ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

REVERENŢE CRITICE...

TRANSFER, DE LIVIU IOAN STOICIU
Despre spaţiul cu „n” dimensiuni, despre „scurtcircuitarea” temporalităţilor, până la desfiinţarea lor în Unica Sinteză Atemporală – se ştie şi se vorbeşte de mii de ani, prin ALCHIMIE şi ASTROLOGIE. Din păcate, „cele mai înalte ştiinţe” (cum le numeşte Învăţătorul, din nuvela belgianului Jean Ray – „Psaltirea din Mainz”) n-au fost şi nu sunt la îndemâna oricui: ele sunt supranumite „ştiinţe regale”, au fost practicate de preoţii templelor sacre şi de cei mai dotaţi spiritual dintre ucenicii lor, iniţiaţi o viaţă de om... – ...şi, de aceea, şi azi, în aşa-zisa „modernitate”, ele sunt luate în râs (mai abitir ca altădată!), de tot mai josnica populaţie de plebei ignari, aprope grohăitori, ai Terrei...
Abia dacă sunt admise discuţii vagi (discuţii născute din politeţe frivolă, de salon, nicicum din Ştiinţă!), despre ALCHIMIE şi ASTROLOGIE, dar nu în forma lor esenţial-adevărată, ci tangenţial, prin literaturizare „fantastică” sau, cel mult, „ştiinţifico-fantastică”! - în cazurile unor somităţi mondiale, de tipul unui Mircea Eliade („La ţigănci”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi din Serampore” etc.), sau Jean Ray (contemporan cu Mircea Eliade – excelenta nuvelă „Psaltirea din Mainz” apare în 1929, în „La revue belge”: „N-am acum nici dispoziţia necesară, nici mintea destul de limpede, pentru a vă ţine un curs de hipergeometrie, dar sunt convins că există un spaţiu diferit de al nostru; un spaţiu pe care visele, de pildă, ne fac să-l discernem şi care prezintă, într-un plan unic, trecutul, prezentul şi poate viitorul, însăşi lumea atomilor şi a electronilor, cu aştri rotitori, cu spaţii relative şi imense, cu vieţi vertiginoase şi misterioase […]. Astrologia este o ştiinţă a celei de-a patra dimensiuni, şi savanţi ca Nordmann şi Lewis încep să-şi dea seama că această înţelepciune milenară, ştiinţa modernă a radioactivităţii şi cea foarte nouă a hiperspaţiului sunt surori trigemene” – cf. Jean Ray, „Psaltirea din Mainz”, în antologia „Maeştrii anticipaţiei clasice”, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 209).
În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă, prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate, încearcă, şi LIVIU IOAN STOICIU (cu timiditate şi precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă personajele noului său roman, „Transfer”. Evident că nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema „hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar, spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie („voci interioare”).
Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului său roman, este că oamenii sunt total nepregătiţi pentru experimentarea sacralului suprem, despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a „credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a capacităţii de discernământ valoric, prin instincte înjosite - îi livrează, complet dezarmaţi şi îngreţoşător de grosolani, în faţa Sublimului Necunoscut (care SUBLIM NECUNOSCUT nu depersonalizează, ci revelează, după iniţieri cumplit de periculoase şi de profund dureroase [a se vedea „aftele” şi „tumorile” ce-l torturează, în roman, pe personajul central, experimentatorul ne-experimentat spiritual şi, până la urmă, dovedit ne-vrednic de iniţiere – pedagogul OLIMPIU], REVELEAZĂ EUL ESENŢIAL, EUL DIVIN: „Adevărul e că Oli [Olimpiu] n-are cum să priceapă vocile interioare, n-are destulă linişte, nici distanţă. Nici n-are parte de atâta singurătate, să mediteze, să aprofundeze şi să audă esenţialul” – cf. p. 330.
Şi de aceea, probabil, „cartea” va rămâne la stadiul de „jurnal”. Nici acela terminat.
De fapt, sunt două jurnale, paralele:
a-caietul intitulat „Strict confidenţial”, prin care-şi comunică, reciproc, el şi colegul său, pedagogul nr. 2, CORNEL, banalităţile cotidiene (fiecare, din „schimbul” său...) – banalităţi, însă, violente şi absurde, ale unui internat de elevi şi eleve demenţi/demente sau, poate, de posedaţi/posedate... sau, poate, de indivizi tineri care au refuzat invazia posesivă a temporalităţii, baricadându-se în violenţa şi sexualitatea exacerbată (dar...trezită doar prin absolut sterila MASTURBARE, de cele mai multe ori!) a unui prezent inconştient/non-conştientizat, lăsat complet la voia întâmplării... – ...şi tocmai aşa pierzându-şi personalitatea...;
b-jurnalul („notele”) lui RADU, fratele „nebun” al soţiei sale, DIDA.
[...Şi va mai exista un pseudo-jurnal, început, ludic, mimetic şi hilar, de însuşi...OLIMPIU!]
Dar cine ar putea afirma, cu mâna pe inimă, în zilele noastre, care este bariera care-i separă pe cei non-nebuni („normali”), de cei „nebuni” („a-normali”)?!
Fără să pună accente excesiv-insistente (şi bine face!) pe dimensiunea politică a existenţei anonimului spiritualo-existenţial OLIMPIU (un pedagog de internat liceal, apolitic), LIS urmăreşte:
1-pe de o parte, comportamentul („behavior”) pedagogului OLIMPIU, în raport cu familia (soţia-Dida, fiul Mihai, rudele lui Olimpiu şi ale Didei), cu elevii din internat (şi cu „colegii”-pedagogi şi profesori, directori, inspectori, chiar... securişti!), cu factorii feminini de seducţie (aparent aleatorii!), NICOLETA şi INA
2-pe de altă parte, evoluţia lui RADU, fratele aşa-zis „schizofrenic”, al Didei, în relaţia sa, peste timp, „în trecut”, prin intermediul unui jurnal („dictat dinafară”), cu un plutonier-intelectual, mort în Primul Război Mondial, în bătălia de la Mărăşti – 11-19 Iulie 1917 – MARIAN K.
[1917-1977: 60 de ani. LIS  îndeamnă (pe cei „paralizaţi” de temporalitatea degradată, în frunte cu OLIMPIU!) la meditaţie întru Neam, sub semnul cifrei 6 (ŞASE): „NUMĂRUL ANTAGONISMULUI ŞI AL LIBERTĂŢII; UNIREA; MUNCA; SĂPTĂMÂNA CREAŢIEI”.
Dar şi simbolul ÎNDRĂGOSTITULUI... Cum vom vedea mai jos, ratarea, în domeniul EROS („zeul născut înainte de toţi zeii”, zice HESIOD, în „Theogonia” sa!), este cvasi-perfectă...!] 
Apoi, obosit de această primă experienţă transtemporală „în trecut” (plutonierul „mort”, MARIAN K., de fapt, un spirit autoritar, aciuat în interstiţiile unui timp iluzoriu, şi care încearcă să-l invadeze, interior-comportamental, nu doar pe „scribul” jurnalului, RADU - ci şi pe cititorul jurnalului, OLIMPIU: OLIMPIU nu ştia să cânte la pian şi, dintr-odată, în sala Casei de Cultură, OLIMPIU se trezeşte cântându-i la pian, dumnezeieşte, colegului său, pedagogului CORNEL... unicul său spectator!) - OLIMPIU nu mai e în stare să-l urmeze (decât scurt şi secvenţial), pe RADU, într-o experienţă transtemporală ÎN VIITOR, cu o enigmatică şi destul de banală fată, dar intens premonitorie, pentru cei din 1977!) - ANCA...
L-am numit pe personajul OLIMPIU, mai sus: „nevrednic”. Nevrednic de Revelaţia Originarităţii, precizăm noi, acum (pentru „pregătirea vizionară”, OLIMPIU a auzit, întâi, zvonul despre un „STRĂIN” enigmatic, care se plimba, ca un „strigoi”, prin internatul liceului unde era el pedagog...apoi, într-o sală publică, a avut viziunea unor multitudini de membre şi capete umane, străbătând/răzbătând, dintr-o altă dimensiune, prin văzduhul încăperii...): „aftele”, din gură şi de pe limbă, simbolizează o încercare, mai mult ca sigur, „DINAFARĂ (din hiperspaţiu!), de iniţiere întru Logos-ul Divin DEMIURGIC. OLIMPIU nu suportă durerile iniţierii, se vaietă „ca o muiere”, cum îi zice soţia sa, Dida.
Cutremurul din 4 Martie 1977 îl impresionează, pe OLIMPIU, până la lacrimi (...dar nu-şi pune prea multe întrebări, în legătură cu dispariţia unui autobuz plin cu pasageri, în SUD, ÎNAINTE de cutremur, şi reapariţia aceluiaşi autobuz, DUPĂ cutremur, în zona de NORD-VEST a ţării, cu tot cu pasageri!), îşi dă seama că poate fi un fenomen conex viziunilor şi meditaţiilor lui RADU (de fapt, RADU îl şi atenţionează că, de cum va fi aflat şi citit jurnalul său, se va dezlănţui un MARE cutremur!) – dar rămâne la nivel de lamentaţie, şi nicidecum nu aprofundează conexiunile mistice (dintre Logos şi Acţiune/Evenimenţial - conexiuni care duc la Rădăcinile Logos-ului Mundano-Demiurgic!
Adică, duc DINCOLO DE „AFTE” (situate la nivelul gingiilor şi al Vârfului Limbii, adică la RĂDĂCINA LOGOS-ULUI FIINŢEI UMANO-DIVINE!) ŞI TUMORI „DORSALE”... dublate de „inflamaţia” penisului (a se vedea nuvela lui DANIIL GRANIN, „Loc pentru monument”, în care tulburările de identitate temporală se manifestă tot prin apariţia unor „pete maladive”, aparent „infecţioase”... – cf. antologia  de literatură ştiinţifico-fantastică sovietică, ŞALMUGRA”, Univers, Bucureşti, 1981, p. 17)!!!
OLIMPIU nu vrea/nu poate să înţeleagă, din eresuri, decât aspectul lor primitiv şi cvasi-penibil, ludic, nu-i în stare să întrevadă (dincolo de „aspect”!) PARADISUL, realitatea ultimă, cea de după „aberaţii”-„vrăjeli”, (cum scrie OLIMPIU despre propria sa viaţă, într-un pseudo-jurnal, calchiat după cel al lui RADU: „În această dimineaţă, Oli s-a trezit scriind de mână, într-un caiet dictando. La fel s-o fi trezind şi Radu scriind notele lui Marian K, dedublat! Doar că, din câte a luat seama mai apoi, Olimpiu s-a dedublat într-un fel vizionar, care se priveşte pe el peste…12 ani, a făcut socoteala, în anul 1989![…] Ce e ăla <<spirit>>? Toată viaţa s-a întrebat ce este un <<spirit>>. Nu e o aberaţie? Se vede din ceruri, ce chestie. S-a gândit să scrie ca despre altul, a pus titlu:<<VRĂJELI>> ” – cf. p. 303).
Nu. Nici vorbă de vizionarism: ANCA, o ipostază mult inferioară, spiritual, lui MARIAN K., cel venit „din trecut” - vine, totuşi, „din viitor”, şi este respinsă (fără discernământ!), de iresponsabilul, de blazatul, de hipoenergeticul OLIMPIU.  Pur şi simplu, din oboseală...
În definitiv, totul şi toate, în univers, sunt un vârtej energetic enorm, cosmico-rânduit, de forme şi informităţi (precum le văd elevele din internat ANA IONETE, CLAUDIA etc. – când e vorba să-l descrie pe „STRĂINUL MISTERIOS”, care se plimba prin internat...): „...o sferă mică, luminoasă... după care s-a trezit brusc încărcată cu electricitate statică...Claudia i-a declarat că era o lumină ciudată, albă cu totul, cu o formă nedefinită, vaporoasă...”.
OLIMPIU se eschivează, jalnic, total perdant, de la acest „vârtej energetic enorm”.
Mai grav: OLIMPIU (în ciuda numelui său, cu rezonanţe mitologice supreme şi în ciuda sugestiei, prin onomastică, a luptei întru victoria miraculos-divină – „olimpiada”...) tratează Erosul la nivel strict fizic, ba chiar la modul isteric şi obsesiv-bestial. Se repetă, mecanic, aproape enervant, coitus-urile cu soţia sa, pentru „a se calma”. NICOLETA şi INA sunt experienţe sacrale, pe care OLIMPIU le acceptă (dintr-un instinct inferior), dar nu şi le asumă, spre propria-i evoluţie spirituală - şi le lasă (cel puţin în al doilea caz) doar la nivelul de... ”sex oral”.
Nu poate înţelege esenţa: „fiinţa energetică” sau „făptura de lumină” -  totul fiind trecut, de OLIMPIU, prin ZONA MERCANTILULUI strict uman: „Cu siguranţă, RADU a încheiat un târg, adus în acea lume... Adică nu numai diavolii încheie pacte secrete, după care te trezeşti recompensat cu puteri paranormale, ci şi îngerii?” – p. 275. Şi, mai departe, simplifică grotesc, în zona raţionalităţii/conştienţei şi a simplei „dublări” de personalitate (în loc să facă efortul de a percepe semantica mistico-iniţiatică a „somnului” şi „trezirii”), pornind de la afirmaţia lui RADU: „Aşa sublinia Radu: <<Existam în două lumi… dar niciodată n-am fost treaz (conştient) în acelaşi timp în ambele lumi, ci ori aici, ori acolo>>. Că numai printr-o astfel de tehnică a dedublării <<se poate ajunge pe alte corpuri cereşti şi comunica anume cu fiinţe din alte lumi îndepărtate>>” (cf. p. 275) - fără să ia în seamă iniţierea rosicruciană, în care nu e vorba de „alte corpuri cereşti”, ci de stadiile prin care trece evoluţia spirituală a Pământului!
Chiar dacă MASTURBAREA domnină secta „Energiilor Arhanghelului” (dezvăluită lui OLIMPIU de către INA şi condusă de „Doamna ARISTOCRATĂ”!), OLIMPIU nu aprofundează identitatea şi efectele ultime ale sectei, fie ea şi luciferică (fetele din internat „îi mulgeau” de sămânţă/”spermas”-ul eterico-divin, pe băieţi, în eprubete!) - ...fie ea şi dezgustătoare, fie ea şi demnă de ulterioară respingere, categorică...
OLIMPIU este construit, de LIS, ca un soi de păpuşă „LI-HILDE” („Olimpiu, acasă: termină de cusut păpuşa Li-Hilde - <<un mecanism infernal, care nu coase ţesături, ci minţi>> - îi spune soţiei lui, Dida”), un automat înţepenit în acest prezent aneantizator. UN RATAT PERFECT!
Regretăm reţinerea lui LIS de a folosi dialogul REAL, pentru a dramatiza, până la „interogaţia-fundament”, acţiunile şi fenomenele narate...Dar există, totuşi, un oarecare dramatism, suficient de elaborat, obţinut prin „ciocnirea” banalului exasperant, al primului jurnal („Strict confidenţial” – cel al „transferului” evenimenţialului efemer, total entropizat şi entropizant, derivat din behaviorismul unui perfect insignifianto-năuc, pedagogul-coleg mai tânăr, CORNEL) – cu al doilea jurnal, faţă de care RADU dezvoltă exaltările sale mistice, de  „călător prin sine”. O altă „ciocnire”, generatoare de cvasi-dramatism, este chiar „ciocnirea” dintre impotenţa spirituală şi cognitivă a „aftosului” (citeşte: „încercatului şi doveditului ca nevrednic PAZNIC AL INTRĂRILOR!) OLIMPIU – şi vizionarismul extrem de riguros, al temerarului meditativ RADU (...care va şi dispărea din privirile umane, în finalul romanului – după ce s-a iniţiat, extrem de conştiincios şi corect, şi şi-a asumat HIPERSPAŢIUL!).
Oricare „ciocnire” este generatoare de energii. Romanul lui LIS nu rezolvă nimic din problemele umanităţii, dar incită la căutări personale, la soluţii de iniţiere întru ocultarea spaţio-temporală. Fiecare, după forţele sale, după „gradul său de alienare”, în raport cu „temniţa acestei lumi”.
După opinia noastră, titlul nu reflectă exact ceea ce se străduieşte autorul să demonstreze: nu este vorba de „transfer de personalitate” (singurul argument, şubred şi discutabil, până şi el...) este cântatul la pian, al unui individ care, până atunci, nu cântase deloc (cf. lecturarea jurnalului „dictat” al lui RADU, unde se afirma că MARIAN K. cânta la pian, profesionist...), ci de căutarea (ratată) a identităţii umane terestre, în hiperspaţiul SUPREM-NON-IDENTITAR.
LIS devine, prin acest roman, un continuator al acelor celebri (şi iniţiaţi!) scriitori meditativi ai Terrei, care, mereu, îndeamnă omenirea la ieşirea din sinele său strangulator (sinucigaş), şi eliberarea în SINEA COSMICO-DIVINĂ.
Chiar ratatul OLIMPIU devine conştient că, prin această auto-eliberare, omul ar putea scăpa (ocolindu-le...) de consecinţele Apocalipsei... ”anunţate”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

AL. FLORIN ŢENE – VENIŢI PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ…! VIAŢA SCRIITORULUI ALEXANDRU MACEDONSCHI ÎNTRE REALITATE ŞI POVESTE
Mai avem nevoie de cultură, într-un timp în care superdezvoltarea a condus spre o lume extrem de liberă și independentă, în care individul devine mai important decât colectivitatea, în care dictonul „sunt ceea ce gândesc” a fost înlocuit cu „sunt ceea ce fac” sau „fac ceea ce vreau”?
Într-un astfel de timp, scriitorul Alexandru Florin Țene și-a propus să readucă în prim planul culturii noastre pagini de literatură care să redea viziuni ample asupra unor epoci, scriitori, considerați reper pentru dezvoltarea gândirii și artei românești, care au luptat spre a ne încadra în marile culturi ale lumii. Domnia sa ne spune la începutul volumului: „Exista pe vremuri o colecție de popularizare a unor evenimente sau personalități, pe care noi, elevii o citeam cu mare interes (…) ne atrăgeau prin felul de a aborda viața romanțată a scriitorilor, modul de a creiona atmosfera socială în care au trăit și mai ales, felul cum zugrăveau realitatea, în contextul vieții acestora”.
Acesta a fost gândul care l-a determinat pe cunoscutul scriitor și lider al asociației culturale „Liga Scriitorilor români” să înceapă, cu romanul La braț cu Andromeda . Viața scriitorului Gib Mihăiescu între realitate și poveste, seria unor volume (printre care și acesta), în care să prezinte în chip real, dar sub voalul unor povești fascinante și atrăgătoare, misterul, extazul, conflictele spirituale și până la urmă, esența vieții de artist a unor mari scriitori români. 
Deși este un volum stufos, care pare a intimida cititorul, dacă începi să pătrunzi în problematica descrisă nu este deloc așa, deoarece evenimentele aduse în prezent, personajele (scriitorii români de la sfârșitul sec 19 și începutul sec 20), te atrag în mrejele lor. Surprinse în anumite situații de viață, vibrând la realitățile epocii, având conflicte exterioare dar mai ales interioare, te determină să te transformi în martor, prieten sau acuzator al lor. De fapt, acțiunea tomului este structurată pe câteva linii care se întrepătrund sau merg paralel, în funcție de prezența „personajului principal”, Alexandru Macedonski.
Găsim, în primul rând, familia Macedonski și locul natal al poetului,  Oltenia având în centru orașul Craiova. Documentația solidă a autorului creează adevărate pagini de epocă. Descrierea Bărăganului, folosirea limbajului regional, compun în pagini întregi, pitorescul zonei în care a trăit Macedonski. Ori de câte ori poetul este obosit, întristat, se întoarce la vatră spre a se regenera.
O a doua linie a acțiunii romanului este reprezentată de evocarea până la detalii, a situației istorice, politice, culturale a României în care a trăit și a creat poetul Alexandru Macedonski. Nu este puțin lucru să aduci în prim planul cititorului mileniului III, profilul țării noastre dintr-o perioadă istorică destul de zbuciumată: asuprirea otomană, Războiul pentru Independență, starea dinaintea Primului Război Mondial, luptele extrem de agitate din lumea politică. Și totuși, domnul Al. Florin Țene face acest lucru extrem de minuțios, pentru a ne ajuta să înțelegem zbaterile omului Macedonski, dar și traumele prin care a trecut România de-a lungul istoriei.
A treia linie a volumului o reprezintă „conflictul invizibil” dintre doi mari reformatori ai culturii românești: Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski. Paginile care descriu această relație sunt extrem de antrenante. Autorul reușește  să reconstituie în cele mai rafinate detalii (psihologice, sociale, politice, artistice), nepotrivirile dar și asemănările dintre acești mari „rivali” ai literaturii române. Se desprinde cu claritate astfel, că Eminescu a fost un militant conservator, apărat pentru simțirea pur românească, de către marile spirite ale culturii timpului: Maiorescu, Alecsandri, Caragiale, în frunte cu societatea Junimea și Convorbiri Literare. Portretul lui Macedonski este surprins până la detaliile adevărului transmis de istoria noastră literară: spirit liber și independent, dotat cu o mare curiozitate, persiflator, luptător pentru liberate, încrezător nemăsurat în geniul său; deschizător spre nou, considerat din acest motiv „decadent”. Spiritul său nonconformist ajunge să atace pe toți aceia care nu îl înțelegeau, care nu-i puteau fi alături. „Penița virulentă a lui Macedonski critică nu numai puterea guvernamentală dar și pe conducătorii liberali”, spune autorul.
Conflictul cu poetul Mihail Eminescu devine unul deschis, urmând a constitui trauma spirituală, sufletească și morală a lui Macedonski până la sfârșitul vieții, după cunoscuta epigramă pe care a scris-o la internarea lui Eminescu într-un spital de boli mintale. Domnul Florin Țene ne ajută să pătrundem nu doar în psihologia delicată a unui artist, dar și în cea a unui om. Paginile ce reconstituie această dramă sunt zguduitoare, Macedonski repetând ca un lait motiv soției sale, credincioasa Ana, gânduri despre Eminescu, mai virulente sau mai triste, din care reiese faptul că s-a simțit vinovat până la capătul vieții pentru atitudinea sa ostilă.
Cea mai bogată și importantă direcție a romanul urmărește formarea, urcușul si decăderea poetului și a omului Alexandru Macedonski. Apreciem, din nou, finețea științei, dar și a artei autorului de a reliefa momentele cheie din viața de artist a lui Alexandru Macedonski, de la apariția primului volum „Prima Verba” (1872), poemul Thalassa (1879), până la apariția cenaclului și revistei „Literatorul” (1880), concepute ca o antenă  pentru preluarea elementul nou din Occident, pentru descoperirea tinerelor talente si susținerea acestora. Autorul devoalează faptul că, mai ales acum, poetul, traducătorul și ideologul noilor mișcări literare își atacă detractorii, continuând să creadă în destinul său. Alexandru Florin Țene scoate în relief cu ingeniozitate, faptul că, în perioadele de la sfârșitul vieții, Alexandru Macedonski este ajutat chiar să supraviețuiască, de… un scriitor tradiționalist: Ion Pillat.
Cartea aduce în fața cititorilor (moderni și postmoderni!?) pagini întregi de poezie română aparținând lui Macedonski și Mihai Eminescu, ceea ce transformă pe alocuri, prezentul volum, într-o veritabilă bibliotecă de literatură română.
Dincolo de volume, scrieri, reviste, se înalță peste veacuri, patosul , suferința, credința, crizele, speranțele CREATORULUI. Sentimente desprinse din viața artistului Al. Macedonski și conturate atât de real, dar cu multă finețe   și parcă teama de a nu distruge frumusețea, visarea unui creator de geniu!
Vă mulțumim, domnule Alexandru Florin Țene, pentru că ne întoarceți la cultură, la adevărata cultură!
Voichița T. Macovei (Arad)

IEŞI DIN VIAŢA MEA!, DE STELIAN ŢURLEA SAU DRAMA UNEI FEMEI ÎN VIZORUL PUBLIC
Romanul Ieși din viața mea! este o mostră a contrastului existent între adevărul din spatele unui eveniment petrecut și modul în care mass-media transmite informațiile și detaliile, deformând realitatea. Folosind mijloace literare, uzând de genul epic și de formele sale de expresie, autorul surprinde discrepanța dintre mesajul transmis prin intermediul presei (adesea deformator) și realitatea trăită de cei care sunt victime ale unui eveniment nefericit.
Țurlea ne-a oferit o carte ce se citește pe nerăsuflate, căci stilul sprințar și frazele curgătoare ușurează lectura și captivează. Ieși din viața mea! cuprinde 8 părți: prologul, care are menirea de a ne introduce în evenimentul tragic al eroinei, urmat de cele șapte părți intitulate după numele personajelor care relatează, în versiune proprie, circumstanțele : Denisa, Tabita, Denisa, Angela, Claudette, Denisa, Alex. Romanul se încheie cu câteva pagini destinate temei romanului polițist: Pledoarie pentru romanul polițist. Pe verso-ul paginii de titlu găsim câteva date biografice despre autorul cărții.
Revenind la subiectul romanului, este de remarcat faptul că dincolo de o poveste a patru femei pe care le leagă pritenia (așa cum este anunțată pe fața interioară a extra-coperții), Ieși din viața! mea este o oglindire a unui fenomen des întâlnit în viața noastră: deformarea realității de către presă. Fenomen pe care, în virtutea meseriei, autorul l-a surprins probabil în repetate rânduri. Citind cu atenție prologul și ultima parte intitulată Alex, înțelegem că restul capitolelor nu fac decât să sublinieze această idee. Dacă la o primă lectură frapează povestea celor 4 femei, modele ale feminității românești actuale (femeia victimă a violenței domestice, femeia echilibrată și intelectuală, femeia ușuratică/frivolă și femeia artist), privind în ansamblu, filele destinate de autor descrierii celor patru caractere feminine explicitează existența acestora și accentuează mesajul conturat la început de carte și confirmat la finalul ei.
Romanul se desfășoară prin perindarea în fața noastră, ca în fața unui investigator ce culege informații, a cinci personaje cheie: patru personaje feminine și unul masculin. Aflăm, prin intermediul relatărilor personajelor feminine, circumstanțele (aspecte din viața Denisei, relația lor cu Denisa etc.), care au precedat momentul cheie al acțiunii (un accident în urma căruia copilul personajului principal moare). Acest accident este văzut din afară ca un act de neglijență al unei mame. Ea este condamnată de oamenii locului în care s-a produs accidentul (aceștia o consideră o superficială de la oraș, care, în viziunea lor, suferă după pierderea unei mașini). Întâmplarea tragică prin care trece Denisa este superficial investigată de poliție, căci, așa cum scrie autorul: polițiștii erau de-ai locului și puteau băga mâna în foc că gura satului avea dreptate. Pe lângă aceasta ei nu interoghează un tânăr, considerat de oamenii satului cam tembel (dar care se arată în ultimul capitol ca fiind cel răspunzător de producerea tragediei). Presa ni se relevă extrem de sarcastică, neiertătoare și subiectivă. Jurnaliștii sunt prezentați de autor ca persoane care nu cercetează circumstanțele, scriind articole fără o reală documentare (Ziarista o văzuse prima oară pe Denisa Țone și a fost până și ea uimită citindu-și articolul plin de amănunte tembele din viața dezordonată a condamnatei care umblase din bărbat în bărbat. Habar n-avea dacă așa fusese….), ca să culmineze cu o remarcă de-a dreptul șocantă dar atât de edificatoare: De ce sunteți atât de insensibilă? a strigat una din reporterițe, pentru că mama îndurerată de pierderea fiicei nu făcea declarații presei, trăindu-și tăcut și profund starea de vinovăție și durere a pierderii. 
După ce fiecare personaj feminin se perindă prin ochii cititorului, povestindu-i acestuia momente din viața sa și mai ales a acelor clipe petrecute alături de personajul principal (autorul creând iluzia că cititorul este cel care face investigația unui caz), permițând astfel să se ajungă la o înțelegere în profunzime a contextului producerii evenimentelor, parcurgem, alături de Alex, deznodământul romanului. Căci Alex, soțul Denisei, cel care i-a oferit o mare iubire dar și tragedia destrămării unui cuplu, nu poate accepta ceea ce se spune în presă. El pornește în căutarea adevărului și astfel ajunge în satul în care s-a produs accidentul, descoperind pe cel vinovat: un copil, care, abandonând școala, se ocupa cu pășunatul caprelor locuitorilor din sat, care nu era acceptat de oamenii locului, considerându-l tembel, dar care era răspunzător de producerea tragediei.
Din alt punct de vedere romanul lui Stelian Țurlea scoate în evidență elemente specifice vieții românești, el descriind edificator scene din viața contemporană, presărate, în unele situații, cu scene triviale. Ne oferă descrieri ale trăirilor adolescentine (cu accent pe sexualitate) și devenirea ca femei adulte a personajelor feminine. Nu lipsesc scene de familie și implicit câteva modele, conturate literar, precum și concepția asupra lumii prin exemplificări cu viziuni ale personajelor, scene de violență în familie etc., toate pigmentate cu expresii uzuale (unele neliterare, dar inteligent plasate în context pentru a sublinia ideile sau edifica situația), ce reflectă filosofia de viață românească. Scene desprinse din cotidian sunt redate cu acuratețe prin câteva elemente definitorii, personajele par desprinse din realitatea trăită de cititor, romanul căpătând din acest punct de vedere, caracter de roman social împletit cu intrigă polițistă.
Ieși din viața mea! apare la editura Crime Scene Press, București, în anul 2015. Are supracopertă a cărei grafică este o combinație de roșu șu alb și cu o imagine centrală a cărților de joc, pe fațetele a patru dintre ele fiind chipul a patru femei. Romanul propriu-zis are 107 pagini.
Elisabeta Drăghici (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii