ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 101 (Iul  2017)
 

SPIRITUALITATE

BALANSUL VIEŢII
Filosofia personală este un fapt real, ce defineşte fiinţa umană. La graniţa dintre o anumită concepţie despre viaţă, se află dorinţa lăuntrică de a şti ce se află dincolo de marginea existenţei. Toate lecturile din lume, care tratează acest subiect nu reuşesc să lămurească întru totul ceea ce se petrece în momentul finalului vieţii. Cât timp trăieşte, fiecare om îşi urmează drumul pe care singur şi-l trasează, respectând nişte valori morale, crezând în ceva anume. Dintr-un anumit punct de vedere, o persoană nereligioasă se aseamănă enorm cu o alta care crede cu tărie în divinitate, fiind practicantă a acelei religii. Analizând situaţia din exterior, cele două persoane par a fi la fel de pozitive, generoase, tolerante şi altruiste. Cu toate acestea, omul religios deţine un atu evident: Dumnezeu, care reprezintă esenţa vieţii sale, scopul şi mântuirea sa personală. Un astfel de om este întotdeauna ancorat în nădejdea învierii, în credinţa că viaţa sa nu se termină în clipa în care toate funcţiile corpului mor, şi în iubirea necondiţionată faţă de toţi oamenii şi de fiinţa supremă. Pentru el, viaţa terestră nu este decât începutul unei vieţi lipsite de griji, dureri şi neplăceri. Această năzuinţă minunată nu este nicidecum o iluzie, aşa cum cred unii, ci o realitate covârşitoare, care îl ajută să depăşească multe dintre greutăţile vieţii şi să devină o fiinţă demnă de urmat. Poate că unii oameni nu reuşesc să înţeleagă această filosofie religioasă, acuzându-i pe adepţii ei că sunt naivi. Însă mai bine o astfel de naivitate, decât o viaţă trăită în zadar, fără un scop şi o ţintă.
Iată, de pildă, cum ar gândi oricine: Mai bine cred, devin un om credincios cu adevărat, pentru ca la sfârşitul vieţii să plec liniştit dincolo, decât să fiu un ignorant sau un nihilist întreaga mea existenţă, şi în momentul plecării de aici să fiu îngrozit de ceea ce voi vedea şi voi simţi. Desigur, un rol important în desăvârşirea spirituală a omului o are educaţia parentală, cea de la şcoală, autoeducaţia şi anumite influenţe. Omul este liber să creadă în ce doreşte, să facă ce vrea, să fie rău sau bun, blând sau aprig, iertător sau nu, tolerant sau intolerant. Însă teama de moarte, de necunoscutele care pândesc dincolo de acest fenomen, nu ne sunt indiferente. Oricât de necredincios ar fi un om, este imposibil să nu se gândească măcar o singură dată la toate acestea, este imposibil să nu se teamă de ceea ce va urma. De exemplu, Sfinţii Părinţi ne spun că o persoană care a trăit încercând în permanenţă să îndeplinească voia lui Dumnezeu, corectându-şi mereu greşelile, cerând iertare, nu se va teme de moarte, ci o va considera poarta de intrare în veşnicie, alături de divinitate. La polul opus, se află omul care nu a acordat deloc importanţă vieţii spirituale, trăind în virtutea inerţiei, nefiind interesat de propria mântuire sufletească, negând existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii după moarte. O astfel de persoană va fi total nepregătită să plece din această lume. Se spune că, în momentul morţii, omul îşi revede propria viaţă şi va înţelege cât de mult a greşit ignorând viaţa spirituală, regretând că a stat departe de Dumnezeu, de învăţăturile creştine, de poruncile dumnezeieşti, dar va fi tardiv. Ce să mai spunem de oamenii care trăiesc o viaţă întreagă sub imperiul violenţei, al răutăţii şi al lipsei de iubire? Persoanele acestea chiar au trăit degeaba! Unii ar spune că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi venit pe lume. Desigur, nu trebuie să gândim astfel. Fiecare om se naşte cu un anumit scop, are de îndeplinit o misiune, chiar dacă încă nu ştie. Pentru Dumnezeu, fiecare fiinţă umană este importantă şi pe fiecare în parte o iubeşte enorm. Noi nu suntem capabili de o asemenea iubire, oricât de mult am exersa. Imaginaţi-vă cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. El are răbdare cu fiecare dintre noi, aşteaptă să luăm o decizie în favoarea noastră, ne îndrumă discret pe calea mântuirii, lăsându-ne liberul arbitru. Nu suntem obligaţi să facem ceva anume, nu suntem roboţi, ca să fim manipulaţi, nu mai suntem copii, ca să nu vedem unde am greşit şi cât de ignoranţi suntem de cele mai multe ori. Cât de frumoasă e calea desăvârşirii! Cât de simplu ar trebui să trăim şi cât de uşor ne-ar fi aşa! Dar uneori suntem dominaţi de încăpăţânare şi de răutate, astfel încât nu vedem cum suntem cu adevărat. Trăim ca şi cum am fi purtaţi de vânt către locuri necunoscute şi parcă nu ne interesează deloc ce va urma. Ba mai mult, unii chiar spun, destul de nonşalant: Şi dacă voi merge într-un loc întunecat după ce vom muri, nu contează. Doar nu vom fi singuri acolo. Vedeţi că, până la urmă, omul se teme de singurătate, de absenţa luminii şi de lipsa comuniunii şi a comunicării? Aşadar, ar trebui să ne analizăm cu atenţie propria viaţă şi să înţelegem ce contează şi ce este important pentru noi.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii