ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 10 NR. 107 (Ian  2018)
 

ATITUDINI

PSEUDOBUNĂTATEA CRESTINEASCĂ ÎN SPIRITUL CRĂCIUNULUI
Este Crăciunul, sărbatoarea creştinească, care vrei, nu vrei te conformezi cu ceilalţi să dăruieşti sau să primeşti orice: fie un cadou material, fie o urare de bine, un zâmbet, o strângere de mână. Nu există om singur pe acest pământ, numai dacă doreşte cineva să devină pustnic, sau să se izoleze de restul turmei.
Îmi place această armonie, nu spun nu, dar nu-mi place faptul că ea este oarecum forţată: „De Crăciun să fim mai buni!”. Nu am înţeles nici acum sloganul acesta! În rest ce să facem? Să revenim iar la asentimentele noastre de oameni răi, invidioşi, care nu se mai satură să acumuleze averi, de parcă şi-ar cumpăra cineva Împărăţia Cerurilor?
Suntem jalnici în acest caz ca specie! Niciodată nu vom ajunge la o civilizaţie avansată, cum cred unii că ar găsi în altă lume, în alt univers! Sloganul este simplu: „Iubiti-vă aproapele ca pe voi înşivă?”, „dar cum mulţi sunt chemaţi puţini aleşi”, ce ne mai rămâne, să ajungem iar la mila celor drepţi ca să ne primească în Împărăţie? De aceea iubesc teoria reincărnării: Omul sa fie pus în toate ipostazele pentru a-şi purifica sufletul pentru că nu mi se pare corect ca unii să se sacrifice mereu pentru cei răi.
Cred într-o forţă universală, în Dumnezeu, dar când văd câtă mâncătorie este între supuşii Lui, câtă făţărnicie din partea prea-marilor religioşi, cum se exploatează omul, aproapele, doar pentru a conduce unii, mă lasă cu lehamite aceste simboluri care dezbină, îndeamnă lumea la războaie, la nelinişti.
„Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc”. (Jean-Baptiste Poquelin (Moliere)
Ştiu că una trebuie sa fie credinţa, prin fapte, care să ne unească pe toţi în iubire necondiţionată! Dacă ar fi aşa multe probleme ale omenirii s-ar rezolva, dar există încă exploatarea omului de către om, unii trăind doar din suferinţele celorlaţi!
Şi pe internet circulă o postare simplă, dar atât de profundă, încât chiar dacă unii ar citi-o de o sută de ori tot nu ar dori sa o înţeleagă: „Cel mai iubit om din istorie, IISUS HRISTOS,/N-a avut servitori şi totuşi I se spunea stăpân,/N-a avut diplomă şi totuşi I se spunea învăţător,/N-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător,/N-a avut armată, şi totuşi se temeau de El,/N-a câştigat niciun război, şi totuşi a cucerit Lumea,/N-a comis nicio crimă, şi totuşi L-au răstigmit,/A fost înmormîntat şi totuşi trăieste şi azi.”
Prin urmare:
„Sunteţi aici pentru a permite scopului divin al universului să se dezlănţuie. Aceasta este dimensiunea reală a existenţei noastre”. (Eckhart Tolle)
„Nu etse suficient să vorbeşti despre pace. Trebuie să crezi în ea. Şi nu este suficient să crezi în ea. Trebuie să faci eforturi pentru a o obţine”. (Eleanor Roosevelt)
„Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală”. (Immanuel Kant)
Bine că de aceste sfaturi ţinem cont de ele doar în preajma sărbătorilor, în rest suntem imuni. Unii sunt chiar de sărbători, considerându-se - cică - atei în vorbe, căci în fapte se integrează în spiritul acesta de sărbătoare realizată de alţii prin dăruire, ei doar prin primire.
În fine nu este bine să judeci, dar nici aşa indiferenţi să fim.
De sărbători este vacanţă şi te bucuri să mai stai şi tu pe-acasă ca să te odihneşti, însă nu este bine nici aşa, că cică te îndepărtezi de familie. După cei ai tot timpul ocupat cu doi copii mici, te mai sminteşte şi propria familie că nu vrei să vii. Nici de odihnă nu poţi să ai parte!
Deschizi telefonul şi vezi că primeşti mesaje nesemnate cu numere necunoscute şi politicos trimiţi înapoi urările de bine, dar cu întrebarea de la cine? La care nu primeşti răspuns, dar în schimbi te sună mama să-ţi spună că s-a supărat sora că am întrebat-o cine este? Cu ce sunt eu de vină că-şi schimbă numărul fără să anunţe? Şi iar oamenii, în loc să se bucure de sărbătoare, găsesc motive de tulburare a liniştii. Nici să stai să te odihneşti în linişte şi pace, nu poţi!
Înainte, de sărbători, doar unii vor ca tu să fii bun. Vă spuneam în articolele anterioare că este o firmă care s-a instalat de 6 luni ca să izoleze vreo 18 apartamente şi acelea pe jumătate şi nu am fost de acord pentru că ştim cum lucrează muncitorii, care vin (fără a jigni pe nimeni comparaţia, ci de a arăta că nimeni nu se naşte educat. Nici măcar nu sunt vorbele mele, sunt ale vecinilor spuse la nervi!) „de la coada vacii ca să lucreze în centrul municipiului”. Trebuie învăţaţi! Bine că muncesc, să zicem, că la ritmul pe care-l au şi melcul este campion la viteză, dar este un pas! Nu se bucură să stea în satul lor, supravieţuind din ajutoarele sociale! Dacă nu i-a învăţat nimeni cum să mai fie şi ei meseriaşi adevăraţi! Cei buni, demult au plecat! Nu stau ei cu salariul minim pe economie! Nu este vina lor, ci a patroanei care nu-i educă să nu strice bunul unuia în detrimentul altuia şi să lase curăţenie la locul de muncă. După ce ea ia triplul preţului de pe piaţă, de se plâng vecinii pe la colţuri, dar tot ei plătesc şi cu dedicaţie, blestemând-o. Ea nu mai poate de bine, căci scopul îi este atins, de a avea bani, indiferent de suferinţa celuilalt. Aşa femeie nu am mai întâlnit în viaţa mea. Nu o interesează nici dacă îi faci plângere penală pentru distrugere şi înşelătorie. Dacă aşa sunt şi cei care ne conduc, sigur o să dispărem ca naţie. Şi dacă îi spui nemulţumirile, îţi spune că numai tu eşti nemulţumită şi că ar trebui să mergi la psiholog.
După ce ne-a pus folia în geam, de jumătate de an nu am mai văzut lumina în casă, ne-a lăsat în ajun de sărbătoare şi cu balconul stricat şi cu acoperişul de la balcon îndoit şi rupt şi cu moloz la geam. Bineînţeles că-ţi sare ţandăra, oricât de zen ai fi, însă ei se scuză că sunt doar nişte bieţi muncitori şi că vin sărbătorile, de parcă pentru noi păgubiţii nu ar mai veni. Şi cum mai poţi fi liniştit?
La TV, când îl deschizi seara de-abia găseşti un film în reluare care să te binedispună, căci, în rest, numai comando, thriller, de parcă nu ar veni Crăciunul... ci sfârşitul lumii.
În timpul zilei, în loc să asculţi colinde, asculţi tot cântece de dragoste rănită şi ştiri cu crime şi furturi. Încă mai arată şi cum se distrează alţii prin excursii de mii de euro în străinătate, de parcă nu am fi un popor în care trei sferturi trăiesc din ajutoare sociale şi sunt sub limita subzistenţei. Dar, de, televiziunile sunt din Bucureşti...
Unde mai pui că ministrul care răspunde de finanţe dă în Ajunul Crăciunului noaptea, ca hoţii, ordin ca toate plăţile să se facă până-n ora 12, atunci când lumea se dezmeticeşte şi vine a treia zi de Crăciun la serviciu.
Şi noi trebuie să fim cu iertarea, căci din iertare vine iubirea! Unii o fac mereu, distrugând tot ce se poate, iar alţii trebuie să repare în locul lor, precum un Atlas.
Poate într-o zi lumea se va schimba, cine ştie? Bine că ne-a mai rămas şi Crăciunul că poate ne vom molipsi şi vom face Crăciunul tot timpul anului.
Important este să nu mai punem la suflet şi să încercăm să găsim oamenii pe măsura sufletului nostru, dacă vrem să facem ceva şi să nu fim indiferenţi. Aştept să se îndeplinească, ceea ce Erasmus ne povăţuia şi ne povăţuieşte prin maxima sa: „Răspândeşte lumina, iar întunericul se va risipi de la sine”.
Numai cuvântul de bine, mi-a mai rămas, regăsindu-mi crezul că prin transmiterea mesajului de bine, de a fi mai buni, tot timpul, cu oricine, lumea, prin exerciţiu şi puterea exemplului, va deveni, cândva mai bună, devenind Crăciunul, unul etern în viaţa noastră de zi cu zi:
„Prin cuvinte, mintea prinde aripi”. (Aristophanes)
„Fie ca în Noul An să întâlniţi oameni minunaţi care să vă inunde sufletul de bucurie!”
Sărbători cu oameni fericiţi pentru că oamenii fericiţi fac sărbătorile fericite!
La mulţi ani frumoşi, în pace, unitate, armonie şi iubire, căci numai iubirea adevărată va schimba lumea!
Irina Rusu (Bacău)

LA NOI CAM TOATE-S RĂSTURNATE
Trebuie să fii ori ciocoi, ori pesedisto-aldist, ori lovit cu leuca să nu iei aminte că, după 28 de ani de postdecembrism mișelnic și trădător, România nu numai că-i pusă pe butuci (fără industrie, agricultură și cercetare, cu transporturile ca vai de ele, cu sănătatea, educația și moralitatea în cădere liberă, cu suveranitatea știrbită, resursele mătrășite și datoria externă de aproximativ 100 miliarde euro, precum și cu uriașul gol populațional de peste patru milioane suflete, generat de expatriați în nația noastră tot mai apatică), ci a ajuns de-a binelea cu gaibaracele-n sus.
Da, căci rețeaua politico-ciocoiască a ticăloșilor și impostorilor a devenit atât de puternică, încât chiar și statul, ca să mă exprim elegant, este în clipa de față un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari. Și cum toți acești megașnapani, struniți de mâna penală a tandemului Dragnea-Tăriceanu, n-au putut nici să-și facă în voie mendrele gășcare și nici să scape de amenințarea păcatelor mai vechi, iată motivul pentru care au inventat sintagma „statul paralel”, omițând cu bună știință să precizeze pentru vulg și adepți că statul sunt chiar ei (Dragnea, de pildă, destituie și învestește în posturile decizionale ale statului mai ceva ca-n târla sa cu cântec), doar că aproape toți – desemnați pe criterii ideologice și/sau clientelare – își schimbă nițel părul, dar năravul de slugă ba, așa că la țanc își etalează paralelismul total cu noua funcție și cu drepturile vitale ale celor mulți.
Exemple în acest sens? Câte vreți. Obligat de spațiu, mă voi limita doar la trei, din care rezultă cu prisosință că ceva (esențial) este putred în România postdecembristă, respectiv că una se spune de către oficiali și cu totul altceva se întâmplă în năstrușnica noastră realitate:
1) Deși investițiile guvernelor Dragnea sunt cele mai mici din ultimii 15 ani, statisticile acestora – în flagrantă contradicție cu realitatea scumpirilor în cascadă (coșul zilnic al românului de rând s-a diminuat cu 25%!) – continuă să susțină că avem cea mai mare creștere din Europa și, după China, a doua din lume. Nenicilor, nu vă e rușine să ne mințiți în halul ăsta? Păi, creșterea economică reală nu se reflectă cu prioritate în coșul zilnic?
2) Manualele de educație fizică ale (mini) ministrului Liviu Marian Pop își arată din plin utilitatea – în tot mai multe școli din țară, fie că profesoarele sunt snopite în bătaie de către elevi, fie că aceștia se păruiesc cu bestialitate între ei! Că, de, spre așa ceva tind lucrurile (și ăsta este doar începutul) atunci când violența verbală și fizică, inclusiv între aleșii televizați, ia avânt, când accentul educațional cade pe sex și când manualele de bază apar la mult timp după cele de sport.
3) Jignit în fel și chip cât timp era în viață, în primul rând de pesediști, taman ăștia îi înalță  acuma osanale defunctului rege Mihai I. Dar nu oricum, ci cu atâta osârdie și atâtea false regrete, încât au izbutit să-i lase cu gura căscată până și pe adevărații monarhiști prin dărnicia din banul public de care dau dovadă. Doamne, cât de actuală este spusa „Tot ce-i exagerat devine insignifiant” pentru caraghioșii politruci dâmbovițeni!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

CU DREPTURILE GARANTATE, CEI MULŢI N-AU PARTE DE DREPTATE!
Motto: Democrația, cum vedem, e forma de ocârmuire ce ia mereu de la săraci pentru fruntașii-n nesimțire.
Omul zilelor noastre este mândru nevoie mare de civilizația sa, deși aceasta (prin poluare, chimizare și îndemn la sedentarism) se întoarce nimicitor împotriva lui. Cu toate astea, iluzia atotputerniciei creată de știință (omul este științific, nicidecum înțelept), îl încurajează să creadă în steaua mitologiei sale antropocentriste, atât de ilogic-îndrăzneață, încât tot mai mulți bipezi fără pene afirmă cu tărie că Dumnezeu a murit!
Or, ne asigură adorabilul mărturisitor Petre Țuțea, „Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” și care caută negăsind, ceea ce face ca permanenta lui neliniște să-l aducă la disperare.
Două sunt motivele pentru care toți oamenii ar trebui să-și țină-n frâu entuziasmul iscat de „spectaculoasele cuceriri” tehnico-științifice ale prezentului și trecutului apropiat:
1) Inspirat de Atoatefăcător, fiul lui David și împăratul Ierusalimului făcea cunoscut omenirii în urmă cu aproape 3000 de ani că „Ce a fost, va mai fi și ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9);
2) Tot mai des, descoperirile arheologice ilustrează fără putință de tăgadă că sintagma „societăți primitive” este totalmente neîntemeiată (dovadă fenomenalul sincronism al construcțiilor monumentale de felul templelor, respectiv dintre piramidele egiptene sau aztece și ziguratele babiloniene, omonimiile din mitologia egipteană și cea polineziană, desenele și picturile rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei de-acuma, statuetele-astronauți, harta lumii din anul 1513, obiectele din aluminiu și din fier-alfa cu năucitoarea puritate de 99,9%, bateriile electrice și calculatorul din urmă cu mii de ani etc.) și că spusa „Tot ce este exagerat devine insignifiant” își vădește neîncetata actualitate.
De pildă, mult vânturata democrație, considerată de floarea cea vestită a sociologilor și politologilor ca fiind cel mai adecvat cadru socio-juridic întru prosperitatea colectivă și împlinirea individuală, nu este nici pe departe invenția omului modern. Experimentată pentru prima dată de către cetățile-state antice grecești, unde democrația se exercita în mod direct, ea a fost împrumutată de cârmuirile luminate ale erei noastre, care – prin parlamentarismul găunos și votul universal-cantitativ – au transformat-o într-una reprezentativă, adică eminamente indirectă, lesne pervertibilă prin sforile trase de păpușari și, ca atare, mai degrabă dăunătoare decât eficientă pentru societățile cu caș la gură într-ale democratismului.
 Bunăoară, așa ca-n România postdecembristă, țara tuturor posibilităților necușere și, vreme de 28 de ani, a unei îndrăcite bătute pe loc după fa-sol(ea) democrației originale, interpretată de orchestrele reunite ale celor două camere penale...
Drept este că nici exponenții de frunte ai democrației occidentale nu s-au arătat încântați de aceasta, filosoful francez Henri Bergson, de pildă, apreciind-o drept „singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea omului”, dar (și ăsta constituie viciul ei incurabil) lipsită de criterii viabile pentru selecția valorilor. La rândul său, Winston Churchill, conștient de carențele democrației apusene, a spus despre ea că-i „o formă de guvernământ grozav de imperfectă”. Însă, a adăugat el îndată și prin aceasta s-a spălat pe mâini în binecunoscuta-i manieră cinico-ironică, „dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”.
Dar cum vreme de sute de ani, nici Marea Britanie, campioana democrației moderne, și nici celelalte state occidentale n-au izbutit s-o facă mai bună (dimpotrivă, actualul proces accelerat de decreștinare, asociat cu sodomia și alte forme agresive de dezumanizare, lucrează de zor la măcinarea temeliilor sale fragile), consider că singura formă de cârmuire compatibilă cu „Declarația universală a drepturilor omului” (declarație adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 și care stipulează că toți oamenii s-au născut cu drepturi egale și libertăți fundamentale) este demofilia.
Doar că pentru a fi demofil în conținut, trebuie să te lași călăuzit întreaga viață de iubire, legea supremă din creștinism și budism, respectiv de forța inepuizabilă prin care, este de părere Einstein în scrisoarea adresată fiicei sale, se realizează armonia universală și care îi duce pe oamenii guvernați de ea la veritabila fericire. Nu degeaba spuneau sfinții părinți: „Iubește și apoi fă ce vrei!” Da, căci cine iubește cu întreaga lui ființă, nu mai are resursele necesare ca să facă rău.
Altminteri, vrând-nevrând se ajunge mai repede sau mai târziu la paradoxul românesc postdecembrist cu tot mai multe drepturi pe hârtie pentru cei mulți și din ce în ce mai puțină dreptate faptică pentru aceștia.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ÎN ŢARA CU SPIRIT ANEMIC, DEZASTRU-N TOATE E TEMEINIC
În cei 28 de ani de postdecembrism s-a scris și vorbit la nesfârșit despre principalul paradox românesc – o țară bogată, cu tot mai mulți oameni săraci. Mă rog, ăsta-i efectul unei stări anormale de lucruri: cârmuitorii și ai lor fură cu legea-n mână, milioane de români tac și rabdă (cică o tacă-i cât o vacă!), iar alte milioane dintre ei, neprieteni cu resemnarea și sătui de minciunile politrucilor, deja și-au luat lumea în cap (cel mai masiv exod din mult încercata noastră istorie și, în aceste vremuri de amarnică neliniște, al doilea după acela al sirienilor alungați din țara lor de război).
Cum Vlad Georgescu n-a ezitat să afirme în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992) că „(...) nicio epocă nu a avut doar părți rele, chiar și vremea migrațiilor sau cea fanariotă au adus cu ele și lucruri pozitive”, afirmația fiind cu bună știință plasată în cel de-al șaselea capitol al cărții (Comunismul în România), consider că adevărata cauză a dezastrului nostru postdecembrist nu trebuie căutată în lumea materială a economiei și finanțelor, ci în universul lăuntric al nației. Da, căci pe lângă generala decădere moral-spirituală a omului zilelor noastre (ipocrizie, minciună, lăcomie, cruzime, sodomie), problemă pe larg analizată cu alte prilejuri, în cazul României postceaușistă, dar nu și postcomunistă, trebuie să avem în vedere că realmente a avut loc o inversare a scării sociale: prostituția intelectuală și fizică a ajuns să nu mai surprindă aproape pe nimeni, ci numai olecuță să deranjeze atunci când chiar sare calul, tâlhăria iscusită este ba admirată („Hoțul neprins e om cinstit”), ba invidiată („Are cap, s-a descurcat!”), iar impostura ține morțiș să iasă în față, potrivit inactualului (sic!) adevăr din spusa „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”...
Altfel spus, la noi se petrece (până când?) un lucru mult mai grav decât mătrășirea bolșevico-democratică a valorilor consacrate (am simțit-o și continuăm s-o simțim pe pielea noastră ce a însemnat lichidarea de către dictatura bolșevică a cremei intelectualității formată în perioada interbelică), atâta timp cât însăși morala creștină a fost dată peste cap: răul a luat locul binelui, neadevărul râde de adevăr și necinstea îi dă cu tifla onestității.
Dar, nu trebuie omis faptul că toată această făcătură cu numele de dictatura neamului prost este rodul imenselor pierderi umane din cele două războaie mondiale, din perioada bolșevică (întemnițarea și decimarea elementelor nesigure, plecarea evreilor și sașilor, fuga miilor de cetățeni valoroși), precum și al expatrierii altor milioane în perioada postdecembristă, golurile umane apărute fiind la repezeală umplute cu mitocani, răufăcători și necalificați.
N.B.: Însuși regele Mihai (Dumnezeu să-l odihnească!) n-a scăpat de strâmbele judecăți ale postdecembrismului găunos, deși prin mult discutatul act de la 23 august 1944, el și armata română au contribuit la scurtarea conflagrației cu mai multe luni, lucru recunoscut de absolut toți strategii militari.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2018, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii