ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 101 (Iul  2017)
 

CĂRŢILE ZEIT

POEZII PIERDUTE DE AUTOR, DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Volumul de faţă, intitulat sugestiv „Poezii pierdute de autor” reprezintă emblema lirică a domnului avocat Mihai Dinu. Prins în vâltoarea eu-lui, autorul îşi destăinuie gândurile, ca şi cum acest act creator ar fi indispensabil şi absolut necesar propriei existenţe. Titlurile, alese cu grijă şi inspiraţie, evocă trecutul interesant al domniei sale, dorinţele şi melancoliile care i-au fermecat anii din plin. Prozodia indică un poet liber de constrângeri, care insistă să se exprime clar şi concis, pentru a se face pe deplin înţeles de către cititorii săi. Uneori, mesajul este intransigent, nelăsând loc de interpretări, alteori, autorul îşi lasă gândul să plutească agale printre rânduri, asemenea unei păsări, ce zăboveşte în înaltul cerului, vrând să fie absorbită de imensitatea lui şi dusă într-o altă dimensiune. Prezentul concret se pierde adesea în trecut, pentru ca apoi să schimbe rolul, ca într-o piesă de teatru. Matematica şi poezia par a fi surori gemene, venite dintr-o lume a reveriei şi a frumosului nepereche. Astfel, poemul „PAUZA” explică admirabil legătura dintre ştiinţă şi delicateţea sufletului: „Un funcţionar, la ora prânzului, neavând ce face, / A vrut să verifice, dacă, statistic, există vreo diferenţă / Între pustiul de toamnă, când frunzele sunt purtate în fuioare lungi, / De vânturile încolăcite, de-a lungul străzilor / Şi pustiul de vară, când aceleaşi frunze şi hârtii, magnetizate de atâta căldură / Sunt duse fără vânt, dar încet, de la un colţ la altul al străzilor…”
Temele abordate aparţin cotidianului, în care tehnologia a cucerit teritorii imense, fără de care oamenii nu s-ar mai putea exprima, nu ar mai fi capabili să comunice, să socializeze. Dacă un gânditor şi-ar lăsa visele să cutreiere timpul în voia hazardului, ar fi trezit instantaneu de sunetele specifice vieţii tumultoase de la oraş: „Aproape de înserat, odată, a auzit / un greiere cântând chiar în buzunarul său. / Era noua gamă sonoră introdusă gratuit de telefonia mobilă.” („EL”) Nici călătoria în timp nu ar fi suficientă pentru un poet, care tânjeşte necontenit după inocenţa copilăriei, când cele mai deosebite imagini se întipăresc în conştiinţă şi rămân acolo pentru totdeauna, generând dorinţe şi idealuri: „Când, în sfârşit, s-a anunţat tehnologic că ne putem întoarce în timp, / cu posibilitatea limitată de a schimba ceva din trecut, / Eu m-am gândit la câteva lucruri: În copilărie, să văd unde se termină câmpiile, / Elev fiind din nou / să aud lanurile de grâu unduite până sub ferestrele mari ale şcolii, / şi apoi să fug de la orele de matematică spre libertatea mişcătoare de afară.” („EX-UN”)
În majoritatea poemelor înscrise în paginile acestui volum, autorul face trimitere la dihotomia concret-abstract, la căutarea absolutului în real şi la valenţele infinite ale spectrului uman. Valorizarea sentimentelor reprezintă un fapt esenţial în poezia domnului Mihai Dinu, ceea ce îi conferă o şi mai mare însemnătate pentru sine şi pentru public: „Ştiu din cunoştinţele mele de fizică, puţine, / că stările sufleteşti nu lasă urme în mediul înconjurător… / Şi totuşi, / Copăceii, cei doi din faţa Societăţii de Administrare a Apei Potabile, / poartă şi acum tristeţea de toamnă, pe care o aveam în suflet, / Atunci, când am trecut pe lângă ei, acum câţiva ani.” („T-U”) Trecerea ireversibilă a timpului, amestecarea bizară a celor patru anotimpuri, precum şi bulversarea oamenilor în diferite situaţii, captează atenţia şi o împietreşte, cel puţin pentru câteva clipe. Nimic nu mai este cum era, totul a dobândit o altă formă şi culoare, astfel încât, oricine ar fi mirat şi chiar înmărmurit la vederea a ceea ce se petrece. Viaţa trece grăbită prin noi, fără să ne aştepte curajul sau deciziile de ultimă oră. Acum sau atunci se prefac într-un viitor alambicat şi contorsionat, ca într-un vârtej de ninsoare şi ploi: „Când întreg oraşul a fost cuprins de toate anotimpurile în acelaşi timp,   / Viaţa socială s-a încurcat. / Pe anumite porţiuni de trotuar era vară, / Între intersecţiile semaforizate, viscolul se rotea formând troiene.” („U”) Natura şi-a câştigat un loc special în sufletul poetului, umbrindu-i sentimentele şi visele cu ramurile noduroase ale copacilor eterni. Ape şi uscat, laolaltă, năvălesc nerăbdătoare peste gânduri, pentru ca apoi să se aşeze în matca nemărginită a creaţiei. Teama de necunoscut înfloreşte zi de zi, fără a căuta răspunsuri. Ritmul vieţii creşte şi el treptat, dar sigur, refuzând să încetinească, pentru a nu fi surprins de nou. Ceva din interiorul fiinţei încă mai aşteaptă lămuriri, încă nu percepe viul în esenţa lui, aşa cum nimeni nu ştie dacă începutul se opreşte la sfârşit sau sfârşitul este începutul. Toamna este preferată de autor, poate pentru magia ei inimitabilă. Forţa sa fără egal transformă culorile într-un pastel al muzicii. Arborii se agaţă cu disperare de lumina artificială, pentru a nu fi smulşi din rădăcini de vântul judecător. Tabloul oraşului din port se aseamănă cu un câmp de luptă, în care combatanţii nu se privesc, ci doar aşteaptă finalul pozitiv pentru toţi: „În ultima noapte, vântul nu a mai plecat din jurul copacului, / iar lumina din neon nu a mai coborât vreodată.” („TOAMNA PE STRADA PORTULUI”) Locurile, care cândva musteau de romantismul incurabil al îndrăgostiţilor, au devenit un fel de pelerinaj pentru cei însetaţi de shopping. Amintirea lor a fost măturată de greutatea materiei, iar verdele din ramuri este acum griul betoanelor, ce formează uriaşele construcţii, care adăpostesc centre comerciale, dar şi oameni, grăbiţi să cumpere orice şi să plece către rutina monotonă. Autorul constată cu dezamăgire că aproape toţi se sperie de o foaie goală de hârtie, neştiind ce să scrie, preferând internetul şi telefoanele pentru a comunica. Privită dintr-un anumit unghi, lumea pare să fi regresat, iar oamenii să fi devenit nişte roboţi fără sentimente. Chiar dacă iubirea unei perechi e sortită pieirii, mai devreme sau mai târziu, tot e preferată tehnologiei, care a transformat fiinţele umane în nişte maşini: „Unii chiar s-au apucat să conceapă scrisori, dar, speriaţi de coala albă de hârtie, / Nu au ştiut cum să înceapă.” („RETRO”)  
Aflaţi într-o cursă fără de sfârşit, oamenii nu mai au timp să privească în jur şi să observe micile frumuseţi create de natură. Prezentul reprezintă o forţă de atracţie excesivă, care acaparează până şi sentimentele, resetându-le. Şi totuşi, poetul se pare că e singurul capabil să se smulgă din tumultul vieţii şi să păstreze cu sfinţenie, într-un ungher al fiinţei, frumuseţea delicată a imaterialului. „Un călător din metrou avea în servietă, / Printre documentele de serviciu, / În compartimentul din mijloc, / Imaginea vie a unui asfinţit de iarnă, cu zăpadă pe alocuri. / Imaginea înclinată spre dreapta, lăsa să se audă, independent, lătratul unui câine.” („CĂLĂTORUL”) Acelaşi om, îşi conduce esenţa către infinit, către locul unde „lumina radia întuneric” şi „unde vidul nu era vid”. Deşi este un fin cunoscător al principiilor fundamentale ale creaţiei, e convins că acel spaţiu este încărcat doar cu singurătate. Nici acolo nu ar fi diferit de cotidian. Un visător şi un idealist ca el va fi expulzat din realitatea crudă a vremii. Soluţia se regăseşte chiar la el: să rămână aşa cum este. Va continua să creadă în toamnă, iubire, poezie, lună şi câmpie, ca la început. Poezia va fi refugiul său suprem şi unicul. Indiferent de capcanele prezentului, de căderea necontenită a zăpezii, de monotonia, care nu se mai sfârşeşte, poetul nu-şi va pierde esenţa. Nu va reuşi să se schimbe, să se redefinească, aşa cum nu va putea să-şi mute rădăcinile în cer. Entuziasmat la vederea măreţiilor organice, autorul va dori să le împărtăşească şi altora. Deşi ştie că nimeni nu-i va înţelege încântarea, va continua să le scrie la nesfârşit: „Cum nimeni nu mi-a fost alături, / Atunci când îmbrăţişam splendorile toamnei, / La fel, nu am avut cui spune despre marea singurătate / Rămasă după plecarea toamnei.” („DEGEABA”) Uneori trist şi pustiu, alteori cuprins de exaltare şi uimire, poetul reuşeşte cumva să cuprindă totul în sine, ca un demiurg generos şi blând.
Volumul se încheie într-un ton de confuzie, căruia i se alătură varianta palpabilă a vieţii. Trecând prin toate fazele posibile ale existenţei, experimentând orice se poate experimenta, gustând din trecutul şi prezentul dulce-amar, visând cu ochii deschişi, autorul nu mai ştie cine este cu adevărat. Poate că tocmai s-a ivit un alter ego virtual, capabil să-l înlocuiască din când în când, mai ales la răscruce de drumuri: „Nu mai ştiu unde sunt şi cine sunt, / Ajutooor!” („SOS”)
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii