ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ATITUDINI

CÂRMUITORII ACTUALI SUNT DOAR EI ÎNŞIŞI EGALI

N-a trecut nici măcar un an de guvernare pesedisto-aldistă și rezultatele la care s-a ajuns fac din plin dovada unei veritabile bășcălii politice. Da, căci tot ce s-a dat cu o mână în primele luni de cârmuire habarnistă, care în esența sa nerușinat-tâlhărească a mărit decalajele deja monstruoase dintre veniturile minime și cele maxime, a fost luat înapoi cu ambele mâini după ridicarea prețurilor la energia electrică, gazul metan și combustibilii lichizi (benzină, motorină). Iar dacă la toate acestea (efectele directe și imediate asupra precarului nivel de trai al celor mulți) mai adăugăm loviturile sub centură administrate mediului privat, respectiv întregii națiuni prin cel mai scăzut nivel al investițiilor din ultimii 15-20 de ani (efectele cu bătaie lungă asupra unei economii distorsionate), atunci avem o idee atotcuprinzătoare despre politica dezastruoasă pe care, potrivit unui program fantezist, actuala cumetrie politicianistă ține morțiș s-o înfăptuiască „la virgulă”. Sau, mă rog, până când toți ăștia (liota de miniștri, dimpreună cu cei peste 120 de secretari de stat) au realizat că nu trista realitate de la noi este sub programele întocmite după ureche de anumiți penali cu ștaif, ci că lucrurile stau taman invers și că toate programele sunt simple ficțiuni, ca să nu le spunem de-a dreptul minciuni sfruntate, fără contribuția substanțială a specialiștilor nefăcuți la apelul de seară și, desigur, neangajați politic.
Și așa, după nenumărate încercări de a mai drege nițel busuiocul generoaselor promisiuni din campania electorală, s-a trecut mai întâi la împrumuturi, apoi la sarabanda scumpirilor. Vasăzică, în maniera devenită regulă, s-a recurs de îndată la pârghiile cele mai lesnicioase pentru necalificații cățărați la guvernare, dar cele mai împovărătoare pentru țară și bietul om de rând...
La vremea lui, inegalabilul Socrate susținea că nici adevărul și nici minciuna n-ar trebui să ne supere: adevărul pentru că-i adevăr, adică ceea ce noi căutăm cu atâta ardoare, iar minciuna pentru că-i minciună, adică acel ceva de care se cuvine să râdem.
Sigur, la nivel teoretic lucrurile sunt simple și clare. Însă ele devin nu doar supărătoare, ci de-a binelea revoltătoare atunci când în practică se recurge în mod sistematic la amestecul dintre adevăr și minciună. Precum în întreaga noastră făcătură postdecembristă, unde nenumărați politruci s-au dovedit și continuă să se dovedească profund necinstiți, dar cu toate astea ei au neobrăzarea să pozeze în victime ale sistemului abuziv (sic!) și nimeni nu se atinge de fabuloasele lor averi dobândite pe căi nelegiuite, ba chiar se face un ticălos zid al imunității și solidarității în jurul fârtaților care au călcat zdravăn pe bec.
Bunăoară, Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea, penalii cu rangul doi și trei în stat, arată statornic cu degetul spre instituțiile acestuia. Cică ar fi nedrepte și corupte, într-un cuvânt mafiote. Păi, nenicilor, consider că aveți două variante pentru a ieși doar în parte onorabil (că, de, onoarea voastră s-a cam dus pe apa sâmbetei) din acest paradox de râsul curcilor: ori vă dați demisiile și vă puneți la dispoziția justiției pe care căutați s-o îngenuncheați, astfel făcând dovada tardivă că nimeni din această țară nu este deasupra legii, ori insistați să se elaboreze acele legi care au capacitatea să pună la zid sistemul mafiot, caz în care cu atât mai mult va trebui să dați socoteală de faptele voastre necușere.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

(NE)VINOVĂŢIA DE PLUMB A ROVANEI ÎN DOSARUL BELINA
Cum Camera Deputaților a refuzat zilele trecute să ridice imunitatea Rovanei Plumb, ministreasa Mediului la vremea când se făcea trecerea ilegală a insulei Belina în administrarea Consiliului Județean Teleorman, via firmele lui Dragnea, avem încă o dovadă clară că în România postdecembristă nimeni (firește, cu excepția aleșilor) nu este mai presus de lege. Ceea ce înseamnă că democrația noastră originală merge (hâit) ca pe roate, astfel de accidente sau derapaje fiind nu doar încuviințate, ci chiar justificate de către sinistrul tandem Călin Popescu Tăriceanu – Liviu Dragnea și, desigur, fără ezitare duse la îndeplinire de preaslugarnicii lor  fârtați: primul nu admite în ruptul capului că, aidoma tuturor cetățenilor, miniștrii penali trebuie să dea socoteală în timpul mandatului pentru faptele lor necușere, susținând sus și tare că DNA vrea să facă guvernul prin atari mijloace forte, iar celălalt (controversatul sforar Liviu Dragnea) vede în ele „un violent atac la adresa guvernului” și consideră că afacerea Belina este o simplă „ficțiune”.
Fără a intra în detalii, deodată dezgustătoare și revoltătoare, căci în aproape 28 de ani de postdecembrism nici unul dintre ipochimenii cu rol cârmuitor n-a avut curajul să-și recunoască vinovăția rezultată din tâlhărie în formă continuată și/sau din incompetență în formă sfidătoare, gândul mă duce la savurosul paradox dintre începutul comediei pesedisto-aldistă (premierul Mihai Tudose, știind că ceva este putred în târla sa, solicită public demisiile miniștrilor penali) și ceea ce a urmat după aceea: insistențele tuturor liderilor pesediști, inclusiv hazoasele încercări ale lui Tudose, de a-i convinge să rămână pe funcții, refuzul îndărătnic (mă rog, se simțeau atinși în demnitatea lor coțcărească) al acestora de-a mai rămâne în prima linie, oploșirea lor în stufoasa rețea guvernamentală și, nu în ultimul rând, înlocuirea ieșiților (mai puțin a aldistului Viorel Ilie) cu alții mult mai breji la delicatul capitol al moralității.
Mirarea mea este următoare: Dacă nedistinsa doamnă Rovana Plumb se declară apriori nevinovată, de ce s-a sustras cu atâta îndârjire procedurilor juridice din faza de cercetare? Apoi, de ce a ținut să le mulțumească tovarășilor de partid și năravuri pentru faptul că nu i-au ridicat imunitatea, ca și cum nu ea ar fi fost scăpată de coșmarul anchetei, ci chiar statul ar fi fost salvat de la o iminentă catastrofă? Pentru că, răspund tot eu, cu toții au fost nevoiți să procedeze în acest mod eminamente ticălos, dosarul Belina constituind în clipa de față vârful aisbergului mafiot sau micuța parte vizibilă din imensul și monstruosul sistem postdecembrist, pe care chiar ei au neobrăzarea să-l arate cu degetul. Sau poate nu pe el, ci trinomul Justiție – DNA – SRI, pe care nu izbutesc nici măcar să-l destructureze, necum să-l îngenuncheze. Și atunci, cumplit de furioși pe neputința lor de a-și face în voie mendrele, cochetează cu ideea suspendării președintelui...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

ASCENSIUNEA EXTRMEI DREPTE ÎN GERMANIA ŞI AUSTRIA
Întrucât oricare extremă violează ideea de echilibru social, obligatoriul proces de reechilibrare se realizează prin apariția contraponderii sale. Istoria contemporană ne oferă un elocvent exemplu în acest sens: spre sfârșitul primei conflagrații mondiale, mai exact în octombrie 1917, Lenin și ciracii săi instaurează în Rusia bolșevismul (extrema stângă), ceea ce face ca în mai multe state europene (Italia, Ungaria, Germania, Portugalia, Spania) să fie îmbrățișată extrema dreaptă, aproape la fel de dictatorială ca și cea bolșevică, fie ea de orientare fascistă, hortistă, hitleristă sau salazaristă, fie de tip carlist, ultimul regim dictatorial din Europa interbelică, impus de regele Carol al II-lea în România.
În acest mod arbitrar și esențialmente unipersonal, s-a realizat un precar echilibru în politica europeană, chipurile pentru prevenirea unui nou război planetar, dar care, în realitate, a fost înlesnit și grăbit tocmai de jocurile și alianțele politice nestatornice dintre cele două lighioane, în principal dintre Germania nazistă și Rusia stalinistă. Spun Germania nazistă și nu hitleristă, pentru că astăzi, după mai bine de 70 de ani de la încheierea războiului mondial și contrar oficialelor scorneli din istoria învățată la școală, se știe că ascensiunea partidului nazist și declanșarea conflagrației nu se datorează doar lui Adolf Hitler, ci este opera temeinic plănuită și apoi generos finanțată de către concernul chimico-farmaceutic I.G.Farben, care urmărea ca prin agresiune să-și extindă profitabilul imperiu economico-financiar în teritoriile cotropite de nemți...
Mai înainte de a intra în chestiunea de fond a prezentului articol, anume avântul politic al extremismului de dreapta în Germania și Austria zilelor noastre (poziția a treia, respectiv a doua în preferințele electoratului germano-austriac), cuvine-se să precizez că, direct au ba, Austria se află la originea celor două conflagrații mondiale: asasinarea la Sarajevo în iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand de către un sârb, a constituit pretextul pentru declanșarea primului război mondial, iar nașterea lui Hitler pe 20 aprilie 1889 în localitatea austriacă Braunau am Inn, poate fi socotită principala cauză genetico-istorică pentru începerea celui de-al doilea război mondial.
Vasăzică, Germania și Austria se înrudesc nu numai prin limbă, cultură, osânză (untul german  de care amintea cugetătorul Constantin Noica) și năravuri imperialisto-jecmănitoare, cel puțin în ceea ce ne privește pe noi, românii (de pildă, se știe că potrivit contractelor încheiate în timpul celui de-al doilea război mondial, Germania a rămas datoare României cu circa 30 de miliarde mărci-aur și că, suntem informați de profesorul prahovean Eugen Stănescu, Imperiul habsburgic a stors 858 tone aur în cei aproximativ 200 de ani de dominație asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, respectiv asupra Olteniei între 1718-1739, bașca jaful postdecembrist prin bănci, OMV, măcelărirea pădurilor etc.), dar se mai înrudesc și prin îngrijorătoarea pondere a extremismului dreptist în politicile lor actuale.
Diferența dintre extremismul german și cel austriac este următoarea. Cu toate păcatele ei în politica europeană, cu precădere cele care au încurajat pătrunderea musulmanilor în Europa, Angela Merkel le-a insuflat nemților o atare încredere în capacitățile ei cârmuitoare, încât în toamna acestui an a câștigat al patrulea mandat de cancelar. E drept, doar cu scorul de 35%, ceea ce face ca merkeliana alianță Uniunea Creștin-Democrată (CDU) – Uniunea Creștin-Socială (CSU) să piardă multe locuri, totuși, suficient ca împreună cu social-democrații (SPD) lui Martin Schulz, ori poate cu verzii și liberalii, să formeze cabinetul, lăsând extremiștii pe dinafară.
Nu la fel se prezintă lucrurile în Austria, unde oferta electorală intens antiislamistă și, ca atare, eminamente populistă, a dat cîștig de cauză tandemului conservatori-extrema dreaptă, făcându-l pe Sebastian Kurz (îmbibat de idei rasist-aristocratice, cu studiile superioare nefinalizate și, cu toate astea, ministru de externe la 27 de ani) cancelar cu caș la gură, adică la doar 31 de ani.
Mă rog, e treaba occidentalilor că prin democrație au ajuns să înțeleagă un soi de competiție copilărească între națiunile lor. Așa că propulsează în față politruci din ce în ce mai tineri, încât nu m-ar mira ca vârsta unor astfel de aflători în treabă (desigur, văzuți drept copii minune de către compatrioții lor cu discernământ de galinacee) să coboare în scurt timp sub 20 de ani. Pesemne că la ora asta mulți dintre austrieci sunt mândri nevoie mare că prin noul lor cancelar au izbutit să-l „detroneze” pe necoptul președinte al Franței și cu certitudine că doar unii dintre ei își pun problema competenței. Da, căci competența nici măcar nu mai reprezintă o problemă atunci când junele ajuns în vârful piramidei sociale este zdravăn susținut și strunit din spate – de Rothschild și ai lui în cazul lui Emmanuel Macron, de gașca oligarhico-aristocratică în cazul lui Sebastian Kurz.
La urma urmei, noul Kur(z) austriac prezintă niscaiva interes pentru noi, cetățenii României, numai întrucât el este pregătit de acasă să lovească în drepturile celor 300.000 de români stabiliți în Austria, mulți dintre aceștia cu dublă cetățenie, și numai pentru faptul că această țară lacomă, împreună cu Germania și Olanda, se opune intrării noastre în spațiul Schengen.
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

PENSIONARII LA GRĂMADĂ SIMT A POLITICII OBADĂ…
Unde sunt vremurile în care înțelepciunea bătrânilor era recunoscută, apreciată și urmată de cei tineri, astfel că toate toate comunitățile (de la familie și până la popor) erau temeinic așezate, fapt pentru care se și spunea că „Cine n-are bătrâni să-și cumpere”? Da, căci pe-atunci (din zorii istoriei umane și până în cei ai utilitarismului modern), bătrânii nu erau doar respectați pentru bogata lor experiență de viață, inepuizabilul izvor al artei și științei de-a distinge între bine și rău, respectiv între adevăr și minciună, ci erau realmente iubiți pentru faptul că există și că prin acest dar divin ei se constituiau în vrednice modele de urmat, implicit în necesari factori întru menținerea tihnei și echilibrului din comunitate.
Dar iată că pragmatismul occidental, îmboldit din spate de egoism, lăcomie, fățărnicie și goană după iluzoriu, le-a dat pe toate peste cap: omul a ajuns tot mai înstrăinat de Creator și de sine însuși, forma este în urcare și fondul în cădere liberă, iar fericirea aparențială a tinerilor întreprinzători și sfidători stă față-n față cu nefericirea substanțială a vârstnicilor, ce sunt tratați de primii cel mult cu o politețe rece și îngăduitoare...
N.B.: În romanul Jurnal din războiul porcului, carte apărută în anul 1969, scriitorul argentinian Adolfo Bioy Casares ne prezintă cu captivantele sale mijloace artistice forma demențială a conflictului dintre generații: întrucât „numărul bătrânilor nefolositori sporește întruna”, așa încât dictatura proletariatului riscă să fie înlocuită cu a bătrânilor, tinerii nu numai că umblă pe străzile orașului la „vânătoare de bătrâni”, pe care, pentru a-și bate joc de ei, îi scot din casele lor și-i vâră în niște cuști, ci – ne spune autorul – chiar „ucid din ură față de bătrânii ce vor deveni”!
Ei bine, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, încă nu s-a ajuns la mijloacele brutale și ostentativ-fățișe ale răfuielii cu bătrânii, precum cele imaginate de prozatorul argentinian. Dar formele edulcorate, însă la fel de criminale ca cele de mai sus, căci în esența lor urmăresc același scop mârșav (netrebnicii de cârmuitori să scape de cât mai mulți dintre „inutilii”  ăștia!), sunt pretutindeni prezente: de la alimentele intens chimizate și până la cumplitele condiții de tratament din majoritatea spitalelor românești, de la drepturile strâmbe ale miilor de privilegiați (politruci, magistrați, generali) și până la pensiile de mizerie ale milioanelor de foști contribuabili (truditori cu mâinile sau cu mintea) și de la minciunile gogonate din campaniile electorale, la nespornicele firimituri azvârlite sărăntocilor și apoi până la constanta amenințare a guvernanților de două parale că peste puțin timp s-ar putea să nu mai fie bani pentru pensiile celor ce au cotizat zeci de ani.
În schimb, sunt bani (de la 1 ianuarie 2018 chiar mai mulți) pentru uriașa armată a pomanagiilor cu drepturi și fără obligații cetățenești, de unde, firește, vin numeroase voturi pentru Partidul Social-Democrat...
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii