ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

ATELIER

ÎN ORAŞUL MEU A SOSIT CIRCUL
Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.
În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.
Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.
Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.
În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.
Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.
Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.
Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

SFAT CU HRISTOS
ia – un hoit şi eu – Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc
m-aplecai adânc în Duhu-mi – şi zării ocean ceresc
soare lună păsări stele – mii strămoşi – şirag de raze
îmi ţes noua rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze
 
zdrenţuit eşti tot ca mine – sângerat şi răstignit
dar în orice tragedie ai clădit sfânt răsărit
apa ciorilor – bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă
dar n-am somn: din ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă
 
eu din răni şi umilinţe împletesc fulger regesc
şi hulubii vin în palma-mi – crinii nu se mai sfădesc
Tu eşti Fratele mai Mare – Frumuseţe prin Durere
 
în cununa cea de cântec lacrima s-a-ntors putere…
…zac pe patul suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind
rană-n rană ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!
 
ROST RĂTĂCIT
trimişi – văratic – după Rost – Stăpânul
a fost uitat s'-ne-arate în vreo parte…
acum – iernatic însăilaţi – tot Spânul
rânjeşte-a fi – agonic – Rost şi Carte
 
la ce-am tocit – din temelie – zarea?
la ce-am trecut oceane – peste munţi?
nici înapoi – la El – cărarea
n-o ştim: Ochiul Stăpân cum să-L înfrunţi?
 
din nisiparniţă deşert învârtejim
te-ntrebi în van cu cale ce-ar fi fost să fim
dar nestematele fântâni zac tot sub lanţuri
 
blesteme isc' văzduh – în fel şi chip de danţuri…
…Stăpâne – Ţi-am uitat şi mugurii mâniei:
cum să-mprim'vărez un hoit – dedat cerşetoriei?
 
DISCURS (ÎN CURS) DESPRE MOARTE
în definitiv – ce-i
moartea asta – de te tot dai cu capul de
ea – din clipă în
clipă? – cel puţin de zece ori pe zi auzi
şoptindu-se clandestin sau – dimpotrivă
urlându-se patetic – emafatic şi cu grimase
mereu diferite - împădurite până la
muchia buzelor: “moarte – moarte – moarte
moarte…”
 
e o chestie atât de
banal de normală – atât de stringent necesară – ca
gospodinei o
oală -  când s-a pomenit cu puzderie de
musafiri – dar la gătit
s-a-ntâlnit cu lipsa şi – mai ales - cu
zăbava… - da – e necesară – vă spun - precum paiele şi
pleava - într-o
gospodărie de om – întru alcătuirea unei case - vieţi sau
sindrom:
 
moartea e pauza de lucru – e
imperios - duşul pe care-l faci – după ce ai
râmat – de dimineaţă şi până-n amurg – în
mizeriile creaţiei de
demiurg
 
e veioza tihnită – pe care ţi-o pui
la capul patului (…tare ostenit – dup-o zi de
scârbavnic rânit…) – veioza – da - ca să
desluşeşti întunecimea adâncă a
slovelor – dintr-o carte – care
nu-i lume – nu-i ticăloşie ori trădare de
brume  - ori crimă cu
pretenţii de scrimă – ci – pur şi simplu e
curată vestire – …e
cu totul altceva – deloc
mucava
 
moartea e o truditoare cinstită
veşnic îndrăgostită de ceea ce
face – şi de cei cu care
temeinic - desface
 
moartea e duşca de apă
vie – cu care-ţi clăteşti
gura – în fiecare dimineaţă – spre a-ţi
detoxifia organismul de
ziua trecută şi atât de
benefic pierdută
 
moartea te ia de după gât – tovărăşeşte
insinuantă cumva şi
cochetă – şi te tot plimbă printr-un
“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar la
plată – nici vorbă să deschidă
poşetă – şi – în general – când e vorba de murmurul
lumilor – ea-i numai
soprană
 
…moartea stă cu mâna-n mâna
mea: cum aş putea să
zic ori scriu – despre
ea – o vorbă
rea?
 
ea e prototipul tuturor
nevestelor din
oricare lume – şi dacă voi mai
scrie mult – voi scrie cu
spume – ca un ocean dat în foc
şi-mi voi face – orişipeunde - un jalnic
renume – ca un jucător de cărţi
veşnic urmărit de
noroc
 
…acum – când scriu aceste stihuri banale – cu
viu colorate papagale cerneale – moartea
priveşte la mine
aşa – …moale… – adică: “las' că te lecuiesc eu
derbedeule (…neruşinat
furişat între lume şi
vis  - traficant mizerabil de
paradis…) - …da – te lecuiesc eu – acuşica - de
discursuri lungi – de tot
indiscrete – la
adresa Doamnelor Firii
din înşirate peste tot şi
mistice
pachete…”
 
LUMEA CEALALTĂ
ţi se va da ce n-ai voit nicicând
ţi se va lua tot ce-ai iubit tăcând
va fi o lume scrisă doar pe faţă
va fi o lume dreaptă – nu măreaţă
 
îi văd de-acum statuile de pini
şi voci strămoaşe zgârie-mi cu spini
nu amintiri – cât dorul de sfinţenii
…pe-aici nu bate niciun clopot de utrenii
 
nu-s munţi în lumea care va să vină
ai parte doar de ce-ai putut păstra
şi-ai apărat cu sânge şi cu viaţa ta
 
dar cerul tău aici e cer de tină…
…să n-aşteptaţi – când trece-veţi ascuns pârâu
îmbrăţişarea-a ce n-aţi văpăiat a grâu…
 
VALS FUNEST
un vals – un magic vals - trecuta vreme
un vals e lumea făptuirilor de pai
aici e râsul gras – un altul geme
dar toţi momâi: pe mirişti creşte scai…
 
aţi 'nebunit cu toţii-n valsul deşuchiat
ce-a trebuit să fiţi – demult voi aţi uitat
o lume înecată în ocean
valsând schelete-n arbori de mărgean
 
nu chiuiţi – destul că putreziţi
ochi s-au căscat orbite – ciuguliţi
de peşti de aur – ce v-au amăgit
 
cu dor nestins desfrâul v-au momit…
…şi-aici – în fund de bezne scufundaţi
ciolane vii: valsaţi – valsaţi – valsaţi…
 
DESCÂNTEC
lin pelin
netrebnic chin
trece gardul la vecini
nu tot mie să-mi dai spini
 
căci îs mulţi de se cer sfinţi
io-s bătrân de cei cuminţi
vreau atât: între petale
floare gazdă s-aflu-n cale
 
şi-oi sta-n floare înflorit
de nimeni înghesuit
floarea fie-mi rugăciune
nu s-aprindă niciun nume
 
tăinuind doar cu Hristos
aflu-mi suflet mai frumos
tăinuind cu Maica noastră
să deschid în cer fereastră…
 
DORINŢA
cântă firea după fire – vânt spânatic mă deşteaptă
cioara-a dovedit hulubii – când e zgomot şi nu-i faptă
e o lume cârâită – numai la gard e vopsită
trec amiezi – se înserează – Momâia singură-i trează
 
nu lucra şi nu te-aprinde – în ograda cea pustie
poposesc călăi şi curve – n-are Hristos loc să vie:
de-ar veni – sunt pietre multe – furci şi cruci greu năclăite
n-are Crist decât s-aleagă – cum să moară-n nopţi vorbite
 
de-nviat – sunt doar hambare – şi-n munţi – peşteri de minune
aş voi – Părinte Veşnic – să azvârli în foc cunune
şi să-mi chemi voivozi ciobanii – să se-narme-n rugăciune
 
ca să ştergi din evanghelii Gòlgota de stricăciune…
…neam cu neam să pui pecete – şi să vifore prin crime
ajungând Dunărea noastră: Muntele Supremei Rime!
 
MUMA
lăfăită şi-mbuibată trece-n perne Năzuroasa
a-nghiţit de toate-n lume – doar…nu-i poţi zice…”Frumoasa”!
…da – e bine cald şi moarte – un sălaş de ghemotoace
nu dau năluciri minunii nici cât sterpe dobitoace
 
Muma mea-i pământ de floare – ea în mlaştini n-asfinţeşte
munţilor li-e rădăcină – lună-soare ea sfinţeşte
şi de-om trece de portiţă – ea ne cheamă ne-ndurată
să ne-ntoarcem la ospăţul de lumină înviată
 
da – e bine cald şi moarte – vis ciupercilor betege
dară Muma când ne cheamă – fiecari se simte rege
fiecare-şi simte sânge ca otrava-n elixiruri
 
Muma a crescut aicea voievozi – sfinţi şi martiruri…
…nu mai pipăiţi voi ceruri – Cârtiţe – oarbe tumulturi:
Muma noastră iscă-aicea viforul a mii de vulturi!
 
GLASURI ÎN NOAPTE
unul strigă de durere
altul strigă de plăcere
câinii nuntesc o căţea
alchimişti bat în dairea
pălăvrăgeşte o stea
seceta şi vântul ard
noaptea nu se dă cu fard
 
crestele se cocoşează
sunetele ricoşează
bufniţele domnitoare
pironesc tron şi altare
sacerdot este o floare…
…între rege şi nebună
uitai să întreb de lună
 
glasuri – glasuri – joc de şah
ceasul este crinomah
din cât bate catedrala
nebunii au umplut sala
 
trandafiri se spovedesc
lumânările trosnesc
aştrii-n ceruri se scumpesc
de din jos lumi se chircesc
un ermit a înflorit
la poarta din răsărit
 
jalele petalele
ne sfărâmă zalele
constelaţii lirice
scriu sorţi cu chirilice
păsări oarbe se-ncrucesc
cruciade nu pornesc…
 
MĂRTURISIRE
am zburat din lut în stele
n-am luat decât vise rele
vise rele – insomnii
magii ne-au uitat copìi
 
nu-nţeleg şi tot nu plâng
crugurile-n cer se frâng
ochii-s plini de praf de stele
acum joc doar între iele
 
MI-ESTE SOMN ŞI DOR DE LUNĂ
mi-este somn şi dor de lună
turme-n stele se adună
mi-este somn şi dor de soare
umblă ceasuri să m-omoare
 
nu mă da – neică stejar
unge-mă pe piept cu jar
iar tu – bradule din munte
fă-mă rege cu-a ta frunte
 
PARTIDĂ PIERDUTĂ
şi de m-am umilit pân' la turbare
cine-mi va da-napoi steaua din frunte?
doar Parsifal să-mi pună întrebare
s-aduc Graalul regelui din munte
 
şi de-am răbdat ruşine-ndurerată
ce magi văzut-ai că se-ndreapt' spre mine?
mistică stea pe cer nu se arată
s-au stins în cer plodirile divine
 
deci am pierdut partida vieţii mele
căutări zadarnic tot vânez în zare:
poţi doar spori avutul celui care are
 
coroană nu s-aprinde-n tinichele…
…dar dincolo? – schimba-vom sorţi şi cruguri
sau – vâlvătăi – vom arde-n alte ruguri?
 
DINCOLO
dincolo e linişte
miroase a pajişte
făclii ard – cântă lăută
tronul verii o ascultă
 
totu-i parcă sub velinţă
toate-s bună-cuviinţă
totu-i lin – totu-i vocală
toate-s bună-rânduială
 
…dincolo nu-s întrebări
doar suflet şi luminări…
şi-n sfeşnicul de cleştar
arde-o lacrimă – altar
 
ai ajuns de-unde-ai plecat
ochii ţi s-au suflecat
gândul nu te tulbură
umbre nu te-nvolbură:
 
o pădure de lumină
arde-n toi Crai şi Regină
arde lin – ca o poveste
Strămoşul a tot ce este…
*
nu este iarnă – nu e vară
nu-i înăuntru – nici pe-afară
nu e dincolo – nici pe-aici:
o lume e de licurici
când foarte mari – când mult prea mici…
 
TAINA
cocoşul uite - a cântat
stih am scris şi l-am uitat
am pierdut somnul în noapte
dimineaţa mă va arde
 
trag cu ochiul la perdele
şi-mi deschid vinele mele:
sânge scot şi scriu umil
tot ce-aud sub flori de Nil
 
taina mea – la nimenea
avuţia-i tot mai grea
şi de vrei să mă culegi
caută la bătrânii regi…
 
nu e moarte – e scrisoare
nu-i păcat – ci lăcrimare
nu e ceas – ci e durere:
n-am – acum – ce – cui – a cere
*
alcalină – dulce vină
m-ai adus iar în lumină
dar nu voi păcătui:
vreau să văd
şi vreau a şti!
 
SCRISUL
am adormit pe înstrunatul pat de lire
şi am aprins un foc de dincolo de fire
nu întrebaţi: înlănţuit în scrisuri
pot doar să mint – eu nu dezvălui visuri
 
va fi mai bine sau va fi mai rău?
asta-i exact ce vrea să ştie-un nătărău
nu-nvăpăiez – acum – noi sfinte evanghelii
cu degetul ating mistice perihelii
 
lumină şi durere – asta-i taina
şi vine vremea când lepădăm haina
să năvălească razele din noi spre altă lume
 
în care tot ce-am ars şi plâns să se adune…
…şi stau aşa – lipit de rănile Lui Crist
până-mi dau seama: da – scriu – deci exist!
 
EXISTENŢĂ UMANĂ
nu compromisul laş te alduieşte om
ci suferinţa-ntreagă – spre tărie
mi-am cântărit şi umbra şi fiinţa – date mie
atunci – doar – ochii au zărit Scara din Pom
 
păcat şi viaţă – lacrimi – făptuire
uitare şi iubire – crimă şi născare
au plămădit din haos astă-alcătuire
o mărturie: -n mine e o zare
 
în mine-s toate relele ce-s bune
precum şi bine-ngenuncheat la vetre rele
dar am trăit: nu-s doar un şir de rune
 
ci carne – sânge – duh – doriri de stele…
…judecă – Doamne – propria-Ţi minune
şi zău că vei avea atâtea-a spune…
 
LUNTREA
o Luntre – un Luntraş şi-un Voal de Spume
plutesc pe apa neagră – spre neştire
tristeţe îmbarcată-ntr-o privire
dar şi dorinţă-ascunsă de-altă lume
 
dez-văluit – voi trece peste fiare
voi înfrunta orice – cum învăţai
voi răsturna din cale-mi orice poliţai
răzbind în Elizeele Câmpii barbare
 
nu e “dincolo” altfel: e-un “dincoace”
în care cel cinstit nu-i pedepsit
şi-n care – da – lumina nu se mai preface
 
iar Zeul – faţă-spate – nu-i un ipocrit…
…căci Luntrea nu vâsleşte spre câştig
iar umbra – răul – cabotinul – mor de frig…
 
VREAU
vreau să răzbesc dincòlo mai degrabă
spre a vedea o lume fără impostură
lume-unde statùra e statùră
şmecheri nu-şi scuză crime prin vederea slabă
 
o lume cu măsura la lumină
nu catrafuse poleite-n aur
o lume-n care-i sfântă-oricare cină
şi nu există ciorditori de laur
 
o lume-n care scrisu-i rugăciune
şi cioara nu se dă privighetoare
o lume izbăvită de minciune
 
şi-n care Însuşi Zeu-i sărbătoare…
…lăsaţi curat obrazul meu de rază:
sărutul vostru numa-l îmbălează!
 
EPILOG
...abia se mai ţine trupul să nu
plesnească – lâsând să scape – dintre
iziturile sale – tot mai
largi – tot mai
slăbite şi putregăioase – vârtejul de raze
glorios – de dinlăuntru – spre – mistic
vârtejul de raze de
dincolo
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

STĂPÂN PE SITUAŢIE
Încă decuseară mă pregătesc de drum
încălţările să fie comode,
îmi verific toate obiectele necesare
iau pulsul vremii
şi plec.
 
Sunt stăpân pe situaţie,
în desfăşurarea de forţe lăuntrice
nu mă sustrag critic;
teama de neprevăzutul sălbatic,
nici îndoiala de sine
şi merg înainte.
 
Am încredere şi în tine
eşti tare când loveşti din umbră
ai ochi de viperă de tufiş
şi nu risipeşti otrava.
 
Orice întâmplare face parte din scenariu
furi pulsul de la distanţă
ca un vânător de fiare
şi te îmbrăţişezi cu moartea
cinic şi periculos.
 
MĂ VĂD TÂNĂR
Noaptea cu stele ţi se așază-n păr
ca o cunună de mireasă
rămasă pe fotografii în pereții gândurilor.
 
Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse,
apoi îi lasă să se bucure senini
și să se așeze la rând în amintiri
pentru a se striga după nume.
Întunericul s-a topit dintre noi și curge
ca o apă rămasă undeva fetidă,
să privească dimineața nuferii galbeni
cum se deschid peste timp.
 
Mă văd tânăr cu iubirea pe brațe
aproape rupt de mediul vulgar
din care vreau să alung
îndărătnicia din mișcările lipite de trup.
 
Cosmosul se-ntoarce în lăuntrul meu
cu aceleași fără de margini,
inima-mi cade-n sentimente fierbinți
la fel ca la începuturi de eră.
 
TU AI DEVENIT OCHUL MAGIC
Zăpada se așază pe suflet ca o haină
la modă într-un anotimp care arde
iluziile pe un catafalc de speranțe.
 
Tu ai devenit ochiul magic
care pătrunde în adîncul fântânii stelare
de unde urcă propria mea viață
și curge prin rădăcinile acestui pom înflorit
de unde-ți voi culege mere aurii
pe care nu le-ai gustat niciodată.
 
Privește cum inundă dorința simțurile
și iartă-mă pentru vânătoare,
am să-țí salvez toți fluturii albi
de la moartea care-i amenință-n scurt timp.
Am să-ți îmblânzesc nopțile fără stăpân
dar cred că ai putea să-mi lipsești
din pojarul cerului de stele
ce-mi scutură praful pe drumuri
și mă topește gânditor în cuvinte.
 
Eu prin tine am cunoscut fiara
care mușcă și din metalul înghețat
și se lasă purtată în lesă
de o dragoste rănită-n orgoliu.
 
SE STING LUMINILE RAMPEI
Noaptea e inclusă-n program,
se sting luminile rampei
să nu moară.
 
Întunericul păzește pe la colțuri
să invadeze spațiul,
femeia mă roagă să dorm.
După ce deschid ochii mari
a fugit de la ferestre,
aerul intră în valuri pe ușă dar îmi face loc
să respir mirosul curat și lumina.
 
Păsările mă cheamă-n grădină,
îngerii mă-ndeamnă să merg,
să-mi facă coroană din flori de cireși
și eu privesc lângă o cafea-n aburi
minunea-n care mă scufund.
 
Iubite, ziua-i la fel
cu cea în care ne-am cunoscut.
 
O CĂDERE DINCOLO DE UMBE
Se întâmplă atât de des
încât nimeni nu-i dă importanță,
o cădere dincolo de umbre
cu o rupere de cuvinte
în amiază când pământu’-i ajuns la periheliu
și timpul presează virtual imaginea
unde se intersectează razele de lumină
în cuantele gândului meu.
 
Cosmosul se reproduce în interiorul fiecăruia
cu Dumnezeul său cu tot
pe care nu-l vezi dar îi simți ajutorul
și când nu-l ceri.
 
CA PE O ANĂ CREDINCIOASĂ
Mă zidești în peretele trupului
ca pe o Ană credincioasă,
sper să nu-ți cultivi trufia
prin câștigarea iubirii împărtășite,
dacă durerile mă vor strânge prea tare
se va dărâma totul în van.
 
Niciun suflet câștigat
nu-și pierde credința în Dumnezeul său.
 
SE TAIE PE VIU
Sunt mai presus de cuvinte, încercările din fiecare zi
puse pe capul trădării
care se află sub acoperire în mijlocul faptelor.
 
De mai multă vreme sunt arse visurile de înflorire
şi mâinile se încovoaie a neputinţă,
se cerne lumea cu ciurul disperat al discordiei.
 
Ne aflăm într-un ţinut plin de vrăjitorie ocultă
pe malul unor ape tulburi şi sulfuroase
în care suntem îndemnati să pescuim lostriţe.
 
Nu mai ştiu la ce ne putem aştepta
într-un război intern de uzură
din care niciun român nu câştigă nimic.
 
PRIMĂVARA VINE ŞI ÎN GENUNCHI
Nu căuta vrajba celorlalţi semeni
în contul binelui dorit
pentru care nu faci nimic deosebit,
dintre toate întâmplările e destul să fie una
care taie obişnuinţa în franjuri
după care
se spânzură timpul de marginile universului.
 
Niciodată nu trebuie irosite clipele norocului,
primăvara vine şi în genunchi
nu se lasă sărită,
am învăţat să urc în fiecare anotimp
cu mâini de fruct copt
pentru ca fiecare să-i guste miezul
cu limbă de miere–n cuvinte.
 
UN ANOTIMP FĂRĂ PĂSĂRI
Dintre toate așteptările întâmplate
a ta a fost cea mai lungă
dar dacă n-ai observat nimic
au trecut clipele care ne unesc
într-un alt anotimp mai îndepărtat.
 
Nopțile albe vor arde scrum
se vor trezi copacii din somnolență
cu ramurile aplecate la pământ
și nicio pasăre
nu vei mai auzi cântând pe umerii goi
chremându-și perechea.
 
Se va stinge flacăra aceea luminoasă
fără nicio dorință-nmugurită
va fi iarăși cum a mai fost
un anotimp fără păsări.
 
AŞTEPT ÎNMUGURIREA CLIPELOR
Încurc des gândurile cu visele,
mă lupt cu aripile ce nu-mi cresc
de nu pot zbura-n univers,
tu-mi spui că totul e posibil
eu mă îndoiesc,
știu până unde se întind limitele
și cobor cu picioarele pe pământ.
 
Mă scutur de orice desprindere de real,
uneori mă socotesc înfluiențat,
încerc să descopăr altceva verosimil,
să mă folosesc de construcții logice
pe baza acumulărilor din memorie.
 
Aştept înmugurirea clipelor
ca metaforele zidite-n poeme.
 
GENELE ACOPERĂ CEARCĂNELE LUNII
Învăţ să despart în silabe gândurile trădătoare
ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
când n-am ce să învăţ îmi afum degetele
cu o ţigară tare din foi,
 
tăcerea îmi fură timpul din plictiseală
şi dau în somnul morţii trecute.
 
Fibre subţiri mi se ţes în pânza ochilor,
pe margine genele acoperă cearcănele lunii,
doar buzele înverzite
te aşteaptă pe patul cu aşternuturi mov,
să-l trzeşti din letargie.
 
Uită toate înfrigurările ascunse,
pune gura pe vorbe să nu fie şoptite
şi lasă-mă să alunec încet pe umerii goi
ca o umbră hăituită de lumina adâncă
ce-mi urcă în valuri prin trup.
 
NU POŢI PRIVI MAI DEPARTE
Îmbracă haine nepotrivite iernii,
zăpezile s-au depus până la acoperişuri
nu e căldură,
îngheţul se-nghesuie să treacă pragul.
 
Noaptea este duşmanul de moarte
nici câinii nu latră,
la marginea puterii bate vântul,
peste tot sunt puse capcanele sărăciei.
 
Nu poti privi mai departe
orizontul s-a pierdut în chiciură,
se aud paşi de fantome oarbe
degerarte după oglinzile negre.
 
Mi-e teamă de cuvintele reci
prin care o să spun ce simt
într-un ţinut care-i grădină sfântă
şi nu Groenlanda.
 
UMBRA DIN VIS
Mai toţi cunoscuţii îmi spun pe nume,
numai tu ai un diminutiv anume
care are o rezonanţă ruptă din tine,
de fapt nu te temi să te cauţi în el
ca un gând într-o dorinţă din vis.
 
O să mă vindec de căutările rebele
ca un pom înflorind toamna,
aşa o să rămân cu unghiurile-n ceafă,
de îmi voi ţine drumul de margini
până-n oraşul unde înoţi în aşteptare
şi mă dirijezi pe străduţele înguste
la casa cu obloane verzi la ferestre
sub care muşcatele au înflorit de bucurie.
 
Şi dacă mă întâmpini pe scara luxuriantă
n-o să văd pe nimeni,
am ochii plini de cuvintele de înâmpinare,
de n-o să ştiu dacă sunt eu cel adevărat
ori altul ce îmbrăţişezază o umbră vicleană
ce s-a interpus între noi.
 
Tu eşti umbra frumoasă din vis
înserată cu roşu-n obraji.
 
NU VREAU SĂ LOCUIESC PRINTRE UMBE
Starea mea de aşteptare mă face bănuitor,
n-am nicio teamă de singurătate,
o cunosc şi nu mă face vulnerabil,
ştiu s-o dezbrac de tăceri virgine.
 
Nu vreau să locuiesc printre umbre,
îmi beau cafeaua cu cineva plăcut,
împart bucuriile şi le sporesc cât pot,
ard trăiri ce-şi cer dreptul la iubire
şi nu mă las biruit de trădări obişnuite.
 
Aştept declanşări de sentimente vii,
mă las purtat de valuri străine,
dar nu le permit să se lovească de ţărm
pe faleza căruia îmi plimb speranţele.
Când urcă seara în paturile desfăcute
noi ne prefacem că nu avem somn
şi ne culcăm sentimentele sub pleduri.
 
Dimineaţa suntem luminoşi ca soarele,
zăbovim să ne bem ceaiul aromat
şi plecăm la treburile noastre zilnice
cu părerea de rău că ne despărtim o vreme.
 
Ştiu doar că reîntâlnirea
e ca un unghi format între două ape
care ne dirijează printre vise cursul.
 
UN EXPLORATOR OBIŞNUIT
Împing destinul spre margini de timp
ca pe un bolovan colțuros
închid ochii și-i aștept căderea.
 
Mă îndepărtez și nu mai privesc în urmă,
am scăpat de temerea care-mi dădea fiori
și mă aștepta la colț.
 
Gândurile mă lasă liber
ca pe un prizonier scăpat din lagăr
cu sângele-n fierbere.
 
Singurătatea și tăcerea îmi arată drumul,
mă însuflețesc să merg prin vastul necunoscut
ca un explorator obișnuit,
spun totuși câte-o rugăciune
pentru încrederea necesară ajungerii la liman
 
nopțile îmi sunt sărăcăcioase și odihnitoare
cu vise de mulțumire.
 
Aștept un semn binevoitor de undeva
ca pe o stea norocoasă
care mă conduce la o dragoste
ce-mi pătrunde în suflet
 
și nu mai iese niciodată.
 
SUNT UN ABSENT PE GÂNDURI
Focul se stinge inundat de ape
grăbite de durere,
umbrele se așază triste pe ochi,
chiar dacă privesc o ceață gălbuie
ea-mi trece prin față, fuge spre un orizont inexistent,
îmi vine să mor, dar nu știu s-o fac,
vine și o mulțumire fără niciun motiv.
Sunt un absent pe gânduri
ce-și frânge aripile lipsă,
timpul curge nedefinit dincolo de margini
într-un ocean pe care nu-l văd.
 
Când o să mă trezesc la realitate,
o să las un loc gol
ca o scorbură uscată-n trup
unde nu mai crește nimic,
dar păsările își vor face cuibul.
 
CÂNTEC PE NOTE ÎNALTE
Au rămas urmele tăcerii în oasele vântului,
munții stau și ei încremeniți și privesc
vulturii cum se agită deasupra,
pădurile alunecă de pe coamele lor
spre apele pâraielor înspumate
care se năpustesc peste pereții de piatră.
 
Odată cu ele mă zbat
să cobor pe cărările de sub frunzișul bogat
unde nici soarele nu pătrunde.
 
Îndoi ramuri verzi
și caut o frunză din care să cânt,
păsările ascultă mirate notele înalte
și numără clipele de reverie
nemaiauzite-n pădure.
 
ÎNSERARE-N CUVINTE
În gânduri îmi înfloresc zâmbete,
grădinile tale roditoare
unde fructifică dragostea inimii
în sămânța spiritului liber.
 
Zorii dimineților
respiră în cântecul păsărilor
armoniile sufletului sedus de viață
sub cupola clopotelor înalte, lumina.
 
Nu știu ceva mai frumos
decât această înserare-n cuvinte
în care nu mă mai tem de moarte.
 
TABLOU VEROSIMIL
Cad pe gânduri rămase-n memorie
sângele-n vene bate cu furie-n maluri
nu pot să mă identific, aştept
ruptura din legăturile în care sunt prins.
 
Dorinţele-s întoarse pe toate feţele
şi ochii tăi adânci se zbat în orbite,
noaptea din ei se scutură de nori
de se răcoresc apele râurilor.
 
Ziua îşi dospeşte o amiază însorită,
căutătorii de umbră se grăbesc,
fug clipele roase de arşiţă,
chipul tău ca o fotografie veche
dispare după colţul străzii pustii.
 
Prin gări încă mai trec trenuri,
dar sunt tot mai puţini călători,
răbdarea se frânge pe zi ce trece
şi nimeni nu observă.
 
Îmi beau cafeaua şi citesc ziarul pe terasă,
e o plăcere mai veche,
mă trezesc privind departe spre dealurile estice
de unde îmi bate soarele-n geam,
o boare proapătă adusă de vânt
îmi întoarce filele pe masa unde scriu,
sufletul tău flutură şi el în cercuri
care se rotesc în spirală spre cer.
 
TIMPUL NU MINTE,  SCHIMBĂ ÎNFĂŢIŞĂRI
Printre file îngălbenite
curge mierea poemelor vechi
din cărţi vândute la înţelegere pe stradă.
Cumpărătorii-s puţini, mai mult cei în vârstă
vor să-şi amintească anii tinereţii
cu spiritul nostalgic al vremii apuse.
Timpul nu minte, schimbă înfățișări
care par de ne-nţeles,
totul e frumos, atinge bucuria
cu trăirile acelea voluptoase
care îmbracă prezentul în haine noi,
cu ochii la viitorul
care bulversează norii
şi-ți alunecă de sub tălpi pământul.
 
STAU LA PÂNDĂ CORBII HRĂPĂREŢI
Lumina pâlpâie în inima pietrelor îngheţate fără să se crape,
vin zăpezile nordului cu vânt şi ger,
cu furie ne-ncearcă răbdarea ascunsă-n obişnuinţa nepăsării.
 
Cel ce iese-n faţă este dat la o parte
ca zăpada de pe străzile oraşului aglomerat de nelinişti,
frumuseţea este în peisajul din depărtările albe.
 
Stau la pândă corbi hrăpăreţi,
duhul iernii scoate abur din gurile puse pe fapte viclene,
ni se strecoară-n gânduri aşteptarea altor întâmplări.
 
Omul nevinovat este vinovat şi că există,
nimeni nu-l apără dacă n-o face singur fără remuşcări,
nu se plânge de crucea pe care o duce pe umeri
ca pe un arbore cu rădăcinile-n aer.
 
Trăieşte într-o temere pe care nu şi-o poate înlătura,
a pătruns până la os,
o simte şi-n ziua învierii când se deschid cerurile,
cuvintele au gustul sărat de lacrimă
şi jertfa o vede ca o cale spre rai
la care aşteaptă la un rând prea lung şi renunţă.
 
NU TE ÎNDOI, ADEVĂRUL IESE LA IVEALĂ
Se-ntinde ca gripa,
aduce gerul în unghere şi pune sub talpa iernii potcoave de gheaţă.
 
Liniile de forţă se clatină sub zăpezi abundente spre bucuria nevinovaţilor.
 
Pune flori argintate la ferestre,
iluminează speranţe, pune-n ele chipul vindecării,
vrea să taie din rădăcinile temerii întunericul,
lasă pe alţii să-i schimbe faţa.
 
Dacă cerul capătă contur dincolo de el este tot cer.
 
Închide în cercuri legate între ele stele călătoare,
păşind pe treptele de după colţul zilei.
 
Nu te îndoi, adevărul iese la iveală,
lumea nu se va sfârşi sub coastele rupte.
Închide otrava într-un sipet ce-n suflet va fi păstrat,
nu va curge prin vene şi nu vor fi probe târzii
priun care cei drepţi să fie scăpaţi de suferinţa înălţării.
 
Sub pielea subţire orbita primeşte lumina de aur
la semnul ei pluteşte miracolul.
Aşa cum cred că-n rădăcina limbii stă cuvântul,
priveşte de pe un munte răsăritul
şi piatra se zideşte singură-n coloane de laudă
de nu le mai poţi atinge cu gândul decât mântuit.
 
AU RĂMAS ÎN FAGURII AMINTIRII
Privesc cu faţa la cuvântul de început,
a urcat mulţi paşi pe trepte până astăzi
zidit în fiecare trup ca într-un templu.
O trăire lăuntrică sfinţită cu dragoste,
o fantă de lumină către cer
spre care şi pietrele au ochii îndreptaţi
la cei ce-şi odihnesc sufletul în stele.
  
Au rămas în fagurii amintirii
doar numele scrise nediferenţiat,
clipele s-au scurs tăcute în fluviul descătuşării
în care toate imperiile pier.
Numai moartea doreşte să fie senzuală
în vorbele rupte de întunericul crud.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii