ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

INTERVIU

ÎN DIALOG CU VERONICA BALAJ
Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi îi dorim şi pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea şi cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultăţii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început  încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucureşti (1984-1986), apoi cursul de limbă şi civilizaţie franceză la  Universitatea din Neuchatel, Elveţia, în anul  2000, urmând un schimb de experienţă (stagiu) la France Culture, redacţia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franţa (1994) etc.
Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepreşedinte al Asociaţiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului Internaţional pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) şi a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum şi acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către  Hertzel Hakak, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănăţene. 
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valenţele creatoare ale poetei şi scriitoarei Veronica Balaj.
Doamna Veronica Balaj  sunteţi ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timişoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelaşi timp vă exprimaţi şi în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteţi doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreţi s-o treceţi pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discuţie despre latura  scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesaţi. Aţi semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane şi poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Aţi colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franţa, (Paris şi Angouleme), Roma de câteva ori, de  asemeni la New York, în Elveţia unde aţi făcut şi studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideţi să riscăm  câteva popasuri! Să trimitem o  privire spre  debutul literar.
Prezenţa în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare  publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Arieşanu, redactorul şef, iar eu mă documentam şi scriam despre diverse   realităţi ale momentului, cristalele artificiale care creşteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele  culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că,  fără să  bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a  citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură  nu cum voiam eu, recenzii de cărţi. Îi mulţumesc mereu.
Şi am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emoţie am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum  aduceam o frântură  din  felul meu de-a  fi. Era ca şi când m-aş fi prezentat pe o mare scenă, de una singură,  în văzul lumii,  rostind  ceva de genul ,,aş vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-şi spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ţi  riscul!”. Şi mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii)  s-a întâmplat  în  primăvara lui 89. Titlul era cel puţin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timişoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la Bucureşti cred, cum de acolo veneau şi corecturile. Cum să cauţi timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin  noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat  despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poţi fi înafara timpului atât cât trăieşti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală şi editura timişoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, ştiindu-mă o vulcanică. Probabil mă  preocupau alte  întâmplări de viaţă... fapt este că, pe atunci, funcţiona  critica de întâmpinare şi s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care conţinea paginile unor începători. Era  cam mult. Chestiune de şansă.
Aţi pornit pe aceasta cale a creaţiei literare cu emoţie, cu insomnii, planuri, ambiţii proiectate pe lungă durată? Fraza   determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi ieşit până la urmă, cândva, la iveală, spuneaţi. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeţi cuvântul?
Ca pe o forţă. Noi, oamenii arareori  ne oprim din vârtejul  zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Şi gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm  în orice ocazie, şi  ni se pare atât de... firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca  fiinţe  privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în  ger şi ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseşte. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei şi gândului său n-ar putea  realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Şi m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al  maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea soţului meu în veşnicii, mi-a spus oarecum  iritată, că nu înţeleg nimic din esenţa lumii: ,,Aveţi datoria să  vă bucuraţi de darul de viaţă care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atenţionare. Aveam un dar şi nu ştiam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reproşul din lacrimă. Lacrima  este adesea un reproş. De aceea, cred că  scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit  să imagineze  o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute  sensuri noi, să îmbine mrejele  unui cuvânt cu ale altuia. În  formulă proprie. Altfel, nu e creaţie, nu e  particularitate. E un excurs asemeni marii creaţii, păstrând normele, distanţa şi limitele. Rămâne doar o comparaţie.
Trăiţi într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta  specială  ocazie) şi altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un  scriitor din lumea reală, în aşa măsură încât să treacă în  prozele pe  care  le  scrieţi?
Încă nu. Scriitorii invitaţi la emisiunea Viaţa literară  alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, aş putea să le transcriu cândva şi poate ar fi un colocviu ca o mare neliniştită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îţi  prezintă rolul. Aici  intervine  vocea. Vocea umană este un alt  miraculos semn divin pe care-l  folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte  integranta din fiinţa noastră. Nu aş vrea să  modific în nici un fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse şi îşi are logica sa, ca şi cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totuşi în memorie. Un interviu, o  comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Daţi-ne vă rog un exemplu..
Veronica Balaj: Cum  am  spus,  orice emisiune  culturală, desigur  şi  una despre  viaţa scriitoricească, aşa cum este cea la care ne referim,  este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor  ştiind asta, ştiind că el comunică  în acel moment cu  mii şi  poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeşte, mărturia sa  capătă valoare  de document. Document de viaţă.  Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era  în  toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creaţie de la Teremia Mare. Paşii săi  parcă  se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am  dus  cu  maşina mea, o Dacie albă şi am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind  vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locaţia unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am greşit drumul, vă rog să mă scuzaţi”! am spus emoţionată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiţi ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat  blândă-albastră  peste mine şi a început să-mi explice cum vede el diferenţa dintre greşeală şi eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost  fermecător. Fără  emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmăşeală iscată în jurul poetului,  redactorul de la TVR). Atât. Pentru greşeala mea şi pentru  zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva  s-a apropiat şi i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâţia alţii (în  fonoteca radioului sunt stocate, salvate de  uitare sper eu, mai mult de 140  de interviuri cu scriitori de marcă din ţară şi din   diaspora). Grigor Vieru venise şi el  în Banat, tocmai la Făget, la o  amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia  vocii, lipsa de patimă, părea că  povesteşte  despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca şi despre  convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, soţia poetului matematician Ion Barbu.
Unele interviuri au rămas neterminate  sau au fost mărturii ultime  pentru că moartea s-a grăbit să vină, aşa s-a întâmplat cu  Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu  prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche...
Este absolut minunat, este fascinant  să ştii că vocea la microfon încropeşte câte-o punte între mii şi mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în  timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe  benzi magnetice,  face legătura  între  oameni şi vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vieţii literare la Radio România, Timişoara  s-ar putea scrie o carte.
Dintre  volumele  personale, tipărite până în prezent se leagă  desigur alte întâmplări. Aţi lansat cărţile în mai multe ţări:  Franţa, Belgia, Elveţia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însoţit şi să rememorăm câteva momente de-atunci.
Fiecare  carte îşi are destinul ei. Am constatat de multe ori  fără să fac vreo filosofie din aceasta  realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma şi Nev York fără să prevăd asta şi fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur şi simplu s-au legat nişte lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă  la prima carte  tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu şi de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! şi prezenta  secvenţe din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timişoara.
A fost editată în Namur şi prezentată la Bruxelles. În sala  impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timişoarei, el, care nu văzuse în realitate  nimic  din cele întâmplate la noi. Ştia  din  ziare  iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat  manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru  oraşul nostru. Atunci poate, s-au deschis nişte drumuri de ieşire în lume pe care încă nu le bănuiam. La  Paris, la Angouleme, (unde intram şi la radio să prezint  ştirile iar vremea, o prezentam şi  în limba română, pentru audienţă, exotism etc.) Ce  lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franţa cărţile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva. Eu eram ameţită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustraţii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franţa. Volumele  vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înţeles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, aşa că au pus  pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-aş  dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea  un pulovăr de angora de mare fineţe. Asta am şi primit. Pe care n-am ştiut cum să-l spăl şi la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de  şase ani şi tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu  puteam ascunde că mă interesa vestimentaţia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu  îmbrăcăminte.
Vreţi să vă imaginaţi că m-aţi însoţit la Neuchatel, în Elveţia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat  cu o bursă cursurile de limbă şi civilizaţie franceză. De-ar fi să  evoc asta, mi-ar trebui  timpul scrierii unei noi cărţi deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din  Iran, Australia. Erau doctoranzi în  filologie şi din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, aşa că mă opresc la momentul lansării  volumului meu, Le cafe  du  bouchiniste, apărut la Editura Vinea din Bucureşti  în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferinţe a Universităţii din Neuchatel era tipic elveţiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare  cu toate  aparatele video  şi retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializaţi fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte şi cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiţi să asculte, doar directorul universităţii se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai  scriitorul elveţian. Aşa ceva!? În oraşul unde stă mărturie a punctualităţii elveţiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât... are un meci. El fiind şi  profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atenţie deşi nu aşa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alţi invitaţi. La  fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone  şi  prezentat într-o locaţie exact vis-a vis de  Columna lui Traian, cu o organizare minuţioasă încât i-am suspectat pe toţi că sunt nemţi şi nu fratelli nostri italieni. De dimineaţă era totul pregătit, inclusiv plăcuţele metalice cu numele noastre erau  fixate pe masă şi aparatele de filmat şi  cele de înregistrare   audio şi o impresionantă Carte de impresii unde urma  ca să semneze invitaţii (unii foarte înalţi în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele  traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de mulţumire şi admiraţie pentru cum au ştiut să  primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Aşadar,  la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era şi o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum  într-o librărie pariziană. Şi ce cuprindea scrisoarea? Un şir de mulţumiri că le-am onorat invitaţia. Asta nu mi-aş fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate şi totuşi... De aceea  asta nu se uită şi luminează capitolul  întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de  asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale ,,Don Luigi di Liegro”, o cronică  în Attualita di Roma şi Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale şi de cate ori merg la Roma, trec neapărat şi pe la radioul unde este redactor şef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să pluteşti. Eu aşa simţeam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însoţeşti, aş remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însoţească la San Pietro, în  spaţiul acesteia, a găsit de cuviinţă să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice mişcare. În cabină intrau desigur mai mult turişti, dădeau la o parte cartea  de pe voluminosul tom al cărţii de telefon, cei mai mulţi  o  luau în mână şi o puneau la loc, noi aşteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Şi s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub braţ. Doamne ajută, asta şi aşteptam. Nu l-am urmărit să-i mulţumim că deveneam suspecţi, aşa că, i-am urat lectură plăcută!
Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viaţa este mai ales pentru mine, mereu în balans, între  clipa  de lumină, de bucurie şi  lacrimă. Şi dezolare. Trec peste toate şi se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depăşit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopţi nedormite şi din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag  din familie, acolo este poticneala. Peste aşa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărţirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghiţă peste tristeţe. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de  zid sau parapet care marchează două lumi din  viaţa mea, atunci şi acum. Aşa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde şi oricând, ca nu cumva să se dărâme peste fiinţa mea. Aşa pot deţine cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine şi greu. Chiar zodia mea este  balanţă. Trebuia să respect şi să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păşi  drept.
Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai puţin…
Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore şi să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agaţă de  umbra nopţilor, e parşivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las  pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic şi se sufocă. În lume nu îndrăzneşte să-şi arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum  mă ştie lumea. Asta şi pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred  în ceilalţi.
Spuneaţi că vă supară şi un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea şi căruia i-am acordat atenţia cuvenită unui  scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu ştie să citească omul din  ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu ştiu să-l gestionez aşa că, îl resping.
Aveţi prieteni  în lumea literară?
Da, minunaţi. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, alţii mai departe geografic, dar  importantă e  starea  vis-a vis de ei. Eu sunt de partea  prieteniei de cursă lungă.  Am  avut norocul  şi să  găsesc oameni  de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnalişti francezi, pe care-i cunosc din 89 şi care, paisprezece ani la rând, 14 ani,  în special vara, au venit  în casa  mea câte o lună, primeau cheia şi erau  deja în mediul lor. Mă mândresc cu preţuirea unor  colegi  scriitori  dar şi jurnalişti. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atenţie. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum şi în Franţa şi Germania, o evoc pentru că gândim la fel şi nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu  pot spune că  s-a rupt prietenia. E doar  valea  depărtării.
Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară  a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitaţi?
Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri şi să crezi în el, aşadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, aparţine scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i mulţumesc şi pentru că îmi acordă preţuirea dumnealui. Şi m-a susţinut când îmi era foarte greu sufleteşte după plecarea lui Doni în veşnicii.
Ei bine, fraza suna aşa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza şi pe internet).
Vă mulţumesc pentru mărturii. Numai bine!
a consemnat, Emilia Ţuţuianu (Roman – Neamţ)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii