ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 1 (Martie 2009)

EDITORIAL

IARĂŞI GAZETĂRIA

Apariţia acestei reviste nu reprezintă o necesitate sau o ambiţie personală, este mai degrabă rezultatul firesc al activităţii editoriale, pe care o desfăşor de puţină vreme, şi a celei de la catedră pe care am îmbrăţişat-o, şi unde am demarat destule proiecte de revistă şcolară, încurajat fiind, de ce să n-o spun, de rezultatele deosebite obţinute în calitate de coordonator al Cercului de ziaristică de la Palatul Copiilor şi Elevilor Brăila. Mi-am propus ca revista, dincolo de mirosul specific al cărţilor proaspăt sosite de la tipografie, să atingă tehnologiile şi mijloacele prezentului şi ale viitorului. În acest sens, pare să aibă mai mult succes capitolul accesibilitate, timpul şi moda oferind posibilitatea unei publicaţii online să fie citită de pe milioane de calculatoare simultan, la orice oră, în orice moment, în orice colţ al pământului.

La o revistă, formatul nu este totul. Periodicitatea, de exemplu, am decis să fie lunară, aşa încât informaţia prezentată în pagini să nu fie nici perisabilă, dar nici să plictisească cititorul dornic şi avid de nou, călătorul internetului dorind de multe ori să culeagă doar elementele ce ţin de actualitate.

Conţinutul. Revista nu aduce nimic spectacular, nu-şi propune să uimească, să stârnească, să fie plină de senzaţional, pentru că prin însăşi titulatura pe care o are, se vrea o analiză, o radiografie. Articolele dau notă pe termen lung, denotă cercetare şi seriozitate, atunci când acuză cu fond o acţiune. Nu se instigă, nu se provoacă. Diversitatea rubricilor atrage atenţia şi celor dornici să guste scriitura de presă, dar şi celor care vor să evadeze în spaţiul lumii creatoare, alături de poezie, eseu, schiţă, nuvelă etc.

Este o revistă electronică, pentru că internetul nu mai este o găselniţă a celor tineri, ci o necesitate cotidiană, o realitate, o dependenţă în sensul bun al cuvântului. Nu cred că va exista cineva care-şi va personaliza pagina de start a calculatorului cu URL-ul revistei, şi nici desktop-ul, dar vor fi salutare acele e-mail-uri pe care le voi primi la redacţie, ca un feed-back normal în completarea articolelor.

Revista nu este o exagerare, ţinând cont de numărul statistic al publicaţiilor de profil din oraş, iar premiera rezidă doar în faptul că este prima publicaţie de cultură şi atitudine brăileană care apare exclusiv online.

Spuneam că nu este o revistă personală, motiv pentru care nu voi impune doctrine, nu am o listă cu persoane sau instituţii cărora să le arăt ce pot să defăimez. Las totul în seama unui presupus hazard al circumstanţelor, impus de epicentrul mediatic. Cred că presa, în general, abundă de articole devenite peste noapte nişe, modele, iar autorii lor, nişte exemple pozitive. Asta nu înseamnă că în paginile revistei nu vor exista şi articole tăioase. Cu siguranţă, şi chiar din primul număr. Important de observat este modul de manifestare a carismei profesionale, prin care autorii articolelor reuşesc să atragă atenţia.

Există în rândul celor care semnează materialele din rubrici, printre aceşti oameni obişnuiţi, dincolo de orice formă de demagogie, hotărârea de decontaminare a limbajului, de infecţia mediocrităţii şi a suburbiei lexicului, profesori şi jurnalişti brăileni, buzoieni şi bucureşteni, dornici să limpezească sensuri deviante din viaţa românească, nedecantate de la tulburătoarele evenimente din Decembrie '89.

Aşadar, las deschisă calea către cât mai multe numere, şi nu doar ca o urare de breaslă, ci ca o consecinţă directă a efectului pe care prezentele pagini le va lăsa acelui tip de cititor care nu are un creier blazat, ci avid după obiectivitate.

Deontologia gazetărească, împletită cu variate creaţii şi lucrări de cercetare, vor da o notă aparte acestui tip de publicaţie complexă, prin prisma rubricaţiei, ce duce inevitabil la performanţă, şi unde bunul gust şi fraza ascuţită reuşesc să se contopească într-o reţetă originală.

prof. Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CIVISM

ATAC LA MEDICUL ROMÂN

O campanie fără precedent asupra medicului român se produce în societatea noastră, încurajată de mass-media, mai ales de posturile de televiziune, care se sufocă de atâta indignare că mor oameni, altfel sănătoşi... tun, până au aflat că sunt bolnavi, dar şpăgarii de doctori şi nesimţitele de asistente n-au făcut minuni ca să-i salveze. O campanie furibundă se desfăşoară împotriva unei categorii profesionale, dintre cele mai şcolite şi cu lungi stadii de pregătire de specialitate, practicanţii uneia dintre cele mai empirice ştiinţe – medicina – doar pentru că reacţia emoţională este absolut subiectivă, de neacceptat şi uşor scăpată de sub control.

Deşi oamenii mor de mii de ani, deşi medicina, ca ştiinţă, dintre cele mai empirice, prelungeşte viaţa prin medicamente, prin intervenţii chirurgicale şi, mai nou, prin transplant de organe, oamenilor le este greu să accepte moartea pentru cei dragi, pentru sine, moartea ca moarte!

Resemnarea creştină în faţa unei astfel de drame s-a transformat în ultimul timp într-o tembelă revoltă împotriva medicului, care nu poate să amâne sentinţa bilogică, în ciuda eforturilor pe care le face pentru a salva vieţi, pentru a ameliora suferinţa, pentru a prelungi agonia în situaţii limită.

Un filmuleţ cu pretenţii de capodoperă cinematografică, nominalizat pentru premii Oscar imaginare, a declanşat o adevărată isterie împotriva unei bresle profesionale oneste şi de toată cinstea, numai pentru că un bolnav cronic n-a putut fi salvat, chiar dacă a fost trimis de la un specialist la altul; pentru că un bolnav de inimă, la al treilea infarct, n-a mai putut fi readus la viaţă; pentru că un inconştient care rula pe şoseaua plină de mâzgă şi gropi cu peste 100km/h, n-am mai putut fi resuscitat după două ore de la scoaterea lui din maşina distrusă, iar cazurile pot fi dintre cele mai diverse şi din orice loc de pe teritoriul scumpei noastre patrii.

Reacţia este una emoţională şi până la urmă omenească, dar de aici şi până la a întreţine o adevărată campanie de denigrare a unui sistem de siguranţă naţională, sănătatea, este deja imoral, indecent, caz de procedură penală.

S-a împământenit deja practica de a cere daune, nu neapărat morale, ci daune financiare pentru orice insucces în lupta medicilor cu moartea; este deja la modă ca şatre întregi de ţigani să ceară socoteală medicilor şi asistentelor, ba să-i şi fugărească pe culoarele spitalelor, dacă vreo pirandă de 12-13 ani a pierdut sarcina, dacă vreo victimă a conflictelor dintre clanurile mafiote n-a mai putut fi salvată în ciuda eforturilor depuse...

Aproape că nu mai există deces... de moarte bună şi mai toată lumea a învăţat să ceară despăgubiri îmbuibaţilor ălor de doctori pentru moartea celor dragi, deşi, potrivit legislaţiei în vigoare, există malpraxis-ul, pentru posibile accidente, erori, ale actului medical.

Este adevărată şi omeneşte acceptată durerea, suferinţa, trauma sufletească, în cazul decesului unei fiinţe dragi, dar devine imorală, falsă, ipocrită şi vulgară durerea afişată indecent, şi mai ales speculată în speranţa unui câştig material după o dramă de familie.

Sunt speculate în mass-media de imagine cu impact emoţional cazurile-limită, accidentele medicale, chiar erorile individuale, izolate, ale unor cadre medicale, dar sunt uitate rezultatele benefice ale medicinei româneşti, performanţele şcolii medicale naţionale, profesionalismul medicilor, care transpiră 10-12 ore într-o operaţie dificilă, care fac transplanturi de inimă, de rinichi, de ficat şi care nu câştigă mai mult decât nu ştiu ce sportivi de la nu ştiu ce echipă de fotbal, cu maşinile lor luxoase, cu vilele lor, cu amantele şi iahturile de rigoare.

Iar această penibilă gălăgie antimedicală se practică în condiţiile în care sistemul de sănătate românesc, altfel performant şi de calitate, riscă un colaps fără precedent, când se produce un exod al medicilor şi asistentelor din România spre alte zări, unde li se recunoaşte profesionalismul şi competenţa şi sunt plătiţi pe măsură, adică salarii mult mai mici, modeste de-a dreptul, pe lângă indemnizaţiile şi sporurile de tot felul ale unor funcţionari cu ifose şi morgă de salvatori ai neamului din domeniul bancar, turistic, informatic sau media.

prof. Dumitru Anghel


 

RADIOUL DIN ROMÂNIA ÎNTRE BĂUTĂ ŞI PROFESIONALISM

Jurnalismul se face în România ca toate celelalte meserii, adică după ureche şi cum o fi. Lasă că merge şi aşa pentru că fraierii (cititorii, ascultătorii, telespectatorii) nu se prind! Din păcate, presa din ţara noastră se conduce după conceptul cititorii noştri sunt mai proşti ca noi. Mulţi scriu şi vorbesc aşa cum au auzit că fac ceilalţi, dar nu se informează şi nu verifică. Mai exact, nu îşi fac meseria, nerespectând nici măcar regulile de bază. Ultimul, şi poate cel mai bun exemplu, este folosirea termenilor de criză şi recesiune.

Ultima definiţie dată termenului de criză în Noul dicţionar explicativ al limbii române din 2002 ne spune că este o fază primejdioasă şi hotărâtoare în viaţa socială, constând într-o manifestare violentă a contradicţiilor economice, politice şi sociale. În Marele dicţionar de neologisme din 2000, criza economică este definită ca o fază a ciclului economic în care se formează un surplus relativ de mărfuri, în raport cu capacitatea de cumpărare limitată a populaţiei, ceea ce duce la scăderea producţiei, la falimente, la şomaj etc.

Şi acum vine partea interesantă. Tot în Marele dicţionar de neologisme din 2000 este explicat şi termenul de recesiune: o fază de declin a activităţii economice mai puţin gravă decât depresiunea sau criza, constând în diminuarea producţiei, reducerea investiţiilor, scăderea cursului acţiunilor la bursă etc. Aşadar, dragi colegi, conform acestor explicaţii şi a realităţii, România se află în recesiune, nu în criză economică. Era atât de greu să căutaţi în dicţionar? Ar trebui să vă daţi seama că mulţi dintre cei care vă urmăresc ştiu limba română mai bine ca voi!

Info Pro a organizat un concurs pentru cel mai beţiv român

Totuşi, micimea şi prostia celor care îşi închipuie că fac presă în ţara noastră ajunge departe? Aud tot mai mulţi realizatori de emisiuni radio care nu ştiu să lege câteva propoziţii şi care nu înţeleg că la radio nu trebuie să vorbeşti ca în cartier cu băieţii. Majoritatea lor au obsesii pentru anumite cuvinte, ăăăulesc mai tot timpul, nu spun nimic interesant, se leagă facil şi ieftin de textele pieselor pe care le difuzează, râd gratuit, fac glume proaste ş.a.m.d. Ciudat este că ei sunt luaţi drept reper de puştii care îi ascultă.

Ca să nu mai zic de campaniile realizate de posturile autohtone de radio. De exemplu, Info Pro a organizat de curând un concurs în care au premiat cu băutură pe cel mai beţiv român de sărbători... Cât de jos poţi ajunge în meseria pe care o faci pentru a organiza un astfel de concurs, mai ales atunci când te numeşti Info Pro şi vrei să pari un radio serios care informează oamenii? Şi uite aşa, am ajuns şi la muzica pe care o difuzează radiourile din ţara noastră!

Dacă asculţi posturile noastre de radio, ai impresia că muzica apărută de-a lungul timpului în lume se reduce la maximum câteva sute de piese. Interesant devine atunci când vine vorba despre calitatea muzicii difuzate. De exemplu, am auzit de curând piesa Despre tine cânt a lui Crazy Loop, adică Dan Bălan. Dacă asculţi versurile, înţelegi că este o piesă care proslăveşte sinuciderea şi o ridică la rang de gest suprem al iubirii. Mă întreb ce face C.N.A., şi-a pierdut auzul? Unde este protecţia tinerilor cu care se laudă când interzice muzica cu mesaj?

R.F.I. România îşi respectă ascultătorii

În schimb, am redescoperit de curând radio R.F.I. România, fostul Delta R.F.I., pe care îl ascultam când eram în facultate, pentru că îmi plăcea muzica pe care o difuzau. În perioada aceea, la sfârşitul anilor '90, era singurul post de radio care avea altfel de muzică decât celelalte radiouri. În rest, nu m-a impresionat cu nimic. Ascultându-i acum, am descoperit cu plăcere că există mijloace mass-media în ţara asta care îşi fac treaba cu profesionalism. La R.F.I. România s-au strâns jurnaliştii care îşi respectă meseria şi ascultătorii, caz singular în eterul bucureştean.

Am o părere (realistă) foarte proastă despre mass-media autohtonă. Manipularea şi minciuna sunt reguli de bază pentru jurnaliştii români, stabilite chiar din fişa postului. În schimb, realizatorii de programe de la R.F.I. România prezintă şi analizează ştirile într-un mod foarte profesionist şi imparţial, dar condimentat cu glume extrem de fine. Ascultându-i, îţi dai seama imediat că sunt oameni bine pregătiţi şi inteligenţi, deşi sunt şi ei tot români. Chiar şi colaboratorii din alte ţări se ridică la acelaşi standard. De aici trag concluzia că în România este posibil să fii jurnalist bun şi să îţi respecţi meseria şi ascultătorii!

Dan Călin


 

LITERATURĂ

NIHILISMUL AGONIEI ERMETICE

Chiar dacă vremurile se clatină şi se răsfrâng în abisul etern al timpului, ne rămân gândurile şi abstractele înţelesuri ale trăitorilor efemeri, care şi-au scăldat ascuţimea vorbelor şi a tăcerii, în tranşante idei, ce de multe ori şochează, dar şi atrag spiritele străine de meschin şi banal. Emil Cioran nu s-a dezis de la conceptele greu percepute de cei care nu şi-au exersat limpezimea şi înaltul minţii, spre a le conferi originalitate. Am remarcat geniul profund şi sincer al acestuia, zguduit de nonsensurile vieţii şi de plictiseala metafizică, datorată absenţei unui drum care să-i poarte trăirile incandescente într-un alt spaţiu, încă nedescoperit, dominat de forţe nebănuite, care să-i aline durerile, ce-l devorează până la pierderea identităţii. A iubit singurătatea, fiind unica stare de veghe, refugiul divin, alungarea mediocrităţii, o scufundare în sine şi în Dumnezeu, capabilă să-i lumineze sufletul încărcat cu poverile omenirii: Singurătatea nu te învaţă să fii singur, ci singurul. Emil Cioran e omul care a trăit cu adevărat o suferinţă unică. Deşi ar putea fi acuzat de negare a existenţei lui Dumnezeu, a sfinţilor, datorită furtunii şi avalanşelor verbale, a condeiului mult prea direct, multe dintre ideile care-i aparţin, contraatacă această blamare. A avut curajul să-şi descopere gândurile, stările, aflate într-o imensă şi nesfârşită magmă creatoare. Cioran a privit în sufletul său cu ochi nevinovat, şi a scos din întuneric tot veninul care-i îneca fiinţa, eliberându-se astfel de el. Citind paginile cărţilor sale, ne regăsim în ele, ca într-o oglindă misterioasă. Suntem la fel, doar că nu vrem, sau ne este ruşine să recunoaştem. Protectorii ideilor care-i aparţin, ar spune că fiinţa umană, în deplinătatea ei, se răsfrânge în delicate lumini, spre a deveni cunoaşterea totală a secretelor unei minţi, care nu are nimic comun cu realitatea unora. Existenţa este singura libertate a spiritului, care-şi afirmă cuvântul printr-o ridicare a sinelui către puritatea primordială, ascunsă delicat în adâncurile mişcătoare ale fiinţei absolute. Cioran ştia că Dumnezeu îl iubeşte, îşi declină imensitatea prin el, îi ascultă frământările, temerile, îi oferă liniştea pe care a primit-o cu bucurie, ca ultimă picătură de fericire. A cunoscut durerea în deplinătatea ei, însuşindu-şi-o cu demnitate, convins că îi va fi văpaia creaţiei şi a veşniciei. S-a războit cu Dumnezeu, dar s-a căit, admiţând faptul că omul poate înnebuni, în absenţa divinităţii. Lumea nu e decât o amăgire, iar insului nu-i rămâne decât să redevină religios. Suprema chemare a infinitului, îşi găseşte mereu sfârşitul în inima curată a celui care a înţeles ce este cu adevărat importat: a fi tu însuţi. I-a apreciat enorm pe sfinţi, care au avut curajul să trăiască în apropierea lui Dumnezeu, să i se supună, recunoscând că el n-ar fi putut urma o asemenea cale. Suprema dorinţă, de a fi original, l-a însoţit în fiecare clipă, realizând că numai aşa rostul vieţii e cu adevărat împlinit. Opera sa, un jurnal al sufletului măcinat de întrebări şi trăiri intense, e străbătută inocent de strigătul vocii interioare, care îndeamnă la permanentă reflecţie, şi la o mai adâncă analiză a spiritului. A dialogat cu Dumnezeu şi a înţeles că astfel se poate regăsi. Cioran a vibrat de sensibilitate, l-a înţeles pe Bach, care a compus muzică sub acordurile morţii. Cenuşiul tristeţii şi roşul pasiunii au născut durere şi nesiguranţă. A cunoscut melancolia, nebunia, agonia, moartea. A afirmat franc, că este fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Este extraordinar să constaţi că un om a trăit până la paroxism tot ce i-a oferit viaţa. De aici se pare că izvorăşte dorinţa de pierdere în neant, căci nu mai poţi trăi nimic, fiindcă nu mai ai ce. Sensul veridic al existenţei nu-şi mai urmează cursul, alunecând ireversibil în inimaginabile dorinţe de afirmare doar a durerii, venită dintr-o altă lume, altfel, percepută numai de el. Unicitatea trăirilor sale, îşi caută răspunsul disperării dincolo de cuvinte şi real. Captat de vârtejul sunetului asurzitor al minţii, pătrunde nemuritor în sanctuarul nemilos al solitudinii, descoperindu-şi valoarea intrinsecă, neînţeleasă de mulţi, dar afirmată prin complexitatea sentimentelor. Cioran şi-a ridicat existenţa la temperaturi exorbitante, la care oamenii lipsiţi de perspective n-ar putea rezista nicio secundă. Regretabil e faptul că astfel de titani ai suferinţei sunt sortiţi prăbuşirii echilibrului interior, şi zidirii într-un labirint insolit, al cărui drum are ca destinaţie nebunia vulcanică, preschimbată în lirism filosofic, totuşi util şi astăzi, citit şi criticat, sau apreciat. Sofisticatele fraze, care-i arcuiesc opera, eliberează muzica divină a începutului, înfăţişată discret în chipuri surprinzătoare, menită să pătrundă definitiv în sufletul celui care îi ascultă acordurile taciturne în miez de noapte. Cioran a alunecat în vid, nedorind să primească ajutorul cuiva. Astfel, s-a stins flacăra chemării către absolut, a încetat să mai bată secunda tumultosului prezent.

prof. Gina Moldoveanu


 

ISTORIE

BUCUREŞTI – O CAPITALĂ MULTIMILENARĂ ÎN HAINĂ NOUĂ

Anul acesta se împlinesc 550 de ani de la cea mai veche consemnare scrisă a numelui aşezării de pe râul Dâmboviţei – Bucureşti. Actul respectiv, aşternut pe pergament din piele de oaie, a fost emis de Vlad Ţepeş (1456-1462, 1476) pentru trei ţărani din satul mehedinţean Ponor, care erau scutiţi de obligaţii faţă de domnie şi de o serie de dări şi prestaţii. Valoarea lui istorică rezidă în ultimele cuvinte prin care grămăticul nota că s-a scris în septembrie 20 în cetatea Bucureşti, în anul 6968=1459. Hrisovul, s-a păstrat în lada de zestre a unuia dintre urmaşi, fiind văzut de învăţătorul Alexandru Bunceanu din Nadanova, care, neputându-l descifra, l-a trimis organizatorilor marii Expoziţii din Parcul Carol I din Capitală, deschisă în 1906, cu mare fast. În timpul festivităţilor nu i s-a acordat atenţia cuvenită, fiind socotit un obişnuit înscris prin care domnia întărea ocinele oltenilor Andrei, Iova şi Drag. După închiderea reuşitei expoziţii, hrisovul a dispărut şi a reapărut în perioada interbelică, în colecţia de documente a Academiei Române. Eruditul istoric P.P. Panaitescu l-a citit şi inclus în volumul său intitulat Documentele Ţării Româneşti, I, Documente interne (1369-1490), tipărit în anul 1938, fără să reţină valoarea de excepţie a ultimelor cuvinte datorate scrisului bucureştean. A trebuit să se mai adauge aproape două decenii până când istoricul medievist şi genealogist de excepţie, G. D. Florescu, să observe că pielea aceea, zdrenţuită de vreme, păstrează clară informaţia privind existenţa unei Curţi Domneşti la Bucureşti, vizitată de câteva ori de Dracula, cel care a zidit în anii 1458-1459 Cetatea Bucureştilor, în cea de a doua sa şedere în tron. Cum se apropia împlinirea unei jumătăţi de mileniu, istoricul G.D. Florescu, împreună cu prof. univ. dr. Ion Ionaşcu, şi alţi oameni de ştiinţă, au propus autorităţilor locale marcarea acestui eveniment. Propunerea lor a fost însuşită şi comunicată conducerii de stat, care a cerut şi a aprobat un plan de sărbătorire a 500 de ani de atestare a numelui Bucureşti. Niciunul dintre cei implicaţi nu bănuia ce amploare va lua ziua de 20 septembrie 1959, când au fost primite delegaţiile a 15 capitale din Europa, America, Asia participante la sesiunile omagiale, la vizitele făcute Muzeului Oraşului Bucureşti, inaugurat în noul sediu din Palatul Şuţu, aflat în centrul Capitalei. La această sărbătoare, care a durat câteva zile, a fost invitat şi salvatorul actului emis de Vlad Ţepeş, şi anume învăţătorul Alexandru Bunceanu. Fiind bătrân şi suferind, nu s-a putut deplasa din Mehedinţi la Bucureşti, dar a trimis o scrisoare. A fost cel mai emoţionant text care s-a citit, la deschiderea sesiunilor ţinute cu acest prilej, în care autorul declara că trăieşte cea mai mare bucurie a vieţii octogenare, salvând un act de o asemenea însemnătate. Era atunci o perioadă de început de avânt a Capitalei, atât pe plan economic, edilitar, cât şi demografic. Sporea, nestăvilit, numărul locuitorilor, se ridicau, nu numai cuiburi de blocuri, precum cele din Ferentari sau Bucureştii-Noi, ci lungi frânturi stradale, se proiectau noi cartiere. La un moment dat, fostele periferii, sau câmpuri agricole, au fost acoperite cu blocuri de locuit, dotate cu instalaţii edilitare şi casnice. Centrul oraşului rămânea în carapacea lui, fapt ce l-a determinat pe un arhitect şef să propună raderea vetrei vechi şi ridicarea unui centru modern, cu mari magazine, construcţii pentru manifestări culturale, aşa cum avea să fie Teatrul Naţional, pieţe largi, ş.a. Începutul trebuia făcut dinspre Piaţa Unirii, acolo unde se ştia că fusese Curtea Domnească, din care rămăseseră Biserica Buna Vestire şi câteva fundaţii din Palatul Voievodal, pierdute sub deşeurile de combustibil pentru casele de pe Strada Soarelui. Se pusese gând rău şi Hanului Manuc, ocupat de 70-80 de familii care adusese monumentul într-o jalnică stare. Secretarul general al Consiliului Popular, magistratul Vasile Drăgoescu, cel care mai făcuse şi ceva vizite în Occident, a propus, ca înainte de a se trece la demolarea străzilor Franceză de azi, Căldărari, Bazaca, Soarelui ş.a. să se facă o cercetare, care a pornit cu Hanul Manuc, dar şi cu două pivniţe din Strada Soarelui 8-10. Rezultatele ce începeau să apară în toamna-iarna anilor 1967-1968 au anulat planurile demolatorilor. Pământul acoperea fundaţii vechi de sute de ani, pereţii prăvăliilor, de tot felul, se sprijineau pe ziduri mai trainice decât cele înălţate sub ochii noştri Curtea Domnească, acest vast ansamblu arhitectonic, care acoperise peste 25.200 mp, avusese un falnic palat, două biserici, băi, corpuri de clădiri pentru garda domnească, o densă reţea de conducte pentru apă, canale, ateliere, grajduri, şoproane pentru atelajele necesare deplasărilor voievodale ş.a. Din documente se ştie că existase o clădire pentru Tribunalul criminalicesc, o vastă Puşcărie pentru păstrarea pulberei de puşcă şi câteva încăperi pentru încarcerarea răufăcătorilor, un alt palat al Coconilor - am spune astăzi pentru copiii familiei domnitoare - turnuri de poartă ş.a. De patru ori s-a cercetat casă cu casă, de la corişă până la temelia fundaţiei, în toate cele patru anotimpuri ale anului, scobindu-se acolo unde era o curte interioară, un gang, un crâmpei de stradă, care putea fi scoasă din circuit, până la nivelul pământului viu, care se afundă la 2-4 m faţă de cota de azi.

Concluzia a fost că pământul este cel mai bun seif de păstrare a resturilor a ceea ce a existat cândva. Aşa au apărut hrubele palatului, înalte de cca 5 m, zidurile din bolovani de râu ale Cetăţii lui Vlad Ţepeş, din mijlocul sec XV, ridicate peste fundaţiile unei cetăţui mai vechi, anterioară acestui voievod, de la care am moştenit hrisovul din 20 septembrie 1459. A fost cea mai valoroasă descoperire făcută pe vastul şantier din centrul Capitalei. Dacă Cetatea lui Vlad Ţepeş a fost zidită cu bolovani de râu, cetăţuia care acoperă o suprafaţă de 160 mp prezintă fundaţii de cărămidă. De formă uşor trapezoidală, înconjurată de un şanţ de apărare, ce coboară până la pânza freatică, această fortăreaţă, care supraveghea un nod de întâlnire cu vechi drumuri care veneau de la Dunăre, Carpaţi, din zona Mehedinţilor sau din Moldova este mai veche cu un secol decât actul lui Dracula şi dovedeşte existenţa unui dregător, eventual un pârcălab domnesc, în apropierea soţului urmaşilor legendarului Bucur. Materialele care s-au găsit în şanţul de apărare, arată că această mică fortificaţie exista după anii 1350 şi a fost nimicită prin foc, aşa cum arată bârnele de lemn carbonizate sau fragmentele de olane înnegrite de fum găsite acolo.

În jurul acestor construcţii domneşti din sec. XIV-XV - cetăţuia şi cetatea – s-a înjghebat nucleul de formare a oraşului Bucureşti. Peste ele, folosindu-se chiar zidurile moştenite de la Vlad Ţepeş, s-a ridicat Palatul, de către Mircea Ciobanul Voievod, către jumătatea secolului XVI, extins mereu de domnitorii succesori. De la această construcţie au rămas zidurile înalte de 10-12 m, camere cu tavanul boltit, coloane de la loggia, care permitea vederea spre albia Dâmboviţei şi livada domnească. Este acum identificat “Tribunalul” unde domnitorul judeca în sec XVIII, diferendele majore ivite între supuşii săi, păstrat complet în colţul de NV al Hanului Manuc. Complet a rămas şi Palatul Coconilor din 1715 la intersecţia Str. Soarelui cu Str Covaci. Graţie restaurării făcute de arh. Prof. H. Teodoru, Biserica Domnească îşi etalează înfăţişarea dată de ctitorii Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş al Moldovei. Toate acestea alcătuiesc un buchet de monumente de certă valoare care, alături de casele ridicate după marele foc din 1847, de vestigiile unor ample construcţii, precum salba de foste hanuri risipite pe 12 actuale străzi, dau importanţa cuvenită acestei zone Pilot a Centrului Istoric Bucureşti, aflat în grija Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti. Proiectul de reabilitare a acestor străzi a demarat în primăvara anului 2007 şi se desfăşoară din plin, câmpul de lucru fiind alcătuit deocamdată din traseele stradale. Se lucrează la infrastructura zonei; conducte de apă, canale, reţele de electricitate, gaze, telefonie ş.a., respectându-se normele europene în acest domeniu. Pentru ordonarea acestor instalaţii s-a executat excavarea pământului acoperit de caldarâm şi trotuare pe adâncime de 0,80-1 m, fapt care a permis si câteva constatări de interes istoric de mult dorite. Aşa s-a găsit latura de N a limitei Curţii Domneşti pe Str. Gabroveni indicată, din vechime, printr-un parapet din trunchiuri groase de copaci fixaţi unul lângă altul, dar şi zidul de contraforţi, ridicat de Constantin Brâncoveanu în 1712. Au apărut, sub palatul Băncii Naţionale, pivniţele Hanului Şerban Vodă, făcute între anii 1683-1686, una dintre ele, cercetate de echipa de arheologi, condusă de dr. Ghe. Mănucu Adameşteanu, păstrând încă scene bisericeşti, ceea ce indică existenţa acolo a unui paraclis ortodox. Este cunoscută acum toată latura sudică a Hanului Şerban Vodă dar şi alte laturi ale hanurilor Zlătari, Greci, ale Hanului Constantin Vodă ş.a. Ceea ce scapă investigaţiilor ştiinţifice legate de felul cum arătau uliţele din zona centrală a Capitalei s-a clarificat cu acest prilej. Faţă de străzile de azi, şi aşa depăşite de traficul nostru, uliţele din sec XVI-XVIII erau mult mai înguste, acoperind numai 5-6 m lăţime. Pe toate străzile cercetate s-au găsit pivniţe şi fundaţii de ziduri care avansează sub caldarâmul arterei respective. Nu era o aliniere a caselor la stradă, lucru care s-a rezolvat după 1800. Straturi de podine din bârne de lemn cu care erau acoperite uliţele se succed din sec XVI până la începutul veacului al XIX-lea.

Toate aceste observaţii s-au putut face numai acum când toată lăţimea străzii a fost excavată, în unele părţi coborându-se până la cotele unor bordeie rămase din sec IX-X sau VI-VIII.

Toate aceste excavaţii vor fi acoperite cu date litice ,iar vestigiile mai valoroase cu planşee din sticlă specială, putând fi văzute de trecători. Se doreşte ca actuala stradă, clădirile existente să fie restaurate şi repartizate unor activităţi tradiţionale de negoţ.

conf. univ. dr. Panait I. Panait


 

RELIGIE

NEVOIA DE SACRALITATE

Vânat de grijile cotidiene, încărcat cu povara păcatelor personale şi ale altora, chinuit de gânduri negre, datorită nevoilor care-i depăşesc însăşi existenţa, omul încearcă să-şi regăsească identitatea spirituală, şi să-i redea sufletului inocenţa pierdută prin cine ştie ce colţ întunecat al cursului vieţii. Nefiind un ascet, deşi, în adâncul inimii preţuieşte valoarea şi profunzimea unei asemenea căi de cunoaştere divină, e conştient de căderea abruptă pe care a suferit-o, odată cu trecerea în tărâmul greşelilor, pe care le săvârşeşte în fiecare clipă, sub diverse chipuri, umbrindu-i limpezimea gândirii, şi strecurându-i în suflet picături de îndoială, chiar şi în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, depărtându-l, încet, dar sigur, de credinţa în lumina căreia trăia cândva. Alte sisteme informaţionale şi morale îi reţin în prezent atenţia, răvăşindu-i mintea, şi călăuzindu-l către un drum pe care-l crede empiric, nesesizând curgerea ireversibilă a timpului, ce-i poate frânge căutările mult prea devreme. La un moment dat, o vibraţie îi străbate fiinţa, iar credinciosul îşi aminteşte cine este cu adevărat, şi care îi este menirea. Trezirea din starea de veghe, îi produce o iluminare instantanee, redându-i pacea nepieritoare. Se afundă treptat într-un echilibru hieratic, plutind nevăzut printre lacrimi de regrete, către o rugă incandescentă de reprimire a harului dumnezeiesc. Strigătul de înăbuşire a vinei, îşi revarsă ecourile peste întreaga-i fiinţă, implorând iertarea. Răspunsul nu-şi întârzie sosirea, datorită închinării drepte, cu toată puterea cugetului. Mireanul primeşte împăcarea şi unirea minţii cu inima, invocând numele lui Dumnezeu, ca singurul capabil să-i înţeleagă rănile spirituale, care dor, la fiecare atingere a păcatului. Mai mult, omul îşi promite o îndreptare interioară, luând ca zălog cuvântul sfânt al inimii. Îşi îndreaptă paşii către cea mai apropiată biserică, spre a pecetlui legământul de taină şi în prezenţa sfinţilor, pe care-i ovaţionează de câte ori are ocazia, dar îi priveşte ca pe un ideal de neatins. Înclinându-şi pios trupul îmbătrânit de osândă, priveşte lăuntric minunea ridicării din morţi a lui Iisus, cerând acceptarea fiului risipitor, venit din întunecatele depărtări ale neascultării. Certitudinea reconcilierii îi cuprinde sufletul, îi domină prezentul, încununându-i străduinţa. Atât de mic i-a fost efortul, iar răsplata smereniei, parcă prea mare! Conştient de transformarea imanentă, fiind liber de necruţătoare frământări lăuntrice, omul îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dar zăboveşte în spaţiul sacru, nedorind o revenire bruscă la cele pământeşti şi efemere. Ambianţa transcendentă a bisericii, iluminată discret de flacăra misterioasă a candelei, care inundă imaginea purificată a credinciosului, îi zideşte convingerile şi-i oferă o dulce seninătate. Marea agitată a vieţii s-a calmat, iar sufletul îşi redeschide poarta bucuriei, a împlinirii şi a vederii lui Dumnezeu. Această mană cerească a armoniei desăvârşite, îşi urmează cursul lin printre mulţimi de gânduri, aşezate într-o ordine firească, perle nepământeşti de lumină şi speranţă. Omul renăscut din imensa iubire divină, crede cu putere în miracolul la care ia parte. Trăieşte cu teama că, datorită slăbiciunii firii sale umane, ar putea redeveni păcătosul pe care el însuşi îl dispreţuia. Cu fiecare pas către moarte, simte regretul de a fi comis nenumărate fapte de care îi este ruşine, şi se întreabă dacă nu cumva le vor afla şi alţii. Cunoscând perspectiva unei judecăţi corecte, cântăreşte minuţios fiecare cuget meschin, şi îşi înalţă vinovăţia într-o dureroasă coloană a infinitului. Îşi spune că existenţa ar fi nulă în absenţa unor legi şi coduri morale, pe care vrea să le respecte, dintr-o convingere pur intimă, amurg al desfătării, cândva dominantă a vieţuirii sale. Radiografia generală a fiinţei, redă adevărul pe care oricum îl admite: e un om obişnuit, supus păcatului, dar având puterea şi privilegiul ridicării din pulberea greşelilor. Valoarea sufletului care i-a fost dăruit, nu se poate măsura, şi, fiind în permanenţă conştient de calităţile sale, pe care se străduieşte să le evidenţieze cât mai mult cu putinţă, nu acceptă îngroparea talantului, cu scopul de a-l avea doar pentru sine. Căutător infatigabil al ineditului, omul doreşte absorbirea sfinţeniei cu toată forţa, nu pentru pierderea identităţii, ci, dimpotrivă, pentru regăsirea ei. Astfel, va fi el însuşi, cel din totdeauna trăitor paşnic şi cugetat în acest orizont străbătut de lumină şi întuneric. Glasul veşniciei îi răsună în minte, invitându-l la ospăţul de nerefuzat al binelui, suprema încântare a sufletului. Comoara incomparabilă a sfinţeniei, îşi oglindeşte eternitatea în cucernicia penitenţei, curată şi limpede, ofrandă singulară a celui care şi-a încununat viaţa cu imensitatea ei. Acum e împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, iar fericirea inegalabilă, pe care nu credea că o va dobândi, îl conduce pe un drum fără întoarcere, dar uluitor de preţios, unde nu e durere, întristare sau suspin.

prof. Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

EFICIENŢĂ ŞI INEFICIENŢĂ – SEMESTRE SAU TRIMESTRE?

Nu demult, am lansat în cancelarie întrebarea De ce nu se putea rămâne la structura anului şcolar aşa cum era înainte, cu trimestre, şi s-a adoptat varianta cu două semestre? Cum e mai bine din punctul dumneavoastră de vedere?

Răspunsurile au fost din cele mai diverse şi punctele de vedere chiar contradictorii. Voi reda doar câteva opinii, pentru a ne da seama cât de neunitare sunt părerile celor aflaţi în sistemul de educaţie:

Din punctul meu de vedere, nu e mai bine în niciun fel. Nu formalităţile de acest gen afectează calitatea învăţământului. Schimbările de acest fel nu numai că sunt inutile, ba chiar derutează şi complică treburile.

Săracii elevi… dacă îi aglomeram cu trei-patru trimestre înseamnă un număr mai mare de teze, note…nu pricep la ce bun?

Numărul notelor nu trebuie să depindă de numărul de tri/se/mono-mestre, ci de numărul unităţilor de învăţare studiate şi de structura (logică) internă a acestor unităţi. Toţi elevii trebuie evaluaţi la fiecare unitate de învăţare, iar tezele ar trebui eliminate, pentru că nu au nicio relevanţă în procesul de evaluare.

Această epocală măsură - înlocuirea trimestrelor cu semestrele - va intra în lunga serie a măsurilor de reformă pe care le-a încercat fiecare ministru postdecembrist al învăţământului: trecerea de la trimestre la semestre, schimbarea datei vacanţelor, introducerea uniformelor, introducerea examenului de capacitate, transformat ulterior în testări naţionale, pentru ca de un an să se fi introdus tezele cu subiect unic şi altele, la fel de revoluţionare. Prindeţi reforma şi suciţi-i gâtul - ar spune poetul, cu siguranţă adversar al acestui timp de organizare a anului şcolar.

Majoritatea părinţilor nu consideră potrivită actuala structură a anului şcolar, afirmând că numărul vacanţelor care fărâmiţează cele două semestre existente întrerup ritmul învăţării copiilor lor, dar acceptă unanim că vacanţele de Crăciun şi de Paşti sunt bine-venite, mai ales că sunt în timpul marilor sărbători religioase.

Prima schimbare majoră în procesul de reformă a sistemului de învăţământ a fost modificarea structurii anului şcolar din trimestre în semestre. Prin împărţirea anului în semestre s-a dorit descongestionarea programului elevilor, aceştia având mai mult timp pentru însuşirea, aprofundarea şi sistematizarea cunoştinţelor, examinările frecvente având permanent unicul ţel de obţinere a notelor, numărul mare de teze şi lucrări de control i-au transformat pe elevi, chiar din clasa întâi, în automate de memorat. Din nefericire, chiar şi aşa, goana după note nu s-a oprit, deoarece actuala formă de admitere în liceu ţine cont în proporţie de 50% de mediile obţinute de aceştia în cei patru ani de gimnaziu, astfel încât parcă mai mult ca oricând asupra copiilor s-a aşezat o şi mai mare povară şi învaţarea pentru notă a devenit un obicei în sistemul de învăţământ românesc. Renunţarea la trimestre a redus, e adevărat, numărul de teze, seria de medii, elevul fiind într-un permanent dialog cu profesorul, acesta având timp suficient pentru examinări şi evaluări, cel puţin aparent, pentru că, din nefericire, programele sunt mult prea încărcate, iar timpul de predare şi evaluare este destul de redus.

Totuşi, împărţirea anului şcolar în semestre şi dezechilibrul dintre acestea constituie anomalii cu efecte dintre cele mai rele ale învăţământului românesc. Împărţirea clasică, în trimestre, a fost înlocuită cu împărţirea în semestre odată cu instalarea la conducerea educaţiei naţionale a echipei ministeriale rezultată după alegerile din 1996. Justificarea unei astfel de decizii s-a înscris în contextul mai larg al deciziei de rupere definitivă cu trecutul, de racordare la modernitate, de sincronizare cu cerinţele europene, dar neţinând cont de realităţile româneşti. În acest context, şcoala trebuia să aibă un conţinut mai ales formativ, elevul să nu mai fie obligat să acumuleze informaţii peste informaţii, ci să creeze, să gândească, să aplice, iar profesorii şi învăţătorii să nu mai pună note după note, ci să evalueze în timp, temeinic. Pentru toate aceste considerente, s-a hotărât că vechea împărţire a anului şcolar nu este acoperitoare, din cauză că trimestrul I era prea lung, al II-lea, cam la fel, în schimb, al III-lea rămânea foarte scurt, insuficient pentru o evaluare serioasă la final de an şcolar. Un alt motiv care a determinat împărţirea anului în semestre l-a reprezentat accentuarea ideii că programul elevilor era supraîncărcat. Drept urmare, semestrele au fost presărate cu mai multe vacanţe, scurte. S-a luat astfel o decizie pripită, fără cercetări şi consultări prealabile, decizie antipedagogică şi nesănătoasă fizic şi psihic a anului şcolar împărţit în semestre. După vacanţa de Crăciun, elevul se întoarce la şcoală din prima zi lucrătoare a noului an, şi după numai o lună se ia din nou vacanţă, deoarece se încheie semestrul I. În semestrul al II-lea va mai primi aproape două săptămâni libere abia de Paşti, la mijlocul lui aprilie şi, după aceea va lua vacanţă tocmai în a doua jumătate a lui iunie.

Circa 1 din 3 profesori consideră că semestrizarea anului şcolar nu este o soluţie optimă de organizare, iar circa 1 din 2 profesori opinează că există prea multe vacanţe care întrerup fluxul procesului didactic.

Semestrul I s-ar putea încheia fără probleme înaintea vacanţei pentru sărbătorile de iarnă. Motivul? După revenirea la şcoală a copiilor mai sunt patru săptămâni şi se ia din nou vacanţă intersemestrială. Care este utilitatea şi eficienţa celor patru săptămâni? O săptămână durează reacomodarea, cea de a patra săptămână este rezervată încheierii mediilor şi definitivării situaţiei şcolare, astfel încât rămân două săptămâni în care elevul mai poate învăţa câte ceva.

O propunere din partea multor cadre didactice este revenirea la cele trei trimestre : primul trimestru, de la 15 septembrie până în apropierea Crăciunului, cel de-al doilea semestru, după vacanţa de iarnă până la cea de primăvară, iar cel de-al treilea să se încheie în apropierea datei de 15 iunie.

Din nefericire, cadrele didactice nu sunt consultate în privinţa marilor decizii care se iau pentru buna funcţionare a sistemului, sau dacă se întâmplă, toate aceste păreri se pierd pe drumul dintre şcoală - respectiv inspectoratele şcolare judeţene şi Ministerul Educaţiei, şi tot ceea ce hotărăsc miniştrii ajunşi pe criterii politice şi nu neapărat pe competenţă va fi legiferat.

Actuala împărţire a anului şcolar în semestre (ca şi notarea la ciclul primar cu calificative care duce la uniformitate şi concurenţa dispare), a fost introdusă în urmă cu destul de mulţi ani, ca sa se justifice în domeniul învăţământului o schimbare, care să vină în întâmpinarea nevoilor elevilor şi a necesităţilor reale ale învăţământului de pe meleagurile româneşti. În lipsa unor argumente de conţinut care să susţină schimbarea, cine ştie ce consilier sau secretar de stat din învăţământ a considerat ca e bine să se reîmpartă anul şcolar şi să se renunţe la note. Probabil că a intervenit şi vreun responsabil cu imaginea, care i-a convins pe decidenţi că e nevoie de o schimbare şoc, fără consultări şi fără să se gândească la urmări pe termen lung. De fapt, a fost o revenire la o structură de an şcolar şi la un sistem de notare care se mai practicaseră. Dar asta se întâmplase în ani deloc fericiţi ai şcolii româneşti, cu un grad semnificativ de analfabetism (care a atins cote îngrijorătoare în acest început de secol XXI). Succesiunea perioadelor de şcoală şi a vacanţelor de azi seamănă cel mai mult cu perioada de după cel de-al doilea război mondial, sistem falimentar dintru început. Atunci, anul şcolar a fost împărţit în pătrare şi s-au pus note de la 1 la 5.

Acum, împărţirea anului şcolar este dezechilibrată, aşa cum am mai menţionat, lipsită de semnificaţie şi greu de suportat şi de elevi, dar şi de părinţi şi cadre didactice. La numai o lună şi jumătate după întoarcerea din vacanţa mare, elevii ciclului primar intră iar în vacanţă, deşi nu demult fuseseră în vacanţa de vară, deci avuseseră timp şi condiţii (pe care în celelalte vacanţe, de peste an, nu le vor mai avea) să se refacă, astfel încât o nouă vacanţă nu se justifică, ba mai mult, îi derutează, mai ales pe elevii din clasa I care abia acum încep să se deprindă cu alfabetul, şi o săptămână departe de şcoală îi dă înapoi cu mult. Progresul făcut este aproape anulat de această vacanţă. După alta lună şi jumătate, când copiii îşi reintră în ritmul firesc de învăţare, vine vacanţa de Crăciun. De tradiţie în şcoala românească, vacanţa de Crăciun (numită şi de iarnă) nu mai poartă simbolistica marcată de venirea acasă cu carnetul de note, purtând primul rând de medii, generând asocieri cu venirea meritată sau nu, a lui Moş Crăciun, provocând aluziile părinţilor la condiţionarea de ceea ce scrie în carnet a cadourilor aduse de moş. Copii nu se pot bucura de tradiţiile şi obiceiurile legate de aceste sărbători, dimpotrivă, sunt urmăriţi toată vacanţa de presiunea temelor pe care le au de făcut (cu toate că recent a mai apărut un ordin prin care sunt interzise temele de vacanţă), şi de pregătirea pentru lucrările de verificare şi definitivarea mediilor semestrului I care-i aşteaptă când se vor întoarce la şcoală. Lucrările scrise şi încheierea situaţiei urmează după vacanţă, în perioada nesuferită a frigului din clase (existent din nefericire încă în multe din şcolile româneşti, scoli uneori improprii pentru termenul de educaţie), a virozelor şi a condiţiilor meteo incerte. Vacanţa intersemestrială vine atunci când nu-şi are rostul. Copiilor li se întrerupe din nou ritmul, părinţii nu au timp să-şi plimbe copiii (concediul fiind epuizat), resurse financiare aproape inexistente, fiindcă au cheltuit cu sărbătorile de iarnă, iar acum e şi spaima generată de factura la întreţinere şi grija de a obţine o mică reducere prin plata de pe acum a impozitelor pe tot anul, ca să nu mai adăugăm recenta teamă de pierdere a locului de muncă, din cauza crizei economice mondiale şi a recesiunii. Copiii, în cel mai bun caz, îşi petrec vacanţa dormind, plimbându-şi ochii de pe calculator pe televizor, şi cam atât. De lectură nici nu poate fi vorba, obiceiul acesta fiind demult uitat. Se pierde mult timp în scara blocului sau prin cluburi, o practică şi în timpul orelor de şcoală, aşa că nici din acest punct de vedere o săptămână de vacanţă nu se justifică. Până în mijlocul verii (chiar peste, pentru cei care sunt presaţi de admiterea la licee), vor mai avea o vacanţă de câteva zile de Pasti (vacanţa de primăvară), şi vreo două zile libere de Paşti şi de 1 Mai.

Anul nostru şcolar ar trebui să revină la structura trimestrială, cu vacanţe clare doar între trimestre. Suprasolicitarea ar fi evitată dacă zi de zi şi săptămână de săptămână ar fi respectate un ritm şi o încărcătură adecvate ale învăţăturii, dacă weekend-urile ar fi dedicate unor activităţi care să degreveze rutina orarului.

Pentru exemplificare, redăm câteva date cu scopul de a ne opri măcar pentru câteva clipe să medităm cum este mai bine pentru copiii acestei ţări, ce sistem este cel mai potrivit pentru a nu-i mai chinui veşnic pe ei, dar şi pe noi, cadrele didactice, cu permanente schimbări şi o reformă care parcă nu mai are sfârşit.

Iată, aşadar, sistemul de învăţământ în cifre:

1999 – se introduce examenul de Capacitate şi se renunţă la sistemul cu trei trimestre, în dauna celui cu două semestre;

2000 – 2004 – se introduce sistemul computerizat de repartizare în licee;

2004 – se renunţă la Capacitate şi se introduc Testele Naţionale (doar denumirea schimbată, nimic în esenţa examenului);

2006 – se introduc tezele cu subiect unic;

2007 – se renunţă la Testele Naţionale şi se stabilesc tezele cu subiect unic, ca sistem de admitere la liceu. (n.n. procedeu falimentar al învăţământului şi aşa măcinat de atâtea modificări la schimbări).

Structura anului şcolar 1990 - 1991

15 septembrie – 20 decembrie – trimestrul I

21 decembrie – 10 ianuarie – vacanţa de iarnă

11 ianuarie – 27 martie - semestrul II

11 aprilie – 27 iunie – semestrul III

28 iunie – 14 septembrie – vacanţa de vară

Structura anului şcolar 2008 - 2009

15 septembrie – 30 ianuarie – semestrul I (20 decembrie – 4 ianuarie vacanţa de iarnă)

31 ianuarie – 8 februarie – vacanţa intersemestrială

9 februarie – 12 iunie – semestrul II

11-20 aprilie – vacanţa de Paşti

13 iunie - 13 septembrie – vacanţa de vară.

Nu ştiu dacă din cele relatate am putea trage o concluzie… totul rămâne, oare pentru cât timp, în coadă de peşte până când miniştrii abili, psihologii şi nenumăratele comitete şi comiţii îndrituite să se ocupe de soarta educaţiei acestei ţări vor ajunge la un numitor comun şi vom putea să ne liniştim şi noi, cadrele didactice, şi părinţii, dar mai ales elevii, care la începutul fiecărui an şcolar ne întreabă din priviri… ce schimbări va mai aduce vântul de toamnă la 15 septembrie.

prof. Veronica Bulf


 

PRESĂ

PERCEPŢII ALE CARACTERULUI DE MASĂ

Constatăm astăzi că mass-media a luat o amploare neaşteptată, ştirile ne pătrund în viaţă cu sau fără voia noastră, de la cele strict necesare cetăţeanului de rând (de exemplu: în Ploieşti o garsonieră nu costă mai mult de 60.000 lei sau de luna viitoare medicamentele se vor scumpi cu 7%), până la articole menite să ne incite revolta (salariile profesorilor nu se vor majora, dar demnitarii trebuie să aibă pensii decente).

În număr din ce în ce mai mare, românii preferă să citească presa în detrimentul cărţilor, de la pensionarul plictisit de traiul din România, care şi-a făcut un obicei din a cumpăra ziarul la prima oră a dimineţii, până la politicianul obosit de discursul irelevant al colegului din parlament, care răsfoieşte cu zel paginile proaspăt imprimate cu tuş ale unei gazete preferate, tot românul vrea să se informeze şi să fie bine informat.

Oriunde îţi întorci privirea observi aceeaşi sete de a şti ce ni se întâmplă: în piaţă, în ciuda frigului necruţător, vânzătorul de la tarabă îşi miră colegii cu ce-a mai aflat ieri la ştirile de la ora 5, pe când în sediul somptuos al unei instituţii publice, un funcţionar, aflat în pauza de cafea, caută febril în paginile ziarului, aţintindu-şi ochii spre norocoasele de la tragerea Loto.

Cei mai mulţi consideră că acest gen de informare ar însemna alimentarea segmentului cultural al vieţii, dar nu este aşa. Cel mult au subiecte de conversaţie atunci când se întâlnesc cu prietenii şi dezbat evenimente politice, sau intră în polemici nereuşite, că de! românu-i talentat şi se pricepe la toate!

Regretabil este faptul, că din ce în ce mai puţini aleg să discute despre subiectul cărţilor, despre valoarea lor sau a celor care le-au scris. Oare de ce? Să fie la mijloc un motiv de natură economică, pentru că un ziar este mult mai ieftin decât o carte, sau datorită limbajului publicistic, care este mai vioi, mai incitant şi chiar mai atractiv, decât cel beletristic. Să nu uităm paginaţia, grafica şi culoarea care încântă mai mult românul de rând spre lectura ştirilor de tot felul, decât spre conţinutul cărţilor.

Cu siguranţă că o carte nu are mai nimic seducător în ea, ci doar pagini nesfârşite, îmbâcsite cu rânduri scrise mărunt, care cer răbdare şi timp pentru a fi citite, dar care îţi umplu sufletul, până în cele mai profunde zone, cu simţiri omeneşti autentice şi cu un mod de gândire complex. Nimic nu se compară cu depăşirea clipei cotidiene, sufocată de criza financiară şi de recesiune, prin înălţarea oferită de arta neîntrecută a marilor scriitori, în zone de reflecţie şi de problematizare a vieţii, de înţelegere a fiinţei umane şi a sensurilor existenţei sale.

Zilele trecute mi-a atras atenţia o discuţie iniţiată de o colegă de cancelarie, care critica lipsa de profesionalism a unei tinere jurnaliste de la un post TV, aflată în transmisiune directă de la înmormântarea regretatului handbalist, Marian Cozma, şi care nu se jena a-i pune întrebări stupide tatălui celui decedat (gen: Ce aţi simţit atunci când aţi primit vestea morţii fiului?). Este revoltător să dai buzna în sufletul unui om copleşit de durere şi să consideri că nu ţi-ai făcut decât datoria, afirma colega mea şi trebuie să recunosc că avea dreptate.

Este foarte adevărat că avem nevoie de informaţie, că este necesară această strategie a presei de a pătrunde şi în zonele încă neexplorate ale evenimentului prezentat, însă e timpul să tragem şi noi semnalul de alarmă, la adresa celor care nu-şi asumă răspunderea morală, că formează atitudini, puncte de vedere sau perspective de analiză în rândul populaţiei. Sunt unii care prezintă doar aspectele senzaţionale ale subiectului sau, mai grav, manipulează opinia publică (vezi cazul Tanacu, în care reprezentanţii mass-madia au pătruns cu pumnii, făcând o analiză maliţioasă a vieţii unor monahi şi producând durere în sufletul celor care încă mai frecventează mănăstirile ca pe nişte oaze de linişte şi rugăciune).

Asta nu înseamnă că nu apreciem serviciile presei sau ale televiziunii, sau că generalizăm aceste cazuri particulare, însă ne revoltă când în urma unor proteste iniţiate în vederea obţinerii unor majorări salariale, domniile lor încearcă să ne închidă gura prin prezentarea unor cazuri de abateri disciplinare ale elevilor sau de dascăli iresponsabili pentru viitorul discipolilor.

Şi mă întreb, de ce nu se înghesuie să filmeze un dascăl care stă peste program pentru a face pregătire pentru olimpiadă cu elevii săi, ori când îi duce la o bibliotecă pentru a-i smulge din faţa televizorului sau a calculatorului măcar pentru câteva ore, şi a-i învăţa să-şi odihnească şi să-şi cultive spiritul, prin liniştea şi înălţarea pe care i-o oferă cartea.

Este timpul, probabil, ca profesionalismul să însemne cultură, seriozitate şi responsabilitate pentru informarea românului de orice vârstă şi din orice categorie socială şi, bineînţeles, pentru formarea sa culturală.

prof. Steluţa Şerbănoiu

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii