul
are o poezie a ei scrisă de stele
plecate la plimbare
dimineața nu-mi încape în ochi
oraş în schimbare
rătăcit pe străzile soarelui
cerul în aceeaşi cămaşe bleo
îşi spală mânecile
în apele mării
lângă țărmurile timpului
privesc în depărtare
nu vreau să ştiu
cum se petrec înnoptările lumii.
 
SUNT UN CUTEZĂTOR
M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni
să devin un credul convins
dar nu mi-ai spus că o să uiți,
într-o zi pe cînd m-am trezit la realitate
și acum nu mai sufăr,
sunt un cutezător în canoanele vieții
cu toate simțurile în stare de veghe.
M-am crucificat înlăuntrul cuvântului,
aștept să-mi înflorească răbdarea în poeme
și le împart ca un moș Crăciun
celor care mă hulesc.
Mă spovedesc și cer iertare
dar oare este iertare pentru naivi?
 
TOTUL ESTE POTRIVNIC
Ai cules mărul discordiei,
întâmplător eram sub pomul lăudat
și mă odihneam.
Știai că nu dorm doar mă prefac
să văd apoi cui îl oferi
și cum îl duce la pierzanie.
Tu nu ai crezut decât în frumusețea fizică
și ai trezit o furtună de invidii.
Când nu se mai poate întâmpla nimic
totul este potrivnic,
moartea îngroapă în deșertăciune eroii,
se naște lumina lor în amintire,
sapă la rădăcina legendelor
și se amestecă cu mitul.
 
ÎN ORAŞUL CU PODURI DE NORI
Deşertul încă mai aleargă după mine;
calul pur sânge arab nu mă lasă din şa,
ochii mi se închid de nisip,
tu eşti prea departe,
nu mă lasă noaptea să ajung.
Mă proptesc în punctele cardinale
caut conturul orizontului cu arcul întins
şi trag la hanul necunoscut,
dorinţele mă privesc de sus cu chemare
în oraşul cu poduri de nori,
cărările îmi par alunecoase-n cer,
nu am nevoie de porţi zăvorâte
cetăţile luminii sunt primitoare.
Oamenii stau pe străzi şi privesc,
nu mă întreabă nimeni nimic,
nu văd nicio preocupare.
E o toamnă plină de fantezii colorate
cu zilele scăpate prin cârciumi
unde se pun la cale întâmplări ciudate,
rupte din întuneric.
 
CU FAŢA LA PERETELE ZILEI
M-am îmblânzit cu durerea altora
dar nimeni nu ştie ce am simţit
până mi-a intrat suferinţa în suflet.
Ori la cine spun mă priveşte pieziş,
pare o scenă dintr-un film de reportaj
dar întâmplările povestite sunt vii
curg ca şi sângele prin răni.
Ochii au rămas pe conturul unui tablou
în care culorile se estompează
stropite cu lacrimi amare,
cineva mă aşteaptă cu înţelegere,
cu faţa la peretele zilei,
mă lasă să-mi caut lumina.
Nu se poate exprima în cuvinte
plângerea din lăuntrul oamenilor
fără nici o posibilitate de a ieşi
din labirintul sărăciei în care au intrat
fără să vrea
şi nicio rugă nu-i salvearză
de la ignoranţa în care-şi cresc pruncii.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

GLORIE LIMBII ROMÂNE
Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudeşte un străbun,
veghează o baladă.
 
Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de doine
şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.
 
Am spart coaja de nucă
a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
de bine , dulci ca mierea,de ducă
şi ură,
avea gust de zgură
dar şi de păcat,
simţeam eminesciană vibraţie,
înţelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânţa gata de germinaţie.
 
Am spart coaja seminţei cuvântului
şi-am dat peste altă sămânţă,
un alt înţeles, o altă cărare,
o altă speranţă,
o clanţă
pentru o altă,
o altă...
 
până rămâne
măduva Limbii Române.
 
În fiecare cuvânt e un oier,
un ţăran
care face holda să cânte
imnurile acestui pământ
scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
ale brazdelor.
 
Rostiţi un cuvânt în limba noastră
şi veţi simţi
şi gustul mierii
şi vânturile veacurilor
şi mirosul câmpiilor.
 
Rostiţi un cuvânt în Limba Română
şi veţi auzi
mângâierile mamei
şi vorbele tatei grele ca piatra
din temelia casei.
 
Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului
şi veţi vedea cum trec cuvintele
din hrisoave în versurile eminesciene
precum ploaia în rădăcini.
Aceasta este eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele pe o cetină seculară.
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

NINGE ÎN APRILIE
Azi aș fi vrut să-mi fii alături. Măcar în spatele ferestrelor, dacă nu și în mijlocul naturii. Și știi de ce? Fiindcă ninge în aprilie! N-am apucat niciodată să strângem între palmele noastre fulgii lui aprilie. Nu seamănă nici pe departe cu cei de la Crăciun. Sunt mari și apoși, rari și neuniformi, dar sunt mulți, mulți de tot. Nu, tu n-ai cum să-i vezi sau poate chiar stai la adăpostul lor. Cine știe? Nu mi-ai vorbit niciodată despre fulgii lui aprilie. Să nu fi știut că există? Tu le știai pe toate!
Îmi arătai doar bogăția florilor, din toate livezile pământului. Mă duceai de fiecare dată acolo, unde era floarea mai deasă și mai înmiresmată și mă lăsai să amețesc sub farmecul lor. Te îndepărtai, pretextând că nu știu ce ai uitat în mașină, și mă priveai pe furiș, să vezi cât sunt de copil în fața atâtor frumuseți, știute până atunci numai de tine.
Alergam de fiecare dată și atingeam în goana mea crengile pomilor, iar floarea albă sau roz plutea deasupra capului meu. Albită de floare, îmi plăcea mângâierea lor, iar mirosul inconfundabil, mirosul acela de crud și de curat mă amețea. Mă lăsam ușor îmbătată, la poalele pomilor. Visam, zburam, iubeam!
Te bucurai, fiindcă era preludiul oferit de natură, iar eu îi cădeam pradă. Ușoară pradă! Tu doar priveai! Priveai și te încărcai de plăcerea plăcerii, privindu-mă. Nu cereai nimic în schimb. Era suficient. Și nu era bucurie mai mare ca aceea: să oferi omului iubit ceva din ceea ce n-a gustat niciodată până atunci, iar tu să nu ceri nimic în schimb.
- Doruleț, întoarce-te, vino, unde pleci, nu te îndepărta! Pomii au înflorit și pentru tine!
Îți mai aduci aminte, nu? Îți întorceai privirea, apoi, după alți câțiva pași, te întorceai. Părea că mergi greu, că pașii nu te mai ajută, dar tu, de fapt, voiai să mărești suspansul.
- Ai crezut că te părăsesc? mă întrebai cu lacrimi în ochi. N-a venit vremea! Azi am venit special, doar pentru a nu fi singură prin ploaia de petale albe și roz. Livada asta îmi aparține, acum e și a ta.
- Și mâine? Mâine a cui este?
- A mea și-a ta, a noastră! A acestor clipe, albe și roz, pline de dor și de parfum numit ”April”.
Știi, din livada aceea mi-ai adus primele cireșe, erau cireșe de mai. Mâncam lacom, cu sau fără sâmburi, iar tu priveai și râdeai. Întotdeauna am iubit cireșele, dar nimeni n-a știut povestea lor, doar tu și eu.
Oare cum n-am știut atunci de ce ochii tăi erau plini de lacrimi? Stăteai culcat, cu capul în poala mea, iar lacrimile izvorau din ochii tăi, așa cum ninge în aprilie. Ți le ștergeam ușor cu buzele fierbinți și înfometate de tine. Iar tu... Tu îmi luai mâinile, una câte una, și mi le sărutai, de parcă ar fi fost ultimul sărut de pe lume. Așezai obrazul pe ele și iar le sărutai.
Mi-s dragi mâinile tale! (Așa mi-ai spus atunci). Știi, mâinile oamenilor nu seamănă între ele, iar ale tale sunt calde, blânde, tămăduitoare. Și cât le iubesc!
Nu luam în seamă vorbele tale, mi se păreau normale, firești, fiindcă eu eram îndrăgostită de mâinile tale. Le-am iubit din prima clipă, fiindcă sub căldura lor intram în mirajul iubirii.  Erau frumoase, cu degete de pianist, cu unchii tăiate rotund și-ntotdeauna îngrijite.
Îmi pare rău că nici azi nu ești lângă mine. Am fi ieșit afară amândoi, ne-am fi întâlnit la locul nostru de taină și ne-am fi lăsat ninși cu fulgii lui aprilie. Acum privesc doar de la fereastră minunea naturii, iar ochii mei se încarcă cu boabe de rouă. De-aș fi știut...
Acum înțeleg de ce plângeai atunci, fiindcă știai că vei pleca. De aceea îmi sărutai mâinile cu atâta ardoare, de aceea mă strângeai la piept cu atâta emoție, cu atâta drag, de aceea îți lipeai obrajii de obrajii mei! Doar tu știai!
De n-ai fi plecat, azi am fi strigat amândoi: ninge atât de frumos în aprilie!
Angela Burtea (Brăila)

DE MÂINE, IUBITO. ÎNCEPE DEPLASAREA SPRE-ALBASTRU...
Iubito, termite purpuros-azure – dintre semilună-apune
şi rotundul, perfectul soare-răsare –, astăzi, ca şi noi,
încă se mai deplasează spre roşu, în vreme ce vişinii mei,
bombe de flori – ca vii jerbe de-artificii de Nou An,
pacific declanşat, în Samoa şi-n Insula Crăciunului –,
doar pentru tine, aici şi acum, iar explodează,
dar sincron, la ora nouă, după cum vezi prin înmiresitele
noastre grădini de la Piramida Extraplată, încât, fiul
cerului al zecelea, cel din abisalul zenit, crezând
că nu-i zărit, fură polen de fotoni de pe fine antene
de-alb-bine, de parcă tu ai coborî – fără acordu-mi –
în arterele mele carotide şi ţi-ai însuşi hoţeşte
trena-cometă a rubiniilor mele globule, ondulând-o,
subtilizând-o, pentru a-ţi confecţiona o rochie carmin,
pentru „balul studentelor de la Drept“, deşi, dintre toţi,
dintre toate, mai întâi el, Atotînsoritorul, ştie că, brusc,
încetează marea alergare spre purpură
şi, chiar de mâine, Iubito, începe deplasarea spre-albastru...
 
CU SPICUL DE AUR, BIRUI STEI-RĂUL CEL MARE, DESPICU-L...
De-ntâi mărţişor, dintre ghioceii ce întrupează,
ce îmi învie purul omăt străvechi din copilărie,
parcă mi-aud acei cocoşei cu creste-flăcări, prin artere,
cântându-mi bucuria de-a fi zdravăn, în fiecare globulă
roşie, şi, cert, anunţându-mi irepresibilii muguri
de înnoire în toate epidermele gri, ori albe, din aburoase
grădini, din livezile azure, sau din pădurile ce-şi scot,
pe la steiuri, urşii în soare, în vreme ce tu, Iubito, pruncă
pe-atunci, îţi prindeai de bluză primăvăraticul meu dar –
fluturaşul pe care-l sculptasem în făurar, din lemn de tei,
căruia-i înspiralasem aripile-n gingaşul şnur din cele două
fire de mătasă de casă, cel ca fotonii şi cel ca hematiile –
şi dansai apoi într-un picior, ca-ntr-un ţăncuş, viersuind:
„Îmi prind şi mi-aprind mărţişoru-ţi în piept, la ventricul:
cu spicu-i de aur, oricât e stei-răul de mare, despicu-l...!“
 
IUBITĂ-COLIBRI, MĂCAR PENTRU O ORĂ, ARIPILE TALE...
Nu mă leg de crocodil, nici de-al florii de nufăr pistil,
nici de barză, nici de cocor, nici de „Orestia“ lui Eschil;
nu m-agăţ de mijgură, ploaia aceea măruntă, de negură,
nici de movia-ţi zăpadă, viscolită de sub celesta arcadă;
nu mă preocupă nici floarea-ţi de astăzi, din tei,
şi nici fragranţa fotonilor ei…!
Dar vine iunie şi vreau să castrez scursorile imperiilor
ce-mi inundară Dacia şi-apoi, chiar la toţi pereţii
trebuie să tai urechile-acelea, nemernice,
care spionează şi toarnă la Securitate poeţii...!
Şi în solstiţiul tău de iunie,
când purpura emoţiilor îţi cuprinde agrişele,
şi în solstiţiul tău de iunie,
când fotonii bârfitori ţi-nroşesc de-amiază cireşele,
vreau să-mi împrumuţi în taină,
Iubită-Colibri, măcar pentru o oră, aripile tale,
spre-a-ţi recolta doar eu cireşele, în spor de cincinale...!
 
NU FIRE DE IARBĂ, CI FIRE DE WOLFRAM
Metafora mea clasică a ieşit la pensie
încă din luna mierlei şi a negrelor cireşe amare,
metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,
de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt
pe albul ţărm al Mării Getice, pe mozaicul bimilenar
al valahului împărat-soare, între cele cinci elemente,
încât astăzi e o fecioară superbă, cu un bronz
de douăzeci şi patru de carate – şi pe deasupra,
un bronz pe care nu vor sta niciodată ciorile –
ca la statuia lui Lenin, dintr-o bucuroasă capitală
stâng-dunăreană a Daciei, ca în acea zi de-april’ 1989,
când un corb aşezatu-i-s-a pe frontalul statuar,
rămânând acolo de neclintit, chiar şi când s-a aruncat
cu criblură asupră-i, poate, şi din dorinţa-i
secular-satinată, de-a fi televizat şi pe-un canal
internaţional dat –, da, un bronz aburos,
pe-a cărui răcoroasă epidermă iute pot clocoti
arterele-i purpurii şi vineţiu-săratele-i vene,
până la transformarea în cibernetic ecran fluorescent,
cu înceţoşare dinspre brumă,
ca să scriu eu, acum, cu degetul, pe el,
acest text nemuritor şi celest-sticlos, ce-ntinde
nu fire de iarbă, ci fire de wolfram, între neuronii
din destin ai distinsei mele receptoare, ai distinsului meu
receptor de răpciune...
 
DESPRE PARADOXUL HIATULUI DINTRE MIERLĂ ŞI CÂNTEC...
Astă-vară, destinul a despărţit mierla de cântec –
pentru că, în marginea-i dinspre toamnă,-n răpciune,
destinul desparte chiar şi culorile curcubeului,
aruncându-le la-ntâmplare pe dealuri
şi pe toate reliefurile spiritului;
pentru că şi destinul de iarnă
desparte ursul polar de soţia pinguinului;
pentru că şi destinul de primăvară
se primeneşte-n cele cinci elemente-ale priveliştii...
 
DUDUIE DE PARCĂ AR FI DINOZAUR ÎNARIPAT…
Peştera mea paralelipipedică, de beton armat,
de-o vreme,-i asediată de furi ordinari, de ciumaţi –
m-aş bucura mult, de-aş putea să aştern – pe sudicul
perete – Încântecul descântecelor rupestre,
fără să-mi fie plagiat vreun rând: părţile lui râvnite,
necesare, să-i fie puse-ntre semnele citării, după tradiţia
evmezică – v-asigur că şi-n paleolitic erau folosite
frecvent ghilimele de rigoare, de către-nvăţaţii peşteraşi,
dar nu erau vizibile decât mult-armonicelor
peşteriţe focoase…
 
Tare m-aş bucura de-aş putea picta, chiar şi ca autorii
capodoperelor rupestre-n domeniu, ce nu semnau peretele
vreunei Coliboaie de eurocentru, sau al vreunei Altamire
de margine, surprinzând într-un tablou dumnezeiesc,
Bizonii în dans – poate, pentru că animalele pictate
şi-ar fi putut răzbuna sângele vărsat al strămoşilor
mereu prezenţi în spaţiile imediate, chiar i-ar fi putut
nimici pe autori, pentru ştirbire de aură…
 
La toate astea meditez în peştera mea de beton armat,
lambrisată cu esenţe lemnoase de brad, de cireş, de dăcin,
de nuc, dar şi cu nelipsita marmură, cu indispensabila
gresie – habitat unde-mi arde adevăratul gaz metan
al Patriei: da, minicentrala termică duduie de parcă ar fi
dinozaur înaripat în Câmpia Panonică de Dacia,
pentru o-nrăzărită aterizare între amazoane,-n Masageţia!
 
DESPRE UN POSIBIL POEM-URAGAN…
De vrei să scrii un poem frumos trebuie să ai un suflet
sublim, de vrei să caligrafiezi un poem urât, trebuie
să ai suflet grotesc, de vrei să încrustezi în granit
poemul-uragan, trebuie să ai suflet-laser,
proaspăt-eliberat dintre rifturi, dintre plăcile tectonice –
imense corăbii cu soarta-n ghearele oceanului de lavă,
de foc, ameninţând cele nouă ceruri…
 
EUGRAFIE…
Îmi pâlpâie-n faţă
livada-nflorită a merilor pentru cidru şi verb.
Eul mi se-aşterne-n zăpada petalelor de pagină,
primenind ş-acest cosmos matinal, chiar dacă-i vorba
de-o simplă meserie, eugrafia, neapreciată
de vreun deputat de beton, nici de vreun senator
de carton asfaltat…
 
MUZĂ ŞI-O SINGURĂ INTERDICŢIE DIVINĂ
Înaintea oricărei geneze este Dumnezeu: cu tensiunea
liniştii uniform accelerate-n urechi, până-n secundele
foşnitoare, aşa cum singur stă – în materia informă,
concept semnalat lumii,-n măsălar, 466, de strămoşul
nostru, Aethicus de Dacia, în prim-orizontul fulgeros,
învărat, frumos-minunos, de după ocolul Pământului,
sintagmă dragă, desemnându-ne, de fapt, mitica Apă
Primordială, de-azur profund, cu nucleu de înrăzărit
chihlimbar, de ireproşabil rotund, fără vreun soi de val,
fără amonte şi fără aval –, până se-ncordează, în ultimă
instanţă, arc voltaic, de unde săgeata de strigăt-putere
a prim-Cuvântului ţâşneşte întrupătoare, drept cosmic
brad, săgeată de Cuvânt-putere-ntrupătoare, sincron
şi infinit, pentru toate genezele percepute de îndrăgostiţii
fotoni, încă din prima secundă a celor cinci elemente,
mereurit-armonizate-n lumină, decadei de aur a cerurilor,
prin toate dienocurile ce-au urmat, prin toate care sunt
şi prin toate cele de vor mai fi în expansiunea
pendulatorie dintre roşu şi albastru,
ori, invers, dintre ultramarin şi infraroşu... Şi apele
brusc se despică, şi cerurile se rotesc pe osia-brad,
între razele veşnic-verzi, deseori, cu pământuri între ele:
şi-al nostru pământ se-ncreţeşte-ntr-o parte, se dilată
la rifturi, într-alte părţi, încât elementele din fundamente,
tot născând munţii şi oceanele, nesfârşite reliefuri de nori
pendulând între toate constelaţiile; când şi când, bradul
cosmic se mai scutură, iar din ţepoasele-i frunze ies
oameni – cei „verzi şi drepţi ca bradul“; însă din smocuri
de ace, dinspre vârfu-i de con, şi celelalte se tot fiitoresc,
inclusiv, muzele pentru poeţi...
Aşadar, înaintea fiecărui univers metaforic întru catarsis
veridic, se află o zalmoxiană pereche, poetul şi muza
cea cu plete de platină, ori de-alte nobile metale, de crezi
că sunt multiplicare a şopârlei de aur pur din Brad, urbea
carpatic-apusenei mele Dacii –, ea, muza, cu liniştea
şiroindu-i în urechi, pare-se, mimând o altă geneză,
aşa cum stă singură, în apele tuturor sunetelor,
ale curcubeielor de litere, de ideograme, de hieroglife,
de cuneiforme, de alfabet-morse, în cele primordiale
şi de chihlimbar, dintotdeauna... Şi muza mea, mai bună,
sau mai rea, după Dumnezeu se ia, pas-cu-pas, genunchi
cu geamănu-i – împerecheat cu-argintu-nsinele celuilalt,
ori cu crom-pentru-sinele –, sân-cu-sân, ochi-şi-ochi,
pupilă-cu-pupilă, frunte-şi-frunte, privelişte-cu-privelişte
din despicări de ape ale literelor, mai întâi, tot în două:
în literele-cer şi-n literele-pământ – şi-ntre ele, Poetul,
drept ca bradul, după cum trebuie să se mai spună
încă foarte mult, care-apasă butoanele telecomenzii
şi-nvârteşte doar cele nouă ceruri,
întrucât pentru al zecelea n-are bumb,
este-n interdicţie divină...
 
AERUL ÎN TEMPLELE-NSÂNGERATE-ALE SARMISEGETUSEI…
Să respirăm curat în pădurea limbii mele valahe,
în zăvoaiele-i cu adieri nepoluate de pe malul stâng,
de inimă, al sacrei Dunări, în pelasgele mele vlăsii,
în codrii mei merei de Cyperus papyrus,
din vremurile atlantidic-balcanice, pe când se aflau
pe malurile de purpură ale interioarei, ale treptat-secatei
mele Mări Getice, în valahul meu codru de manuscrise
încenuşate de istorii cu bobul de mazăre vişinie rotit
în cerul gurii, cu frunza rubinie tatuată pe omoplatul lor
drept, cu luna de carmin – sub omoplatul lor stâng,
cu soarele de rubin – pe sternul lor, în linia atriilor,
cu crucea de miniu, adânc înfiptă-n peretele de la peşteri
lăuntrice, cu infinita parte-sferă-roşie
pe tobogan-curcubeul jurământului dintâi
şi cu Dumnezeu în indestructibila unitate a sinelui...!
Să respirăm – cum credeţi – aerul pur cu infinita-i parte
în templele-nsângerate-ale Sarmisegetusei...!
 
SCRISOARE
Dragi extratereşti, sunteţi bineveniţi
pe plaiurile Daciei mele-atât de pudruită cosmic...!
Evident, dacă nu permiteţi să se infiltreze în rândurile
voastre, cumva, scursori ale imperiilor terestre,
de care Pelasgimea mea dacică s-a săturat până-n gât,
întrucât făcutu-ne-au răni cumplite – şi late, şi-adânci –,
prin multimilenerele noastre istorii
(inclusiv prin cele falsificate de-aceste hiene),
mari cicatrici de eliminat numai prin transplant
de piele, de pe spinarea întregii mele Valahimi –
întâi, zalmoxian-monoteistă şi – de la-nceputul erei
lui Iisus Hriostos – iute-creştină, creştin-cosmică,
aşadar, dacă nu permiteţi să se infiltreze în rândurile
voastre, cumva, scursori ale imperiilor terestre,
de care vrem să ne lecuim pentru totdeauna,
iubiţi extratereşti din Valea Ozeneurilor,
de vreme ce spuneţi că şi strămoşii voştri s-au şcolit,
ca ai mei, la curţile celor cinci elemente
din fundamentele lumii –
simţiţi-vă, iubiţilor, ca la voi acasă...!
Da, mai avem destui extratereştri: în aer, mai întâi,
apoi în pământ, în apă, în foc şi-n lemnul de soc...!
Dragi extratereşti,
sunteţi bineveniţi pe plaiurile Daciei mele,
atât de pudruită cosmic...!
 
CHIHLIMBAR IMENS, FI-NE-AR PACIFICUL, MAGNIFICUL…
Ce chihlimbar cuminte-ar fi Oceanul Pacific, magnificul,
dacă l-ar lăsa valurile-n pace, cu totul,
cu spume şi cu-ace,
şi cu-altele, de uraniu pus mereu sub capace...!
 
Ce ambră nimbată – apă de aur – ar avea
Pacificul, magnificul,
dacă i-ar da linişte celelalte patru elemente
care, dintotdeauna,-i fură-mpotrivă, ori cu frăţietate:
 
aerul cel tare, din buricul-pol c-un singur bemol,
din buricul-soare, cu flacără mare,-arzândă lumânare,
focul de-ncenuşează spaţiul şi timpul, norocul
întregii dinamici, al tuturor metamorfozelor –
cu omul, cu locul şi cu tot dobitocul,
lemnul, purtând eterului semnul,
şi peceţile de cuvânt în avânt,
de pe memorii de pământ, în modelare de vânt...!
 
Apa sfinţească-ne-armonia planetei, specificul :
şi ce chihlimbar de imensitate fi-ne-ar Pacificul,
magnificul...!
 
TSUNAMI-UL CEL SUR…
 (descântec)
 
Nopteasă,
Nopteasă,
busuioc de coasă,
noaptea să
fii zână-mireasă
cu pipotă deasă,
în secundă arsă,
de ploaie revarsă,
fierbinte, fire-ar să
nu suie-n azur:
ţunamiul cel sur,
cu-acel zeu, Assur,
grindină: zzurr-zurrr...!
 
DE TĂIAT CAPUL ZEU-DIAVOLULUI GEBELEIZIS…
Apa aceasta de cumulus, ori de-alt soi de nor,
duduie prin burlanele urbei cu spor:
pe trotuare, pe nenumăratele străzi,
prin toate spaţiile verzi – de-au acum plinele căzi;
prin salcâmii-nfloriţi –
de bulevarde străjiţi
şi de leneşul râu dintre maluri de piatră,
de antic-dacică vatră;
dar şi printre arborii ornamentali
cu tulpini foarte bune de arcuri –
arbori de soi regal, de prin grădini, din largi parcuri,
până-şi ascute curcubeul culorile toate, ca şapte
lame de spăimos brici de ras,
de tăiat capul zeu-diavolului Gebeleizis – ucigaşul
urât, bărbos, gras,
din carul războinic de cutremură ceruri
şi-i de cai de foc rău tras –,
ori până-şi aprinde acelaşi curcubeu, ca la jurământul
dintâi, culorile – în spectru, cu graţie –
şi-ncep ...de-a fotonii...,
în toată poezia din inimile pure de la noua generaţie...!
 
FURIOASE CONSTELAŢII ÎMI INCENDIARĂ CĂMAŞA DE MIRE…
Cloşcă a puilor de-aur-de-stele,
cu fotonice pliscuri galben-portocalii ca de mierle rebele
(că-s revoltatele mele,
ce-au pene zbârlite şi gheaţă sub piele...!),
cloţă măiastră din ceruri,
fără teamă de geruri,
spune-mi: de unde vine-acest tsunami de-apoplexie,
peste cuibarele-ţi cu-aprinse petliţe
şi cu minunăţie de ouă pestriţe,
din sfânta-ne de-odinioară galaxie –
că doar asta mi se pare-a rămâne să mă mai mire,
după ce furioase constelaţii îmi incendiară
cămaşa de mire...?!?
 
VALSÂND CU TOŢI FOTONII AUROREI POLARE DE NORD…
Şi-n toamna ta, s-aprind pe coline,
fumigene de-alfabet şi focuri veline,
focuri pentru irişii zeului
şi foc-brumărelul din planta-nflorită de gura-leului...!
 
E semn că mai rămânem o vreme-n fiord,
e semn de-mbobocire a trandafirilor noştri din cord,
pentru-ntâmpinarea zânei-balerine,
valsând cu toţi fotonii aurorei polare de nord...!
 
LIED PENTRU CENTURA DE FOC A PACIFICULUI…
Trandafir, flacără-n floare,
te iubesc, deşi mă doare –
c-am în suflet grea ninsoare:
ghiocei-de-fotoni din soare...!
 
Din Pacificul de Foc,
din Ţara Soare-Răsare –
căci nu poţi găsi-ntr-alt loc,
unchiul Aethicus Stră-Dacul,
mi te-aduse-n ram cât acul...!
 
Ghiocei-de-fotoni, din soare,
cordu-mi ning – greaua-mi ninsoare:
te iubesc, deşi de mă doare,
trandafir-flacără-n floare...!
 
SPUNE-MI, TU, CEREŞTE, CE FOC ÎNFLOREŞTE…!
Foc de colilie,
Lie-Ciocârlie,
pană fulgerlie,
spune-mi, tu, cereşte,
ce foc înfloreşte
al meu liric Eu,
întru curcubeu –
ca un bob de rouă
tăiat pe din două,
ca o floare-soare
jumate-ninsoare:
jumătate-ngână
spumă, lapte-n lână;
jumătate-ngână
raze-ghem-de-lună,
d-ochi-coadă-mpăună,
curcubeul-ochi –
tărie-n deochi,
tărie de rază –
laptele-nspumează,
pană-mpăunează...?!?
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)

BALADA ŞTABILOR PENALI
„Cum naiba este cu putință”,
se-ntreab-ades bieții români,
„ca gura asta de Eden
s-ajungă preș pentru haini,
 
așa încât să fie mumă
doar celor fără de rușine
și ciumă pentru cei ce cred
că truda se preschimbă-n bine?”
 
De fapt, nu-i vinovată țara
că toate merg la noi pe dos;
valoarea n-are nicio șansă
în fața insului pilos,
 
iar al dreptății cap e spart
de strâmbătatea-nfloritoare,
pentru că-n lumea apatiei
prostia e triumfătoare.
 
Intrând aicea în firesc
până și-absurdul agresiv,
dovadă că-n postdecembrism
chiar relativu-i relativ,
 
e nemirare că tâlharii
se-nghesuie la guvernare
atuncea când în plan moral
dezordinea-i biruitoare,
 
astfel că-n logica necinstei
sensul realulu-i schimbat:
Minciuna adevăr devine
și binele-i răul fardat...
 
Într-un atare paradis
al fraudelor felurite,
unde tâlharii legi croiesc
pentru rețele-ncumetrite,
 
surpriză nu-i că pân-acuma
trei mii de miliarde s-au șutit,
ci că sistemul mafiot
cu neputință-i de oprit
 
din pasul său alergător
spre-un țel fixat de mari gealați –
cu țara pusă pe butuci
și cu făptași nevinovați.
 
Păi cum altfel, când tot dezastrul
se derulează ca la carte
prin legi impuse din afară,
ca cei ce-mpart să aibă parte!
 
Ba și mai și. Mai nou vedem
cum nesimțirea valuri face:
Nu doar că ștabi penali ca Dragnea
sau Tăriceanu și-alte moace
 
nu recunosc că-s vinovați
după sentințele primite,
căci bunul simț și demnitatea
impun demisii consimțite,
 
ci, susținând că-s mai curați
decât e proaspăta zăpadă,
ei caută din răsputeri
ca legea grațierilor s-o vadă.
 
Dar, fiind pielea lor în joc,
ea trebe iute aprobată
și nu oricum, ci după chipul
acelui treișpe de-altădată.
 
C-așa-i originala rânduială
unde puterea-i la mișei:
Nevrând aleșii să se schimbe,
transformă legea pentru ei!
 
Împinși cică de omenie
pentru ajunșii la răcoare,
unde-s condiții neconforme
cu eurnormele-n vigoare,
 
parlamentarii urmăresc
un dublu scop prin grațiere:
Fârtații să-i scoată afară
și să câștige în putere!
 
O întrebare-n legătură
cu-aceste mile dubioase:
De ce borfașii sunt lipsiți
de temnițe mai spațioase?
 
Că paguba, de socotim,
cu certitudine-i mai mare
prin punerea în libertate
decât prin justă-ntemnițare...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

SUPREMUL PARADOX
sunt
atotdistrugătorul: Dumnezeu
m-a pictat până şi-n
icoane
 
când am vrut să
distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a
zis: “aici este centrul
distrugerii a toate : nu poţi să
distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi
atotdistrugător
 
am înţeles – deşi
cu amărăciune – privesc – mereu
la povestea dubioasă a
icoanelor: ştiu acum că
acolo mi-e atotputerea – că acolo e
de acolo mi se trage – acolo se
opreşte – la
hotar - atotdistrugerea – supremul
paradox
 
SACRE DISOLUŢII
ce rânduială strâmbă şi câtă suferinţă!
să fie sus – El – zeul – bolnav de neputinţă?
florile-s scrum pe ramuri – stelele-atârnă strâmb
soarele-i ros de şoareci: un vechi – plesnit carâmb…
 
iubirea-i doar hidoasă-nnodare de reptile
reci solzi se-ating în mlaştini – părelnice feştile
se-aprind printre noroaie – se umflă printre scorburi
de-ai zice că e nuntă: de fapt – e-un stoc de morburi!
 
dizolvă-se mii forme în hârbul de-ntuneric
nădejde ori voinţă prelingu-se holeric:
latrină-i universul - duhoare moare versul
 
aici – în lumea asta – dispar urma şi mersul…
…a devenit obscenă căutarea de soluţii:
soluţii tu zici…la ce? – la sacre disoluţii?
 
SINGUR SĂ FII – DAR SĂ NU-NNEBUNEŞTI
singur să fii – dar să nu-nnebuneşti
în tine – mereu – alte lumi zugrăveşti:
de-arta dragostei să fii mai presus
schimbat să te laşi în Eroul Iisus
 
iubeşte pe liră – fulgeră-ţi biciul
nimicnicia – trădarea şi viciul
ucide-le-n vârful de spadă arzândă:
în braţe tu strânge şi arta flămândă
 
şi-astrala sibìlă – în veci delirândă…
…iubeşte şi cântă – iubeşte şi luptă
ţâţâna-astei lumi degrab' s-o văd ruptă
 
deschide ferestrele – larg – spre Lumină
Grădina de Crini răstigneşte-o senină:
Crin-Hristosul – de-atât cântec – suspină!
 
AUTODEFINIRE
...ţărână din
ţărână – nisip adevărat din
nisip adevărat...
 
...m-am preschimbat într-o stranie
străveche poveste – pe care màmele
noaptea târziu – ca pe-o
armă - le-o descântă copiilor
mici şi care nu-s
cuminţi – amânând – mistic
s-adoarmă
 
...nu vorbim despre
niciun fel de
prinţ: oglinda Ceasului de la
mâna stângă mi s-a
crăpat – dar tot este curtat  - El
nemuritorul - care-a ţintuit până şi
cerul - pe o
perniţă făcută din - lugubre
àcele lui – Ceasului - este asiduu
curtat - de
stele bolnave – de ciumate
grotesc încununate
vise trândave...
 
...îl văd pe Nero dat pe
spate – plin de tot soiul de
zornăitoare salbe  - şi
smiorcâindu-se-n izmenele-i
albe - că eu i-s doar
preaieftină arătare – iar nu viu
frate:
imperatòr de
abatòr – eu n-am venit să
mor (asta exersez
singur – paiaţă - de-o
viaţă!) - am venit la tine doar să
facem spiritism: ştiu că ai un
spor nebun – când îţi reglezi amintirile-n
bătrânul tău - decalibrat
tun
 
TOATE REGISTRELE SUNT LA EL
toate registrele sunt la El: poate
să mă şteargă
definitiv – ca şi cum nu m-aş fi
născut – n-aş fi
apărut vreodată – cumva - pe
undeva - sau poate
să m-adauge – aşa – doar de-o
fantezie: „şi eu
pe-acolo”...
 
...am încetat – de mult – deci – să-mi
mai fac griji cu
rugăciunile: eu le
spun – eu
le-aud – care-i
farmecul?
 
ia şi
dă – dă şi ia – după chef şi
ureche: nu e rău – nu e
bun – măcar nu-L
răzgâia-tămâia” – măcar
nu te umili
degeaba: pe-aici s-a cam terminat
treaba
 
m-am plictisit – mi s-a
urât cu toate eternităţile - şi
cu toţi ştabii ăştia
celeşti...
oricum – El – din veci în veci
face totul cum îi trăsneşte Lui prin
cap: ghiveci
 
marioneta – niciodată
nu-i întrebată
 
recunosc – nu-s pios – şi cred că
înţelegeţi de ce nici măcar
radios: de-altminteri – dacă n-ar fi
aşa cum este - ar fi chiar
caraghios...
 
EXCES
de-atâta sănătate – a
plesnit
 
de-atât urat – l-au
sufocat
 
mai staţi cu urările – până
vin 'mormântările
 
IARNA LUMII
a pătruns iarna în măduva lumii
primăvàra e iarnă – în verdele-i pal
poticnindu-se-n valul şi-n spumele strunii
trece-ngânat şi rânjind o mârţoagă de cal...
 
bat vânturi polàre prin pulberi de regi
vârtejind şi smulgând - coroana şi capul...
toţi sòrii din ceruri – o spuză de negi...
butucul se zguduie: el e casapul
 
izbind cu satâru-n risipi de rubine...
degeaba-ţi întrebi şi acuzi dumnezeul:
dugheana de sloiuri n-ascunde vreun bine
 
şi-abia de acuma se lăfăie greul...
...n-am vorbe de rugă – dau demoni pe goarnă:
e iarnă...e iarnă...e iarnă...e iarnă...
 
AFLAT-AM CARTEA LUMII
aflat-am Cartea Lumii – care întrece zarea
îşi lăfăi' diamantul – în tihni – străfulgerarea:
prin cântec şi versete – neamurgind pe zei
dau viu şi fast luminii: Trufiile de Lei!
 
desfrâul de cuvinte se-nşiruie pe căi
prefac în torţe-albastre pe visătorii răi
în coacerea-aburindă sùflec arìpi de îngeri
atunci când tu citi-vei – bogat în duh să sângeri
 
o lume-aleasă ninge – duhneşte lumea veche
iar tot ce e nevolnic – e-mpuns cu bold de streche:
în straturi de lumină nevremea-alintă pâini
 
poveştilor din stuhuri le cresc arìpi şi mâini
cu care ne frământă văzduhul de tămâie
ca dintre torţe toate – doar Cristul să rămâie...
 
NOU IMN CREAŢIUNII
ostenit de-atâta cale
şi de-atâtea osanale
vine Cristul prin haznale
paşi-I scriu stihuri finale
epopei de mahalale -
bârfe-iscate pe binale...
 
schit şi munte şi poiană
nu-I mai înfloresc sub geană
a trecut vremea de-altare:
sori se-nmoaie-nspre culcare
 
catifea de beznă lină
tot foşneşte prin Grădină
...şerpuieşte-un şarpe nou...:
nouă e zugrăvitura
de-nceput roagă-se gura
duhul însă bine ştie
că la fel totu-o să fie...:
 
dimineaţă pentru noapte
spintecând fructele coapte...
*
inorogi erup albi dinspre umbra poienii
luminile-n trepte ne cântă făptura:
raze plodesc - printre sfinţi - mirodenii
miresmele vieţii în rai umplu-ţi gura
cu viers de vădire-a minunii banale...
stepe de cântec roiesc – nu-s zăbale:
taifas e-n pădure – Sfânt Duh – haimanale...
 
...refren ţi-este gestul şi lună privirea
Crist veşnic îţi scrie în suflet psaltirea...
pe firul de iarbă azi şuieră roua
(e-un şarpe în vis – altu-n steaua Virgoua!)
vestind între firi neschimbarea plămadei...
 
...ne fi-va spre pururi Icoana Pleiadei:
durerea din rază se-nchipuie „noua” -
o lume ce-i zicem – mereu – că-i „de-a doua”...
 
HRISTOASE – VEŞMÂNTAT ÎN PATRIA ŞI-N ZAUA DREPTĂŢII
de ce să trăieşti şi să mori cu spaima-n suflet – mereu
că-ţi vor răpi Patria – numele tău – numele meu?
de ce să trăieşti şi să mori o viaţă – mereu tremurând
că pân' şi privighetoarea minunii-o să tacă-n curând
că nici ciocârlia cerească nu va reveni pe pământ?
 
unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă chinuiesc
ce-mi vor Patria oarbă – şi-mbrâncită în groapa de vânt?
unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă prigonesc
ce-mi osândesc flori şi păsări să intre-n mormânt?
unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă canonesc
martirii - strămoşii să-i lepăd şi să nu-i mai cinstesc
care vor Lira Patriei s-amuţească şi-o frâng
şi-mi iau vatra – nu-mi dau nici odaie – în voie să plâng?
unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care  - pe treizeci de-arginţi
îndeamnu-ne azi pân' şi sugacii să-şi muşte cu dinţi
şi fraţii – părinţii – strămoşii sfinţi din morminţi:
să dea raportul despre tot ce-ocroteşte Hristos
duşmanul lor cel dintâi şi cel mai periculos?
 
spuneţi-mi degrabă – degrab' să-i supun şi zdrobesc
ca-n veci de toate Sfinte-ale Neamului să-mi amintesc
spuneţi-mi degrabă – degrab' să-i supun şi zdrobesc
să rămân cu Grădina – cu Patria - cu tot ce iubesc!
 
Hristoase – veşmântat în Patria şi-n Zaua Dreptăţii
cu moarte calcă moartea – năpasta Neamului Cetăţii!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
 

 

ATITUDINI
„LA VREMURI NOI, TOT NOI”
Eram în clasa a XI-a atunci când am auzit pentru prima dată această expresie de la un profesor de istorie. Credeam că este valabilă pentru acel timp, dar constat acum, după douăzeci de ani, că semnificația expresiei mai este valabilă, cel puțin în societatea românească în care, din păcate, și regret din în ce în ce mai mult, că fac parte, deoarece am ajuns la concluzia că „ne zbatem ca peștele pe uscat", conform marii înțelepciuni populare.
Și genele se moștenesc, cel puțin cele rele au mai mare grad de adaptabilitate. Vezi rozătoarele, vezi gândacii, vezi, plantele care dăunează agriculturii ce se înmulțesc în progresie geometrică. Și cred că de aceea se tot vorbește de sfârșitul lumii, cel puțin al celor buni, etici... Credeam că cei care sunt autorii morali ai decăderii „epocii de aur", în care „familia era celula de bază a societății", se scria în lecțiile introductive, atunci când învățam eu credulă din cărțile vechi de pedagogie, parveniți îmbogățiți peste noapte, dar nu cu o casă, două, ci cu milioanele de euro în zeci de mii de conturi prin străinătățuri, vor ieși la pensie și vom scăpa așa prin autoeliminarea lor dată de ciclul firesc al vieții. Însă nu, în locul lor au rămas moștenitorii care au o putere fantastică de a-i face pe cei mulți să creadă în lecțiile lor de morală în care „dreptatea este și va rămâne...", conform moralistului care a trăit cu un secol în urmă, dar se pare că a fost un mare vizionar al vremurilor noastre, Grigore Alexandrescu, dar nu „pentru căței". Se pare că ai noștri conducători rămân aceiași, ceea ce mă duce la tragica, disperata concluzie că suntem o nație de plâns și care ne merităm soarta din cauza faptului că suntem solitari, dezbinați de frica de a ne pierde pseudo și bolnava comoditate.
Cred în continuare cu tărie că soarta unei nații este țesută mai ales de oamenii săi. „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă", pentru că ni s-a dat de la începutul lumii liber arbitru. Așa că putem să ne rugăm toată viața să se schimbe, să pice măcar ceva din cer, că vom muri cu așteptatea deoarece și minunile se bazează pe ceva concret, real, pe efortul nostru, uman.
Și de ce spun acest lucru? La cum merg lucrurile așa de bine într-o instituție central publică dintr-un city românesc, sigur că așa se petrec acestea și la guvernare. Îmi place că sunt nume sonore care tot se învârt la șefia unui minister sau altul. Nu a fost bun la turism unul, îl băgăm ca șef la finanțe și uite așa trec ani, netrăgându-se nimeni la răspundere și culmea atunci când vine vremea votării te duci la vot precum cetățeanul turmentat al lui Nenea Iancu, comicul-tragicul Caragiale, care suprasaturat de prostia românească și-a luat câmpii și a plecat din țară, nemaiuitându-se înapoi, întrebându-te „cu cine votez", căci „este aceeași Mărie cu altă pălărie" de pui ștampila tot pe numele sonore, că de restul nici nu ai auzit, poate neautofinanțându-se ca produs al markenting-ului dictatorial ce aparține cercului închis la care prostimea nu are acces sau ca o pseudoconcurență în care tot ei să iasă învingători.
Și tot ce ne înconjoară din afară ne motivează să facem parte din acea lume descrisă de Negruzzi, prin vorbele lui Lăpușneanu „proști, dar mulți": mass-media cu tot felul de știri idioate precum amantlâcurile sau prostiile care de care nemaiînchipuite și nemaiîntâlnite în formă avansată de dezumanizare, care nu știu la cine au priză, cu umorul de joasă speță a unor individe sau a unor indivizi dornici să autofinanțeze celebritatea prostească de-ți vine să te duci și să trăiești singur, într-o pădure, renunțînd la toate cele lumești, școala în care învață copiii să stea smirnă în bănci, ascultând poveștile demult apuse ale unor fosile care nu mai vor să iasă la pensie și chiar dacă ies vin tot înapoi așteptând să iasă cu picioarele înainte și oamenii în general, vecinii care nici măcar nu-ți răspund la salut, trecătorii care merg cu capul în jos etc.
Și vorbeam de o instituție în care aproape toți sunt urmașii  celor care au ieșit la pensii, indiferent dacă sunt capabili sau nu, o instituție în care toți cu P.C.R.-uri (pile, cunoștințe, relații), sunt șefi, iar unul doi, angajați pe bune sunt sclavii funcționari care muncesc zilnic 12-14 ore pe zi, chiar și în weekend, sacrificând familie, copii, sănătate pentru că sunt obligați ca la fișa postului să semneze, fiind astfel de acord și cu rubrica alte sarcini.
Atunci când ești la început toată lumea te invită și te duci din curiozitate. Așa am fost și eu indignată să aud că aproape toți se lăudau cu faptele strămoșilor care au fost și care le-au asigurat locul cald în această instituție devenită moștenire cu forme imorale, dar legale pe hârtie.
Așa se face că unul, actual șef la finanțe a ajuns pe suferința unei foste șefe aflată în exercițiul funcțiunii de la Revoluție încoace, care a terminat facultatea de pe vremuri, în care trebuia să fii capabil să o faci, nu ca acum că sunt zeci de mii de contabili și ei nu știu să facă un calcul elementar, scuzându-se din cauza emoțiilor, să fie șef. Să nu mai vorbesc de modul cum a fost șefa josnic forțată să-și dea demisia, fabricându-i-se o plângere penală, dar asta s-a dat uitării pentru că nimeni nu mai vrea să răscolească trecutul căci nu face bine nimănui și toți se consolează că viața merge înainte și trebuie să ne bucurăm de tot ce este frumos, rugându-ne „să ne dea Dumnezeu sănătate că restul le vom duce pe toate". Culmea este că actualul prea-mărit șef căci „prostul nu-i prost destul dacă nu este și fudul", după cum zice o veche zicală populară, care a făcut o facultate a celor de la acea vreme la putere și aflați sub o formă sau alta tot la putere, după ce a fost admis din „mila Măriei sale" căci biata mamă o știa pe șefă și a rugat-o să aibă grijă de fiul ei, impresionându-i pe cei din comisie, mai emite și pretenții și îi dă ordine de executare a meseriei lui de economist unuia angajat pe bune și purificat prin toate probele cunoașterii din acea instituție și care culmea a făcut și el parte din comisie și i-a dat acceptul angajării lui.
Venit șef provizoriu, prin sforile trase de tăticul lui, cândva turnător, fără studii de management în domeniu, și creându-se și un loc destul de confortabil, când a fost vorba de restructurare la un alt departament numai să nu fie el dat afară, a continuat să se mențină ilegal în ciuda faptului că nu avea cum să promoveze pentru că nu făcea parte din acel compartiment financiar și nu a susținut niciun fel de concurs de ocupare a funcției, măcar de ochii lumii. În fișa postului angajatului competent, sclavul celor mulți de-aici, scria clar că în locul șefei el preia și atribuțiile ca șef și conform legii trebuia să fie promovat.
Mai grav și de râsul lumii este că s-a publicat scoaterea postului de șef la concurs și i s-a respins dosarul pe motiv că nu are certificatul de șef care se obține pe baza unui examen național la București și mai mult decât atât, peste puterile unui om normal de înțelegere, el a făcut parte din echipa de evaluatori pentru ocuparea funcției de șef la acest compartiment greu și migălos financiar, el nefiind în stare să facă un OP.
Prin urmare postul neocupându-se, el rămâne șef în continuare, până când, numai Dumnezeu o ști, căci dreptate ca aceasta nu știu dacă mai poate exista undeva, în lumea asta mare și dacă mai există noțiunea de dreptate.
Vrem să înaintăm, să progresăm ca nație, dar din păcate nu se poate. Suntem la cheremul unor așa-ziși dumnezei care dictează croirea destinelor unor oameni după legi date după bunul plac.
Nici nu știu ce este mai bine pentru viitorul copiilor mei: să rămână ca sclavi aici în propria țară, plătind pentru nepăsarea celor care au distrus noțiunile de dreptate și adevăr sau să-și să ne facem curajul, noi ca părinți, ca să plecăm noi sclavi, pentru că străinătatea nu te așteaptă cu „lapte și miere" pierdându-ne în timp sângele de român, popor dublu asuprit? Nu am experiența străinătății decât ca turist și ca bursier, dar nu ca să lucrez pe un post cheie că și acolo te acceptă ca sclav, să muncești, nu ca șef să le dai lor ordine. Este adevărată zicala „fie pâinea cât de rea tot mai bine e în țara ta"? Și dacă da de ce nu ești respectat, de ce nu te lasă să trăiești normal, fără să fii amenințat, exploatat, intimidat? Se va sfârși vreodată vremea „la vremuri noi, tot noi", căci sincer nu mai văd nici „luminița de la capătul tunelului"?
Irina Rusu (Bacău)

DIN AROGANŢĂ ŞI PROSTIE REZULTĂ DOAR TICĂLOŞIE!
Cum nu-i pădure fără uscături, tot astfel nu-i popor fără ciurucuri. Iar dacă facem o necesară comparație între România și Japonia, de pildă (două țări diametral opuse economic și geografic, dar mai ales spiritual și atitudinal), atunci concluzia se impune de la sine: Cu cât e Dumnezeu mai milostiv, cu-atâta-i omul mai parșiv!
Într-adevăr, căci dacă românii au primit de la Creator cu carul (trecut fabulos, țară nepereche în ceea ce privește bogățiile solului și subsolului), niponii au primit doar cu paharul (trecut situat între incert și modest, arhipelag fără egal în ceea ce privește frecvența cutremurelor și taifunurilor). Dar în pofida diferenței ca de la cer la pământ dintre coordonatele natural-existențiale (climă, sol, resurse etc.) ale celor două popoare, iată că astăzi Japonia se situează cu autoritate printre cele mai prospere țări ale planetei (ocupă locul doi în lume ca putere economică și financiară), pe când România se plasează cu o autoritate de-a-ndoaselea la coada țărilor din Uniunea Europeană, consolându-se (sic!) cu gândul că și-a creat în perioada postdecembristă o binemeritată faimă mondială la diverși indicatori ai nevredniciei cârmuitoare: alarmantul număr de decese (la mia de locuitori) din cauza cancerului și diabetului, numărul în continuă creștere al analfabeților, unde – firește – nu intră și nemărginita gloată a semianalfabeților cu patalamale rostuite, procentul exact al pădurilor măcelărite și cel al pământului înșfăcat de străini, valoarea totală a pagubelor rezultate din distrugerea economiei naționale, nemuncă și tâlhării, povara datoriei externe (Grindeanu și ai lui au mai adăugat un mizilic de șase miliarde) pe cap de locuitor resemnat, imensul prejudiciu (în vieți și valoric) provocat nației de politruci prin legalizarea avorturilor și încurajarea celui mai mare exod din întreaga istorie a României etc.
Mă rog, întrebări, presupuneri și cifre aproximative (de ex., valoarea furtișagurilor postdecembriste se estimează la peste 3000 de miliarde euro!), care nu pot fi ignorate la nesfârșit, întrucât ele ilustrează criminalul proces de schimbare în sens negativ a istoriei naționale prin distrugerea fizică și moral-spirituală a României. Cu completarea că din cele două componente care alcătuiesc ființa unei nații (trupul format din celule instituționale și economico-financiare, respectiv specificul național sau sufletul generat și alimentat de limbă, tradiții, sentimente și idei/cunoștințe), rolul de lider îi revine spiritului. Dovada în acest sens ne-o oferă chiar Japonia. Culcată la pământ după cel de-al doilea război mondial (la finalul conflagrației, americanii i-au iradiat trupul muribund cu două bombe atomice), țara a renăscut din propria ei cenușă nu atât cu ajutorul banilor pompați de cei care au înfrânt-o, cât prin formidabila forță a ideii naționale de reconstrucție rapidă și temeinică.
Or, pentru înfăptuirea unui atare plan, nu erau de ajuns nici banii și nici măcar armata specialiștilor din industria niponă de război, care – potrivit condițiilor impuse de învingători – au fost nevoiți să-și continue activitatea în sectorul civil, ci era nevoie de acel debordant elan național prin care țara a cunoscut ceea ce observatorii străini numesc „miracolul japonez”, adică o dezvoltare de-a dreptul exponențială în absolut toate sferele de activitate...
Poate că se vor găsi și din aceia care, îmboldiți de un patriotism în recul și de un naționalism în derută, vor susține sus și tare că și România postbelică putea să facă adevărate minuni cu banii americanilor (Planul Marshall), firește, dacă ea n-ar fi fost cedată cu ceva timp înainte lui Stalin de către Roosevelt și Churchill. Iar eu le spun că nici măcar la acea vreme, cu democrația și avântul economic din perioada interbelică, românii n-ar fi fost în stare de extraordinara dăruire niponă și germană, căci pentru așa ceva este de mare trebuință ca Atotputernicul să fie mai zgârcit cu meleagurile țării și mai generos cu locuitorii ei (m-am întrebat de mai multe ori ce s-ar întâmpla cu românii și japonezii după schimbarea țărilor între ei), necum astăzi, când România dă înapoi ca racul, întrucât aleșii fură pe rupte și cârmuitorii se dovedesc incapabili să atragă imensele fonduri europene. Sau – mai știi? – pesemne că aceștia, neputând să se înfrupte din ele așa ca din sărmanul nostru buget, nici nu se arată interesați de niște bani ce trebuie decontați la centimă.
Pentru a evidenția enormul pericol în care, astăzi și pe viitor, se află România din pricina aroganței prostești de-acuma, respectiv din pricina strălucitei prostii, ce peste puțin timp va deveni arogantă, prezint două concludente mostre în acest sens:
1. Lia Olguța Vasilescu, ministra Muncii, cică i-ar fi spus în față lui Sorin Grindeanu în auzul altora și mai înainte de a intra în sala de ședințe a guvernului: „Bă, tu deocamdată ești un pulifrici amărât. Vezi-ți de treaba ta! Aud că ameninți că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...” Faptul că penala de Craiova a rămas în funcție, dovedește cu prisosință că Grindeanu este premier doar cu numele și că sintagma „guvernul meu” merge la orice culoare politică.
2. Câteva „perle” de la bacalaureat: „Inima este cel mai important organ genital al omului”; „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa”; „Manole a pus-o pe Ana la zid și a început să o lucreze”; „Împăratul avea o grădină și în fund un măr”; „Ficatul se află în cavitatea bucală”.
Fără comentarii, căci neantul prostiei este oricând și oriunde capabil să-ți ia piuitul...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CÂND LEPRELE-S LA GUVERNARE, TOT OMUL VINA LUI O ARE…
F. M. Dostoievski era de părere că toți oamenii sunt vinovați de lacrima de pe obrazul unui prunc. Dacă ne însușim acest adevăr (fiecare dintre noi contribuie mai mult sau mai puțin la apariția răului uman, care acționează devastator asupra nevinovăției), atunci trebuie să avem curajul să ne recunoaștem partea de vină în toate catastrofele ce s-au abătut, se simt ca peștele în apă și fac ravagii pe planetă: alarmantul regres moral-spiritual generat de înflorirea necinstei, minciunii, ipocriziei, egoismului și cruzimii, aberanta civilizație mașinistă la care omul nu consimte să renunțe în pofida faptului că ea îl strânge de gât prin poluare, boli provocate de sedentarism și grozăvia accidentelor tot mai frecvente, globalism, multiculturalism etc.
Bunăoară, diluarea până la dispariție a tradițiilor și specificului național, dimpreună cu starea extrem de precară a unor nobile simțăminte, precum patriotismul și naționalismul, reprezintă ruinătoarele victorii ale globalismului, iar Eurovisionul penibil-cântăcios se constituie din ce în ce mai sfidător în port-drapelul multiculturalismului nivelator și leșios...
Cu-atât mai mult când ne uităm în ograda noastră politico-pungășească, unde ba se vorbește de spectaculoasa creștere a unei economii temeinic așezată pe butuci prin cele mai mici investiții din ultimii 10-15 ani, dovadă că programul de guvernare are toate șansele să fie înfăptuit în forma-i bugetaro-amăgitoare, ba sunt cam neglijate subiectele intens dezbătute cu ceva timp în urmă: sprapopularea pușcăriilor, frauda de la alegerile prezidențiale din 2009, arhiva SIPA (Sistemul Independent de Protecție și Anticorupție).
Dar nici unul dintre aceste subiecte nu se ridică la nivelul scontat de așa-zișii formatori de opinie, în realitate manipulatori de păreri individuale și, în acest chip, cu bună știință deformatori ai adevărului, întru formarea unei opinii colective care să-i mulțumească pe păpușarii din culise.
Din următoarele motive:
1) În ultimul timp n-au mai fost trimiși după gratii infractori de talia lui Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Elena Udrea, George Copos, Gigi Becali sau Sorin Ovidiu Vântu. Că toată tevatura de la alde ăștia a pornit. Cu toții sunt obligați să-și ispășească pedepsele în pușcăriile românești, de unde tot tam-tam-ul cu suprapopularea și condițiile improprii din ele. Dar, întrucât șnapanii cu bani din România postdecembristă se tratează în străinătate, nici pe departe nu se face atâta gălăgie cu dezastruoasele condiții din grosul spitalelor românești, deși, la urma urmei, cam tot românul de rând este nevoit să treacă prin ele.
2) Frauda de la prezidențialele din 2009 este cel mai concludent exemplu de aflare-n treabă la români. Da, căci dacă, așa cum susțin jurnaliștii implicați, există dovezi zdrobitoare în acest sens, de ce se bate șaua să priceapă iapa doar acuma, opt ani după acea meganelegiuire? Nu cumva în sistem se reglează niscaiva conturi și anumiți gazetari necușeri, ca alde Dan Andronic, sunt întrebuințați de indestructibilul sistem mafioto-postdecembrist pentru apărarea valorilor (sic!) democrației noastre originale? Pe de altă parte, pretutindeni în lumea asta doldora de democrație se fură (pe furiș sau chiar pe față) la alegeri. Atâta doar că românii aflați la butoanele puterii, uneori o cam fac de oaie...
3) Interesul politicului pentru SIPA nu-i acela de-a face lumină în toată această tenebroasă afacere, ci de a-și aservi prin dosare și șantaj cât mai mulți dintre înalții magistrați, care și-au dobândit funcțiile prin înțelegeri politice între deținătorii pânii și cuțitului din această țară. Că, de, scopul ticălos scuză mijloacele murdare, și cum democrația originală veghează cu strășnicie la creerea aparențelor în ceea ce privește independența justiției, iată o formidabilă ocazie ca lucrurile în conținut să stea de-a-ndoaselea, adică așa cum cer profitabilele tovărășii și cumetrii.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CUM TOATE SUNT LA NOI PE DOS, HOŢUL DIBACI E VALOROS!
Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!...
Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.
Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt  crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.
Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.
Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P. P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o  reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
   
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii