ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 10 (Decembrie 2009)

EDITORIAL

AM UITAT DE EI... AM UITAT DE MULTE

Se întâmplă de multe ori ca mari valori ale vieţii culturale româneşti şi universale, să nu fie recunoscute şi răsplătite cu onoruri intelectuale pe măsură, asta din cauza unui regim politic prelungit până peste aşteptările vieţii fizice, dar şi din îndărătnicia cu care, unele actuale vedete ale spaţiului cultural românesc, nu vor să empatizeze, probabil, de frica unei concureţe reale în planul operelor şi al valorilor incontestabile.

Cine nu a auzit de Eugen Ionescu. Acum. Acum, la 100 de ani de la naşterea sa. Este evident că nu sub acest nume, ci Eugène Ionesco, şi nu în România, ci în Franţa, unde a fost, este şi va rămâne membru al Academiei Franceze. Chiar dacă a debutat în ţara sa natală, în Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi, se va remarca în Franţa, cu o literatură de excepţie. Teatrul a fost pasiunea lui Eugen Ionescu, chiar dacă debutul nu a adus prea mult public. Recunoaşterea sa ca membru al Academiei Franceze îi va încuraja scrisul, devenind un autor prolific, faţă de care la ora actuală s-au scris multe cărţi şi lucrări ştiinţifice, generând evenimente culturale precum întâlniri, simpozioane, colocvii şi festivaluri internaţionale.

Cât de român a fost Eugen Ionescu? Absolut deloc, după părerea fiicei sale, Marie-France Ionesco, în calitate de moştenitoare a drepturilor de autor, revoltată de-a dreptul de iniţiativa târzie a Românei din 2009, de a celebra în mod oficial, sub auspiciile UNESCO, opera tatălui său.

Emil Cioran, o altă valoare incontestabilă a României secolului XX, filosof de marcă, cu o gândire cel puţin la fel de sclipitoare ca cea a lui Lucian Blaga, este poate la fel de mult apreciat peste hotare, decât în ţara sa natală. Ca şi în cazul lui Ionescu, Franţa este cea care îi pune într-o lumină deosebită strălucirea creaţiei. Deşi a locuit retras de zbuciumul parizian, a avut o vastă şi fructuoasă corespondenţă cu personalităţi de marcă ale culturii româneşti din afara graniţelor, dar şi cu autori francezi. Cei doi nu au regretat plecarea din România, ambii publicând – odată cu părăsirea ţării – numai în limba franceză şi nu ca o răzbunare, ci pentru că li s-a părut normal să-şi transpună gândurile şi ideile pe limba naţională a statului care a ştiut să-i aprecieze.

Într-o zi obişnuită de noiembrie, în Bucureşti, unde altundeva, departe de zgomotul trâmbiţelor lui Mircea Goană şi Traian Şpriţescu, într-o sală spaţioasă cu public restrâns, s-a ţinut o manifestare, să-i zic modestă, că aşa este cultura la români. În prezenţa ambasadorului Franţei, dl. Henri Paul şi a lui Marius Sala, ultimul desemnat să-l înlocuiască pe Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, a avut loc decernarea post-mortem a titlului de Membru al Academiei Române, a celor două personalităţi evocate mai sus. Atât! Atât merită, cred unii...

Tărăboi nu a fost nici la marea consfătuire naţională a membrilor Uniunii Scriitorilor. De ce? Veşnicul preşedinte, vrând probabil să prefaţeze rezultatul votului din 6 decembrie, rămâne pe poziţie pentru un nou mandat de 4 ani, cu 174 de voturi din cele 344 validate, la mare distanţă de Nicolae Breban cu 76 de voturi şi Constantin Stan, doar 36. Nu este derajant, ba din contră. Domnul Manolescu este printre puţinii polivalenţi aflaţi în viaţă, care continuă să menţină pe o linie de plutire ideea de scris de bună calitate ce se mai naşte – rar de tot – pe plaiurile mioriticei limbi române.

Linişte, poate mult prea multă linişte a fost şi la lansarea cărţii Arşiţa Karmei, de Oma Stănescu, autoare poaspăt intrată cu drepturi depline în rândul Uniunii Scriitorilor. Nu că ceva spectaculos ar fi urmat să se întâmple, ori manifestări de amploare ar fi direcţionat iubitorul de carte spre o altă destinaţie, dar e mai intim – cred alţii – când nu vine mai nimeni. Puţin public, un singur reprezentant al presei locale, deşi la masa invitaţilor s-au aflat şi scriitorii Vasile Andru şi Gheorghe Lupaşcu, ce au adus prin intervenţiile lor, un veritabil plus de valoare reeditatului volumul autobiografic.

Aşadar, ignoranţa, pecetea acestui timp al realităţii scăldat cu nonşalanţă în postodernismul ucigător de litere, este poate cea mai grea şi mai profundă molimă ce s-a abătut peste noi, mai cu seamă în aceşti ani blestemaţi la tranziţie fără sfârşit, din care până şi identitatea cu trecutul nu prea îndepărtat nu ne mai provoacă remuşcări. Atunci de ce să ne mire lipsa de public de la lansările de carte adevărată, lipsa de reacţie în faţa acaparării unor nume autohtone de alte culturi, fie ele cu tradiţie, pentru că senzaţia de viaţă spirituală pe care o încercăm acum, la 20 de ani de la descătuşarea din faţa odiosului roşu, este una inferioară şi lipsită de valoare.

Probabil că politichia de toate zilele şi spectacolul ieftin pe care îl oferă, reprezintă o alternativă mult mai viabilă şi pitorească decât să zăbovim a rumega filosofia lui Cioran sau teatrul lui Ionescu şi asta pentru că televizorul, cel mai mare duşman al cărţii, este acum pe val, pe valul românilor uitaţi la marginea fenomenului numit cândva, cultural.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU PROFESORUL, PUBLICISTUL ŞI SCRIITORUL DUMITRU ANGHEL

Născut la 23 august 1939 în comuna Crângu (Ologi), satul Secara, jud. Teleorman; Şcoala primară (cls. I-IV) în satul Secara, în perioada 1946-1950; clasele V-VII şi VIII-X (liceul), în perioada 1950-1956 la Liceul Mixt din Turnu Măgurele; Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, promoţia 1963 „George Călinescu”; Profesor de limba şi literatura română la Şcolile nr. 23, 21, 17, 18, 11 şi 12; Director al Şcolilor nr. 17, 11 şi 12 din Brăila, din 1965 până în 200; Director al Casei de Creaţie a judeţului Brăila; Organizează cenaclul litarar „Mihu Dragomir” şi publică prima plachetă (Zbor Alb) a poeţilor brăileni; Preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă; Este membru al Societăţii Filarmonice „Lyra”, de la reînfiinţarea sa din 1974; Participă la viaţa culturală a Brăilei şi în calitate de redactor al revistei „Florile Dunării”, sau de redactor-şef la revistei „Vocea a treia” a Clubului Seniorilor din Învăţământ Brăila; în prezent redactor-şef la Revista ZEIT; Autor a nouă cărţi pe publicistică şi literatură.

Spuneţi, dle Dumitru Anghel, care dintre trei posibile apelative – profesor, publicist, scriitor – credeţi că vă reprezintă în plan profesional şi social sau în care al preocupărilor preferenţiale şi al satisfacţiei reuşitei?

Aş zice, fără să greşesc şi fără să... mă îmbăt cu apă rece în exces de orgolii, că viaţa mea a fost închinată şcolii, unde am avut reuşite depline şi bucurii ca profesor de limba şi literatura română în câteva şcoli brăilene, timp de aproape 40 de ani, cu o întrerupere de câţiva ani, din 1968 până în 1973, când am fost numit director al Casei Creaţiei Populare a judeţului Brăila, după revenirea la mai vechea împărţire administrativ, şi apoi ca preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă.

Sigur, îmi asum calitatea şi reuşita ca publicist, pentru că, de la debutul în 1962, pe când eram student la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, în revista Contemporanul, cu o cronică muzicală la Concertul de la Ateneul Român al Orchestrei Simfonice Gewanhauss din Liepzig, am publicat fără întrerupere până azi peste 1000 de articole în exclusivitate din domeniul culturii – cronică muzicală, cronică dramatică şi cronică de film, recenzie de carte de muzică şi, mai ales, de literatură, interviu cu muzicieni, dirijori, instrumentişti sau solişti vocali, eseu şi comentariu de atitudine – în peste 50 de ziare şi reviste culturale din ţară şi din străinătate. Ca scriitor, bat la porţile literaturii, cu responsabilitate şi cu încredere bine temperată în reuşită şi recunoaştere, prin cele nouă cărţi publicate până acum: Monografia Şcolii nr. 12, Portrete în aquaforte, Brăila muzicală, Cetăţeni de Onoare ai Brăilei, Portrete cu variaţiuni pe contrapunct (în două ediţii), Portrete în clarobscur, Jurământul...Euterpei şi recent, cartea de critică literară, Reverenţe critice, când, la 23 august 2009, forurile culturale brăilene m-au sărbătorit la 70 de ani sub egida Scriitori brăileni aniversaţi şi mi-au oferit măgulitoare pentru mine Diplome de excelenţă.

În această triplă ipostază, cu ce se mândreşte profesorul din activitate la catedră, ce latură tematică a publicistului l-a pasionat în special, care este cartea de suflet a scriitorului?

Ca profesor mă mândresc cu elevii, pe care i-am determinat să guste şi să înţeleagă frumosul din literatură, apoi să vorbească şi să scrie corect după regulile gramaticii, m-a pasionat cel mai mult să scriu cronică muzicală, avancronică de concert, dialogul cu personalităţile muzicii româneşti, violoniştii Ion Voicu, Ştefan Ruha, soliştii vocali David Ohanesian, Ludovic Spiess, Ionel Voineag, dirijorii Marin Constantin, Ury Schmidt, Silviu Zavulovici, viaţa muzicală a Brăilei cu cea mai reprezentativă emblemă a sa, Societatea Filaromonică Lyra şi mentorul ei spiritual contemporan, muzicianul Nicu Teodorescu. Preferinţa pentru acest domeniu al publicisticii se explică pentru pasiunea mea către muzică, cu trimitere la idolul meu muzical, J. S. Bach, care s-a concretizat în debutul de la revista Contemporanul cu o cronică muzicală, cu lucrarea mea de stat: Critica muzicală, ca gen al criticii de artă, condusă de prof. univ. George Bălan de la Conservatorul Ciprian Porumbescu şi de prof. univ. Silvian Iosifescu, de la Catedra de estetică de la Facultatea de Filologie şi apoi cu peste 300 de articole de muzică publicate în ziare şi reviste.

Ca scriitor, dacă credeţi că pot să-mi revendic această calitate, îmi sunt dragi şi... bune, sau mai bune, tot trei cărţi: Portrete în aquaforte, Brăila muzicală şi Reverenţe critice.

Chiar această recentă carte, Reverenţe critice, vă dă dreptul să vă atribuiţi şi calitatea de scriitor. Ce planuri editoriale şi ce cărţi mai aveţi în lucru?

În afară de publicistica curentă şi pe lângă elaborarea propriilor mele cărţi, în ultimii ani, am încurajat redactarea şi publicarea cărţilor altor confraţi, cei mai mulţi debutanţi, asumându-mi calitatea de lector de carte şi semnând prefaţa, fără să pretind să fiu plătit pentru ajutorul dat. Este vorba despre apariţia volumelor Trăiri uitate, de Mihail Atanase Simionescu, Mrejele iubirii, de Oma Stănescu, Amurg şi Potcovarul lui Pegas, de Valeriu Găgiulescu, Indris, de Liliana Spătaru, Anotimpul visării, de Dumitru Barău, iar în curând va vedea lumina tiparului şi cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr, Ronald Gasparic, de Sanda Tănase.

În prezent lucrez la două cărţi care vor vedea lumina tiparului în primăvara viitoare (Un dialog sentimental pe o temă memorialistică semnată de scriitorul Gheorghe Gorincu) şi în toamna viitoare (a doua carte de critică literară despre... greii literaturii brăilene...).

Vorbiţi-ne, vă rog, despre colaborările dvs. la ziarele şi revistele cu profil cultural...

Am început cu revista Contemporanul, în studenţie, încât, acum, nici nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat un asemenea miracol; am continuat tot ca student, să semnez o rubrică, Cronica discului, la Scânteia Tineretului, alături de nume grele mai târziu, ca Iosif Sava (sunt mândru, mai ales acum că ne-a plăcut la amândoi Bach...), Ada Brumaru, I.V. Pandelescu...; şi, când m-am stabilit la Brăila, am colaborat la singurul ziar cotidian, Înainte, ca şi la suplimentul literar-artistic Analele Brăilei, la ziarul regiunii Galaţi, Viaţa nouă, unde am publicat cronică de teatru, la ziare centrale Scânteia, Scânteia Tineretului, România Liberă, dar şi la revista România Literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Steaua etc., iar, după Revoluţie, la toate ziarele locale brăilene Libertatea, Ancheta, Prezent, Obiectiv-Vocea Brăilei, Monitorul de Brăila, Brăila, Arcaşu’ ca şi la revistele literare din ţară: Oglinda literară – Focşani, Sinteze literare – Ploieşti, Caligraf – Alexandria, Porto Franco – Galaţi, Ecouri Dunărene – Turnu Măgurele, Excelsior şi Florile Dunării – Brăila, dar şi la Curierul Atenei din Grecia.

Cum este receptat publicistul şi scriitorul Dumitru Anghel în presa de specialitate critică şi în mijloacele specifice de referinţe critice şi biografice?

Dacă vreţi un curriculum vitae... cultural, vă pot spune că am o bogată bilbiografie critică, cu referiri la mai toate cărţile mele, care ar putea să-mi zgândăre amorul propriu (numai că eu am un echilibru-tampon, ca-n Clasicul bine temperat, de J.S. Bach, pagină de referinţă pentru literatura muzicală preferată...), că figurez în câteva antologii de proză, că figurez în Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, de Toader Buculei, în Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni, de Stan V. Cristea şi în Enciclopedia Personalităţilor din România (Who is Who, Verlag fur Personenenzyklopadien AG, CH-6304, Elveţia, ed. 2009).

A consemnat, Gina Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

INSULA RĂILOR, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2009

Privind îndelung şi ingenuu în zare, gândul cuminte şi gingaş distinge imaginea crepusculară a infinitului, care ascunde nemângâiate lacrimi şi suspine, înăbuşite brutal de-o forţă nefastă şi perfidă, ce devorează neobosit şi metodic zâmbetul purtat de braţele umilite ale inocenţei. Alunecând fără ştire în adâncurile întunecoase ale minţii, revelaţia degradării umane devine omagiul solitudinii veşnice, neîmplinirea obsedantă a cunoaşterii, trădarea supremă a vieţii în faţa propriei conştiinţe. Nimicul nebun şi volubil crestează fanatic semne indescifrabile în germenii puterii absurde, conferindu-le tentacule prelungi şi infame, capabile să reprime orice licărire a fericirii. Pe Solania, lumina s-a stins demult, poate nici n-a existat cândva, aici guvernând fără limite doar incredibile iluzii pustii, stranii şi demente precepte, porunci furibunde, idei deplorabile şi iraţionale. O lume copleşită de veninul putrefacţiei, călăuzită de torente muribunde, desfăşurate în felurite chipuri, pătrunde ireversibil în abisul morţii spirituale, torturându-se grozav să-şi dea duhul speranţei.

Sfâşietorul calvar al abrutizării, compune simfonia ucigaşei terori, cântecul demonic al pierzaniei, anulând splendoarea celor blânzi şi trişti, reducându-i la tăcere. Sufletul născut din durere, nu-şi mai vede faţa, ci doar inima bătând la porţile deznădejdii şi ale înfângerii. Gerul arzător al iubirii îşi strigă necontenit chinul în noaptea nesiguranţei şi a eternului infern. Inutile devin provocările necontenite ale credinţei, risipitoare, cuvintele şoptite serafic amorului înfometat, tulbure, povara unui spirit mult prea ascuţit pentru o imposibilă societate destinată tragicului. Talazurile aberantei dictaturi, anulează însăşi identitatea persoanei, creând monştri nebuloşi, ce smulg silnic intimitatea feciorelnică a cugetului. Nefirescul este numele stăpânirii deşarte, ce-şi declară asuprirea peste cei firavi, ridicându-le în suflet interminabile ziduri de granit, profanându-le existenţa cu defăimătoare nevoi. Romanul pe care ni-l oferă distinsul domn, George Tătăruş, reprezintă o încântare pentru spiritul neprihănit, niciodată stăpânit în calea cuvântului locvace, suav, incomparabil cu vreo altă înfăţişare a creaţiei măiastre.

Vioiciunea frazelor, minunat încununate cu flori de covârşitoare sclipiri, supun atenţiei cititorului originalitatea ideilor, ce transcende orice imaginaţie feroce. Fineţea descrierii unei perioade sumbre, cu detalii surprinzătoare, fascinează irevocabil mintea, scufundându-se într-o imensă euforie a prezentului. Infatigabil, autorul ne delectează cu plăcerea cuvântului, descoperind cele mai nepreţuite sensuri ale acestuia, ce au menirea de a induce sufletului o incomensurabilă tihnă. Gerarde, întruchipează înţeleptul unei lumi căreia nu-i aparţine, trăindu-şi intens cugetările şi sentimentele ardente, fiind captivul cetăţii înecată în licoarea vitregiei. Faptele prezentate, relevă o incredibilă dezlănţuire creatoare a autorului, care, printr-o forţă dincolo de pământesc, reuşeşte să îndrume fiinţa cititorului spre labirintul fenomenal al muzicii siderale, fermecând necunoscutul abstract al metafizicii intrinsece. Protagonistul acestei capodopere este privat de libertatea cuvântului autentic, izbutind să-şi creeze propria lume a visului, unde, fatidic, trăirile îl rănesc adânc şi-i lasă amprenta unui destin necinstit, crud şi oribil.

Durerile nemărginite, sentimentele sufocate, pierderea vivacităţii, indică un remarcabil caracter, care, în pofida absurdităţii vremelnice, nu se lasă copleşit sub povara urii, ce i-ar fi putut degrada irevocabil existenţa supusă unor gigantice vicisitudini. Momentele de acalmie, puţine la număr, îi oferă prilejul de a-şi declara iubirea în faţa unor angelice făpturi, superficiale întruchipări ale femininului, care nu-i înţeleg tainele sufletului şi puterea judecăţii, reuşind doar să-i aprofundeze cicatricile datorate însăşi propriei existenţe. Asurzitorul sunet al inutilului, învăluie într-o nesfârşită genune toată suflarea insulei guvernată de malefice puteri. O nepătrunsă cenuşă a decadenţei, se ridică îngrozitor peste răvăşitul neam de nefericiţi, ucigându-le splendoarea inimii, şi anulându-le dreptul la viaţă. Zadarnic îşi strigă sufletul minunea! Cumplit rămâne vuietul ticălosului refren al morţii! Dar tortura a atins culmile disperării, iar fragila fiinţă umană îşi adună forţele, într-un ultim efort, izbândind să îngroape nemilosul sistem politic pentru totdeauna în grota neantului.

Astfel, şarpele neîmblânzit al spaimei a fost alungat, iar cei exploataţi şi-au cucerit libertatea, pe care, însă, nu o cunosc, şi nu ştiu cum s-o preţuiască. În văzduh, pluteşte neoprită reveria, coborându-şi fermecătoarea punte a zorilor în mijlocul uraganului acum oprimat, spulberând răceala nopţii din sufletele insularilor. Trecutul se pierde în amurg, luând cu sine picurii nevinovăţiei, amăgitoarele clipe de bucurie dulce-amară, visul încă nenăscut al beatitudinii fervente, la care au aspirat locuitorii rătăcitorului spaţiu al incandescenţei tiranice. Şi-acum, când megalitul tăcerii şi-a stabilit dominaţia, oamenilor nu le mai rămâne decât să contemple atemporala veghe a noii creaţii, din care va izvorî continuu dorinţa de neprevăzut.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

ZÂMBETUL LACRIMII, DE MIRCEA CONSTANDA

Mai toată lumea consideră epigrama… gen uşor sau neîncadrând-o în vreun gen literar, deşi are toate datele să fie admisă în vreo specie a liricului, măcar după formă, forma fixă a catrenului, după aceleaşi criterii ca ale rudelor cu… sânge mai albastru: sonetul, rondelul, glossa sau mai noul haiku nipon. De genul lyric se apropie epigrama şi prin conţinut, pentru că exprimă în mod direct idei şi sentimente, pe care le concentrează în doar patru versuri. De ce-o fi fiind considerată gen uşor (?), nu prea înţelege nimeni, pentru că, altfel, nu este chiar aşa de uşor ca, într-un catren să concentrezi ironie, sarcasm, autopersiflare şi… idei importante la ordinea zilei, pe orice temă, din orice domeniu. Dintotdeauna, epigrama a fost cultivată de marii scriitori români şi n-au avut nici complexe de inferioritate şi nici nu le-a fost ştirbit prestigiul artistic de creatori. Alţii au rămas în istoria literaturii cu statutul de scriitorepigramist şi au adus un considerabil prestigiu speciei literare epigrama: A. C. Cuza, Cincinat Pavelescu, Teleor, Păstorel Teodoreanu, Mircea Ionescu-Quintus… şi, din Brăila, Ştefan Tropcea.

Noua generaţie de epigramiţti, reunită în Cenaclul Ştefan Tropcea, este atât de activă în planul vieţii cultural-literare brăilene, încât se poate considera ca aflându-se la aceeaşi cotă valorică cu poeţii, prozatorii, publiciştii şi dramaturgii din Cenaclul Mihail Sebastian al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brăila-Galaţi. Epigramiştii brăileni din noul val sunt sarea şi piperul reuniunilor culturale de tot felul, dar mai ales la lansările de carte, proză sau poezie; catrenele lor spumoase şi inspirate fac deliciul manifestărilor şi nimeni n-a scăpat de tăişul spiritual şi acid al spontaneităţilor ironice: Păun Condruţ, Mircea Constanda, Mihai Frunză, Aurel Furtună, Alexandru Hanganu, Mihaela Keresteli, Gheorghe Leu, Ştefan Lipca, Ion Meca, Ionel Negruţ, Anastase Popescu, Stela-Şerbu-Răducanu. Avocatul Mircea Constanda este un epigramist de… top, care-şi apără statutul de scriitor printr-o pledoarie fulminantă împotriva celor care consideră epigrama… ruda săracă a poeziei şi, pentru echilibru, pentru refulare sau studiu de dosar probatoriu în alternativă, atacă de la Tribuna Epigramei, cu trimiteri la alte paragrafe, capitole şi litere de pravilă spirituală pe toţi detractorii speciei, după cum şl înfăţişam într-un portret în aquaforte.

O altă probă la dosarul Epigramei, care-şi revendică dreptul la… viaţă literară, se află şi în deschiderea la volumul de epigrame Zâmbetul lacrimii, unde Mircea Constanda, epigramistul, semnează o poezie de un lirism demn de a se afla între coperţile oricărei cărţi de literatură: Iubită mamă, aş dori să ştii/Că, dacă m-ai crezut şi mă mai crezi,/Atunci când voi dispare-n galaxii/Iubirea mea în suflet s-o păstrezi./Şi pentru tot ce-n viaţă ai făcut-/Ştii, n-am fost demn mereu, de bună seamă-/Eu, astăzi, Îţi trimit doar un sărut/Şi-ţi mulţumesc nespus, iubită mamă! (Scrisoare pentru mama, pag. 9-10).

Despre Mircea Constanda, publicistul Candiano Priceputu afirma, pe una dintre cărţile, pe care le-a prefaţat sau le-a ilustrat, că… este, realmente, un talent notoriu pe tărâmul epigramei. Nu-i lipsesc umoristului incisiv uneltele de rigoare: ironia, sarcasmul, absconsul, persiflarea, dar şi fineţea, necesare ridiculizării vicisitudinilor umane şi sociale. Scriitura lui penetrează, situându-l în rândul celor ce se trag din stirpea voievodală a genului… Aşa se explică şi prezenţa sa în paginile ziarelor brăilene, uneori cu rubrici fixe cu apariţii cotidiene, şi în peste zece antologii din Brăila şi, mai frecvent chiar, din Ploieşti, Cluj, Bucureşti, Slatina… Scriitorul Mircea Constanda semnează şi volume de poezie şi de epigramă: Şi magistraţii râd, 1995; Codul penal şi… alte coduri, 1999; Să nu-mi iei niciodată umorul, 2001; Epigrama de M-AI!, 2004; Şi magistraţii plâng, 2007.

Volumul Zâmbetul lacrimii este structurat pe patru capitole tematice: Zâmbetul lacrimii, ilustrat cu un portret de Al. Clenciu, are cele mai multe epigrame cu reflecţii dureroase, vindicativ ironice, despre realităţi româneşti contemporane: Că sondajele-au rost,/de-asta mă conving şi eu:/Jumătate-o ducem prost/Iar cealaltă… mult mai greu (Sondaje privind nivelul de trai al românilor, pag. 66), sau: Privind vitrina cu salam,/Cu frigărui pe la fereastră:/-Eu aş hali salam da’ n-am…/Şi a murit iubirea noastră! (Un pensionar la Supermarket, pag. 79). Al doilea capitol, Despre iarnă, moşi şi porci, cu un alt portret al lui Mircea Constanda semnat de Şefan Popa Popa’s, cuprinde variaţiuni vesele, dar mai mult triste, despre anotimpul disconfortului sărăciei generalizate şi a sărbătorilor tradiţionale de iarnă, ameninţate de noile reguli impuse de U.E.: Vine iarna, n-am căciulă/Şi mă doare drept în creier/… Că puteam fi tarantulă,/O furnică sau un greier (Coşmar, pag. 92), sau: Eu niciodată n-am sperat/Să mor euthanasiat;/Legaţi-mi ochii, nu-i prăpăd,/Dar, cel puţin, nu vă mai văd (Resemnarea porcului, pag. 97). Al treilea capitol Prietenilor şi sponsorilor, cu alt portret desenat de Candiano Priceputu, cuprinde epigrame graţioase şi cu reverenţe ironice pentru prieteni ca profesorul şi publicistul Vasile Ioan Zbarcea: Astăzi, cum ar fi cultura/Când e totul harcea-parcea,/Cum ar fi literatura/Dacă n-ar fi… V.I. Zbarcea? (pag. 105), sau pentru autorul acestei recenzii: Când realizezi portrete/La băieţi, dar şi la fete,/Mulţi duşmani ce nu-şi ţin gura/Tare şi-ar schimba figura (profesorului Dumitru Anghel).

Ultimul capitol, Contre cu epigramişti brăileni, cu un portret în cărbune de Gleb Saiciuc, cuprinde amuzante şi specifice dueluri de spirit, inteligenţă şi mult umor: Epigrama nu-i capriciu/Judecând profund şi strict/Pentru noi e un deliciu,/ Pentru Mircea-un delict (Mihai Frunză) şi Eu am dat, nu-mi pare rău,/Epigrame mai fierbinţi/Când în cabinetul tău/A râs soarele cu… dinţi (Mircea Constanda, pag. 134-135).

Quod erat demonstrandum!

Dumitru Anghel

 

TRIPLĂ LANSARE DE CARTE

Vreme neprietenoasă. Mijloc de zi, de octombrie ploios. Nimic nu îndeamnă la plimbare, cu atât mai puţin la o plimbare lucrativă. Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu este gazda unui eveniment deosebit: triplă lansare de carte. Prin reprezentantul instituţiei, d-na Cristina Olaru, spaţiul de lectură la sală, al bibliotecii judeţene, ni s-a părut cald, ospitalier. N-a fost iluzie, am simţit căldură - în suflete, şi, din suflet, precum şi-n ceştile cu cafea, aburinde. Într-o regie absolută, d-na Cristina Olaru a predat ştacheta celui de-al doilea organizator, Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu - preşedintelui ei, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu.

O lansare de carte, o sărbătoare. Poate vremea anula, ori desfiinţa bucuria? Cum nicio sărbătoare n-are farmec, dacă n-ar fi onorată şi de oaspeti deosebiţi, iată, evenimentul este binecuvântat. Printre musafiri amintesc pe poetul indianist George Anca de la Bucureşti şi criticul Ionel Necula de la Tecuci. (Domnii Liviu Antonesei şi Gabriel Cucuteanu de la Iaşi n-au putut onora invitaţia, invocând neprielnicia vremii).

Cei doi oaspeţi, George Anca şi Ionel Necula au acordat evenimentului nu numai din timpul domniilor lor, ci, au dăruit afecţiune, înţelegere, analiză cărţilor prezentate. Cele trei cărţi şi cei trei prozatori, respectiv: MAXIM semnată Ionică Sava - CASETA, semnată Petre Abeaboeru şi ŞAPTE ANI SPRE UN TIBET, semnată Mariana Vicky Vârtosu au captat atenţia celor prezenţi, preţ de câteva ore. Maxim, Caseta şi Şapte ani spre un Tibet, sunt cărţi cu un singur numitor comun: istoria. Dacă primele două cărţi – Caseta şi Maxim – abordează două teme (ingrate) din trecutul nostru istoric (prima, despre legionari – cea de-a doua, despre colectivizare), cartea Marianei Vicky Vârtosu vorbeşte despre prezentul imediat.

Şapte ani din viaţa unui cenaclu, şapte ani de lectură publică, de prietenie, de armonie şi bucurii. Şapte ani în care, acest atelier de creaţie şi-a avut satisfacţiile lui literare. Reuşite, de ambele părţi, învăţaţi şi învăţăcei. Personajele sale se regăsesc printre cei prezenţi - Şapte ani spre un Tibet poate fi considerată o punte de legătură (apolitică) între cele două teme (politice) tratate în Caseta şi Maxim. Delegat special, Mariana Vicky Vârtosu a dat citire stenogramei telefonice transmisă de dl. Liviu Antonesei. Stenogramă, ce se referă în mod implicit la cartea prozatorului Ionică Sava, şi care prin conţinut, a vizat pe toţi cei prezenţi. Nu voi povesti evenimentul, nu se cade.

Punctul de vedere al preşedintelui Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, membru al Uniunii Scriitorilor, a fost succint şi la subiect: Felicitându-i pe cei trei autori, pentru produsul finit, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu a sintetizat tema cărţilor, a subliniat esenţa lor. După care, a conturat profilul etic al fiecărui autor, privit unghiului înscrierii sale în viaţa culturală locală. Salutăm gestul poetului George Anca, prin cadou oferit nouă şi bibliotecii. Dodiile domniei sale ne vor face să nu mai vorbim în dodii. Aş încheia cu o rugăciune indiană – ar fi o replică potrivită. Mă rezum la simple mulţumiri adresate oaspeţilor noştri speciali, poetul George Anca şi criticul Ionel Necula, în numele nostru, a celor trei autori, şi, mulţumiri tuturor scriitorilor vrânceni, participanţilor.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)


 

SPIRITUALITATE

IMINENŢA MORŢII

Gândindu-mă la momentul trecerii dincolo, mă cutremur, neştiind ce mă aşteaptă. Oare cum va fi apreciată existenţa mea de până acum? Ce stare a sufletului voi avea? Cum îmi voi mai desfăşura sentimentele, faptele? Ce fel de spaţiu e acela în care voi merge?

Nu ştiu să răspund la aceste interogaţii şi la multe altele asemenea lor, însă teama de a părăsi această lume într-un moment nefericit este din ce în ce mai constantă. Firea umană este supusă feluritelor încercări pământeşti, peste care trece sau nu cu demnitate; totul în funcţie de inspiraţia de moment, de spiritul viu sau adormit pe care-l deţine. Tragicul vieţii constă în luciditatea minţii şi-n conştientizarea efemerităţii existenţiale, ce împinge sufletul, câteodată, la o analiză minuţioasă şi tăioasă a faptelor săvârşite de-a lungul multor ani. Totuşi, niciodată un om, mă refer la cel care îşi recunoaşte limitele, nu va fi mulţumit în totalitate cu ceea ce a realizat, gândindu-se că timpul trece mult prea iute, nelăsându-i răgaz pentru zidire spirituală, împăcare cu sine, desăvârşire sufletească. Uneori, esenţa umană pluteşte în derivă, neştiind încotro să se îndrepte, ce decizie să ia, întrebându-se dacă e corect cum procedează, sau dacă nu cumva tot ceea ce a făcut până-n prezent este o slabă înfăţişare a binelui pe care l-a proiectat în societate cu scopul de a nu deranja şi de a-şi îndeplini misiunea pentru care a fost chemat.

Măsura faptelor benefice este infinita îngăduinţă a îngerilor, pe care n-o putem înţelege şi nici n-o aplicăm, tocmai pentru că suntem fiinţe înclinate spre păcat. Doar blândeţea nesfârşită a sfinţilor ne mai determină să credem că-i putem imita, sau măcar putem încerca să ducem o viaţă asemănătoare acestora. Oricum ar fi, omul rămâne un tumult de frământări, de griji, de lipsuri, de idei măreţe, pe care nu reuşeşte să le materializeze mereu, o furtună de gânduri în deşertul unei lumi care-i încetineşte desăvârşirea, sau chiar reuşeşte să i-o anuleze. Vindecarea spirituală rezidă numai în efort propriu de purificare, de uitare a răului şi de unire a sufletului cu Dumnezeu.

Suntem singuri într-un spaţiu lipsit de sens, negăsindu-ne identitatea pierdută demult, când am crezut că suntem zei. Blestemul unei vieţi debusolate ne urmăreşte încontinuu, aruncându-ne în oceanul disperării şi-al întunericului, unde suntem devoraţi de noi înşine. Imensitatea infernului naşte monştri fioroşi, trimiţându-şi aici imaginea înşelătoare a unei vieţi unice, de consistenţă nulă, pe care omul şi-o însuşeşte inconştient, lăsându-şi sufletul să plutească fără niciun rost printre valuri periculoase şi chipuri angelice viclene, care-l vor înghiţi, astfel reuşind să-şi hrănească răutatea şi să-şi înmulţescă veninul.

Prea târziu se face lumină, iar cineva hotărăşte că timpul lui s-a terminat şi-l răpeşte de lângă cei pe care-i iubeşte ducându-l departe, acoperindu-l cu ţărâna uitării şi lăsând în urmă infime şi palide imagini ale trecutului. Unde a plecat? Şi de ce revine câteodată lângă cei dragi? Oare ştie că a pierit prea devreme? Şi-a aflat liniştea pe care a căutat-o neîncetat când încă respira?

Acum pământul e tainica materie care deţine o parte a fiinţei umane. Noi îl îndrăgim şi-l sfinţim cu lacrimile amare ale celor mai inocenţi dintre noi. Uitându-ne în jos, ne vom recunoaşte chipul, neputinţa, visele deşarte, şi poate că aşa vom deveni măcar un fior sacru, ce pluteşte deasupra cerului tristeţii.

Gina Moldoveanu

 

LUMINA LUI OCTOMBRIE

Covor de frunze îmi şade la picioare.

Le calc, le simt şi le aud strigând...

...Păşem în dimineaţa aceea rece a lui octombrie în mers legănat şi cu dor de frunză ruginie spre locul cel sfânt şi de taină, unde cântecul îngerilor coboară pe pământ întru slavă. Era cale lungă de străbătut, iar norii ameninţători îmi dădeau fiori, neliniştindu-mă. Zeci de gânduri năvăleau în mintea mea, încurcându-mi judecata dreaptă, şi de aceea mă temeam cel mai mult. Aveam nevoie ca lucrurile să intre pe făgaşul cel bun, plin de lumina înţelegerii şi cu atât mai mult dorinţa de a intra în starea de trezvie era mai mare. Când paşii mi se încurcau la mijloc de drum, mă opream locului şi priveam în înaltul cerului şi de acolo mi se părea că-i aud vocea: Ai uitat vorbele Mântuitorului? - Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită! - Roagă-te, îţi spun şi eu! Nu te opri şi nu privi înapoi decât dacă imaginea asupra căreia te-ai îndreptat este minunată, altfel vei privi cu mânie şi nu e bine! Du cu tine doar frumuseţea lucrului împlinit, iar puterea lui va deschide şi alte drumuri la fel de frumoase. Ia aminte la sufletul tău şi priveşte mai des în interiorul lui. Fă curăţenie în mintea ta, înlăturând codiţele răului de altădată şi pune pavăză la uşa ei, nemailăsând să pătrundă gânduri ispititoare.

Luptam de ceva vreme cu gândurile mele de parcă eram intrată într-un labirint din care nu mai reuşeam să ies. Sufocată de vorbele şi privirile tăioase cu care fusesem încărcată, duceam după mine un bagaj greu şi urât mirositor. Voiam să mă curăţ de tot negativismul pe care-l adunasem, iar puterile îmi erau tot mai slabe. Aveam nevoie de susţinere, aveam nevoie de ajutor. Priveam disperată către semenii mei, sperând că o fărâmă din lumina lor mă va însenina, dar îi simţeam adesea mai istoviţi sau mai împovăraţi decât eram eu. Întorceam îndată spatele şi deveneam tot mai îndârjită. Înţelegeam că nu este bine, şi-n hotărârea mea de-a îndrepta ceva, schimbam privirea din nou către mine. Cercetam cu luare-aminte şi căutam să descopăr cel mai mic motiv pentru care aş fi putut zâmbi.

Prinsă în mrejele timpului meu, n-am simţit că distanţa pe care o parcurgeam întru găsirea liniştii era pe sfârşite. Am urcat în maşină şi m-am îndreptat către ultimul loc, tocmai în spate, un loc ocolit de mulţi. Lumea dorea să stea în faţă, să aibă orizont deschis, să vadă ce se întâmplă, cine mai urcă, cine mai coboară, ce se mai discută. Eu doream să fiu doar eu cu mine şi cu grijile mele. În acest drum aşteptam o minune! Aşteptam ca mintea să se limpezească.

Tu eşti ca o floare care se deschide când pică roua pe ea. Tu nu trebuie să păleşti şi nici să te laşi umbrită de norul cărat în spate de neputincioşi. Aceştia, prin neputinţa lor, nasc monştri. Duc după ei foamea de nezdruncinat a distrugerii. Uneori nici nu-i poţi privi în faţă. Ei ştiu că sufletul li-i cernit, iar mintea-i tot o mătrăgună. Tocmai pentru că ştiu, se feresc. Privirea curată şi descătuşată a omului drept rupe vraja diavolească, iar ei nu vor asta. E ca şi cum fumul de tămâie alungă spiritele rele.

Ruptă total de cei din jurul meu, păream eram intrată într-o altă dimensiune în care dialogam cu El. Mă privea blând şi întrebător. Şi ce-i de făcut? am prins a întreba. Cât să tac? Când să vorbesc? Să mă las în fiecare zi acoperită câte puţin de nedreptate? Unde voi ajunge? Va veni o zi în care nu mă voi mai vedea! am continuat a spune. Asta crezi tu! Orgoliile dau adesea pe-afară. Ele îndeamnă spre luptă. Dar e o luptă necinstită! În timp ce unii se ridică, ceilalţi coboară! Ştiu! Aşa pare! Dar nu-i aşa. Cei care par că urcă, stagnează de fapt; timp în care tu te căleşti prin răbdare. Va veni ceasul în care izbânda ta le va zdrobi sufletul, iar chipul li se va urâţi. Vor tremura de durere, vor scrâşni din dinţi, iar tu vei călca pământul atât de uşor încât nu-l vei simţi. Totul pare ireal! E o poveste în care pământenii nu pot crede. Realitatea e alta. Şi e clară, vizibilă! M-am săturat să tot adun speranţe, sunt plictisită de iluzii; vânzători de iluzii sunt la tot pasul. Dintotdeauna au vândut bine şi încă mai vând! S-au îmbogăţit pe seama mea şi-a altora. Unde-ţi este credinţa? Grăuntele acela de muştar unde s-a dus? Mă-ntreb dacă l-ai avut vreodată! Sau poate ai desfăcut prea larg braţele şi l-ai lăsat să cadă! Caută-l în fiecare zi câte puţin şi adună fir cu fir. Când mâinile tale vor fi unite ca pentru-nchinăciune, vei simţi căldura lui. Atunci înseamnă că a venit deja spre tine şi ai datoria de a veghea spre lucrul cel de taină. Să nu stai pe loc niciodată! Mergi în pace pe drumul tău fiindcă cineva ţi-l va lumina. Cine să mi-l lumineze? Credinţa ta în lucrul bun ţi-l va lumina. Şi nu uita: Domnul vrea să te vadă înfăţişându-i-te zilnic, ceas de ceas, nu când ţi-aduci aminte. Răbdare şi măsură! Asta e dovada credinţei.

Când soarele se ridicase deasupra capetelor noastre am ajuns şi eu în Casa Domnului. Mi-am îndoit genunchii şi mi-am plecat capul. Priveam pământul care mă ţinea în palma lui şi-i mulţumeam. Mă simţeam grea, tot mai grea! Mă întrebam cum de mă mai suportă!? Am privit apoi spre înalt şi am început a-mi scoate din minte fiecare gând urât şi apăsător. Multe şi mărunte mai erau! N-am zăbovit prea mult asupra lor, le ştiam gustul, culoarea şi mirosul. Le-am aşezat rând pe rând în cutia cu capac de tablă ce-o aveam aşezată în dreapta mea. Auzeam de fiecare dată zornăitul capacului şi tot de atâtea ori mă minunam cum de reuşisem să fiu atât de strângătoare. Erau multe! Prea multe parcă pentru un trup atât de firav. La final, m-am întors spre zestrea mea cea bogată, am strâns bine şi cu temei capacul cutiei, m-am ridicat, sprijinindu-mă pe acelaşi pământ, şi-am păşit spre altar. Am întins mâinile ce stăteau încleştate pe comoară. Le-am predat, apoi am întrebat: Nu le aruncă nimeni? Nu folosesc nimănui! Hm, aşa repede vrei să fie aruncate? N-a venit ceasul! Nu eu şi nici altcineva nu le va arunca! Dar cine? Tu, atunci când vei crede că ele nu se vor mai repeta! Mie doar mi le-ai încredinţat ca celui mai bun prieten. Va veni o vreme când vom privi amândoi în cutia aceasta a durerilor , iar surprize vom avea amândoi. Adică? Nu înţeleg! Nici nu-i nevoie să înţelegi acum! Atunci vei înţelege! Drumul e lung? am întrebat. Depinde de tine, eu doar ţi-am întins mâna. Îţi voi sta sprijin atâta timp cât mă vei ţine lângă tine. Când vei căuta ajutor în altă parte, înseamnă că dai semne de uitare, iar mâna mea se va îndepărta. Puterea nu stă în cei dinafară. Puterea este în tine , iar sprijinul vine de la gândul cel bun.

M-am aplecat din nou spre pământ, apoi l-am sărutat, mulţumindu-i. M-am ridicat, mi-am înălţat puţin mâinile şi-am zăbovit câteva clipe. Am simţit cum palmele mele de înfierbântă, iar raze de lumină străvezie pătrund prin ele. Mi le-am împreunat şi le-am dus în dreptul frunţii. Cu ochii închişi, am privit spre punctul auriu care se îndepărta ducând cu el tot greul meu cu care venisem.

După un timp, când tot locul era plin de floare, tot la miezul zilei, păşeam sfioasă într-o sală spaţioasă plină cu semeni de-ai mei. Intrată în competiţie, strângeam din dinţi şi mă rugam ca punctul auriu să-mi fie alături. La un moment dat m-am trezit a cere ajutor unui ins aşezat pe post de şef. I-am auzit răspunsul şi, fracţiune de secundă, mi-am amintit: Când vei căuta ajutor în altă parte, înseamnă că dai semne de uitare, iar mâna mea se va îndepărta. Puterea nu stă în cei dinafară. Puterea este în tine, iar sprijinul vine de la gândul cel bun Asta făceam! Începusem deja să rătăcesc. Şi cât de repede! Ceream ajutor celor din jur. Nu! m-am trezit a spune cu voce tare. Nu, nu acolo! am repetat. Şi am ales acolo unde paşii mei trebuia s-ajungă. De-abia când m-am aflat în plină stradă am realizat mai bine ce făcusem. Şovăiala de la început fusese ispita. Cineva mă trezise la timp. Nu mă părăsise. Răbdarea mea şi credinţa că lucrul bun va învinge m-au ajutat. Străpunsesem pereţii de beton ai inamicului meu. Nici privirea nu a putut s-o îndrepte spre mine a doua zi, la aflarea veştii. Începea să-mi fie bine!

...Stăteam într-un colţ al holului şi zâmbeam. Credinţă şi măsură în toate! O, Doamne, şi răbdare! Uitasem!

Angela Burtea


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

SOFTWARE SOCIAL ŞI EDUCAŢIA 2.0

Lumea se află într-un proces de transformări structurale început cu circa douăzeci de ani în urmă. Acest proces – în care sunt implicate (odată cu deschiderea faţă de Occident) şi ţările din estul Europei, ieşite din noaptea comunismului – este asociat cu apariţia unei paradigme socio-economică, bazată pe noile tehnologii de informare şi comunicare. Toate organizaţiile şi instituţiile suferă transformări importante, ca efect al noilor tehnologii şi al globalizării economiei, tranziţia fiind conceptul cheie al începutului de secol XXI. Sursa acestor schimbări poate fi analizată ţinând seama de o serie de provocări, dintre care se evidenţiază modificarea şabloanelor legate de competiţie, comerţ şi inovaţii tehnologice, creşterea exponenţială a cantităţii şi calităţii cunoaşterii, preocupările existente pentru creşterea nivelului de trai şi cererea crescândă de educaţie.

Structurile societăţii, la toate nivelurile acesteia, sunt influenţate de provocările menţionate mai sus. În secolul în care trăim, societatea este una a informaţiei şi a cunoaşterii. De asemenea, aceasta poate fi denumită societate-reţea, fiind compusă din reţele/comunităţi (având diverse naturi) şi bazată pe tehnologii de informare şi comunicare. Cea mai utilizată tehnologie este Internetul şi, în cadrul său, cel mai de succes serviciu – World Wide Web.

Software social (social software) este un termen utilizat pentru a defini numeroase instrumente Internet care permit stabilirea de relaţii între utilizatori, conexiuni între grupuri şi partajarea spaţiului pentru colaborare şi schimb de informaţii. Acest tip de software este componenta majoră a noului Web (denumit Web 2.0), care include resurse şi instrumente bazate pe interacţiune şi colaborare socială – bloguri (şi, mai nou, microbloguri), wiki-uri, reţele sociale (Social Networks), mesagerie instantanee, sisteme de bookmarking colaborativ şi adnotare socială, instrumente de publicare şi partajare a conţinutului, schimb de fişiere între clienţi (peer-to-peer) –, servicii Web, aplicaţii hibride (mashup), etc. Nu întâmplător, Web 2.0 este supranumit Web Social (Social Web) sau Web-ul Datelor (Data Web). Deşi termenul Web 2.0 sugerează o nouă versiune a World Wide Web, acesta nu se referă la o actualizare radicală a specificaţiilor tehnice ale serviciului, ci – mai degrabă – la schimbări ale modulului în care dezvoltatorii software şi utilizatorii finali folosesc Web-ul ca platformă. Astfel, spre deosebire de Web 1.0 – văzut ca o colecţie de situri (Read only Web) –, noul Web oferă utilizatorilor posibilitatea de a deveni ei înşişi creatori de conţinut (Read and Write Web).

Software-ul social promovează diverse tipuri de comunicare (sincronă sau asincronă, unu la unu, unu la mai mulţi sau mai mulţi la mai mulţi) şi poate fi utilizat pentru a crea şi partaja diverse tipuri de conţinut, începând cu cel textual (bloguri şi wiki-uri) şi ajungând la imagini (Flickr), conţinut audio (podcasting) şi video (YouTube). Noile tehnici folosite pentru realizarea instrumentelor Web 2.0 (aşa cum este AJAX, bazată pe comunicaţia asincronă dintre server şi client) – a căror implementare este posibilă datorită facilităţilor existente în versiunile recente ale browserelor Web – determină creşterea vitezei de interacţiune a utilizatorilor cu aplicaţia, oferindu-le acestora experienţe similare cu cele generate de aplicaţiile desktop.

Instrumentele amintite pot fi folosite şi în educaţie, crescând libertatea celor care le utilizează şi oferindu-le posibilitatea de a colabora şi de crea în cadrul comunităţilor online. Se impune, astfel, o nouă paradigmă – Educaţia 2.0 – care realizează o tranziţie în curriculum şi în modul de predare-învăţare-evaluare (e.g., de la învăţarea centrată pe profesor la învăţarea centrată pe elev). Instrumentele de tip software social prezintă numeroase avantaje pentru comunicarea mediată prin computer (CMC, Computer mediated communication), în comparaţie cu alte instrumente utilizate în sistemele de management al învăţării, promovând interacţiunea la scară planetară şi partajarea informaţiilor dincolo de spaţiul sălii de clasă, oferind utilizatorilor – beneficiari ai educaţiei – posibilitatea de a accesa, folosi şi produce conţinut în contextul lumii reale.

Traian Anghel


 

REPERE...

EXPOZIŢIA GOALĂ

De curând am fost la un târg, unde, eram singurul brăilean prezent, de la singura firmă brăileană care participa. Nu are importanţă numele târgului şi nici firma ci faptul că eram singur.

Am fost la multe târguri în ultimii 12 ani de când am intrat în breazla economiştilor.

Dacă prin anii ’97 - ’98 mai întâlneam câte două, trei firme din Brăila, acum am mare noroc dacă mai văd una. De cele mai multe ori nu este nimeni de parcă am fi o pată albă în economia acestei ţări. Admiram produsele locale, le încercam, le testam şi dacă nu erau excavatoare le mai şi cumpăram. Erau de-acasă.

Acum ideea însăşi de a descoperi o firmă brăileană este o veste extraordinară, ieşită parcă din cotidianul cenuşiu. O rază de soare pe care se sprijină speranţa că iată încă se mai poate, că nu a murit chiar totul.

E de fapt o himeră de care mă agăţ cu gândul la un trecut economic glorios.

Nu am văzut în urbea noastră în ultimii 20 de ani niciun târg economic, în orice domeniu doriţi dumneavoastră care să poată fi etichetat drept târg. Am vazut încercări mai mult sau mai puţin reuşite, bazaruri ambulante pline de chinezării şi turcisme ieftine trecute drept târguri. Dar un eveniment economic de amploare, cu participare internă şi internaţională demnă de laudă, cu întâlniri şi seminarii, unde vizitatorul să fie încântat, iar afaceristul interesat, nu ştiu să fi avut loc. Oare chiar nu avem cu ce să ieşim în lume sau doar nu avem oameni capabili să o facă?

Au trecut 20 de ani de la Revoluţie şi economia noastră tot se restrânge. Numărul celor care au locuri de muncă scade, iar zeci de firme părăsesc oraşul pentru lucrări în altă parte. Chiar aşa de rău este mediul economic local de nu poate fi o bază pentru companii naţionale şi internaţionale mari şi prospere?

Recent s-a aprobat creşterea taxelor locale cu 10%. Nu ştiu dacă politicienii cunosc, dar suntem în criză iar inflaţia nu se va opri la 6%. De ce să creştem taxele atât de mult şi să nu alegem varianta scăderii cheltuielilor?

Cu politica actuală vom avea mereu spaţii goale la expoziţii în locul firmelor brăilene.

Mihai Vintilă

 

CAII ALBI DIN ISTORIA ROMÂNILOR

Timpul istoric ce a trecut de la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Munteniei este unul scurt. Dacă îl socotim în generaţii, ne despart doar vreo trei asemenea jumătăţi de secol. Dacă îl socotim în ani istorici, ne despart doar 150 de ani. Dacă ne gândim la un interval astral, atunci credem că au trecut doar câteva clipe. Iată una dintre cauzele care explică infantilismul românesc în politică. Şi nu numai. Acestuia i se adaugă temperamentul în locul caracterului, simţirea frustă, momentană, orgoliul nesăbuit al celor ajunşi la butoanele puterii. Aceste tare evidente explică, de asemenea, incapacitatea unei linii drepte, luminoase, naţional benefice a politicii româneşti. Uitându-te sine ira et studio la succesiunea evenimentelor şi întâmplărilor din politica românească, îţi vine mai întâi să o denumeşti politichie şi apoi să te mai întrebi dacă mai este bună la ceva, la ceva cu grad de generalitate. Îmi apare, mai evident, că ea este profitabilă, dar bună, nu. Profită de ea cei din vârful partidelor. Ei dau direcţia ca farurile de pe un ţărm părăsit, în lumina cărora roiesc fluturii lacomi, dar deloc bezmetici ai grupurilor lor de interese. Astfel că politichia devine benefică unui număr restrâns de oameni şi nu milioanelor de români, care la intervale regulate de timp mai capătă şi denumirea de alegători.

Chiar şi alungarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost gândită tot cu rărunchii, nu cu vreo minte luminată, ori din vreun comandanent raţional şi naţional.

În treacăt fie spus; ce caraghioasă a fost acea lovitură de stat dată de câţiva politicieni guralivi (Doamne! Ce mai amatori!) însoţiţi de câţiva inşi îmbăţoşaţi, îmbrăcaţi în uniformele vremii. Întrebarea este cum de le-a reuşit?! Fără televiziune, fără TAB-uri pe uliţele Iaşului... Erau toţi nişte diletanţi care făceau politchie, nu politică.

Numai că poporul a avut atunci o oră astrală, un ceas în care Cerul s-a deschis şi Dumnezeu ne-a oferit soluţia salvatoare, ba chiar ne-a băgat-o şi în traistă. Ne-a fost trimis un principe german, Carol I de Hohenzollern, care s-a pus imediat pe treabă. Încoronat rege al românilor, Carol I a arătat carpatinilor - este o eroare să ne mai spusem balcanici - cum se face politică cu sentiment naţional şi cu viziune în timp. Meritele lui sunt legate de elibererea Ţărilor Româneşti de sub dominaţia turcească, dar şi de cea rusească în anii 1877-1878. Istoria a reţinut faptul că la întoarcerea de pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, trupele ţarului Alexandru al II al Rusiei nu se mai dădeau duse de prin oraşele şi satele Moldovei şi însăşi ţarul considera că o nouă gubernie în est nu ar strica imperiului său.

Aşa că pentru meritele sale faţă de poporul român, nu faţă de liberalii ori conservatorii de atunci, Carol I a fost urcat pe cel mai alb cal al istoriei noastre, pe cel mai glorios.

Fiul său, Ferdinand I, cel loial, a mers şi mai departe. În 1914, la încoronare, a depus jurământul că va fi un bun român şi s-a ţinut de cuvânt. În anul 1916, când interesele României au cerut-o, a intrat în război împotriva ţării sale natale, Germania. Prin eforturi şi sacrificii imense, războilul a fost câştigat în 1918, când s-a produs şi Marea Unire. De atunci, regelui Ferdinand I i se mai spune şi Întregitorul. În toamna acelui an, el a intrat victorios în Bucureşti, în fruntea trupelor române, trecând pe sub Arcul de Triumf, călare pe un cal alb, la propriu.

Istoria se repetă, fiindcă oamenii sunt supt vremi, nu vremurile supt oameni, vorba cronicarului. Anul de graţie 2009 le-a adus aminte liberalilor că mai sunt prin ţară nemţi, nu din casa regală, care oricum este aici, dar România este republică şi, deci, ne trebuie un independent. Aşa că gândul lor s-a îndreptat spre un german autohton, loial, plin de merite gospodăreşti, căruia i-ar sta mai bine ca prim-ministru, nu ca primar de urbe. N-ar fi mai bine să aplice el la nivelul întregii tări reţetele prin care şi-a ridicat Sibiul natal (Hermannstadt, în limba sa maternă)? Să facă aşa fel să ridice întrega ţară, să facă din toată România o ţară curată şi civilizată, poate o nouă capitală culturală a Europei!

Profesorul Klaus Iohannis, că despre domnia sa este vorba, este a treia oară primarul Sibiului şi cota lui de încredere este de circa 80%, iar majoritatea care l-a ales mereu a fost constituită mai întâi din români, fiindcă ei sunt majoritari în Sibiu. Ce bine se conformează personalitatea sa proverbului românesc: Omul sfinţeşte locul!

Dacă va ajunge pe data de 7 decembrie a.c. premier, cu siguranţă îi va ajuta pe politicienii din Bucureşti să facă saltul de la politichie la politică, de la interesul de grup la interesul tuturor.

Avem deplină încredere în perseverenţa şi reuşita sa.

Aşadar: Români pregătiţi din nou un cal alb!

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

CEEA CE AU FOST PROPOZIŢIILE

(Mondaraim ami voltam)

Lumina focurilor de mistere

Luceşte în mine

Cuvintele-mi spun minciuni.

N-am nici poezie, să-mi deie de mâncare,

Şi nu mai am nevoie de viziuni!

 

Dârdâi într-un gând îndărătnic

În rime de cârpe, nud mereu.

N-am nici poezie, să-mi deie de băut,

Nu am nevoie nici de Dumnezeu.

 

De greşeală-i mult, de iertare puţtin

Ceea ce am fost: propoziţiile.

N-am nici poezie să-mi sădească

În muzică groaza nopţii fără melodie.

 

 

RAND MIKLOSNAK A YALE-RA

De aici din Vale

Unde toamna se adună într-o ceaşcă de cafea

Şi câteva cărţi, de aici îţi trimit câteva cuvinte,

Şi aici se deschid florile

Şi soarele de amiază mai fură

Câte-o atmosferă de vară

Pe frunzişul curcubeu al copacilor,

Şi iarba verde, cum a fost demult

La zori, dar frisonul iernii îl parcurge ca o

Deosebită plantă, agăţătoare, exuberantă,

Deşi grangurii mai cantă.

 

Gaál Áron (Ungaria)

Traducere de Regeczy Szabina

 

AUTOFLAGELARE

Urcând piscurile mele neumblate
mă închin să mai vreau
şi îmi închipui că mai pot
cu gândurile visate din înăuntru.
Sus,
unde vântul scrie poeme cu ploaie
pe urme de nori odihniţi printre frunze,
un clopot întors spre el
râde pătimaş.

 

SPRE MINE FĂRĂ CUVINTE

O turmă de poduri mă urmăreşte îndârjită
şuşotindu-mi încrâncenat
toate uitările îngropate-n uitări
şi ferite cu sârg de lumină.
Rănile îmi preling remuşcări
şi mă uită departe de mine,
iar eu sunt dus de caii astrali
pe şaua unei vieţi sălbatice
spre un trai de tăceri.
În vânt îmi arunc cuvintele,
în praf le las s-adoarmă,
şi-n păr îmi încolţesc gânduri nearticulate cu timp.
Închipuitul ştiut
se curmă rotund în patimi străbune
şi-n roiuri de iluzii plăpânde,
devoalând un plin de adânc.

 

LITURGHIA DE CULORI

Pierdut printre stânci de culoare
îmi tai singurele drumuri neumblate
atent la ce se întâmplă-n cer.
Mă tragi de poala gândurilor neduse la capăt
şi mi te aşterni pe nisipul alb negru,
dar eu am ochii limpezi de cuvinte.
Nu vreau să te iubesc color
şi nici să te pătrund cu lacrimi;
prin alţii te rătăcesc doar pentru a te destrăma.
De cer am uitat
şi de mine,
iar culorile mă-nţeapă cu sânge de piatră.
Negru-mi eşti tu,
iar albul mi l-asum,
dar cum pot înverzii degetele care mă scormonesc de gol?
Liturghia de culori,
neîncepută din prea multe nimicuri impuse,
trebuie înrămată
pe toate stâncile din venele mele
pentru a te hăitui şi îngropa în mare.
Acum sunt singur de tine
şi-mi trăiesc culorile
cu alb.

 

SPIRITUL SÂNGEREAZĂ POEME

Un poem despre poezie îmi arde ochii minţii
aşa cum gheaţa îmi sfârâie în pomeţi,
iar spiritu-mi sângerând îmi mângâie orgoliul.
Gustul durerilor triumfătoare îmi adulmecă nările
şi soldaţi de piatră roşie îşi taie drumul prin carne.
Cuvintele-mi se visează gustate cu suliţe de revelaţie,
senzaţii din altă viaţă mărşăluiesc prin taverne transparente,
iar nespusul este gândit cu sânge scrijelit pe oameni.
Fierberea abureşte poeme
de neînţeles pentru cei care nu se-ntorc spre început.
Drumul este învelit în noi înşine
oferind trecătorilor semne împachetate
şi trăiri pierdute printre degete de sticlă.
Totul trece nevăzut într-o oră nemăsurată,
iar văzutul stă pironit la umbra veştedă a unui gând futil.
Esenţele pierdute printre vieţi viermănoase,
sclipesc îmbietor în palme însufleţite
viermuind vieţi atemporale.
Te îmbie să sângerezi piatră de spirit
şi să supurezi poeme
până striveşti durerea închipuită a clipelor nedefinite.
Şi atunci ai ajuns,
eşti învins de miracol
şi aşterni drumul pentru prima dată.

Dan Călin (Bucureşti)

 

CÂINII DE RASĂ

Trec câinii de rasă în pas cadenţat

Cu lesa lucrată în fir argintat

Privesc sfidător spre cei de maidan

De-ncearcă vreunul să ia din ciolan.

 

Ei stau în castele şi dorm pe sofa

Şi ling botul cizmei din piele sade.

Se-ntind pe covorul de mână lucrat

Şi dau din codiţă în stil democrat.

 

De sunt întrebaţi de câinii mai mici

Cum de-au ajuns în marile lunci,

Aruncă privire de leu în călduri

Şi latră, şi muşcă cu spume la guri.

 

Cum de-şi permite un câine jegos

Să-ntoarcă puterea cu susul în jos?

Doar câinii de rasă tronează corect

În spiritul legii, da-i... varză-n proiect!

 

 

COLINDĂ

Am venit să te colind

Flori de măr, flori de măr

Să-ţi urez în toate spor

Flori de măr, flori de măr.

 

Iar în zori când te trezeşti

Ca pomii să înfloreşti

Şi pe buze-un zâmbet sfânt

Să-ţi apară când şi când.

 

Am trecut prin casa ta

Flori de măr, flori de măr

Să-ţi aduc urarea mea

Flori de măr, flori de măr.

 

Am venit să luminez

Stând aproape să-ţi veghez

Ani cărunţi, dar plini de spor

Ningând şoaptele cu dor.

Am venit să-ţi cânt cu drag

Flori de măr, flori de măr

Ploi de vis s-arunc în prag

Flori de măr, flori de măr.

 

Să-mi trăieşti mulţi ani de-acum

Şi la pieptu-ţi să mă-ngân

Şi să zbor pe culmi de vis

Precum floarea de cais.

Angela Burtea


 

ATITUDINI

NE-AU COTROPIT COTROCENII, ORI NE-AU COTROCIT COTROPENII !

Habar nu mai avem! Ne uităm zilnic la cetăţeanul turmentat, cum se zbate şi se strofoacă să mai comande românilor încă un rând de cinci ani din tăria puterii. Ceva îi vor da ei, poate un voiaj pe mare, fiindcă va mai exista o Românie şi după 6 decembrie a.c. În topul turismului electoral, al pregătirii mitingurilor regizate ca pe vremea lui Ceauşescu, dar şi în topul gafelor conduce tot marele cârmaci de vapor şi de ţară.

În ziua de 7 noiembrie în Oltenia, în comuna Cetate, întâiul marinar al ţării i-a barat accesul la microfon poetului Mircea Dinescu, care, acolo, era gazdă. Oare, de ce? Dintr-un instinct de cenzor? Din sentimentul incomod că poetul ar putea să dea pe goarnă unele critici la adresa celor cinci ani de mandat ratat, ori, pur şi simplu, din instinctul de vechi membru P.C.R.? Din toate câte puţin. Poetul voia să spună public că viaţa satului românesc este aceeaşi ca şi în Evul Mediu, că ţăranii au ce mânca doar dacă plouă, că frământă zilnic noroaiele în drumurile lor şi nicidecum nu dorm cu tricolorul sub pernă şi nu sunt mânaţi prin holdele de grâu de niciun sentiment artistic.

Ori, tocmai asta era! Toate zugrăvelile poetului s-ar fi putut contabiliza în public în tot atâtea insuccesuri ale domniei de la Cotroceni. Aşa că soluţia cea mai la îndemână a fost să îl taie de la cuvânt. A fost o mare gafă! Poetul Mircea Dinescu a fost un disident, un intelectual căruia regimul de tristă amintire i-a făcut nenumărate şicane, l-a urmărit, l-a cenzurat. Dar iată că a mai fost cenzurat o dată, de un vechi nomenclaturist, care în 1989 se îmbăta cu aerul tare al democraţiei occidentale în Belgia, la Anvers, şi în mod cert şi cu whisky. Umbrele trecutului ne urmăresc mereu...

Cetăţeanul turmentat urcă acum pe scenele patriei în fiefurile portocalii, Zoe îl înşeală şi pe soţ şi pe prefect... cu cine credeţi? Chiar cu cetăţeanul turmentat şi mangafaua nu se mai duce miercuri la Ploieşti, ci în fiecare zi acolo unde vrea muşchii lui!

Vom trăi până pe 6 decembrie a.c. în plină lume caragialiană. Ne vom amuza de ridicolul politicienilor fără proiecte pentru ţară, ne vom umple de uimire uitându-ne la Don Quijote redivivus cum se luptă cu umbrele, tot cu fostul preşedinte Ion Iliescu şi tot cu aceiaşi moguli din mass media, care formează şi deformează curente de opinie, toate defavorabile marelui navigator, un artist al victimizării. Un artist care a mărturisit că nici măcar nu şi-a propus să scoată ţara din criză! Auzi comedie! Atunci, de ce mai vrea o tură la Palatul Cotroceni? Pentru a se plimba sub clar de lună pe aleile parcului, pentru a zăbovi în răcăroasa vinotecă a palatului, sau pentru a rămâne în admiraţia Elenei, care i-a şoptit la ureche încă de la primărie , asemeni Penelopei, Bine ai venit acasă, mărite Ulysse!

De ce îi este frică, nu va scăpa! Chiar dacă panourile şi bannerele cu figura lui zâmbăreţă îndeamnă românii la referendum, acest sufragiu universale va fi tot un proiect ratat, fiindcă nu vor veni la urne nouă milioane de votanţi. Asta nu s-a întâmplat niciodată în cei douăzeci de ani de repetate alegeri. Iar Domnul Goe ştie asta, la fel şi consilierii lui, dar este prea răsfăţat de mamiţele din partid, care îl îmbracă în mariner şi îl stimulează să se îmbete cu poşirca sondajelor de opinie, favorabile numai lui.

Marinalul suflă în trompeta denumită Boc, se dă în stambă şi extaz pe la mitingurile organizate de primarii portocalii, agită sabia anticorupţiei deasupra capului pleşuv şi recent a reuşit să îi pună pe fugă şi pe finanţiştii de la F.M.I. Şi-a imaginat că este năbădăiosul de Ionel din Vizita şi le-a turnat dulceaţă în galoşi! Prin Craiova au defilat pe 8 noiembrie o sută de autobuze electorale, pline ochi cu olteni îmbrăcaţi portocaliu. O adevărată demonstraţie de forţă şi de risipă de fonduri şi tot efortul ăsta a fost făcut pentru ca pe 22 noiembrie să nu uite juveţii pe cine să ştampileze şi să îi contamineze şi pe alţii să facă întocmai ca ei.

Marea masă a spectatorilor fără voie la asemenea mitinguri fără rost şi fără perspective s-ar putea să simtă altfel până şi îndemnul Hai la referendum! şi să îl citească Hai la revedere!

Iar la vederea coloanelor de autobuze şi căruţe, venite în orăşelul lui din alte zări de ţară, la vederea puhoiului de bluze portocalii, revărsate pe uliţele urbei, alt cetăţean turmentat, cel sărac şi care se îmbată repede, fiindcă mănâncă puţin şi prost, va striga disperat către vecinii lui: Săriţi, fraţilor! Ne-au cotrocit cotropenii! şi să dea un vot negativ acestei viituri electorale.

George Tătăruş ( Bucureşti)


 

HAMBÂRLAI, WHISKY ŞI ADIO MAMĂ,

BRAND ROMÂNESC DE SUCCES !

Acum douăzeci de ani, pe 22 noiembrie 1989, la Sala Palatului, în Bucureşti, se consumau lăturile, pardon, lucrările ultimului congres al P.C.R. Ambiaţa era festivă, piaţa era pavoazată cu steaguri şi portretul vremii, străzile din jur preluau şi transmiteau mai departe ecoul unor cântece patroitice, trecătorii, adică, omenii muncii, păşeau îngrijoraţi şi trişti, gândindu-se la viitorul lor, pe care nu îl vedeau la fel de măreţ cum îl descriau liderii comunişti şi aplaudacii lor.

Agenda cetăţeanului nu corespundea cu cea a cremei partidului, care promitea multe realizări, dar nu se îngrijea să dreagă lipsurile din realitatea imediată, lipsa alimentelor de bază din magazine şi a căldurii din apartamente. Şi peste trei săptămâni un bulgăre uriaş de zăpadă a început să crească şi să se rostogolească peste societatea românească. La început mii de turişti sovietici au trecut Prutul. Numai bărbaţi, câte patru în autoturisme LADA, toate noi, pe care îi apucase brusc dragostea de frumuseţile României. Au călătorit de-a lungul şi de-a latul ţării, cantonându-se mare parte dintre ei la Timişoara. Acolo au pus umărul la spart vitrine, la provocarea armatei şi la lupte de stradă, ajutaţi şi de alţi turişti din Ungaria şi din fosta Iugoslavie! A urmat riposta organelor de repesiune, au fost protestatari ucişi şi răniţi, apoi tăvălugul revoltelor s-a extins la Bucurşti, Sibiu, Brăila, Iaşi etc. Ceauşescu a fost silit la un voiaj forţat cu elicopterul, apoi cu Dacia, şi ultimul cu Tab-ul de pe sediul partidului cu care se identificase, iar din 22 decembrie toată zavera care a urmat s-a numit într-un cuvânt Revoluţia Română.

După douăzeci de ani, statul românesc actual, capitalist, tranzitoriu, sau cum va fi el intitulat de istoricii viitorului, a organizat alegeri prezidenţiale, prima repriză pe 22 noiembrie. Şi aceste alegeri tot cu turism au început, numai că acum îi spune turism electoral. Toate mişcările alegătorilor au fost dirijate de partide şi supravegheate de Poliţe, fosta Miliţie.

Votarea s-a desfăşurat ca la carte, fie că a fost vorba de secţii speciale ca cele din Gara de Nord sau de la Facultatea de Drept, ori de secţii speciale din sate pustii fără vreun obiectiv turistic.

Într-o sfidare generală a logicii şi a legii, turişti fără bagaje şi trăitori de azi pe mâine, au stat cuminţi la cozi, ca altă dată la carne sau pâine, pentru a pune ştampila pe numele unui candidat, pe care li s-a explicat că trebuie să ajungă preşedinte. Nu s-au enervat că aşteaptă patru, cinci ore, până le vine rândul să aplice o amărâtă de ştampilă, nu au renunţat, toţi probând râvnă şi un calm englezesc de invidiat, s-au lăsat chiar şi filmaţi. Cei prinşi că au votat dublu, au fost săltaţi de poliţie, dar nu le-a păsat.

S-au purtat ca nişte viteji din vechime. Ştiau că nu li se va întâmpla nimic, fiindcă nici la alte alegeri nu li s-a întâmplat nimic. Au spate, îi protejează partidele şi dacă e vorba să se nască niscaiva dosare de fraudă electorală, au grijă protectorii lor să le tărăgăneze până în uitare.

Autobuze şi microbuze au apărut pe 22 noiembrie a.c. pe şosele, câtă frunză, câtă iarbă! Habar nu aveam că România are un parc auto atât de numeros. Pe şoselele hârbuite, pe drumuri de ţară desfundate, pe suta de km de autostradă a patriei (Bucureşti-Piteşti), microbuzele şi autobuzele au voiajat într-o veselie, ducând votanţi în câte un sat pustiu, depăşind prin numărul lor, numărul alegătorilor din sat. Şi pune-te pe ştampilat!

Bieţii oameni se lăudau că au primit, pungi cu făină, ulei, zahăr şi, cei mai norocoşi, şi câte un pui. Şi s-au pus pe stampliat! Alţii au primit şi câte o sticlă cu spirt, ca să se dezinfecteze pe mâini, din cauza gripei porcine. La un popas electoral, unul mai întreprinzător, dar mai beţiv, a luat spirtul, l-a filtrat prin pâine ca să îi dispară culoarea albăstrie, să se albească şi să semene a rachiu. S-a dus pe marginea şanţului, a dat o duşcă pe gât, şi-a mai îndemnat şi colegii de autobuz, să guste, iar pe cel mai ucenic dintre ei l-a trimis să aducă o găleată cu apă.

După ce activistul de partid le-a făcut semn că popasul s-a terminat, s-au suit în microbuz şi au plecat spre altă comună... În urma lor, săteanul de gardul căruia se rezemaseră când au băut şi-au povestit şi au glumit, le-a strigat: - Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whisky datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whisky, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului!

Microbuzul a demarat în trombă. Şoferul se grăbea, trebuia să îşi ducă ştampilele cu CNP în altă comună. Mai aveau de ceva formulare de vot. În fond, o muncă foarte uşoară, din care mai ieşea şi câte un ban, ori bucate pentru o zi, două. Nu îi apăsa pe ei ideea că încalcă un drept cetăţenesc, un drept fundamental, şi că viciază rezultatul alegerilor de care depinde soarta a milioane de români. Ei trăiau clipa şi se încălzeau cu hambârlai.

Pe drum au început să cânte, să facă bancuri, să se înjure între ei, că unii au luat mai mult zahăr, mai mult ulei decât alţii. Unul mai firoscos strigă tare: - Băi, amărâţilor! Noi suntem turişti de o zi. Nu vă mai opăriţi aşa! Da' pe soră-mea şi pe bărbat-su’ i-a trimis partidul în Italia şi Spania ca să voteze! Le-a plătit un voiaj de o săptămână, şi sunt pontaţi şi la serviciu în continuare... - Cum aşa, băi acesta?! Ne faci geloşi! - Cum vă spun! Ei lucrează în Bucureşti, la o firmă de partid, care schimbă bordurile în tot oraşul, şi-a avut patronul bani să îi trimită în Italia şi Spania. Şi-acolo, noi mai avem nişte veri, vreo şase, cu familiile lor! Să-i lămurească şi pe ăia cu cine să voteze, şi acolo să vezi stampilat! Nu ca noi, trei lulele, trei surcele! - Bravo, bă ucenicule! Hai noroc. - Hâc! Asta de eficienţă! Altul strigă: - Bine că ne-a deschis ăsta mic capul! La următoarele alergări, ca asta de azi, o să cerem şi noi să ştampilăm în Italia, că e tare frumos acolo!, exclamă unul cu nostalgie, care nu băuse spirt, fiindcă avea ulcer. Şoferul, fiind deranjat de gălăgie strigă: - Lasă, lasă, că până la următoarele alegeri o să beţi numai Adio, mamă! Şi-acuma, mai potoliţi-vă, ca să ajungem teferi la destianţie! - Să-l dăm joc pe puşti, că e lăudăros şi râde de noi! ţipă unul din fundul microbuzului, hotărât foc. - Gata, gata, distracţia! interveni activistul. Acuş ajungem la primărie! Nu dăm jos pe nimeni! Fiecare vot contează, ce mama dracului!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii