ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 101 (Iul  2017)
 

ATITUDINI

„SUNTEM PROȘTI ȘI NE MERITĂM SOARTA...”
Pare dur, poate deranjant, și totuși atât de actualizat acest slogan. Trădător de neam și țară este și va mai fi căci piaza rea nu se stârpește atât de ușor. Stă în stare latentă, te studiază în și din toate părțile și atunci când nu te aștepți te atacă precum „tânăra leoaică iubire” a lui Nichita, dar acolo era vorba de ceva, în stil eminescian, de „dureros de dulce”. Este ca și cancerul, boală necruțătoare care dacă nu o ții tu sub control, te ține ea, într-o perpetuă stare bolnavă, într-un mediu toxic în care supraviețuiește fiecare după cum poate, râvnind în permanență, în tăcere, la bunul altuia, un bun ce cândva a aparținut tuturor și apoi a fost răpit de pseudointeligența feroce și atroce a unui ins sau al unui grup de indivizi, ce au profitat de naivitatea celor mulți, preocupați de cele sufletești, morale și legale.
Și trăim frumos numai dacă ne afundăm în operele celor mulți persecutați în vremea lor vremelnic telurică și supraviețuim, periclitându-ne sănătatea dacă ne conectăm la prezentul continuu devenit paradoxal trecut și viitor, căci la „vremuri noi, tot noi” sunt cei care ne țes destinele. Și culmea și asta le-au fost furate de dumnezeii noștri, stăpâni, fără cedarea drepturilor de autori, căci morții nu mai pot vorbi, ajungând să fie plasate de la un snob la altul cu sume colosale, la care îți pierzi ochii dacă te uiți pe hârtie și nu le poți cuprinde dintr-o privire, de ți se întunecă și mintea. Parcă aceste opere au devenit sclavii de lux de odinioară...
Și uite-așa ce este de valoare tot se cumpără... poate și sufletul, când cedezi presiunii încolțitorului din toate părțile. Și această molimă te macină și se bagă peste tot, inclusiv în familia care ți-o destramă, dată ca exemplu de la facerea lumii, înlocuind-o cu aceleiași persoane, forțându-te să accepți normalitatea. Noțiunile de dreptate, adevăr, de etic, de moral, de iubire, de adevăr se limitează doar la noțiuni abstracte ce sunt, nemaiavând niciun corespondent concret în lumea umană.
Banul vinde și cumpără orice lucru de valoarea, nimicindu-l, și mai rău este că înlocuiește totul cu prostie, cu dezbinare, cu mizerie, cu urâțenie, cu răul care nu mai are rivalitate, concurență.
Și uite-așa se bagă și lovește în cele mai pure suflete, ființe de pe acest pământ, copiii. Le distruge și inocența, devenind precoce de mici, atunci când văd delăsarea, oboseala, nervozitatea, frământarea părinților, părinți ce sunt răpiți de lângă copiii lor din cauza grijilor provocate de către cei din jur și de timp, pentru că el nu se mai întoarce, copiii devenind între timp adulți. Și lovește în locul inocenței, al unității, al copilăriei: grădinița.
Și spun aceasta pentru că acum un an mi-am dat copilul la grădiniță. După ce am donat prin Asociația părinților un sfert din salariul meu pentru renovarea sălii, căci așa se face mai nou, înlocuindu-se fondul clasei, și nu ai încotro pentru că nu-ți dă statul absolut niciun ban, nici măcar pe hârtie sau poate că e, cine știe, cert este că trebuie să aibă și copilul niște condiții cât de cât și vrei nu vrei, ai nu ai, trebuie să depui un efort spre a-i face copilăria frumoasă, după o lună a venit bomba. Nu de la teroriștii pe care-i știm, de la ai noștrii bravi conducători prea-aleși, care au devenit mai ceva ca teroriștii căci distrug și sufletele, nu numai fabrici, uzine, clădiri, industrie, economie, învățământ, familii, țară, tot ce se poate, chiar și pe ei, dar nu-și dau seama... Vezi, Doamne, clădirea prezintă un grad seismic mare și se poate prăbuși la un cutremur și ar trebui dărâmată căci pune viața copiilor în pericol! Este adevărat că acolo a învățat și bunica, dar sincer a rezistat marelui cutremur din '77 și sincer la cum se construiesc și în ce stil clădirile zilelor noastre, cred că mai degrabă am încredere în aceasta de pe „vremea lu' bunica”!
 La noi furatul a devenit un sport național că și muncitorul care lucrează pe șantier și nu numai fură din materiale. Și nu numai că este sport național, dar se pare că este și în gene. De ce? Eu sunt profesoară. Nu am putut să copiez niciodată. Am încercat în clasa a VI-a, atunci când din cauza emoțiilor am uitat o formulă la fizică. Am vrut să-mi iau cartea din ghiozdan, după ce am pândit un moment de neatenție a profesorului meu și apoi mi-au căzut toate cărțile cu ghiozdan, cu tot. Noroc de faptul că eram prima în clasă la învățătură și profesorul meu nici nu m-a luat în seamă. A spus că se mai întâmplă, spre rușinea mea care m-am făcut roșie ca racul și de frică mi-am amintit și de formula pe care o învățasem. Am mai avut o tentativă la liceu, la psihologie, mânată de colegele mele din jur care se tot inspirau și am avut noroc de faptul că aveam pantalonii largi și mi s-a oprit cartea între picioare, de am înțepenit așa până la pauză și de-atunci am renunțat. Am zis că nu sunt făcută pentru asta! Trebuie să ai și în sânge așa ceva! Și trebuie să te naști și într-un mediu în care să înveți, nu ca mine în care ai mei îmi spuneau mereu „Învață, învață ca să ajungi om mare!” Profesor, că la altceva nu m-a dus mintea, și chiar îmi place în ciuda tuturor condițiilor, mai ales cu sloganul „vă dublăm salariile”, dar „la Sfântu' Așteaptă”, că tot suntem noi un popor pupăcios de oase, puse aruncate într-o cutie, transparentă sau nu. Să nu mai vorbim că pentru orice leș plin cu E-uri, bine conservat, a început să apară noi sfinți, de o să ajungem tot la zicerea poporanului nostru, Creangă, evocându-și perioada inocenței, a copilărie, din perspectiva adultului cu talent școlit: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. De aceea tot se fură reforme peste reforme cu aplicabilitate în învățământ, de la cei care odinioară trăiau din cuceriri, prin furt, ucideri, sclavagie și acum trăiesc pe picior mare, tot sclavagind, dar într-o formă modernă, psihologică, căci sunt asigurați. Modelul japonez nu e de luat în seamă căci nu e compatibil cu modelul deșteptării românești, popor ce suferă, în mare parte de chiulangită cronică a muncii și de privitul la tembelizor, un alt sport național.  
Și bine mi-a prins deoarece tot ce-am învățat, chiar dacă mi-a acaparat toată adolescența, tinerețea, am reușit la examenele mari, de cotitură a vieții, să iau note mari, într-un sistem corupt până în măduva oaselor și spun acest lucru deoarece la examenul de titularizare se scoteau doar posturile unde era greu de ajuns, de parcă astăzi s-ar fi schimbat ceva, și chiar și așa se prezentau sute de candidați, mulți dintre ei terminând la filialele, filialele facultăților demult apuse, rămase doar cu numele de renume, din orășele și orășele, dar nu era pentru mine vreo problemă, ci mă indigna faptul că prin 2000 și ceva, doi, cinci, că am dat vreo 4 titularizări ca să pot ajunge în oraș, chiar dacă luasem peste nouă și mă clasasem și a doua pe județ, concurentele mele veneau la mine să-mi ceară bani pentru supraveghetori ca să poată ele copia. Mi s-a părut josnic, mai mult decât atât mă enerva foșnetul foilor, atunci când căutau și nu știau nici ce, și eu mă concentram. În următorii ani deja mă ocoleau, spunându-mi că „tu știi!”, iar când îmi vedeau nota afișată mă întrebau de unde știam subiectul că în carte sau în curs era jumătate de pagină. Mi se părea hilar, dar ăștia îmi erau viitorii colegi în sistemul de învățământ. A treia oară când am dat, deși alții se detașau cu o cerere și eu am susținut iarăși examen, au apărut și jandarmii care ne dădeau voie în sală doar cu pixul și buletinul, ceea ce eu oricum așa făceam și chipurile au mai apărut și posturi în două orașele din județ pe care le-am refuzat pentru o detașare în municipiu, orașul meu natal, fiind sătulă de atâta navetă, la 50 kilometri de oraș, la care ca să ajung trebuia să schimb două autobuze, iar la întoarcere nu mai prindeam legătura și mergeam cu „ia-mă nene”, totul din banii mei. Însă dragostea mea pentru profesie, angajamentul că am destinul unor copilași în mână, viitori adulți, pentru copiii aceia minunați „rotofei și bălai” precum Nică a lui Ștefan a Petrei, frumusețea locului de parcă am atins „piciorul de rai” al dulcei Miorițatoate aceste lucruri minunate m-audeterminat să rămân acolo pentru o perioadă nedeterminată, cu toate că și acolo era un fel de stat în stat, iar noi, veneticii, eram priviți ca niște intruși ce urmau să răstoarne o dictatură începută de la Revoluție încoace. Ni și se făcuseră reclamă în comună precum că eram proști de ne-a refuzat orașul și de aceea am venit acolo. Și acolo era stat în stat. Era un director care le intimida pe tinerele venite și punea în locul lor aspirante consătence, după criteriul cine dă mai mult și îi sunt loiale. Am trecut și eu prin interogatoriu, dar am avut norocul să se producă  schimbare odată cu venirea mea, fiind demis. Când a revenit, am avut norocul să plec, dând examen de titularizare și acceptând detașarea, nu transferul pe un alt post de oraș. O prietenă m-a și certat că am dat cu norocul la așa noroc, acceptând pe detașare municipiul, pe motiv că cică mă puteam transfera mai ușor în anul următor de la oraș la oraș și că cine știe dacă o să mai iau eu note așa mari. La mine devenise o normalitate să dau examene. Deja eram vedetă și spaima pentru multe aspirante. În anul următor iar am dat examen și fiindcă iar a doua pe județ m-am clasat, am avut norocul să prind locul titularizabil în orașul meu natal, dar la o școală unde nu s-a mai format încă o clasă întâi, de am fost detașată pe un alt post în municipiu, în anul următor făcându-mi transferul. Și când în sfârșit m-am titularizat îmi spune într-o zi un coleg de la altă disciplină ce pile am avut, de a căzut cerul pe mine, nu alta! Între timp s-a dat și legea că dacă ai peste 7 te poți titulariza la locul de muncă și de-aici trăiască P.C.R-ul!
Și nu-i numai atât! Ca profesor le cer elevilor mei să nu copieze, însă unul mai răsărit mi-a răspuns că le cer imposibilul, căci în mentalitatea poporului român furtul e împământat prin tradiții și obiceiuri „și la nuntă se fură mireasa”!
Și eram la grădinița fiului meu! A venit un vicepseudoconducător, reprezentant al celor mulți, care a uitat de ce a ajuns acolo, fiind furat de „jocul ielelor”, invitat de toți părinții la și într-o ședință pe motiv ca să potolească spiritele încinse și eventual să le distragă atenția, să distrugă zvonul inițial că această clădire a fost revendicată și că de fapt acesta a găsit prin sertare din 2009 o hârtie ce avea ca soluție darâmarea clădirii și construirea unei clădiri noi, la Sfântul Așteaptă! Acum s-a mai deșteptat și lumea puțin, dar nu mult, ci până „la genunchiul broaștei”, după cum spunea „marele povestitor poporan”, ramul înverzit al gândirii celor mulți, Creangă. Deci, nu e frumos, dar să încep cu o concluzie. Nu ai avut bani de consolidare, dar ai bani să construiești una nouă! Bine. Și cu copiii? Relocăm grupele în internatul liceului vecin care se află la două străzi mai încolo sau la grădinița unde e soția vicelui directoare, căci așa se procedează. Cum e unul la putere, toată familia e manager, nu contează unde și dacă se pricepe. Făcându-se presiuni și cercetând mai bine legea, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi dărâmată pentru că este monument istoric, însă anexele trebuie dărâmate și copiii tot trebuie mutați, devenind locul un interminabil șantier, deoarece pe parcurs va interveni lipsa banilor și apoi de ce nu, poate să se șteargă și din mintea tuturor că aici trebuia să fie totuși o grădiniță. Așa a început totul, prin distrugerea fabricilor, uzinelor, industriei, economiei, distrugându-se tot, încetul cu încetul, netrăgându-se nimeni la răspundere, deoarece nu mai există dovezi. Și cred că fiecare a contribuit la asta, prin lipsa unității, spiritului civic, prin turnarea colegilor ca să se mai rămână pe post, prin acceptarea unor bănuți ca să poți trăi bine un an sau doi, în timp ce alții câștigau sute de mii de euro din distrugere, prin intimidare că ai o vârstă și nu ai unde să te mai duci să lucrezi căci asta ai făcut toată viața, prin complicitate la furt, la un nivel mai mic, o piuliță, un ciocan, o menghină etc.etc. Bun. Un timp a fost pace. S-a ajuns la concluzia că trebuie să ai și niște condiții în internat ca să devină grădiniță. Prin urmare un timp de liniște ca să se calmeze spiritele. Grădinița este cu renumele de cândva, că acum e de fițe, de centru, unde locul clădirii valorează milioane de euro. Și spun de fițe pentru că deși plătesc mâncarea bună, băiatul meu s-a învățat să fie lăsat în pace să nu mănânce, spre mulțumirea doamnelor care nu se deranjează să-l atragă în vreun fel, după cum este firesc, pentru că acesta e jobul lor. Când le-am cerut mâncarea acasă, mi-au spus că este lege care le interzice, dar nu știu ce se face cu mâncarea rămasă! Nu am controlat sacoșele... Așa am ajuns să plătesc 11 ron pentru o banană sau oricare alt fruct luat acasă, ca degustare, că dacă se dădeau brioșe, nu mai luam, căci așa e legea! În afara faptului că este grădinita aproape și contează foarte mult în această lume în care și timpul ne este furat, nu văd niciun alt beneficiu care „să mă dea pe spate” și să reflecte valoarea adevărată care a fost odată. Sunt cadre mult mai bune și mai cu har la periferia orașului care chiar au ajuns pe bune și le place meseria, însă cât timp hârtiile sunt în regulă, restul nu mai contează...
Și cum răul nu te lasă și nu se lasă până când nu învinge, părinții care doresc să-și înscrie copiii la grădiniță sunt direcționați spre alte grădinițe, nu direct, ci subtil, printr-o pseudodeclarație prin care se ia la cunoștință faptul că în timpul anului școlar este posibil să fie relocați copiii, ceea ce nu am mai văzut așa ceva, ca să nu se mai facă grupe, iar grupele rămase să fie în lichidare, cine știe cu ce educatoare, deoarece va urma restructurarea. Și se mai plânge lumea că nu sunt grădinițe destule și că cele care sunt sunt suprapopulate etc.
Și uite-așa intrăm în jocul lor, conformându-ne, vrem, nu vrem. Ce se mai poate face decât să acceptăm cu seninătate că așa merg lucrurile spre distrugere și spre parvenirea celor isteți, mulți dintre ei fiind trecuți de milă prin școala românească și tragic au ajuns să ne conducă pe noi care am muncit și muncim, plătind regulat taxe și impozite și deficitul și furtul și prostia și lipsa de competență a celor pe care i-am ales și se aleg între ei!
Și prostia rămâne și crește, crește în progresie geometrică, înghițându-i pe cei mici, puțini, care vor să mai facă ceva, dar sunt înghițiți la rându-i și prin propriile slăbiciuni! Manipularea rămâne punctul forte de a ne autodistruge ca oameni, ca nație, ca și creație a lui Dumnezeu!
Irina Rusu (Bacău)

VIITORUL NU-I CE VREA DONALD TRUMP ŞI CLICA SA!
Nemulțumit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite (cel mai mare exportator de capital și investitor din lume după al doilea război mondial, astăzi a ajuns la mâna japonezilor și chinezilor, care realmente zburdă în economia nord-americană), Donald Trump a promis în campania pentru Casa Albă, cursă câștigată cu discutabilul ajutor venit din partea electorilor (Apropo, cum e posibil ca într-un stat cu pretenții ultrademocratice, câteva sute de voturi ale ipochimenilor porecliți electori să aibă mai multă greutate decât voturile a peste un milion și jumătate de cetățeni?!), a promis, deci, că odată ajuns președinte, va face tot posibilul ca țara mare cât un continent și cu ambiții planetare să redevină ceea ce a fost cândva, adică tartorul lumii nu doar în plan politico-militar, ci și economico-financiar.
Numai că una este să vrei și cu totul altceva să poți, chiar și atunci când ești considerat miliardarul cel mai forțos din lume. Așa că, fără a ține cont de lecțiile istoriei, cum că perioada de maximă înflorire a unei civilizații (traco-dacă, sumeriană, egipteană, asiro-babiloniană, greacă, romană, chineză, indiană etc.) este fatalmente urmată de declinul acesteia și cum nu există nicio rațiune ca Statele Unite ale Americii să constituie o excepție de la regulă, Donald Trump caută să dreagă busuiocul prin mijloace care frizează absurdul: ba anunțând cu ridicolul tam-tam ce-i stă în fire că va ridica un gard fără egal de-a lungul întregii granițe cu Mexicul (pesemne replica modernă la Marele Zid chinezesc) și că va curăța țara de mulțimea imigranților fără forme legale de ședere, deși (lucru pe care managerii marilor companii au ținut să i-l readucă aminte chiriașului de la Casa Albă) mulți dintre aceștia contribuie din plin prin munca lor la menținerea faimoasei prosperități americane, ba negând cu înverșunare că poluarea ar cauza primejdioase distorsiuni în clima planetară, iar prin aceasta aducând un grav afront tuturor oamenilor de știință și organizațiilor de profil din întreaga lume.
Drept urmare, pentru a-și putea duce în voie războiul împotriva planetei, el a anunțat recent că Statele Unite se vor retrage în curând din Acordul Global de la Paris privind schimbările climatice.
„Toate-s vechi și nouă toate”, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, „În ziua de 27 martie 1933 (...) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva”. Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York...
Norocul nostru este că nu toți oamenii planetei tac și rabdă așa ca românii: Bazându-se pe dreptul constituționl la o climă care nu pune viața în pericol, 21 de tineri americani au decis să cheme în judecată guvernul și președintele Statelor Unite! Având în vedere precedentul creat în urmă cu doi ani de către olandezi, șansele de câștig sunt de partea reclamanților, cu toate că în momentul de față bătălia aduce cu aceea dintre David și Goliat...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PENTRU ALEŞI ŞI-AL LOR COMÂND, GUVERNUL ARE BANI ORICÂND!
Deseori stau și mă gândesc la șansa pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu de a trăi (de parcă nici n-am fi) în făcătura numită democrație originală, unde totul se petrece ca în lumea nonsensului din poveștile lui Lewis Carroll: cu nelegiuți care elaborează legi și oameni vrednici care-și iau lumea-n cap, cu penali putrezi de bogați și atâția oameni săraci lipiți pământului, cu mine declarate nerentabile și închise, deși ele conțin aur în stare nativă, cu circa o jumătate de hectar de teren arabil (pământ bun de uns pe pâine!) pe cap de locuitor, dar lăsat în paragină și deja înstrăinat în proporție de 50%, pentru ca guvernanții posdecembriști să umble cu limba scoasă după împrumuturile din care, pe urmă, vor fi cumpărate peste 60% din alimentele ce ajung pe mesele românilor tot mai apatici, pe scurt, cu-alegători mereu driblați de-aleșii lor nerușinați.
Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un „meci” întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism găzduit în propoziția limită „La noi nu se mai poate face nimic!”: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum „Banii n-au miros” sau „Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua”...
Dar iată cea mai proaspătă sfidare a aleșilor, deopotrivă stângaci, dreptaci și ambidextri (a se citi traseiști). Firește, programul de guvernare Grindragnea este fără cusur (în teorie) și, potrivit angajamentelor luate de către ipochimenii direct implicați, va fi înfăptuit la virgulă (la Sfântul Așteaptă). Atâta doar, ne înștiințează cu seninătate dubioasa Lia Olguța Vasilescu (aia care are dosare pe rol și recent i-a spus în față lui Grindeanu: „Măi pulifrici, aud că spui că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...”), că nefiind în momentul de față și pe viitor bani la buget pentru căței, în derularea celebrului program au intervenit câteva mici, dar esențiale schimbări.
Mai exact, cadrele sanitare și educatorii, da, vor beneficia de majorări salariale, însă nu de la 1 iulie, cum actualii manevranți politici au tot clamat în dreapta și în stânga, ci de la 1 ianuarie 2018. Dar și atunci doar cu 25%! La urma urmei cu o nimica toată, căci până atunci, fiind întrunite toate condițiile (investiții ioc, noi împrumuturi externe pentru consum), nici inflația nu va sta cu mâinile în sân.
În schimb, sunt bani la buget pentru toate categoriile penale, respectiv cu acte în regulă, și mai puțin penale (în devenire) de aleși: șparlamentari, președinți și vițeipreședinți de Consilii Județene, primari, consilieri. Dar o majorare nu oricum, ci cu un mizilic de...100%. Că, de, toată haita asta trebuie să trăiască mai departe ultraporcește și, în plus, să-și recupereze și marile cheltuieli făcute în campania electorală pentru binele și fericirea concetățenilor de partid și clan. Altminteri, mai mult de la program ei vor lipsi și vina nu a lor va fi...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PRIN MOŢIUNEA DE CENZURĂ, DRAGNEA-ŞI ARTA-A SA MĂSURĂ!
Ceea ce se întâmplă astăzi în Partidul Social Democrat (PSD), formațiunea fesenisto-postcomunistă cu cei mai mulți membri și cea mai mare densitate de penali, este în deplină concordanță cu absurdul omniprezent și omnipotent din România postdecembristă, un absurd cu atât mai sfidător-triumfător la orașe și sate, cu cât caută mai abitir să-și ascundă hidoasa scăfârlie politică în nisipul mișcător al paradoxurilor. Da, căci nu-i de ici-de colo ca un partid sau o alianță de guvernământ să-și dărâme propriul guvern printr-o moțiune de cenzură!
Și nu orice guvern, ci unul alcătuit de primele capete pătrate ale coaliției pesedisto-aldistă (sinistrul tandem Dragnea-Tăriceanu), cu miniștri aleși pe sprânceana cumetriilor politice și cu un premier somat să renunțe la șefia Consiliului Județean Timiș, pe motiv că în acest mod poate să-și achite o parte din datoriile față de partid. Firește, în urmă cu șase luni, Sorin Grindeanu n-avea niciun motiv să nu se supună ordinului primit de la vătaful Dragnea. Dimpotrivă, tot ce mai mișcă-n țara asta prevestea un succes istoric pentru PSD și aliații săi: scorul zdrobitor obținut la parlamentare printr-o ofertă electorală plină ochi de promisiuni (vom face, vom drege, vom pune țara pe picioare...) și de un patriotism găunos (nu suntem o colonie, România este a românilor), degringolada opoziției, „miraculosul” program de guvernare, prin care Dragnea garanta prosperitatea și fericirea tuturor românilor, în pofida faptului că de la buget s-au alocat pentru investiții cei mai puțini bani din ultimii 10-15 ani și, îndeosebi, atenția ridicol de afectuoasă arătată noului prim ministru de către penalul cuplu Dragnea-Tăriceanu.
Dacă unii dintre români au uitat memorabila scenă în care, aidoma unui copil condus de părinți la școală, micul premier Grindeanu este la propriu dus de mânuță la noul lui loc de muncă de cei doi părinți politico-ideologici, atunci poate că-și amintesc vizita plină de succesuri mediatice, pe care tandra (sic!) pereche pesedistă Dragnea-Grindeanu (în acest caz, termenul „tandră” provine de de la Tanda și Manda!) au efectuat-o în Statele Unite, cu ocazia înscăunării lui Donald Trump la Casa Albă.
La vremea respectivă, încrezător în steaua lui și a partidului-stat din care făcea parte, pe Grindeanu nu-l deranja faptul că adevăratul premier nu va fi el, ci Dragnea, adică profund nedemocraticul ipochimen, care - din pricina condamnărilor – nu putea ajunge prim ministru, însă nici vorbă să renunțe la morbida satisfacție de a trage toate sforile puterii și de a-i scoate pe alții vinovați pentru neatingerea „la virgulă” a unor obiective fanteziste. Iar când Grindeanu a încercat să-și ia în serios rolul de premier, Dragnea a interpretat gestul acestuia ca o insubordonare și ca un atentat la autoritatea sa în declin.
Drept urmare, pentru refacerea autorității, a trecut la atac și, de comun acord cu Tăriceanu, țiitoarea lui politică, a decis că Grindeanu trebuie înlăturat de la butoanele Executivului, pe motiv că evaluarea făcută Cabinetului ar fi nesatisfăcătoare în ceea ce privește gradul de realizare a grosului obiectivelor din program. Atâta doar că evaluarea i-a fost încredințată lui Darius Vâlcov, un apropiat al lui Dragnea mai mult decât dubios, care-i impută lui Grindeanu idioțenia cu neapropierea de Rusia!
Întrucât Grindeanu a respins acuzațiile evaluării ca fiind nefondate și a refuzat să-și dea demisia atâta timp cât Dragnea nu-și asumă răspunderea pentru criza creată, tartorul pesedist l-a luat deoparte și a încercat să-l mituiască: Bine, bine, nu vrei să pleci la Timișoara. Atunci ori te fac vicepremier în noul guvern (vasăzică, Grindeanu nu mai e bun ca prim ministru, însă ca vicepremier ar fi excelent), ori șeful oricărei instituții, de parcă statul român ar fi o parte din enormele lui proprietăți nelegiuite.
Cum Grindeanu nu-i nici așa de acord („Îmi voi da demisia imediat după cea a lui Dragnea!”), iată de ce vătaful de Teleorman se precipită și de îndată trece la execuția politică și publică a rebelului, deja asociat cu Victor Ponta și cu alți pesediști nemulțumiți de dictatura dragnească: mai întâi, aidoma altor incomozi (ex. Mihai Chirică, primarul Iașului), este exclus din PSD, apoi vine la rând moțiunea de cenzură.
Toată această tărășenie de partid, în fond luptă pe viață și pe moarte pentru putere, face dovada clară că fiecare pasăre pe limba ei piere: Posibil ca Grindeanu să fie mătrășit cu moțiunea de duminică, însă și zilele de politruc ale lui Dragnea sunt de-acuma numărate...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii