ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 10 NR. 107 (Ian  2018)
 

SPIRITUALITATE

OCEANUL VISELOR
Ochii s-au închis, cuprinşi de farmecul irezistibil al nopţii albe, iar mintea s-a scufundat în adâncuri de vise multicolore, lăsându-se pradă mirajului. Gândurile îşi iau zborul către ţărmul infinit al unei minunate ape, ale cărei puteri tămăduitoare sunt vestite pe aceste meleaguri nemaivăzute. Aici s-a născut  veşnicia, cu toate trăirile ei omeneşti, mereu răscolite de amintiri şi de sunetul profund al unei melodii abisale. Ea dă glas vieţii sub toate formele, încununând-o cu flori violet, magnifice făpturi desprinse dintr-o ireală existenţă. Petale de mătase îşi înfioară sufletul la atingerea catifelată a unui soare calm, în timp ce norii diafani îşi revarsă puritatea peste căruntele şuviţe ale timpului.
În valurile tăcute şi moi, gândurile înoată nestingherite, alăturându-se lumii adânci, purtătoare de vise înalte şi divine. Şiraguri interminabile de cuvinte îşi caută sensul printre rânduri voluptoase de nisip copt în ghivece de aur marin. Unul după altul, muritorii îşi continuă drumul anevoios ridicându-şi braţele către încântătoarea privelişte ce acoperă toată făptura, implorând ploaia purificatoare a căinţei, care să le străpungă sufletul împovărat de nevoi. De sus, din înaltul azuriu pătat cu stele micuţe şi firave, un tunet hotărât îşi descarcă lumina, vibrând sub greutatea decibelilor dezlănţuiţi pentru furtună. Toată liniştea magică s-a risipit într-o clipă, făcând loc tenebrei asurzitoare, ce consumă fiecare suflare pe care o întâlneşte, dobândind astfel forţa de-a alunga apatia. Cu fiecare minut, timpul îmbătrâneşte singur şi uitat de cei cărora le-a oferit un trecut. Alături de el, eternitatea păşeşte sfioasă, înţelegând că trebuie să se consoleze cu infinitul şi lacrima orizontului, surate paşnice şi senine. Nimeni nu mai crede în vise, iar speranţa îşi pierde esenţa. De ce sunt reveriile imposibil de perceput? Sunt atât de candide, încât oricine s-ar lăsa răpit de ele şi purtat dincolo de văzduh, pe tărâmul tihnit al splendorii. Dar, ca orice himeră, se risipeşte odată cu ivirea zorilor, lăsând în urmă parfumul inconfundabil al uitării.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2018, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii