ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ATITUDINI

    LUMEA PARALELĂ ÎN CARE TRĂIM
Nu ştiu dacă mai există o altă lume la care aspiră toţi cei care nu fac mai nimic pe acest pământ şi dacă fac totuşi ceva, o fac pentru că aşa se face, amăgindu-se că se va „moşteni împărăţia cerurilor”.
Ne lăudăm că suntem superiori, că suntem oameni, că gândim, că suntem sentimentali, însă în practică, lucrurile stau taman invers. „O fi soare şi nu-l văd eu”, spunea un cântec românesc din genurile care sunt la modă în vasta industrie comercializată a ceea ce se numeşte încă „muzică”.
Din toate seminţiile acestea, care au devenit comerciale, trebuie să învăţăm ceva: că binele se face indiferent dacă vei moşteni vreo altă lume sau nu şi credinţa este una, indiferent de ce coloratură vrea să pară ea. Un lucru este cert: raiul este sub ochii noştri, dar răutatea, prostia, invidia, egoismul ne îndepărtează precum s-au retras primii oameni, după ce au fost ispitiţi de şarpe.
Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să dai bani unei instituţii religioase atâta timp când îţi vezi predicatorul că merge într-o maşină ultimul răcnet, în timp ce nu are habar în ce mizerie trăiesc aşa-zişii enoriaşi ai săi? Şi nu înţeleg de ce în religia dreaptă, după cum îi este şi numele, să i se cânte celui împopoţonat, în fire de mătase aurii şi în culori strălucitoare, de orbeşti la propriu, că în rest la figurat sunt toţi cei de faţă orbiţi, să i se cânte „vrednic este”, în timp ce în Biblie Fiul lui Dumnezeu este îmbrăcat simplu, într-o cămaşă albă? Nu mai vrednic ar fi ca acel păstor să se lepede de cele lumeşti, devenind un apostol al Domnului prin faptele sale pământene, care îi vor aduce „Împărăţia cerurilor”? Dacă ar fi să interpretăm Biblia şi să o respectăm, lucrurile stau invers, faţă de prea marii păstori de suflete şi minţi. Îi dau dreptate celui care a zis că religia a fost inventată pentru a manipula masele de oameni. Nu înţeleg de ce se fac nişte cozi pe kilometri întregi într-o zi lucrătoare de arşiţă sau frig ca să fii împins de nu ştiu câţi şi condiţionat să-ţi faci un semn al crucii incorect, înjurându-l pe cel care te împinge din faţă sau din spate şi care-ţi zice: „mai repede că sunt destui”! În ziua a şaptea, cum este scris în Biblie să te odihneşti, nu se poate să te duci să dai bani la moaştele vindecătoare, preaminunate şi prea iluminate? Eu cred că mai primită este jertfa dacă te asociezi cu aproapele tău şi te duci să ajuţi o familie nevoiaşă, un copil bolnav care are nevoie de bani de medicamente, un bătrân care are nevoie de comunicare. „Mare îţi este grădina, Doamne, şi preamulţii se îngrămădesc să sară gardul”, după cum se zice.
Supravieţuim într-o lume crezând că le ştim pe toate, dar nu ştim nimic. Ne facem robi unor aşa-numite principii de care ne legăm orbeşte fără să avem habar de a discerne ce este bine şi ce este rău. Alegem să trăim binele altora, crezând că sunt aleşii zeilor şi au har. Libertatea şi puterea credinţei sunt în fiecare dintre noi. Nu ne interzice nimeni să vrem să ajutăm, dar şi ajutorul acesta să se facă totuşi cu cap. Vezi că unul este ajutat ca să-ţi depăşească momentul critic, după cum se întâmplă fiecăruia dintre noi la un moment dat, foarte bine, dar şi el să conştientizeze că la rându-i trebuie să fie şi el util şi să nu profite la maximum, trăind ca un parazit. Mai util este să se integreze, să muncească atât cât poate, dar să vrea să facă totuşi ceva, căci munca nu a omorât pe nimeni. Vezi cazul femeii cu scleroză multiplă care totuşi a făcut ceva, scriind poezii, iar statul a pedepsit-o, luându-i amărâta de pensie, în loc să o răsplătească pentru efortul ei de a bucura sufletele iubitoare de frumos artistic. Mulţi se bucură la puţinul care i se dă pe moment, căzând în capcana că se vor complace în continuare de a trăi de pe urma statului degeaba.
Vorbim de drepturi, dar s-a ajuns în zilele noastre ca cei care fură şi omoară vieţi, prin distrugerea locului de muncă, ce înseamnă stabilitate şi unitatea familiei, să fie veneraţi ca nişte zei, luându-şi puteri absolute. Nu ştiu ce să-i mai învăţ pe copiii mei! Ce exemple pozitive să le dau, când iei văd exact opusul?
Am ajuns să fim jalnici, să nu ne mai uităm la noi, să nu mai fim uniţi să facem lucruri mari, să facem ceva durabil. Cu ce o să se mai mândrească urmaşii noştri? Cu drumuri care duc nicăieri? Cu clădiri care stau gata să se prăbuşească? Cu religia care scoate ce e mai hidos din oameni, prin paradele acelea în care sunt etalate veşmintele mai ceva ca cele de Halloween? Cu singurătatea care ne omoară judecata, în timp ce se călăresc televizoarele de către cei care sunt aşa-numiţii bolnavi în căutatea de senzaţii morbide? Cu răutatea care există la tot pasul, inclusiv în a ceda locul unui copil în autobuz, în timp ce bătrânii noştri să omoară, călcându-se în picioare pentru a prinde acel loc, doar pentru că merg o singură staţie, dar care ar sta ore întregi la o pupătură de moaşte?
Nu am înţeles de ce avem bani de construirea de biserici, dar nu avem bani de igienizarea spitalelor, nu avem bani pentru medicamentele copiilor, viitorul nostru, nu avem bani de educaţia lor?
Suntem jalnici pentru că atunci când un om vorbeşte prin faptele sale, ceilalţi îi pun piedică pentru a se ridica acolo unde trebuie să fie. Şi iar mă duc, cu gândul, la o instituţie centrală, publică, din oraşul meu, în care un om a ţinut departamentul financiar ani de zile, nefiind şef şi atunci când şi-a depus totuşi dosarul ce justifica majoritatea faptelor sale, a fost chemat la comisia de disciplină de unul făcut la normă să îmbrace uniforma celor care ar trebui să ne apere, pe un lucru care nici măcar nu ţinea de contabilitatea lui, ci de resursele umane, făcându-i-se lehamite de toată această panaramă în care se complac rudele venite aici la apel şi ocupând posturile de pe azi pe mâine, ca să fie totuşi în regulă. Mai mult decât atât, în marea comisie de evaluare a viitorului şef făcea parte chiar şeful lui, venit la chemarea tatălui său, din alt departament, căruia i s-a făcut un loc aici, atunci când s-a făcut o restructurare, dând doi oameni cu pregătire superioară, afară. Nu am înţeles nici acum cum se poate să se facă o astfel de restructurare, angajând unul din alt departament şi dând afară doi oameni cu vechime în acel departament. Mai mult decât atât, fiind restructurat din domeniul financiar, cândva, s-a întors ca şef în domeniul financiar, el habar neavând să completeze un banal ordin de plată şi totuşi, sprijinit de toţi din jurul lui, din funcţiile de conducere, venit sigur ca el, căci altfel nu se explică. Sunt mulţi care nu au nicio treabă, dar sunt angajaţi şi deşi fac numai erori, mai sunt şi răsplătiţi financiar cu salarii nesimţite.
Cu aşa om nepregătit şi sunt mulţi ca el, doar ca să ia bani, în rest când e vorba de responsabilitate, de calculare a bugetului, de exemplu, lucru care intră în atribuţia unui şef financiar, îşi ia concedii peste concedii pe motiv că s-a îmbolnăvit tatăl sau că-l doare măseaua, de te mai miri de ce ţara aceasta merge din rău în mai rău. Nu degeaba spunea un conducător din Singapore că atunci când o ţară este condusă de oameni nepricepuţi îţi pleacă oamenii pregătiţi şi cred şi eu că-ţi vine lehamite de contabilitate şi vrei să pleci numai să nu mai vezi atâta prostie fudulă în jur! Ce contabilitate să mai faci?
Trăim vremuri de prostie care a devenit sport naţional! Valorile sunt inversate. Penalii sunt privilegiaţi, fiind chiar răplătiţi! Şi din păcate nu am învăţat nimic din istorie. Mă mir cum mai existăm ca naţie. Aşa se plângea şi Caragiale, plecând din ţară definitiv, aşa se plângea şi Brâncuşi! Nu suntem uniţi decât ca să facem rău, cum sunt adolescenţii în găşti şi trăiesc adrenalina de a face rău, ca să se simtă bine.
Şi mie mi s-a întâmplat să fac de multe ori bine şi mi s-a opus rezistenţă. De pildă am vrut să intervin în favoarea acelor copii cu cerinţe educative speciale. M-am dus la o fundaţie ca să mi se ofere sprijin cu foste cadre didactice pensionare, singure, care vor să fie utile, care să vină să aibă grijă, să-i înveţe pe aceşti copii deoarece statul nu oferă decât un profesor de sprijin care-i adună pe aceşti copii în cabinetul lui ca să-şi justifice munca. Se vorbeşte de integrare, doar pe hârtie, căci în rest nu i se dă unui astfel de copil niciun „shadow” necesar pentru evoluţia lui psihică, intelectuală. Bineînţeles că am primit un NU hotărât din partea conducerii! Faptul că e cineva acolo şi se simte important face mult pentru un astfel de copil, demoralizat care este demoralizat că nu poate atinge parametrii unei şcoli normale de masă. Ar fi de mare ajutor o persoană specializată, dar de ce să nu fie avantajat financiar unul care a făcut rău societăţii prin: delapidare de fonduri, ultraj, tâlhărie, furt etc.?
Şi multe lucruri rele pornesc de la noi prin delăsarea, lehamite, egoim, complacerea în sintagma că „se poate şi mai rău”. Asa este! Dar de ce nu şi în mai bine? De ce să nu fim uniţi, să luptăm pentru îndepărtarea  răului? Viaţa înseamnă luptă şi mai ştiu totodată că ea se află într-un perpetuum echilibru pentru fiecare. Tot ce oferim primim, mai devreme sau mai târziu.
Nu ştiu ce se va alege de noi, dar dacă ne împiedicăm în idei idioate, doar de dragul de a face să zicem ceva, să ne ameţim, riscă să ne pierdem chiar identitatea noastră. Poate şi asta se vrea…!
Irina Rusu (Bacău)

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI INTEGRATĂ POLITIC ŞI DEZBINATĂ ÎN ESENŢA EI SPIRITUALĂ
Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.
Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.
Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare  cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!...
Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în  Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.
Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevărata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

MORAVURILE-N DECĂDERE SUNT MANĂ PENTRU HAHALERE!
Motto: Cu cât un ins mai sus ajunge/prin procedee deocheate,/cu-atât esența lui de om/e mai săracă în carate./(În varianta populară/avem superba formulare:/„A fi mare nu-i mirare,/a fi om e lucru mare”.)
Se spune că omul a fost croit (de Creator sau de poznașa evoluție?) să dorească tot mai mult și că acesta ar fi motorul progresului său. Că, adică, fără așa ceva (desigur, în inseparabilă legătură cu minciuna, egoismul, ipocrizia și cruzimea), n-am fi ajuns nefericiții beneficiari ai unei civilizații care se întoarce nimicitor împotriva noastră: apa, aerul și alimentele infestate ne îmbolnăvesc, medicamentele contrafăcute ne crează iluzia însănătoșirii, mașinile ne fac zob peste tot, aparatele electronice ne sporesc suferințele prin perfidia lor lăuntrică, iar propaganda oficială a globalismului ne transformă, încet dar sigur, din cobai „numai trup și numai lut” în roboți eficienți și joviali, părți indistincte și dirijate într-o viitoare omenire temeinic dezumanizată.
De ce s-a ajuns aici? Deoarece, în goana turbată după efemer (bani, putere, faimă, plăceri degradante), preaștiințificul (unde-i spusa socratiană „Știu că nu știu nimic”?) și preamișelul om modern, a ajuns să-și ucidă însăși esența sa atunci când a îndrăznit să afirme că „Dumnezeu a murit”! Iar pentru această incalificabilă dovadă de nerecunoștință, înclin să cred că Dumnezeu a decis să-l pedepsească pe om în maniera Sa atotiubitoare, adică luându-Și mâna ocrotitoare de deasupra lui și lăsându-l să se izbească cu capul de zidul neputinței, până în clipa când se va dezmetici și din adâncul inimii se va căi. O atare ipoteză este în concordanță atât cu afirmația că răul provine din libertinajul în care omul preface liberul arbitru dăruit lui de către Creator, cât și cu două celebre puncte de vedere:
1) Abraham Lincoln, cel de-al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite, considera că Biblia „este cel mai prețios dar pe care l-a făcut vreodată Dumnezeu oamenilor”, căci fără ea „noi n-am putea distinge binele de rău”;
2) La rândul lui, juristul britanic William Blackstone susținea că toate legile umane se sprijină pe legea naturii și a revelației (Biblia), drept urmare, „nu trebuie permis nici unei legi umane să le contrazică pe acestea”.
Da, așa a fost cu ani în urmă, când credința sinceră în Cel ce toate le-a făcut îi întreținea  omului conștiința limitelor sale și-i inspira respect față de întreaga creație, pe scurt, îi conferea valoare. Nu și astăzi, când – încurajat până la inconștiență de fetișurile științifice și tehnologice (religia antropocentrismului pragmatic) – omul se închină doar la trinitatea consum-comoditate-confort și astfel, nechibzuit și disprețuitor cu tot ce nu-i aparține, el se înstrăinează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, de semeni și de sine însuși.
Nici nu-i cu putință altminteri, având în vedere faptul că aparenta evoluție materială (de fapt, câteva dinastii dețin controlul asupra banilor și bunurilor din întreaga lume) este copios surclasată de substanțiala involuție moral-spirituală a omenirii: continuu rafinate, minciuna și ipocrizia sunt tot mai prezente în viața de zi cu zi și de-a binelea indispensabile în politică, iar nesimțirea și hoția au fost ridicate la cote planetare (vezi uriașele averi plasate de regi, președinți, miniștri și alți nenumărați megarăufăcători în paradisurile fiscale, manevre ticăloase prin care toți ăștia își jefuiesc propriile țări).
Apropo de ipocrizie. Corect ar fi să nu dăm uitării nici indignarea occidentalilor vizavi de crimele săvârșite de bolșevici cu lăcașurile de cult (unele transformate în depozite, altele demolate) și cu slujitorii altarelor (mulți dintre aceștia fiind intimidați, umiliți, întemnițați, torturați, ba chiar uciși), pentru ca astăzi ei înșiși să-și scoată preoții cu forța din bisericile ce urmează să fie dărâmate, astfel contribuind la expansiunea islamismului, și nici majora contribuție a lui Winston Churchill la sporirea suferințelor nației sale și ale întregii omeniri prin dezastruoasele decizii luate ca strateg militar, iar pe urmă ca om politic de prim rang (împărțirea cu Stalin a sferelor de influență din Europa și Asia, autorizarea bombardamentelor efectuate de aviație asupra localităților inamice situate departe de front, prin aceasta violând toate înțelegerile referitoare la confruntarea militară, respectiv prelungirea celui de-al doilea război mondial cu circa doi ani din pricina încăpățânării sale privind capitularea necondiționată a nemților, nefericita materializare a unei politici ce viza cu orice preț victoria, nicidecum instaurarea unei păci trainice).
Consecințele postbelice ale acestei obtuzități politice, pentru care cinicul ei părinte a fost răsplătit cu mari și nemeritate onoruri, inclusiv cu Premiul Nobel pentru Literatură (sic!) pe anul 1953, s-au concretizat în lungul război rece și în pierderea de către Marea Britanie a imensului ei imperiu colonial!
...La noi problema degradării moravurilor se pune mult mai acut ca pe alte meleaguri, asta deoarece cam toți aleșii și cârmuitorii postdecembriști s-au dovedit și în continuare se dovedesc nu doar tâlhari și necalificați, ci și trădători de doctrină, neam și țară. O dovadă concludentă în acest sens ne-a fost oferită recent de penelistul traseist Florin Oancea, cel care cu ceva timp în urmă și-a trimis șoferul să-l înlocuiască la un examen despre...combaterea corupției. Cu toate astea (prins cu mâța în sac, exmatriculat, amendat și luat în tărbacă de presă), el a fost socotit de alegători mai vrednic decât candidatul pesedist, așa că iată-l acum primarul Devei. Da, căci după un an de minciuni și contraperformanțe pesedisto-aldiste în folosul celor mulți, năstrușnica „logică” a alegătorilor ardeleni nu poate să fie decât asta: Oricine (a se citi oricât ar fi acela de dubios), numai pesedist sau aldist să nu fie!
Vorba scriitorului Victor Eftimiu: M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CÂRMUITORII JUBILIEAZĂ CĂ-N ROMÂNIA TOATE-S VARZĂ…
Întrucât verbul „a jubila” și substantivul corelativ „jubileu”, la plural „jubilee” (ah, iar acest capricios gen neutru din limba română”), poate crea confuzii încă din titlu, de unde riscul ca bunele mele intenții să fie înțelese greșit, mă văd nevoit să fac din capul locului următoarea precizare: Da, am recurs la ajutorul acestui verb pentru capacitatea sa lingvistică de-a rima cu starea vărzoasă a nației (firește, în sens culinaro-politic), astfel ca mai avan să stârnesc interesul cititorului!
Dar verbul nu-i întrebuințat în mod prioritar cu sensul de bucurie din partea cârmuitorilor mari și mici, pentru contribuția lor fundamentală la crucificarea României în cei 28 de ani de metodică și generalizată ticăloșie postdecembristă (mă rog, câți dintre ei au curajul să recunoască public că fac tot ce le stă în putință ca apele politico-juridice de la noi să fie mai departe tulburi?), ci cu acela de sărbătorire a unui număr rotund de ani (o sută, cincizeci, douăzeci și cinci sau mai puțini, însă obligatoriu divizibil cu cinci) – cu multă cheltuială spre încântarea tuturor participanților și cu mare mulțumire lăuntrică pentru acei invitați descurcăreți, care au izbutit să fenteze legislația noastră doldora de cusururi.
Vasăzică, pentru numeroasele și perfect inutilele evenimente de acest gen, toate instituțiile statului (de la hidoșeniile centrale și până la cele mai sărăntoace primării comunale) vor găsi banii necesari ca fastul să se ia la întrecere cu nesimțirea și prostul gust. Că, de, fiind neamul prost la putere, trebuie să acceptăm trista și jenanta realitate că țara arde și festivalurile se țin lanț...
Acuma, poate că grosul banilor pentru astfel de costisitoare aflări în treabă provin din sponsorizări. Păi dacă-i așa, nu poți să nu te întrebi cu nedumerire, de ce respectivii edili și/sau organizatori nu-și folosesc minunata abilitate de-a smulge bani în primul rând pentru ridicarea standardului de viață al comunităților (modernizarea unor porțiuni de drum, îndiguiri, canalizări, împăduriri, amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, repararea școlilor, spitalelor și dispensarelor etc.) și abia pe urmă, dacă mai rămân niscaiva bani, să se gândească la mătrășirea lor cu festivalurile și chiolhanurile.
N.B.: Zilele trecute, Consiliul Județean Maramureș a deschis larg pungile și porțile pentru a sărbători 25 de ani de la cumplit de necesara sa înființare. Cum în acest sfert de veac, totul în județ a mers ca pe roate împiedicate (zeci de mii de maramureșeni și-au luat lumea în cap, absolut toate minele au fost închise, pădurile măcelărite, industria și agricultura au fost făcute praf, drumurile sunt ca vai de ele și grosul locuitorilor așijderea), consider că foștii și actualii aleși, mai mult sau mai puțin cioflingari pe post de băgători de seamă, au dreptul să se întâlnească anual (de ce numai peste cinci sau zece ani, când este știut că nu aduce anul ce aduce ceasul... rău?!), astfel ei având șansa să se privească în ochi și să se felicite călduros-ipocrit pentru modul pilduitor (sic!) în care, aidoma tuturor nevrednicilor aleși și culeși din întreaga țară, contribuie la ruina județului, implicit a României.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ÎN ŢARA CU STAT PARALEL, GUVERNU-I AMPLU ŞI TEMBEL
De ceva timp, mai exact de când ticăloșii cu ștaif din arcul guvernamental pesedisto-aldist au fost serios împiedicați de DNA (Direcția Națională Anticorupție) să-și facă mendrele, pe piața politicii de tot râsul pentru unii și de tot plânsul pentru cei mulți, a apărut sintagma „statul paralel”. Nu se știe cu exactitate cine și când a fătat această găselniță politicianistă (înainte sau după ce, în premieră mondială, ăștia și-au dărâmat propriul guvern prin moțiune de cenzură?), dar se știe foarte bine, doar trăim aparent liberi într-o țară a substanțialei netransparențe, că atât Călin Popescu-Tăriceanu (personajul numărul doi în stat), cât și Liviu Dragnea (personajul numărul trei) se plâng necontenit de statul paralel și atotputernic, care – chipurile – ar atenta neîntrerupt la legitimitatea statornicită anul trecut prin cele 18 procente și un pic, ce le-au revenit cârmuitorilor de-acuma din totalul opțiunilor românilor cu drept de vot.
Deși nimeni nu ne spune clar și pe înțeles ce anume intră în componența respectivului stat paralel, din scrisoarea adresată de Tăriceanu lui Iohannis pe internet, scrisoare în care primul îl acuză pe cel de-al doilea că a ajuns președinte cu ajutorul acestui „stat”, deducem că în prima  instanță, adică în perioada campaniei pentru Cotroceni, misterioasa suprastructură era compusă din serviciile secrete interne și păpușarii externi.
Se subînțelege, o forță fără egal în trebușoare precum politica, finanțele și stabilitatea din zonă, la care, după câștigarea alegerilor, au mai aderat Iohannis și DNA. Vasăzică, trinitatea Klaus Iohannis – SRI (Serviciul Român de Informații) – DNA este varianta agreată de politrucii necușeri, floarea cea vestită a comentatorilor la tembelizor și majoritatea jurnaliștilor, privind oculta existență și funcționare a mioriticului stat paralel!
Cum spuneam, nefiind nimic sigur, ci numai interminabile speculații și pălăvrăgeli, momeala cu acest stat fantomă n-a avut efectul scontat de sforarii social-democrați și tovarășii lor aldiști (Petre Țuțea numea social-democrația „laptele bătut al comunismului”) nici la curățarea lor de păcate, dovadă că Dragnea este în corzile justiției, nici la abaterea atenției cetățenilor de rând și cu scaun la cap de la gravele probleme cu care se confruntă, dovadă că în marile orașe din țară ei au ieșit în stradă pentru a cere demisia guvernului marionetă, susținând în acest mod moțiunea de cenzură depusă de PNL împotriva acestuia.
Dincolo de faptul că toate moțiunile de cenzură inițiate de opoziție sunt simple exerciții de imagine politică (cică, suntem aici, ne facem datoria față de alegători, și nu numai, în chip democratic-ineficient), asta deoarece șansele lor de reușită sunt din start nule în fața triumviratului PSD-ALDE-UDMR, nu poți să nu te întrebi dacă actuala opoziție ar conduce mai bine țara, în cazul în care, sub presiunea maselor revoltate, tandemul PSD-ALDE ar fi silit să  renunțe la putere. Că altminteri, taman ca după căderea Guvernului Grindeanu, pleacă ai noștri, vin tot ai noștri în număr mai mare și mai necalificați ca predecesorii.
Apropo de guvernare, iată niște cifre extrem de grăitoare prin ele însele: Guvernul Tudose este format din 27 de miniștri și cam 135 de secretari de stat (se pare că numărul lor crește continuu), pe când Germania, țară cu o populație de peste patru ori mai mare, are nevoie de numai 15 miniștri, iar Franța, la rândul ei cu o populație cel puțin de trei ori mai mare ca a României, se mulțumește și plătește numai 39 de secretari de stat!
Mă rog, noi ne permitem, așa cum până de curând ne-am permis să furajăm, și nu oricum, cu 50 de șparlamentari mai mulți decât congresmenii americani, deși populația Statelor Unite este de vreo 17-18 ori mai mare...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii