ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

REVERENŢE CRITICE...

SFERA  DE PĂMÂNT DE EMILIAN MARCU
Volumul de versuri „Sfera de pământ”, semnat de scriitorul Emilian Marcu, apărut la Editura Detectiv Literar, în colecţia Clynamen, Bucureşti, 2017, cu o Prefaţă semnată de scriitoarea şi criticul literar Mioara Bahna şi o Postfaţă aparţinând scriitorului, publicistului şi criticului literar Florin Dochia, care semnează şi coperta, adună în cele 242 de pagini poeme ce prezintă o anumită lume a satului, a pământului natal, lume cu care autorul se identifică, căreia îi aparţine şi, asumându-şi-o cu iubire, o aduce în spaţiul liric pe care-l stăpâneşte cu gândul şi cu inima. O carte scrisă poate din determinarea individuală de a învinge lupta cu fricile cauzate de problemele de identitate, conştiinţă şi autocunaştere, într-o necesitate de a-şi reconfirma stima de sine într-o lume precară, îmbuibată de ambiguităţi.
Poetul Emilian Marcu crede într-o anumită relaţie de iubire faţă de tovarăşii săi de drum, conlocuitorii aceleaşi sfere de pământ, iubire fără de care viaţa nu poate merge mai departe. Ei pot fi cei plecaţi de mult timp pe cărări albite de tăcere: „Ştefan, veghe sfântă pentru noi / Trupul sfânt ni-l ţine în cununie.” (Putna, pag. 37); sau: „În îndelunge aduceri aminte, / plânge George Bacovia la vioară.” (În cătunul pierdutei tristeţi..., pag.205).  Pot fi părinţii: „Dar şi casa şi salcâmul / Sunt tot fum şi amintiri / Şi nici tata şi nici mama / nu-mi mai pot fi musafiri.” (Aburul pâinii..., pag.41);„De-ai putea o clipă, tată, / Să te-ntorci din nou acasă (...) Acum stau în prag de casă: Din doi astăzi unul nu-i.” (Drum de fum, pag. 26); „Ochii măichii odrăslesc în gând; / Că ea ştie - este sfânta ei menire - / Să fie pâinea caldă strajă la copii, Altar în casă fie pâinea cea curată!” (Aburul pâinii..., pag.41). Poate fi femeia iubită: „Doamna mea, pe-un pat subţire, / Dormim mireasă şi mire! // Doamna mea, pe-un pat curat, / Carnea ni s-a-nvolburat! // (...) Doamna mea, pe-un pat de flori, / Carnea noastră-i de ninsori!...” (Doamna mea..., pag. 69). Dar mai presus de oricine şi de orice stă neuitarea originilor, a limbii: „ În tipare sfinte limba românească / Să ne fie leagăn şi prea bun destin.” (Fagurele gurii, pag.70) şi porunca grâului, ce se zămisleşte în pământul sferei sale, o poruncă ce vine de dincolo şi trece dincolo: „Grâu-n bob se-agită a-nfrăţi / Ca-n colindul sfânt de răstignire” (Putna, pag. 37).
Personajul central al poemelor sale este măria sa ţăranul şi, ca într-o translatatre perfectă,  adevărurile spuse despre acel ţăran sunt, de fapt, adevărurile despre sine în toate ipostazele anotimpurilor: ţăranul cel tânăr, „ţăranul nostru cel tânăr respiraţia noastră stelară / primeşte dimineaţa cu bucurie...” (Acolo,-ntre lanuri de grâu..., pag. 127); ţăranul cel văratec, „E lumină blândă o cireaşă plină, / E lumină prinsă tainic la urechi: / Un ţăran aduce din străbuni lumină / Printr-un coş de fructe ca pentru priveghi.” (Cireşe de mai, pag. 226); ţăranul cel tomnatec, „...Căruţa toamnei trece peste mine...” (Motiv biblic, pag. 129); ţăranul cel iernatec, „Ţăranul îngropat în groase ierni (...) Ţăranu-şi trage peste piept atâtea ierni, / Cu mâinile înfipte-n veşnicie (...)Ţăranul răstignit pe-al său ogor / Este-mpăratul de singurătate.” (Grâul în pomeni, pag. 44). În afara celor patru anotimpuri el ştie că există viaţa de dincolo, cu adormirea în nefiinţă şi cu trezirea în fiinţă, (re)naşterea.
După o răsfoire sporadică, la o lectură superficială, volumul acesta ar putea lăsa impresia unei cărţi cu teme obişnuite despre dragostea de pământ şi de locurile natale, despre viaţa cu întâmplările ei cotidiene, despre moarte, despre ritualurile funerare mai ales, precum în cunoscuta Carte tibetană a morţilor, deoarece paginile sale cuprind tot ceea ce ar fi necesar pentru a îndeplini această caracteristică a poeziei de înmormântare. În poemele sale apare Doamna nemiloasă:  „...învelită în flăcări, subtil (...) Are în mâini viaţa mea (...) Cum vine, cum vine prin casă / Şi se face lumină şi coasă.” (Cum vine..., pag.146); sufletul umblător, care n-a părăsit încă locul plecării: „Deşi ştiţi că acolo, sus sunt, încă, viu / Voi umbra mi-o duceţi la eşafod.” (Strig către voi..., pag.142); chiar dorinţa celui călătorit pe drumuri bănuite, dar neumblate încă: „Să mă poatre-n ziua de sabat / Îngerii ca pe o sfântă vină (...) În sicriu albastru şi-n lumină / Să mă-ngroape-n zare pe-nserat.” (În sicriu albastru de lumină, pag.132).
Dar nu!.. De parcă ar fi înţeles deja că nu astfel se termină totul, poetulare curajul să se lase dezvăluit, situându-se într-o stare potenţială a poeziei plecării, în care nu există culoarea neagră a doliului. Totul devine albastru, chiar aici pe Pământ: „Toţi întrebau prin galeşe priviri / ce doliu albastru poartă-acea fiinţă?” (Prin zece lumi, lumina, pag. 114); Doamne, du-mă-n moartea mea curat, / În sicriu albastru de lumină,” (În sicriu albastru de lumină, pag.132) Toate pot şi trebuie să fie albastre, asemeni cerului cu care omul intră în comuniune: „Apoi, cu grijă, în spre alte zări / Grâul să-l poarte-n sfânta înfrunzire / Ca pe un prunc sosit de sărbători / Lumina lui să-i pâlpâie-n privire.” (Grâul în pomeni, pag. 44). 
Cerul, al doilea punct esenţial în triunghiul echilateral pe care se va circumscrie cercul sferei sale de pământ, participă la strădania omului „Pare că el, cerul, încet, ar vrea să îl are”, să are câmpul propriu „câmpul cerului”, stelele sunt boabele rodite deja, purtate ca şi pe pământ ”Carul cel mare îl plimbă cu boabele-n cer.” (O plimbare împărătească, pag. 30).
De aceea, trecerea dincolo este o etapă normală, ca şi cum ar pleca puţin în vecini, unde ar întâlni aceeaşi muncă pe care o cunoaşte. Sigur că se pregăteşte, „În hainele-i curate,-mpărăteşti” (Împărătescul drum, pag.19), doar nu porneşti oricum de acasă, atunci când pleci într-o vizită. Nu se sperie de această plecare şi, pentru aducere aminte, ia cu sine ceva preţios „Un prosop curat îşi scoate din sertare / Şi pe faţă şi-l aşterne patrafir.” (Un ţăran când pleacă..., pag. 228), iar împistririle sale adună alai pentru bună însoţire: „Greierii din râurile tremurate-n taină / Nopţile cu acu-n gând şi-n amintiri (...), „Îl împodobesc, îl mângâie şi-l caină” (idem). Iar dacă această plecare se face, cum este şi firesc, prin trecerea subpământeană, unde se dospeşte creşterea roadei viitoare, iată că am atins şi cel de al treilea punct al triunghiului, Subpământul: „Îmi tot spui: acolo între luturi / Lunecăm de-a pururi în ecou de tril.” (Să ne ţină umbra...pag. 81); „...nici lumina nu-l mai păsuieşte. Intră-n pământ, ca într-un calendar, (...).” (Călătorie în cer, pag.218).În centrul acestei sfere este omul curat, omul înfrăţit cu universul: „Mi-apropii de buze ţărâna. / Ţărâna cuprinde în trup stânjenită lumina. Palmele mele cu multă sfială / prin rănile proaspete o mângâie” (***, pag.98), făuritorul: „ În cele o mie de poeme despre melancolie / Am încercat să deschid o fereastră.” (În cele o mie de poeme, pag. 100).
În  ultima clipă a plecării iminente, sufletul ţăranului se transfigurează şi, imun la toate cele lumeşti, mai are de împlinit doar unele îndatoriri legate de purificarea necesară pentru a păşi cum se cuvine în lumea netrăită încă. Cu o însingurare unică, proprie, într-o ardere interioară expusă creativ cu mare sinceritate poetică, autorul ne conduce într-o lume a „netrăitelor”, peste care cuvintele obişnuite, mustind de solemnitatea momentului, se aşează ca o hlamidă albă, purificând alegerea sa identitară. Pentru că Emilian Marcu rostuieşte versurile acestui volum într-o formă de comunicare cu viaţa de dincolo: „Un timp voi călători spre iertare, / Un timp voi călători ca pe o magică punte (...) Spre cimitirul stelar, umbra mea o voi zidi / Într-o floare de lotus...” (Unde voi călători fără tine, pag. 175).
Trăitor în vremurile noastre, cu obişnuinţe noi, dobândite datorită unei stări sociale
diferite, autorul volumului se încredinţează pe sine că este acelaşi copil din casa părinţilor săi, truditori cu sapa şi, recunoscător, simte că a rămas tributar originilor sale autentice. La fel ca aceia care puneau sămânţa sub brazda generoasă pentru pâinea cea de toate zilele şi el, poetul, seamănă în scrierile sale sămânţă de gânduri bune ale căror roade să le culeagă cei care vin: ”Nouri limpezi, mesaje trimit lumilor viitoare / În cărţile ceriului, în cărţi plutitoare, / În ziua astrală şi magica noapte, în cărţi abisale...” (În cărţile ceriului, în cărţile abisale, pag. 166). Sigur, vom avea a înţelege că seminţele acestui semănător sunt mai speciale şi anume metaforele deosebite prin care: „Se aude când literele învaţă să zboare.” (Foşnetul subtil de mătase, pag. 163), într-o plutire „...pe apele ceriului cum lebăda-n zori / În chiar noaptea magică. Fie: / Zborul lebedei peste ape e Poezie!” (În chiar clipa cea magică, pag. 185). Poezia lui Emilian Marcu brodează într-o manieră elegiacă, mitică pentru unii cititori, o profunzime a înţelegerilor, prin purificarea metaforelor cizelate, care poleiesc simbolurile întâlnite în volum cu aurul curat al harului său poetic. 
Un volum de poezie curată, o carte bogată, împovărător de bogată în simţiri (în sensul responsabilizării individuale), în resemnări înţelepţite de vreme, înţelesuri şi dezlegări. O carte ca un poem, în care fiecare poem este o carte! O carte de învăţătură despre ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi. Plină de o poezie dăruită, ca un strop de apă vie cititorului, celui care va înţelege de ce considerăm volumul Sfera de pământ, semnat de Emilian Marcu, o expresie viguroasă, scrisă într-o manieră mistică uneori, a esenţei existenţiale: viaţă, moarte, (re)naştere.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

TALENT, IMAGINAŢIE, CREATIVITATE ŞI ERUDIŢIE, LA UN LOC: ŞOBOGRÉ - 155 DE POVESTIRI SCURTE ŞI ULTRASCURTE - CHIROMANTUL REGINEI, NUVELĂ DE ADRIAN BOTEZ
Noul volum de proză al scriitorului Adrian Botez (ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte - * CHIROMANTUL REGINEI - nuvelă”, apărută la Rm. Sărat, Editura Rafet, 2017) încântă, încă de la primele pagini, ochiul cititorului - prin bogăţia erudită a documentării,  prin sprinteneala reflecţiilor  şi profunzimea cugetării la “cele ale lumii”. Cele 155 de scurte povestiri sunt mici diamante, fiecare din ele atent şlefuit, toate plămădite din felurite întâmplări, fie mitologice, fie istorice, fie din zgura şi tăciunii realităţii, presate sub teribila greutate a spiritului atent, scrutător, al neiertătorului de sminteli umane - Autorul. Povestirile, unele dintre ele, dezvăluind taine (împovărătoare, patetice sau amuzante...), din biografiile unor cunoscuţi scriitori sau din existenţa unor (încă) neuitate personaje/personalităţi istorice (Carol I Stuart, Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, François Villon etc.) - poartă spre noi prospeţimea şi autenticitatea surprizei.
Cea care dă titlul colecţiei de micropovestiri, Şobogre (de pildă!), îl are ca erou pe smintitul marchiz de Sade, cel căruia perversiunile sexuale îi erau singura şi de căpătâi preocupare. În disperare de cauză („internat” fiind el la Bastilia...), dementul experimentator sexual încearcă, în nebunia sa, încrucişarea dintre o şobolăniţă şi un biet greiere. Deliciul povestirii vine din dezvăluirea semantică: marchizul s-a gândit să boteze inchipuitul rezultat al “încrucişării” cu o alăturare a numelor celor două  vietăţi: RACIGALLE ( rat -fr. şobolan – şi, respectiv, cigallegreiere) Autorul duce imaginaţia mai departe decât ne-am aştepta, denumind ipotetica vietate („hibridată” ca o culme a absurdului!) “şobogré”, adică prescurtările de la “şobolan” şi “greiere”!
Adrian Botez identifică gesturi, oarecum similare cu cele ale marchizului de Sade, nu doar la oamenii contemporani nouă, ci chiar şi la… Dumnezeu:
“(…) Numai că experimentul s-a oprit cam pe-aici… -  …adică, n-a trecut de prima sa fază. Pentru că greieraşul (de sub stea neagră!) s-a înecat în umorile din vaginul şobolăniţei… adică, exact ce nu prevăzuse marchizul întreprinzător…
Din toată isprava “alchimistului” (care a stăruit să păstreze cadavrul ghinionistului greiere, în vaginul şobolăniţei… poate-poate, şi în moarte, “cigale”-ul va slobozi ceva, cumva, în matricea şobolănească…!) s-a cam ales praful. Ca urmare, şobolăniţa a murit, a doua zi după decesul greieraşului, de un soi de “septicemie şobolănească”… iar “şobogre”-ul a murit, şi el, înainte de a se naşte. A decedat, cum s-ar zice – încă din starea de… proiect!
…Ceea ce arată că demenţa experimentatorilor depăşeşte, uneori, cu mult, media acceptată, de oameni şi de Dumnezeu… A se vedea, printre atâtea altele, şi cazul de la Geneva, cu “alchimiştii antimateriei[1]!
…Pe de altă parte, stai şi te gândeşti că astfel de experimente, fără cap şi fără coadă, se fac şi la nivel divin. Spre exemplu, Dumnezeu a vrut să corcească un înger c-un drac – şi-a ieşit… omul! Zău că n-a ieşit ceva de seamă, cum se tot laudă Preabunul: o arătare, pe de-o parte, proastă ca un greiere, cântând, flecărind şi pălăvrăgind fără rost… pe de alta, cu o fire lacomă şi apucătoare, răutăcioasă şi crudă, precum şobolanul
Da-da, zău că n-are cu ce se lăuda (…“capodopera Creaţiei”,capodopera Zilei a Şasea” - auzi!)… El, ”Marchizul Celest”…!
În esenţă, povestirile din volum sunt  parabole, totalitatea lor reprezintă un fel de catehism al normalităţii, prin concluziile ce strălucesc, luminoase, în conştiinţa cititorului. Un fel de “aşa să nu faceţi” - pare să fie strigătul disperat ce răzbate din fiece poveste-povestire-parabolă.
Cine s-ar fi gândit că onorabilul, dar poate prea prolificul Honoré de Balzac - să fi fost,  în realitate, un grăsan ahtiat după câştigul de bani, un ahtiat după femei, un foarte prost gestionar al afacerilor sale literare şi un snob, în cautare de parvenire, cu orice preţ?
Adrian Botez este, în general, prea puţin reverenţios, cu personajele sale, oricât de sus-puse ar fi fost ele, cândva, în istoria umanităţii terestre. Spre exemplu, el afirmă, despre amiralul englez Horatio Nelson, care, după moarte, a fost “conservat”, de marinarii săi (ca să-l aducă şi îngroape, după moartea sa, în bătălia de la Trafalgar - în Anglia), într-un butoi enorm, cu un amestec format din vin, coniac şi whisky:
...Ceea ce impresionează, în biografia acestui erou britanic, mort la datorie (pe vasul-amiral, Victory... – ultimele vorbe ale amiralului au fost: „Mulţumesc lui Dumnezeu şi Emmei, mi-am făcut datoria!”) - este modul cum ştiu englezii nu doar să trăiască, ci să şi moară: trupul decedatului (şi atât de iubitului amiral, despre a cărui pierdere, legată de victoria Angliei, asupra Franţei napoleonice, la Trafalgar, însuşi regele Angliei, George al III-lea, ar fi spus, cu lacrimi în ochi: "Am pierdut, mai mult decât am câştigat”…) amiral-erou a fost adus, în Anglia, spre a fi înhumat... - ...ÎNTR-UN BUTOI IMENS, CARE CONŢINEA O CANTITATE, CU TOTUL RESPECTABILĂ, DE CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY...
...Ce pleaşcă (...invidiată, în primul rând, de irlandezi şi de scoţieni!) au unii, dom'le -  chiar şi după moarte...!
Auzi, el, NELSON, puritan, abstinent convins! - ...şi cadavrul lui păstrat într-un butoi cu CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY! Phii!
„Nelson să fii, noroc să ai!
Toate povestirile sunt savuroase. Unele dintre ele, datorită erudiţiei şi acribiei autorului, par oarecum fantastice, deci greu de acceptat, ca adevăruri istorice. Altele - au concluzii dezarmant de simple, aproape de neacceptat, şi ele...tocmai din pricina golului surprizei bruşte (“căscat” ca o genune, în faţa preatihnitului cititor!) - gol format în mintea unui cititor ori snob, ori prea sofisticat…Te aştepţi ca personajul să cadă în genunea de posibilităţi ale prăbuşirii… şi te pomeneşti cu el căzând într-o banală… FÂNTÂNĂ!
FÂNTÂNA – ca FEREASTRĂ spre Mistica Transcendenţă…
  Oricâte paradoxuri fascinante construieşte - din toate povestirile autorului răzbate talentul de povestitor şi imaginaţia debordantă a scriitorului Adrian Botez. Volumul beneficiază de ample introduceri explicative, atent documentate şi fin detaliate, de parcă autorului i-ar fi teamă să nu fie greşit înţeles. De altfel, ceea ce este de ramarcat, la modul pozitiv, în plus faţă de calităţile enumerate mai sus, este atenta documentare a autorului. Vastele note de subsol, adevărate incursiuni istorice, sunt nu doar o expresie a respectului faţă de cititorul avizat/neavizat, ci chiar un mijloc didactic extrem de eficient, dovedind apartenenţa autorului la nobila “şleahtă” a educatorilor “înrăiţi”... Un autor mistagog-pedagog mistic (iniţiator!), care te obligă, pur şi simplu, SĂ ÎNVEŢI.
SĂ AFLI. SĂ ŞTII. SĂ DESCOPERI.
Nuvela Chiromantul reginei excelează, din acest punct de vedere. Aşa cum am putut constata (tot răsfoind “opurile” mistagogului Adrian Botez…), Revoluţia sau, mă rog, aşa-zisa “Revoluţie Franceză” este aproape o marotă, pentru onorabilul autor. Este subiectul multor proze de-ale sale, semn că evenimentul istoric cu pricina îl obsedează, prin nefirescul şi nedreptăţile, prin atrocităţile implicate în “Revoluţia Franceză”, autorul considerând că acest episod istoric a nenorocit, pe vecie, Franţa, prin impactul negativ asupra noţiunilor de regalitate legitimă, prin răsturnarea scării normale a valorilor morale, prin adoptarea “anormalului” pe post de normalitate. Povestea reginei scăpate de ghilotină, prin substituirea sa, ocultă, cu o sosie parcă născută ad-hoc (şi chiar aşa şi este, în poveste…!), e prea savuroasă ca s-o devoalăm noi, aici. Personajele poveştii-nuvelei sunt absolut “meseriaş” creionate, obscurul Cagliostro/Joseph Balsamo, aventurier admirabil descris, aparent naivul cavaler–chiromant, un fel de confident sui-generis al nobilei regine, sau chiar regina însăşi - sunt personaje vii, parcă sărite dintre coperţile cărţii, în faţa cititorului uluit.
Îi doresc lui Adrian Botez să scrie cât mai multe asemenea minunate cărţi (de tip “şeherezadic”!), prin care să re-învie spiritul autenticului CITITOR-DE-CARTE/PAGINĂ!
Octavian Constantinscu (Buzău)

[1]-În august 2000, laboratoarele CERN din Geneva, Elveţia au finalizat construcţia unei "FABRICI DE ANTIMATERIE". Scopul acesteia este de a crea atomi de antihidrogen. Problema este că aceşti atomi, odată sintetizaţi, se pot anihila intrând în contact cu materie. Această problemă ar putea fi rezolvată cu ajutorul unor "capcane" magnetice în vacuum, aşa-zisele capcane Penning, care să prevină asemenea coliziuni.
S-au detectat mici cantităţi de antimaterie, într-o zonă de Univers dominată, de departe, de materie. Antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia care o înconjoară, cu care se anihilează, rezultând raze gamma. Această lumină a fost detectată încă din 1978 ca provenind din centrul galaxiei noastre. Cercetările au continuat şi, acum, fizicienii propun un mechanism, pentru a explica apariţia acestei antimaterii. Această antimaterie există pentru foarte scurt timp, lovindu-se repede de materie şi anihilându-se. Observarea acestei lumini a permis astronomilor să detecteze prezenţa acestei antimaterii” – cf. wikipedia.
 …Se cunoaşte faptul că atunci “Când materia şi antimateria se întâlnesc, acestea reacţionează violent. Materia şi antimateria dispar (se anihilează), lăsând în urma lor o formă de energie, stabilizată de obicei ulterior ca foton de înaltă energie (raze gamma) – sau…o gaură neagră”. Adică, mai pe româneşte: e foarte posibil, dacă experimentul demenţilor “alchimişti” genevezi “reuşeşte” (?!) – în locul Pământului, ba chiar în locul Galaxiei, să rămână (“să se obţină”)…un “şobogré” de forma unei…”găuri negre”!
…“Casa arde (…lumea moare de foame, de boli oribile şi de nedreptatea strigătoare la cer…),  iar “babele” (avide de…”homunculoizi”) se piaptănă!!!

DE  CE SUNT UN ELEV IMPERTINENT, DE SERGIU CIOCÂRLAN
(Opiniile unui cititor)

Scriitorul Sergiu Ciocârlan s-a născut la Brăila în anul 1979 și este profesor de limba și literatura română. La nici 40 de ani se dovedește prolific având deja publicate multe cărți precum: Jertfa unui preot mucenic: Miercurea Patimilor (roman), Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos (roman), România furată, Raportul comisarului European Samuel Sceib, Literatura în lumina Ortodoxiei, Mărturisitorul de care vă temeți (roman), Minunatele povestiri ale inimii & alte povestiri, Poemul iubirii veșnice și numeroase articole publicate în reviste. 

Acest scriitor brăilean dedică adolescentului plictisit, neînțeles, neiubit și persecutat de societatea ipocrită și plină de forme fără fond a oamenilor mari, fie ei părinți sau profesori (după cum declară chiar autorul) o carte care ar trebui citită mai ales de către adulți, despre care eu mă voi aventura să scriu și să expun argumentele mele pentru lectura cărții De ce sunt un elev impertinent: un microroman despre plânsul neauzit și nevindecat al Școlii românești,  ce apare la Editura Egumenița, în anul 2015 și conține 90 de pagini ce se citesc pe nerăsuflate.

Romanul este declarat ca fiind o critică a sistemului de învațământ românesc dar mie îmi place să iau în considerare mai întâi statutul adolescentului în societate, respectiv în familie (relația adolescentului cu familia sa, comunicarea fragilă cu părinții și modul în care această relație influențează personalitatea în formare etc.) și în școală (colegi – cu care comunică firesc și unde găsește toleranță, profesorii, care au o atitudine specifică față de elevii rebeli și neînțeleși, cu care comunicarea este întreruptă), pe care Sergiu Ciocârlan le relatează în microromanul său.

Acțiunea cărții De ce sunt un elev impertinent se derulează pe parcursul unei zile petrecută la școală – o singură zi care este etalon al zilelor de școală ale unui elev ce se remarcă prin atitudine rebelă, indifereță și tumult interior devastator. Sergiu Ciocârlan ne introduce treptat în fiecare moment dintr-o zi de elev, iar denumirile capitolelor sunt sugestive: Cum începe o zi din viața mea, ca apoi să intrăm în lumea școlară – Profesorii. Prima oră, A doua oră, A treia oră, A patra oră. A cincea oră. Desigur asistăm și la o oră de chiul în care Alex, personajul principal, se destăinuie unei colege de clasă: capitolul Răspunsurile Elenei (un capitol al măsturisilor). Ca apoi să intrăm într-o zonă a fantasticului, una călăuzitoare pentru adolescentul nostru, prin capitolul: Trecătorul cu ochi adânci și șotronul de la picioarele noastre. Ultimile două capitole ni-l arată pe Alex în familie - E vina mea că nu mă cunosc? - respectiv reluarea discuției cu personajul misterios care ajută adolescentul să aleagă un drum spre viitor - în finalul de carte: Cealaltă posibilitate.

Lumea în viziunea adolescentului care mai are încă de parcurs din această etapă a formării individului (are doar 14 ani), a celui care trăiește lipsa afecțiunii din partea celor din jur, lipsa unui mentor răbdător, este cu totul alta față de cea a unui copil ce crește într-un mediu sigur și protector (a se vedea chiar paralela Alex, elevul impertinent și Elena, cea cu ochi de mamă).

Patru ore de școală și una de chiul sunt edificatoare pentru a pătrunde în universal interior al elevului rebel, momente ce sunt redate cu obiectivitate.  Autorul prezintă fidel o lume a unui elev în clasa a VIII-a, etapă crucială în traseului său școlar viitor.  Alex este un personaj simbol al unei categorii de elevi, a celor neadaptați, revoltați și zgomotoși la clase. Descoperim în acest microroman lumea interioră a acestui băiat (gândurile sale, trăirile, relația cu părinții – atât de influentă asupra comportamentului copilului, relația cu profesorii) dar și mediul școlar, cu elevi care trăiesc poate aceleași sentimente și nemulțumiri, cu paralele ale vieților echilibrate ale altora (personajul feminine, Elena, cea cu ochi de mamă).

Îl cunoaștem pe Alex treptat, pe măsură ce parcurgem cartea pagină cu pagină: aflăm ce gândește, ce simte și în ce mediu trăiește, cum vede el lumea și înțelegem de ce el se raportează astfel la lume. Spre finalul cărții acesta ni se dezvăluie mărturisitor: Mă numesc Alex, am împlinit 14 ani foarte de curând și vreau ca viața mea să se încheie aici. A continua să trăiesc ar însemna să mă acomodez cu ceea ce se cere de la mine și să devin o carcasă. Principala mea problemă nu e că mă plictisesc, ci că plictiseala mea e observată de cei din jurul meu fără să se întâmple nimic. Ei, asta chiar mă enervează! Oricât aș fi de plictisit, nimeni nu pare deranjat de ceea ce sunt. Toți sunt înțepeniți: părinții mei, profesorii, chiar și Matei sau Pitu, și alți colegi de clasă, fiindcă fiecare își poartă plictiseala cum poate. Dar sunt destul de mare ca să înțeleg că nimeni nu vrea să-și asume vina de amă fi cunoscut!

Regăsim în acest roman și un element al fantasticului, prin personajul misterios, apărut la finalul cărți, dar care are rolul salvator de a-l ghida pe tânărul în formare, de a-l pune în fața alternativei și de a alege ceea ce este mai bine. O forță binevoitoare, un protector, un Isus al adolescenților, o sursă a credințelor care ajută omul să depășească momentele grele ale vieții și să facă alegeri bune, și mai ales să nu se simtă singur și nelegat de lumea din jur.

Acest personaj bizar îi arată lui Alex o altă posibilitate a existenței: de a recupera ceea ce a trecut neconsumat în copilărie, prin joc, căci jocul are rolul lui important oferind bucurie și comunicare. Pe bună dreptate elevul rebel își pune întrebări: de ce doar un străin este apt să se mai joace? De ce părinții, profesorii nu mai pot face asta?  Șotronul este un simbol al jocului copiilor dar și al pașilor de făcut în viață, pentru că trebuie parcurs șirul de pătrate, desenate sub formă de om – un joc al contruirii ființei umane, al perseverenței, al ambiției, al timpului … „Arunc piatra și jocul mă întoarce cu mult timp înapoi. E uluitor cum te poate schimba cineva care știe să se joace.” 

Acest banal șotron (banal pentru părinții, pentru profesori, pentru trecătorii de pe stradă) îl ajută pe Alex să ia o decizie și anume „să fiu un tată care să se joace cu fiul său, să fiu un profesor care să aibă răbdare cu elevii săi”, să învețe să iubească fără a aștepta ceva în schimb. Și iată cum scriitorul ne relevă un mare adevăr: prin joacă se dobândește o bună orientare în viață.

Această scurtă incursiune în derularea unei zile de școală a unui elev este construită în jurul unui sistem educațional (școala, profesorii, elevii), a unui mediu de familie (părinții și imaginea pe care o are Alex despre ei) și a nevoii unui copil de afecțiune, de îndrumare, de joc, de înțelegere și cunoaștere de sine. Un complex care invită orice adult la meditație, la reconsiderarea atitudinii față de adolescenți. Microromanul De ce sunt un elev impertinent are menirea de a restabili comunicarea dintre două generații și de a acorda mai multă atenție sistemului educațional.

Elisabeta Drăghici (Brăila) 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii