ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 101 (Iul  2017)
 

ATELIER

CUVINTELE ATRAG REALITATEA
Am scris; omul din lut a fost plămădit,
Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui l-a zidit!
 
În primordial, scriam; a suflat viaţă peste el,
Inimă dându-i şi suflet bland de miel.
 
Cuvântul a fost la început, lucrurile din zbor
Şi-au luat înţelesul după utilitatea lor.
 
Am scris să fie ”epoca de piatră”
Şi oamenii din peşteri şi-au făcut vatră.
 
Cronologic - “epoca de fier“ am scris,
Săgeata din bronz căprioare a ucis.
 
Adunându-se ură în cuvânt şi-n noi
Acesta a luat înţeles de război.
 
Istoria toată pe cruce plânge
Vina o are cuvântul sânge…
 
“Renaşterea“ din zece sunete formată
Epoca spiritului îi-este dată.
 
“Revoluţia“ cu înţeles de început
În evoluţie n-a mai încăput.
 
Din nou, între noi ne-am ucis
Pentru o lozincă şi-o himeră de vis.
 
Mai scriu, încă, înţelegând paritatea
între gând şi cuvintele ce atrag realitatea.
 
Mă opresc, mi-e frică, poate un alt cuvânt adună
în înţelesul lui o nouă furtună.
Alex. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

REFLECŢII OBIŞNUITE
N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului şi să o aşez în fereastra temniţei trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l ştiu pus undeva unde alte bariere nu sunt. Există numai gânduri şi acelea înfăşurate după coloane fără sfârşit pe care nu le văd. Mori de vânt cu fluturi pe ciuturi macină doruri trimise pe aripile curcubeului spre tine mărgăritar înflorit lângă zidul albastru al tăcerii. Munţii căciulilor albe trimit o briză răcoroasă şi dulce, să mângâie arşiţa de foc cu o aură verde prin ierburile coapte cu sunete învăluite de maci adormiţi. Din drumurile salutate de fântâni, poteci tainice se despart şi fug printre dealurile şi colinele cu salcâmi înnebuniţi de dragoste până la sinucidere şi păsări care îşi exersează trilurile pentru concertul din fiecare dimineaţă. Peste tot se simte gustul de miere în care se zideşte templul din care se întrupează harul divin în cuvânt. Aştept să se trezească armurierii tăcerii grupaţi în faţa orizontului lângă ferestrele pe care se vede dansul fluturilor de mătase în palmele prinţeselor primăverii.
Vântul îşi odihneşte carnea şi oasele la umbra copacilor de verde smarald şi se manifestă cu o tăinuită adiere doar în frunzele plopilor nepereche presăraţi pe drumul soarelui spre mare. Talazuri ca o mângâiere răvăşită, dau bineţe ţărmului ondulat spre un golf care pune-n oglinzi clipe de foc ce aprind coama valurilor înspumate de zbatere. Fata cu părul de foc trece asemenea unei năluci pe faleza îndepărtată care duce la vechiul far ce îndrepta calea corăbierilor spre portul albastru. Am luat urma paşilor ei spre infinitul spiral al gândurilor ce se pierd într-un dulce neant şi porţile acestuia nu se văd dar se deschid în solitudine, ademenesc fantomele veacurilor arse cu cenuşa împrăştiată prin negura istoriei. Trăiesc vremea concilierii cu mine însumi, închid ochii şi mă caut în adâncul izvoarelor cu apă tămăduitoare pentru sufletul căzut în beatitudine. Pietrelor lor ca nişte inimi şlefuite de femeie, au trăiri de maximă întindere în sunetele înalte pe clapele pianului, lasă să curgă apa curată cu plutire de lebădă pe lacul în care se varsă. Tăcerea umbrelor printre sălciile despletite ale râului ce face meandre printre gândurile toropite de arşiţa galbenă a verii, naşte odihna aceea binefecătoare pe care şi-o doresc şi îngerii protectori a celor obosiţi de drumul lung al destinului spre împlinire.
Nopţile îmbracă haina liniştită a singurătăţii în care nimic nu se vede, frunzele freamătă în adierea uşoară a vântului care împrăştie o boare răcoroasă şi plăcută. Luna cu razele ei reci se ia la întrecere cu stelele, pădurile de stejar şi fag răsfirate pe dealurile din apropiere despicate de drumuri şi cărări de pământ pe care nu se vede nimeni. Lumina e clară, alungeşte umbrele arborilor şi tufişurilor dar cu toate astea simţi un fel de teamă în apropierea lor, un fel de aşteptare, să vezi jocul ielelor şi nu vezi nimic. Povestea nopţilor şi a dimineţilor de rubin varsă speranţe şi mulţumiri pentru o nouă zi care începe cu acel răsărit de soare mai frumos decât orice ţi-ai închipuit ca suport pentru viaţă şi continuarea marilor trăirii în ceea ce îţi poate dărui natura, fără să ceară cât de cât un minim de protecţie în schimb. Uneori noi oamenii nu ne învrednicim nici măcar atât să-i oferim, defrişăm fără milă pădurile, îi murdărim poienile şi apele şi-i distrugem fără posibilitatea de regenerare, vieţuitoarele. Toate aceste fapte se răzbună cu timpul  pe noi înşine şi nu ne vom putea salva cu nicio rugă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

PIANISTA
Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
mai vălurite ca marea
și mai înalte decât coloanele
pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
când vine poezia la odihnă.
 
Într-o clipă vântul a întors filele
și nimeni n-a observat,
fiorul melodiei a curs limpede mai departe
ca un râu în care se botează păsările
până-şi iau zborul spre înălţimi
cu flori de laur în cioc.
 
Ea e pianista pe frunte cu lauri,
cununa-i din sunete dumnezeiești?
 
NUNTESC PÂNĂ ASTĂZI
Când noaptea se spăla pe fața de întuneric
și inima ta era înfiptă într-o săgeată
eram plecat în armată,
ai tăi mă vedeau ca pe un soldat inamic
care le fură teritoriul.
 
Mă priveam în oglindă și nu știam ce să spun,
eram același vlăjgan cotropit de frumos
dar nu mărturiseam nimic,
purtam în raniță dezamăgirea
că nu pot fi cuceritorul tău.
 
Lucrul acesta nu s-a întâmplat,
am fost lăsat la vatră,
să nuntesc până astăzi.
 
ÎNTR-UN TÂRZIU
Fiecare zi este o filă scrisă-n amintire,
nimeni n-o poate citi pe feţe
rămâne presată ca într-o carte ascunsă
undeva-n subsolul conştiinţei
care nu doarme până la moarte.
 
Întunericul şi lumina îngemănate
fac parte din trupul viu al sufletului,
o uşă pe care nu scrie nimic
duce şi ea undeva
fără să vadă ochii străini,
trebuie să urcăm cu gândul
acolo unde nu se poate pătrunde.
 
Într-un târziu
totu-i pecetluit
nimeni nu mai are curaj,
 
se invocă sfârşitul
care este şi el nesfârşit.
 
LUMINA CURGE PRIN CUVINTE
Tu ai fost închisă într-o colivie de dorinţe,
aripi nu ai dar ai pulpele pline
şi pătrăţele de muşchi crud
de luptătoare,
învingi pe cei poftitori de frumos.
 
Eu privesc pe fereastră-n trecut
înghesuit la colţ în viitorul de lapte
fără să fiu stresat de foame
dar cu o sete care nu se stinge
cu vinurile care sângeră nopţile albe
şi aşteaptă nebăute.
 
Lumina curge prin cuvinte,
înlăuntrul tău se închid gândurile
lichide de atâta seducţie,
moartea-i o rană care mai supurează,
nu ştiu dacă se mai vindecă
şi nu fuge aşa-n pământ.
 
Asfinţitul este şi el presat între margini
nu zăboveşte prea mult
şi năvăleşte întunericul
pe care nu-l poţi închide-n zăbrele
când pereţi nu mai sunt.
 
ÎN CERNEALA CUVINTELOR
Ea cântă la vioara portocalie cu sunete roz,
absoarbe din inimi sânge albastru
în cerneala cuvintelor încă nescrise
poate un pic mai deschisă,
după masă armonia e lăsată să gândească
vine ca o muză în acordurile notelor calde.
 
Apoi nu se mai distinge nimic,
ai devenit una cu ea melodioasă
într-un tremolo abia perceptibil.
 
Toţi cei ce ascultă simt o adiere
un vânt la ceasul amiezii,
vibrare uşoară pe corzile sufletului
fără nicio visare
în oraşul viu plecat pe străzi.
 
VIAŢA CURGE GRĂBITĂ-N MATCĂ
Să nu pierzi ocazia
ea trece pe lângă tine ca un tren
apoi nu mai ştii că a existat.
 
Viaţa curge grăbită-n matcă
ca şi sufletul tău lovit de trădări
acoperite cu nepăsări care dor în subconştient.
 
Chiar dacă vrei să ieşi la suprafaţă
muşti cu dinţii din invidie
nu şi din mărul de aur al tinereţii,
anii trec şi îmbătrâneşti în piele
ca un strugure stafidit
cu arome de odinioară.
 
ÎNŢELESURI LA RECE
Surâsul tău ademenitor dezbracă gânduri ascunse,
le lasă o pânză pe ochi în ciuda poftelor,
cine să le satisfacă?
E o întrebare fără răspuns venită din noapte
când luceafărul se îndepărta de lună
şi dimineaţa fura fructele dintre coapsele plăcerii
cu pofte de virgină.
 
Dar ce surâs
îmi aprinde sângele să curgă în iad,
de lipsită de temeri carnea s-a înroşit
şi nicio ameninţare nu-mi înlătură absenţa
din focul unde se pot vindeca gesturile frânte.
 
Se caută înţelesuri în răcoarea tâmplelor,
timpul se va grăbi mai mult decât noi,
spiritul viu va fi mai verde decât pădurea,
muritorii vor respira din plin primăvara,
ţara dospită va sări în alt viitor.
 
CUM RUPI NOAPTEA
Nu mă ademeni să mă gândesc la tine
cum rupi noaptea precum cuvintele-n silabe
şi calci pe ritmurile sonore,
de fiecare dată întorci drumurile înapoi
şi faci pietrele să tresară,
apoi ca o uşurare
mă duci la înserările tale voluptoase.
 
Întotdeauna am crezut cuvintele încrustate
ca nişte nume pe un monument,
ochii ca din nişte grote sub gene
privesc din adânc cerul înstelat
pe care tu-l desenezi în ierburi, verde
şi împleteşti vise.
 
FĂRĂ SĂ CRED ÎN TOATE ZICERILE
Respiră un aer cu sete sălbatică,
am auzit păsări cu cântecul grav
vestitoare de nefericite întâmplări
şi cineva înmi spunea
să nu le ascult,
pentru că ele-şi plâng nefericirea
ca şi cele din captivitate.
 
Fără să cred în toate zicerile
vine un moment de încercare
când îţi aduci aminte de coincidenţe
şi-n tine sapă un gând
susţinut de pasărea ploii.
 
Nu ştiu cum pătrund cuvintele,
se dezbracă-n fântânile sufletului
de par nînţelese
şi pleacă mai departe spre alte rosturi
care se zidesc în poeme.
 
SINGURĂTATE, LINIŞTE DURUTĂ
Singurătate, linişte durută,
dor nesfârşit de chipul ce-am iubit
nu ştiu de cine-ai fost cerută,
să mă-ntorci în lume dezrobit.
 
Când norii de ploi se dezbracă
şi zboară din gânduri, cuvinte
timpul face pauze să treacă
în pământ, urme de oseminte.
 
Oamenii se culcă pe-o ureche
nu văd când clipa se frânge
şi rupţi din dulcea pereche
primesc singurătatea-n sânge,
 
de casa rămâne un pustiu orb
cu zile şi nopţi de corvoadă
bântuite într-una de un morb
eternitatea, regină schiloadă.
 
LUMEA-I ÎNTR-O PREFACERE
Se ondulează sunetele şi clipele,
trece un flux de fotoni
ce acoperă pe rând jumătate de pământ
cu bucuria unui cuvânt
în râsul soarelui c-un singur ochi.
Se miscă viaţa şi lucrează,
învinge porniri
cât un infinit necunoscut
de muritorii de rând.
 
Lumea-i într-o prefacere
ca sămânţa în anotimpul hărăzit.
 
UN ACTOR PE O SCENĂ TÂRZIE
De copil mă urcam prin copaci
şi călăream caii pe deşelate,
mai cădeam câteodată
dar nu recunoşteam că m-am lovit.
 
Când m-am făcut mare nu mai aveam semne,
aveam amintirea unor întâmpări
răstignite în memorie,
un puls fără durerea cărnii înflorite
în cuvinte cu miez de fruct.
 
Acum sunt altcineva,
un actor pe o scenă târzie
în care trebuie să-mi învăţ jocul
care oricum e o improvizaţie.
 
Lumea în care mă mişc dezinvolt
e bolnavă de aşteptări neprevăzute,
este un terorism al nebunilor de aiurea
care desconsideră viaţa.
 
NIMIC NU SE POATE ÎNTÂMPLA
Era atât de înţelept să mă retrag în cuvinte,
eram un începător care învăţasem economia,
puneam mărimile în calcule de previziune
care nu suportau abateri de influenţă.
 
Normal totul trebuia să meargă ceas
fără constrângeri doar cu libertăţi favorabile
care să dea voinţa de împlinire
fără euforii rupte de realitate.
 
Nimic nu se poate întâmpla,
ochii se grăbesc să vadă cerul în profunzime
chiar dacă viaţa este finită
şi timpul o îmbracă într-o haină pesimistă.
 
CU PÂINEA IUBIRII PE MASĂ
Îmi caut paşii pierduţi pe drumuri inexistente
sub tălpi port pietrele rotunjite deja,
apele se împart între gurile flămânde
ale braţelor care se varsă-n infinit.
 
Pe pământurile fără picioare desculţe
nu mă mai satur de roade
şi sap în adâncuri de foc uitate
osul domnesc al neamului cărunt.
 
Vreau să străpung în miez, facerea lumii
din care ies izvoarele cuvântului
înainte de cristalizarea poemului
din care se naşte spiritul înalt.
 
Apoi lumina-n culori de curcubeu
face arc peste gândurile, fluviu
şi se retrage în cer
cu pâinea iubirii pe masă.
 
PE CARE NU POT S-O UIT
Degetele ei subţiri jucăuşe
îmi aduc primăverile în gânduri
şi le îmbracă în verdele crud al iubirii
în care am înserat cu tinereţe cu tot.
 
Noaptea m-a lăsat să odihnesc
în braţele-i strâns cu dorurile împăcate
până-n dimineaţa umbritei despărţiri
pe care nu pot s-o uit
devorat de inima de fiară.
 
Azi descopăr acele fântâni rare
ce stau la pândă pe drumuri
şi-ntr-o clipă îţi adulmecă starea
pe care o răcoresc pe frunte
ca o mângâiere după un plâns
într-o rătăcire-n singurătate.
 
Dacă lumea nu mă cunoaşte
eu fac eforturi să o cunosc,
să o simt aproape ca pe o cămaşă
a sufletului plecat de acasă.
 
ÎN URALE DE POEM TÂNĂR
Miroase a întâmpiunare de nou an,
clipele mi se grăbesc
lăsându-mă pradă trecutului
şi cineva mă aşteaptă nerăbdător
cu o foame de lup.
 
Fără să mă retrag din obişnuinţe
îmi simt cum curge vinovăţia,
când iarna se umple de primăvară
şi plugurile ară zăpada pufoasă
în urale de poem tânăr.
 
Se naşte pulsul împătimit al zborului
prin fiecare vorbă şi cuvânt,
îmi ies din tristeţi şi sar în bucurii,
privesc atent limbile ceasului
şi plec într-o altă aventură a timpului
de care mă simt înstrăinat.
 
URMELE RĂMÂN
Iubirea nu se cerşeşte pe stradă
cum se cerşesc banii
dar femeile o vând odată cu trupul
şi deschid uşile cu voia stăpânilor
tot pentru bani sau alte foloase.
 
La cine nu te aştepţi cade,
urmele însă rămân
într-o amintire ascunsă
cu pereţii de sticlă
în care se macină nisipul
ce se depune ca un praf pe suflet
şi nu se mai poate elibera
chiar iertată fiind.
 
LUMEA SE AFLĂ ÎNTR-UN LABIRINT
Macin gânduri în râşniţele timpului
morile de vânt au căzut la sfat cu morile de apă
li se pare o lipsă de respect
pentru tot ce înseamnă măcinat
şi nu-şi mai ascund niciun gând
de a spulbera praful lăsat la vatră.
 
Într-o lume atât de duplicitară
degeaba cauţi răspunsuri dorite
la întrebări care nu se pun.
 
Lumea se află într-un labirint
cu vise fără imaginaţia ieşirii
şi se loveşte de propriile limite
precum păsările de ferestrele dintr-o încăpere.
 
Dacă zăreşte o lumină călăuzitoare
merge pe calea ei
şi nu se va opri din drum
până la locul naşterii cuvântului-lumină.
 
LĂSA-ŢI SĂ SE BUCURE ŞI POEŢII
Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale,
a zburat ca o pasăre prin lume,
eu l-am ascultat
să-mi văd singurătatea abandonată
şi nimeni să nu şi-o dorească.
 
Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii
nu-i opriţi din visare
pentru imaginar calea de străbătut
se naşte din ochiul de apă al pământului
şi urcă-n oglinzile cerului.
 
Veniţi cu mine după steaua luminoasă,
să dobândim vestea înaintea magilor,
să scriem realitaea naşterii
ca darul cel mai de preţ al lumii
colindat prin veacuri.
 
GLOSSĂ
Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.
 
Pusă-n faţă ca statuia
Legea să rămână lege,
Nu-n politica altuia
Ce cu ia face şi drege,
Nu te pune-n slujba lor
Care joacă într-una rumbă,
Sub lumina stelelor
Taina vieţii nu se schimbă.
 
Vorbe sunt şi vor fi multe
Mintea omului s-o împuie,
de promisiuni s-asculte
când e neagră, albă nu e,
Se uneşte, se desparte
Şi nu spun acuma glume,
Totu-i scris ca într-o carte
La prefaceri dese-n lume.
 
Pe ferestră când te uiţi
Lumea este aşa cum este;
Plină ochi de neofiţi
Ce se vor zmei în poveste,
Tu priveşte-i în oglindă
Prin hoţie cum se plimbă,
Nu e foc să se aprindă
Tu înţelege-o-n orice limbă.
 
Şi bogatul şi săracul
Au câte un loc sub soare,
Unul îşi gustă coniacul
Celălalt e într-o lentoare,
Sensul vieţii cine-l ştie?
Nimeni nu vrea să-l asume,
Ce ai strâns se împrăştie
Fă-ţi prin muncă un renume.
 
Sunt prea multe şiretlicuri
Care leagă şi dezleagă,
Dacă banii-i dai în plicuri
Ai o şansă să te-aleagă,
Tu o ştii încearcă şansa
Ce ţi-au spus-o dinainte
Ori înlătură-i ofensa,
Idei mari se nasc în minte.
 
Nu te-ntrece în hoţie,
Are un capăt şi norocul
Chiar dacă la’ta soţie
I-a venit acum sorocul,
Nu depune chezăşie
Pentru nu ştiu ce reformă,
Totul e-n devălmăşie
Noi credinţe prind o formă.
 
Nu-ţi lăsa sufletu-n chingi
Să se zbată ca un peşte
Ce te-ndeamnă să atingi
Doar în inimă îţi creşte
Orice vrajă de te cheamă
Lasă-ţi gândul în cuvinte
De credinţă ţine seamă
Prin fixarea altor ţinte
 
Lumea e un joc secret
Mai marii lumii-l joacă
Nimeni nu ştie concret
Ce-i îndeamnă, ce-i provoacă
Trece omul des prin gară
Ceferist în uniformă
C-o nelinişte fugară
Azi gândirea ţi-o transformă.
 
Azi gândirea ţi-o transformă
Prin fixarea altor ţinte
Noi credinţe prind o formă,
Idei mari se nasc în minte
Nu-ţi uita al tău renume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
La prefaceri dese-n lume,
Taina vieţii nu se schimbă.
 
ÎN CUVINTE AM SUNETE NU VORBE
Dacă ţi-aş spune tot adevărul
nu ai crede nimic
şi cerul se va rostogoli în gol
cu păsări mute.
 
În cuvinte am sunete nu vorbe,
alte înţelesuri se ţes pe pânze de gând
şi ele flutură pe zidurile cetăţii.
 
Eu nu mă tem de furtună şi o aştept,
citesc norii şi ei dansează frivol,
pământul îşi întoarce faţa dezrobită
sub paşii grei ai ţăranului.
 
Dacă vrei să-mi acorzi sprijinul
eşti cea mai deschisă fereastră,
încrederea care mă zideşte în pereţi
îi înalţă până la limita de siguranţă
să nu fie un pericol pentru păsările
cerului tău albastru.
 
CU OCHII AŢINTIŢI DINCOLO
N-ai înţeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganţă
şi gesturi nepotrivite.
 
Ai crezut că fericit nu pot riposta
şi nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
dincolo de care este o groapă.
 
Când liniştea îşi face jocul treptat
nimic nu e anormal,
sunt semne că orice durere se poate înlătura
şi umbrele care ne lovesc ne şi apără.
 
Intenţiile tale au fost descifrate la timp,
marginile închid interioare care lucrează
cu ochii aţintiţi dincolo
şi văd mult mai departe de ele.
 
VÂNEZ MELANCOLII
Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere,
când trag îi simt puterea în cătare,
căprioara cu ochii deschişi în depărtare
nu simt împlinire în moarte,
doar ură pentru cei ce o provoacă
vânez melancolii.
 
Nu mă plâng chiar dacă omor timpul,
îl topesc în cuvinte fără fantezie
de unde sentimentele fug,
numai tu rămâi să-mi socoteşti silabele
destinse înainte de apocalipsa
ruperii din destin.
 
DIN CARE VIAŢA TRAGE CU DINŢII
Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.
Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.
 
Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.
 
Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.
 
CĂZUŢI DIN CERUL IERNII
Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.
 
Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.
 
Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)

DUPĂ FESTIN
Atomi domoliți
în
opalescenta apă vie de-aseară,
cheamă în magnetismul lor
fire de praf,
paianjeni-priviri,
lumina reflectată...
 
și
totul strâns
în cămașa de cristal
a paharului
îndoit
pe oglinda mesei,
izbindu-se apoi
în draperia de fum...
 
ÎNTÂLNIRE ÎN VIITOR
Te-aștept, iubită Fortuna, in viscol,
Cu ochii mei plini de cenușă,
Dar tu te plimbi prin  zări  depărtate…
S-ar putea să mă cauți ...
Eu te chem,
Năucit  în vârtejul meu,
Din zori balansând când aici, când acolo…
 
Astăzi m-am hrănit cu pietricele.
 
Ferește-te!
Știu să și mușc!
 
Tu, antic mit: Fortuna!
Fortuna,
Ești mai rătăcitoare decât mine!
Vreau  să te agaț  in aripa blândului vânt,
Dar tu mereu  întârzii…
Tu ajungi târziu la  epave,  pe mare…
Ai obiceiul rău de a ședea pe țărmuri…
 
Ți-ai pierdut piciorul drept,
Și din acel moment rechinii sunt plini de justețe!
Ferește-te, insă,
Într-o zi te voi prinde!
Să nu-mi apari în față doar în scheletul vizibil,
Prin pielea suferindă de poluare!
Imi place seva ta,
Licoarea ta divină,
Deși este mereu  amară…
 
AMALGAM
Cărți, scriitori, personaje,
Albume, cuvinte de vrajă
Stau drepte în rafturi sculptate:
Puțin aici, mult în eternitate...
 
Bing-bang clopotesc anii
În clopoței de ger;
Bing-bang cântă castanii
Cu palmele spre cer.
 
Se răscolesc arginți
Sub palida dantelă
Iar pomii stau cuminți
Și gravi, ca o capelă.
 
Din filele palmate,
Cu slovele uscate –
Mici turle aplecate,
Cad timpi și ploi ritmate...
 
FATA MORGANA
Învolburată îmi simt vederea;
Două siluete în văluri,
Mă cheamă spre ele.
Eu fug, dar oricât fug
Nu pot să le ajung.
Se-arată o caleaşcă  fermecată;
Ea, parcă le duce… acum…
Departe, şi tot mai departe.
 
Un singur cal,
Apare…, dispare…
 
Câmpurile, însetate
Atârnă sub cer…
 
Văd plutind o pălărie de soare.
 
Calul se deşiră pe înălţime,
Roţile se dilată şi caută drumul,
Pământul - perie arsă,
Se desfăşoară, ca marea…
 
BOB DE CAFEA...
Păpușa  cu păr castaniu
Și ochi migdalați, de cafea,
Se plimbă cu rikșa târziu,
Departe de tot, pe șosea.
 
Cu fes, un ibric cu pompon,
Pe capul rotund ca un bob,
Cu buze ce suflă-n trombon,
Cercel și-a pus doar la un lob...
 
Păpușă cu ten de cafea,
Te chem lângă cană să stai,
Dulceața ți-o dau și pe-a mea!
Te rog, doar aromă  să-i dai!
 
MAI MULTĂ POEZIE
Când citesc poeziile de piatră
Îmi vine să arunc literele în vâltoare,
Îmi simt dinții înclinându-se  unul către altul.
 
Coperta e gri, tonul e gri.
Pete de alb,
Tablou în  pereți jupuiți.
 
Vânturi învrăjbite ce se sparg de parâme.
Cresc lăstărișul  sălbatic.
 
Păsări dezorientate
dispar în altă carte.
Nu mai mi-e somn;
Când închid ochii văd multe bile negre.
 
Cperta e gri.
Tonul e gri.
Numai bilele negre se sparg în rătăcire…
 
STARE DE SPIRIT
Mi-e  plină gura de catran,
Limba,  de aşchii şi lipan.
Aş vrea să ţip, dar gâtu-i mut
Şi sufletu-mi crâcneşte slut.
 
Cu ce-am greşit de atât amar
Cu gard de spini îmi stă hotar?
Vreau cugetul să-l am senin
Şi doar cu vin să beau pelin!
 
Şi florile să-mi fie fraţi
Dar fraţi de sânge, nu turbaţi!
Mă-nvăluie aşa un fum
Cutremurat, tornadă-n drum...
 
Şi ape-mi tulburi cresc în ochi
Şi pricolicii din deochi
Şi soarta ca un câine rău
Îmi cheamă ştimele din tău...
 
Sunt trist şi sunt înviforat...
Fi-voi vreodată alinat?
 
SFÂȘIERE
Ascultă-mi tu sufletul plin de  iasma durerii;
Când capul întorc spre acute asprimi ale vieții,
În ceafă simt viforul și biciuirile crude
Și-n fața mea ochii cei sumbri a ce mă așteaptă…
 
Atunci mă destram peste stânci umezite de vreme
Îmi pun tălmăciri peste pânza uscată de cimbru
Și iarăși mă-ndrept spre genunele  pline de casne,
Să sorb din puterea acelui foc jalnic, ce arde.
 
Un huiet cutremură zarea cu mine;
Strălucii de raze orbesc ale cerului stele
Și hăul mă-nghite în flacăra stinsă din ele…
 
Ascultă-mi deci sufletul plin  de iasma durerii,
Rănit și sdrobit sub povara adâncelor patimi
Și cerne asupră-mi o ploaie  curată de lacrimi.
 
MAI SUNTEM?
Suntem speriaţi,
Suntem năuciţi de creaţiile noastre...
Am blestema,
Dar blestemul ni s-ar întoarece iar şi iar...
 
Am zbura,
Dar păsările pierzării nu ne îngăduiesc.
Am plânge,
Dar tot n-am putea  umple cu lacrimi găurile pe care le-am săpat.
 
Ne-am târâ pentru îndurare,
Dar zidul de vuiet ne stă în cale.
 
Am mângâia cu obrajii solzii dragonilor,
Dar ne-au pierit obrajii.
Am schimba culoarea roşie a dragonului,
Dar focul de sus ne învăluie.
 
A venit un vifor cu aşchii tăioase.
Ne rărim,
Piezându-ne unul câte  unul
În hăul negru  de la marginea lumii.
 
PUȘCHE PE LIMBĂ
Parodie după „Cenușa verii” de Ion Sângereanu
Cenușa verii mă-ntrista
Când răspândea în vânt cuvântul,
Mă spulbera, mă irita,
Silindu-mă să-mi iau avântul...
 
Mi-am pus o mască:  Vream să tac,
Prea multe-având atunci pe limbă,
Apoi, pe-o scenă,  având trac,
I-am zis mulțimii: „Hai,  te plimbă!...”
 
Urmarea o știți din jurnal;
M-au declarat un „mut-limbut”
Cu aspru  obraz - de toval!
Le-am spus! Azi, tac! Nu le-a plăcut...
 
RUSTICĂ
Ultimii bobocei întârziați,
Găsiți de buna pe sub tufe:
- „Maichii, așa târziu îi făcuși?”
„Hai, cu mama, să vă culc în șopron!”
„Tu, găscă bolândă, mi-ai făcut așa și anțărț!”
„Bobocuț, bobocuț, hai cu mama...”
„Ușșș, cocoș blestemat!”
„Că nu ție-ți dau bobițele!...”
 
SOROCUL HIBRID
Doi paşi inainte
Şi trei înapoi
Vezi aşa se joacă
Jocul pe la noi!
 
Trageţi hora feciorei,
Frunză verde, măi,
Şi sunaţi din pintenei,
Frunză verde, măi!
 
Hora noastră o iubim,
Frunză verde, măi,
Şi cu ea așa trăim,
Frunză verde, măi!
 
Trageţi hora  feciorei,
Frunză verde, măi,
Şi sunați din pintenei,
Frunză verde, măi!
 
MAI MULTĂ LUMINĂ
replică la poemul „Mirabilii dinți ai uriașului
mic avion de lumină” de Florin Liviu Jianu
Lumina adevărului să vină
Din zările ce sunt mereu senine,
Din cugetul curat și fără tină,
Pe care tu român le porți în tine.
 
Zis-au bătrânii dascăli ai puterii
Și binele și răul stau în minte;
De vrei, tu poți opri pragul durerii.
Și ție și-altora croind destine.
 
Multe-adormite simțuri stau ascunse;
Tu cheamă-le să-și vină îndeaproape;
De ți-au fugit, ele pot fi ajunse,
De s-au pitit, deschide-le supape.
 
Mai zis-au alde învățați ai terrei:
Voința este cea care primează;
Ea e mobilul trainic al puterii-
Îi este ajutor o minte trează!
 
Un poet ne trimite la „Sorica”-
O „babă” prea isteață, ca Merlin,
Dar astea-s vorbe, parc-ar fi nimica,
Din mintea ta croiește-ți un destin!
 
CAMELEONUL VIEȚII
Vreau să mai croiesc un sonet, dacă știu,
Numărând  bobii din păstăile ploii,
Ascultând argintarea săgeților Troiei
Sub  curcubeul ce bate-n arămiu.
 
Zboară și acum fluturi mari de sophora
Cu stropi de antere în clinchet, pe vânt;
Ce greu mi se pare: Eu astăzi mai sânt
Cu tolba-mi de oase, doldora…
 
Și iar mă întreabă: Ce-i mort și ce-i viu,
Stereotip, refrenul uitat din vreun cânt
Dedicat lui Osis, tot Ra, în pustiu…
 
Balans sinuos spre pânză-n pământ,
Fac faldurile-mi seci  din pardesiu:
Mi-a mai rămas doar lutul, să-l frământ
Melania Rusu Caragioiu (St. Constant - Canada)

FALNICUL DE IERI, CIOTUL DE AZI
M-am împiedicat astăzi de-un ciot. Fie  nu l-am zărit, fie l-am desconsiderat, spunându-mi în sinea mea: Un ciot! Iar ciotul, mic și noduros, a vrut să-și facă simțită prezența, fiindcă i se părea că prea se fudulise lumea. Ce avusese cu mine de m-a oprit din drum, poticnindu-mă, nu știu! Și unde mai pui, că mi-am întors privirea brusc și m-am  îndreptat de spate, ca fulgerată, apoi mi-am văzut de drum, aparent netulburată.
Aiurea! Netulburată! Cum naiba să nu te învolburezi măcar un pic, când te împiedici de-un ciot! Ei, și ce dacă odinioară a fost parte considerabilă dintr-un copac falnic? Gata, s-a dus! S-a terminat cu el. S-a tăiat filmul! Ce-a fost verde s-a uscat, frunzișul s-a scuturat, iar lemnul... îndepărtat...
Recunosc, eu n-am stat niciodată la umbra lui, n-am avut parte de măreția coroanei sale. Am vrut o dată, o singură dată, să-i ating o rămurică... așa... într-o doară și s-a zburlit la mine de-am crezut că văd stele verzi. Mai-mai să-mi scoată ochii la adierea unui vânticel. Cum îmi permit eu să pun mâna pe minunatul său frunziș! De-atunci, nici măcar nu m-am mai apropiat! L-am ocolit și bine am făcut. Știam eu că vremea vremuiește și nu e în favoarea lui, iar înfumurarea n-ajută nimănui. De ce nu i-au plăcut și ochii mei, nu știu. Ei, nu știu! Știu, cum să nu știu! Nu erau albaștri! Oare dacă îmi puneam lentile de contact, ne contactam mai bine?
Dar ce-mi pasă mie, de fapt! Ce treabă am eu cu cioturile? M-am împiedicat, m-am îndreptat și mi-am continuat drumul! Da! Așa o fi, dar în urma mea se auzeu vorbele tânguite ale ciotului. La început, am crezut că mi s-a părut, că auzul îmi joacă feste. Realitatea era alta. Mâhnirea lui răzbătea până în locul în care mă odihneam. Nu, nu cu mine avea ciotul de împărțit averi și secrete, ci cu aceia care-i elogiaseră podoaba în fiecare anotimp, și nu ți-ar fi fost dacă toamna și iarna mai rămânea ceva din el! Cu aceia avea el acum o treabă. Mare treabă, mare socoteală!
Uitaseră aceia, care treceau acum și-l ocoleau cu bună știință sau îi aruncau un zâmbet fugar, semn că nu-și văd capul de treburi, de vremurile străvechi?
Ce-i omul nostru! își spunea ciotul. A uitat, parșivul, când stătea rezemat de trunchiul meu și căuta căldura și protecția mea! Îi plăcea umbra puterii mele și se uita adesea în jur să nu mai apară vreunul, care să devină candidat principal la poalele crengilor mele. Privea în jur, perversul, holba ochii ca broscoiul și-i rotea în toate părțile, să nu care cumva să decadă din drepturi, în cazul în care s-ar fi creat vreo fisură sau vreo portiță, iar noii mușterii, dornici de răsfăț, să le ia locul. Nemernicul! Mi-am zis eu atunci, că trebuie să fiu mai atent, dar glasul mieros al omului m-a năucit de tot, iar laudele lui s-au dovedit a fi zdrențe-n vânt! Și cât am crezut în spusele, îmbrățișările și-n grijile care năvăleau peste mine zilnic. Mă împresura perfidul cu laude deșarte și-mi cânta în strună, primăvara mă toaleta, iar imaginea mea sporea clipă de clipă și eu...eu îmi înfoiam crengile crăpând de bucurie, zicând  că sunt cel mai mare dintre toți marii. Și de-aș mai fi măcar o zi din ceea ce am fost, să vezi cum i-aș pune pe fugă pe trădătorii și  pupincuriștii ăștia! I-aș lăsa să creadă că sunt același, iar sub zâmbetul plin de amabilitate, pe care l-am împrumutat tot de la ei, le-aș lăsa niște urme adânci, să nu mă uite niciodată. Aș tăia în carne vie și le-aș presăra sare grunjoasă, ca la murături, să-mi simtă puterea și după apusul soarelui.
Am avut răbdare ce-am avut, după care m-am retras înfiorată, să nu mai aud toate bâlbele ciotului. Îmi venea să mă-ntorc și să-i urlu în ureche, așa cum făcea el odinioară, când hățurile erau în mâinile lui și le manevra după bunul plac:  De ce te văicărești, stimate ciot, ce durere mare te străpunge? Te-a înconjurat din toate părțile neputința? Nu-ți mai împodobește nimeni ramurile? Ți-au fugit spre alte zări slugoii? Cheamă-i și vor veni! Nu, nu vor mai fi atât de dispuși, încât să apară cât ai bate din palme, dar vor veni! Unii, știu precis, întotdeauna au avut obrazul mai subțire și nu uită frunza care i-a hrănit și protejat, dar sunt prinși cu afacerile. De, cine nu are azi afaceri? Alții... nu te mai recunosc drept binefăcător de multă vreme, chiar de-atunci, de când vă pupați pe la chefuri sau întâlnirile de taină. Acum, așteaptă, ciotule, așteaptă, nu dispera și lasă plânsul! Privește lung spre zările albastre și vezi cum trec, rând pe rând, supușii tăi și alte neamuri și... resemnează-te, adulmecându-ți miasma proprie, fiindcă parfumurile fine n-au fost niciodată de nasul tău! 
Angela Burtea (Brăila)

TIMPUL CIREŞELOR AMARE
La mijlocul lunii iunie, în fiecare an, urmăresc un cireş păsăresc crescut în parcul din faţa direcţiunii. A crescut între numeroşii tei care ne îmbată cu parfumul florilor lor. Teii înfloresc pe rând, începând din luma mai, şi încheindu-i revărsarea de parfum delicat la sfârşitul lui iunie, când primii tei deja au fructe.
În aceste zile, în timp ce treceam prin dreptul cireşului, i-am povestit unei prietene cât de mult îmi plac „florile de cireş amar” şi cât mult le place familiei noastre dulceaţa de cireşe amare.
- Viorico, terminasem clasa a treia atunci când am văzut primul cireş sălbatic, în grădina învăţătoarei noastre. Fuseserăm invitaţi de doamna învăţătoare să-i vedem livada şi grădina de pe Arşiţa, dealul dinspre sud al oraşului în care mi-am petrecut copilăria. Cireşele negre, mici, amare nu ne-au plăcut, dar a doua zi, când mama a fiert dulceaţa, am fost foarte încântaţi.
- Şi mama, Dumnezeu s-o odihnească, ne făcea dulceaţă de cireşe...
- Multă vreme n-am avut prilejul să gust această delicatesă. Într-o zi, cineva ne-a invitat la un pahar de socată. Tocmai se sifonase, era numai bună de băut. Acei prieteni aveau în curte un cireş amar. L-am rugat să ne aducă o mână de cireşe. Copiii s-au strâmbat, când le-au gustat, cum am făcut şi noi. Le-am povestit aventura mea cu cireşele din copilărie. Înainte de a pleca acasă, gazda ne-a propus să revenim într-o zi să culegem cireşe.
- Şi v-aţi dus!
- Sigur că ne-am dus. Copiii s-au jucat, iar noi am adunat cireşe. Eram în vacanţă. O zi întreagă mi-am petrecut scoţând sâmburi şi omizi din cireşe. Omizile albe erau uşor de detectat. După o noapte în care cireşele şi-au lăsat sucul în zahărul pe care îl pusesem deasupra lor, am fiert dulceaţa. Am reuşit s-o pun în borcănele mici, le-am lipit etichete şi le-am dus în cămară. Eram foarte mândră de isprava mea.
- Aveai de ce să te bucuri.
- Când au sosit fetele noastre de la clubul copiilor, adunam ultimele cireşe din cratiţă. Le-am îndemnat să guste. N-am făcut decât să le provoc! A trebuit să desfac un borcan să „guste” serios dulceaţa.
- De data asta, le-a plăcut!
- Despre prima lor degustare au avut ocazia să le povestească nu de mult copiilor lor. Au fost în vizită şi i-am servit cu dulceaţă de cireşe făcută cu puţin timp înainte.
- Am un vecin care are un cireş amar. Ai vrea să vii să culegem amândouă?
- Cu multă bucurie! Aştept telefonul tău!
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

FLACĂRA IUBIRII
Privesc prin mugurii vremii,
Sub cheie mi-am pus
Îngerii la păstrat, în inimă,
Într-un florilegiu ascuns
 
Crucea timpului macină
Scântei de stele albastre,
Lacrimi din neliniștea
Sentimentelor noastre.
 
Privesc prin spuza semnelor,
Îngerii mă-ademenesc la ei,
I-ating și-n inimă-mi regăsesc
Flacăra iubirii ochilor tăi!
 
FLOAREA IUBIRII ALEARGĂ ÎN VÂNT
Floarea iubirii aleargă în vânt,
Luceafărul serii o așează pe frunte,
Rază născută din dulce cuvânt
Pus între două rime, ca punte.
 
Are picioare de stele sub frunze
Unde săgeți de amor se ascund,
Pe rotundul inimii vin buburuze
Să pună inel de logodnă, curând.
 
Tu râzi pe mormanul de vise,
Șuvițe de sânge pui în izvoare,
Zboruri line în clipe-s prelinse
S-adape simbolic o rază din zare.
 
Floare minune, din lumea de lut,
Coboară la mine fierbinte în sân,
Gura trufașă mereu să-ți sărut
În iarna prelungă cu fulgii din fân.
 
Prin două cuvinte , cu rime alese
Să ardem prezent și visare,
Să trecem în inimi neînțelese
Iubirea cu statui sub picioare!
 
TIMPUL IUBIRII
Nu te lăsa risipit printre flori,
Nu-ți fie frică de furtuni și  nori,
Ascultă-ți inima, atunci, când vine
Timpul iubirii, fărâme, peste tine.
 
El nu aduce durere şi nici frică,
Inima-n culoare, în ceruri o ridică,
Plutești cu mii de fluturi în stomac,
Îi sorbi din ochi lumina celui drag.
 
Când timpul tău e copt, ca-n vis,
Lasă-ți sufletul iubirilor deschis,
Vei fi ca-n rai, un  pom plin, roditor
Și-n dragostea un nesecat izvor!
 
NOI VREM UNIREA
Noi vrem Unirea de sânge și de neam,
De-a pune-n vatră istoria străbună,
Voi ne primiți cu șuturi si cu pumni
Și ne-njurați de Domnul și de mumă.
 
Voi nu vedeți românul ca român,
Voi ne vedeți străini în România,
Jandarmii ne ridică și ne dau
Poliției, să verse peste tot mânia.
 
Ne dați cu spray în ochi dar tot vedem
Realitatea, așa, cum dură este,
Am trecut Prutul, venit-am din apus
Să-mpărtășim Unirea de poveste.
 
Noi vrem Unirea, voi vreți dezbinarea
Să vă-mbuibați din lacrimă și tină,
Să știți că într-o zi de sânge vom vărsa,
 România fi-va întreagă și senină!
 
IUBIREA SCĂPATĂ DE SUB CHEIE
Multe sunt pe umeri de femeie,
Casă și copii, și răutate,
Dorul de-a avea și-n vis o cheie
Să descuie ușa cu dreptate.
 
O dor brațele și trupul încordat
De nepăsarea vremii-nșelătoare,
E ca un ram cu fructe încărcat
Care se rupe pentru-a ei odoare.
 
Nu are timp vreodată ca să doarmă,
Nu mai are anotimp de vis frumos,
Inima îi este  ruginită armă
Ce se-ntoarce împotriva-i dureros.
 
A-nvățat ca să trăiască veșnic
Cu greutăți pe umerii gingași,
Să-nvingă  tăinuire de pomelnic
Scrisă pe ascuns de îngeri lași.
 
Totuşi i se cere şi oferă
Iubirea ei curată de femeie,
Și-aceasta e atât de efemeră
Că-i scăpată, Doamne, de sub cheie!
 
DOSIRE ÎN IUBIRI ȘI MISTER
Legănați printre vise suntem,
Curcubeie de gând împletim,
Îmi răspunzi cu rouă pe buze,
Inima curge-n poemul: Iubim!
 
Fărâme de zâmbet ne punem
Între cerul aprins și pământ,
Ne dăruim tăinuire de fluturi
Ridicați prin săruturi și-avânt
 
Ștergem rujul rămas mărturie
Pe batista fluturată spre cer,
Din inimi pornesc porumbeii,
Ne dosim  în iubiri şi mister!
 
RAM DE POEZIE
Vreau să dorm în brațele viselor tale,
Noapte de noapte cu stelele-n cale…
 
Flori din livezi și câmpii înflorite
Să adape iubirea cu stele-nverzite…
 
Să adunăm dorurile în inimi fierbinți,
Să ne-mpărțim săruturi fără rugăminți…
 
Să facem leacuri din iubirea noastră
Și-n ea zidită luna ca fereastră…
Să fim în miezul nopții doar o apă vie
Crescută-n nemurire pe ram de poezie!
 
ALTARE ÎN CONTRATIMP
Iubești frumosul, crudul, infinitul
Când inima zvâcnind în piept tresare,
Vârsta te ascunde-n toamna lungă
Și-ți fură din pupile razele de soare.
 
Speranța cade pe un pat de iarbă,
Fire plăpânde, muguri adormiți,
Vor ieși mereu, în pragul primăverii
Cât timpul nu ne trece între sfinți.
 
Așa că dragoste, mă porți în vârstă,
Pe câmpuri vânturate de magii cu lupte,
Mi-ascuți creionul pus pe o hârtie
Să scriu sensul vieții în veșnicii durute.
 
Aceasta-i dragostea, aceasta-i vârsta,
Două altare, față-n față, puse-n contratimp,
Când mă pregătesc să iau viața-n piept
Descopăr că iubirea îmi dă visu-n schimb!
 
SĂ NE PRIVIM ÎN OCHI
Dumnezeu a pus în palme inima
Să-i sorbim licoarea dulcelui alint,
În creuzetul vieții s-o simțim ca stea
Adusă în iubire cu raze-n infinit.
 
Ne învârtim frumos în propria viață,
Pe rând, sau nu, chiar în clepsidra pură,
Că tot ce arde-n noi e-o dimineață
Cu muguri puși să crească și în zgură.
 
Tu ești steaua ce-a răsărit în vis
Să ne privim în ochi clipă de clipă,
Să-ți mulțumesc pentru eternul zbor,
Cu inima-nălțată în doi, sub o aripă!
 
DOR DE MAMĂ, DOR DE ȚARĂ
Am plecat demult afară
Ca un cântec de vioară
Sub un cer rotund de seară
Cu fiori de primăvară.
 
N-am plecat pe marea-n spume
Peste ţărmuri cu renume,
Am plecat să-mi fac un nume
Într-un colț frumos din lume
 
M-am trezit ca o albină
Printre trântori în stupină,
Eu muncesc pe-orice colină,
Ei îmi pun sângele-n tină.
 
Visele nu-mi sunt depline,
Dorurile rod din mine,
Dorm cu lacrimi și suspine
Unde stelele-s străine.
 
Fierbe-n mine o chemare,
Mama mea din depărtare
Ce-are chipul ca o floare,
N-are scumpa-mi sărutare.
 
Și dacă mă părăsește
Cine mă povățuiește?
Cine la lună zâmbește
Printre gânduri, românește?
 
Dor de mamă, dor de țară,
Nu mai stau pe dinafară,
Vin la pieptul vostru sfânt
Cu sângele-mi să va cânt!
 
IUBIRE DE HOȚOMAN
Plouă, tună fulgeră,
Pe un fum de iederă
Coboară un hoțoman
Lângă mine, sub tavan.
 
Sfinți nu suntem, amândoi,
Suntem de precepte goi,
Mă sărută și-l sărut
Chiar de are păr cărunt.
 
Nu știți voi ce poate el,
Este visul meu rebel,
Îl adun când plouă des,
Îi fac din fulgere fes.
 
Îi pun aripi pentru zbor
Și paznic îl pun la dor,
Să aducă prin tavan
Iubirea-i de hoțoman!
 
AȘ VREA S-O AM O NOAPTE…
Două stele țin balanța iubirilor discrete,
Cu viteză zboară îngerii spre fete…
 
Norii râd cu lacrimi de lumină,
Cu zâmbet mă salută o tânăra vecină.
 
Mă-ndulcește când o văd pe drum,
Sufletul îmi arde, nu se vede fum…
 
Mă doare doar o taină pictată-n vis hoinar,
Aș vrea s-o am o noapte în loc de felinar!
Marin Moscu (Ploscuțeni – Vrancea)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii