ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ATELIER

VÂNT SĂRUTĂ VESTEJITE  GURI  DE  FRUNZE
vânt sărută vestejite guri de frunze
perigeul – perigeul – mirele bocind mirese
galeşe – căzând în galben – preotese
ale-altarului de-ngheţ  - fără lehuze...
 
ciocli-ciorile-obuziere sufoc' gândul
stăpâni-vor cer-pământ veacuri de-a rândul
ţes cernit linţoliul lumii de mizerii
...ciorile – sclavele Lunii – vin puzderii...
 
e-un amurg cu capătu-n vecie
nu-i lumină – nici scânteie de-armonie
vocea Lui deschide-urgiilor larg poarta
 
scârţâind respirul lumii – strivind soarta...
...au pierit şi zânele minunii: derizoriul
umileşte-n mine rime – repertoriul...
 
AR TREBUI
ar trebui să ne vedem – unii pe alţii
pretutindeni – cum sufletele pe
suflete – în lumea
cealaltă: copacii sunt
goi de frunze – Golul
oriîncotro te-ai uita – e atotbiruitor şi-i
vraişte - Golul: cer – nud
neruşinat - cer – lihnit
cer – aberant - exhibiţionist
cer – cer – cer - cât nici nu pot
încărca – nu pot
înţelege – nu pot
digera
 
...dar eu nu văd pe
nimeni – afară de
cer (...sifilitic degenerat - de
triviala-i singurătate
nudă...) – ...cer şi
schelete de
copaci: adică – nu văd decât
Golul Perfect – şi
m-azvârl – atunci - într-însul
instinctiv – fără
niciun sentiment – gând sau
extază...
 
...”nu mai exist” – e
ultima rază
 
CÂNTEC TREAZ
flăcăi de-am fost – ne-au cărunţit demènţii
aprig ne-au lănţuit minciuni – sfrenţìi şi vìcii
din flori de mătrăgună nasc delìcii
dracul dansează-n lume cu „clienţii”...
Crist contractat-a noi suplìcii...
...suntem ai nimănui – „indiferenţii”...
 
am înţeles târziu clòpotul ţării
de ce ne înecăm în toiul mării...
priveam năuci cum se prăvale Casa
sângele crimei 'l chiuiam bairam:
uitasem toţi de Răstignitul Neam...
...Sfântul Păstor îşi prăpădi  Mireasa...
 
...dar ne-am trezit în prag de Paşti: ne ardeau plăgi
printre ruine mirosea-a jigòdii –
nu vremuia văzduhul Înviere...
nu pricepeam Cuvânt de Crist – nici Vrere...
...strămoşi ningeau din cer Arme-Psalmòdii:
prin ei recăpătăm nădejde – ochi şi vlăgi!
 
am încleştat – deci – palma-ne pe strajă
şi fulgerele-spade-au început să tune!
...aşa bătrâni – noi nu ne dăm pe-un june:
voievozii vin pe urma noastră – ca-ntr-o vrajă
nu suntem câte unul – ci istorii:
sub pielea noastră ard vestìri de aspre glòrii...
 
...prin fum venit-am – steagul ciumei toţi să-l ştiţi
în patru zări de vomă azi plecăm – cernìţi:
lumea duhneşte-a umblătoare-n bacanale!
s-a fost mănat în deal lacrima Vìţei...
noi stăm acum cât punem dòliu pe haznàle:
ne-ntoarcem doar la Nunta „Mioriţei”!
 
CU FEROCITATE
nu fac parte din poporul de poeţi
n-am făcut niciodată parte din
duhnitoare şi-nfrăţite-n duhori
gloate – ci – pe toate – le-am pustiit şi torturat şi
predat - Morţii
 
sunt doar Poetul
Singurul
 
oricând sunt pregătit să invit Moartea la
Vals – din ochi îmi ţâşnesc
sincere lumini-pumnale - de
adânci reverenţe - către
partenera Dansului meu: cu ferocitate – dau la o parte şi
înjunghii pe loc - orice şi
pe-oricine se împotriveşte
Valsului nostru
sublim
 
cu ferocitate sublimă – degust îndelung
Adevărul: sunt doar
Poetul – Singurul
 
pe insula Morţii visez feroce – şi e
bine: paradisul pe care l-am moştenit de la Sfinţii
Tigri – e
aici – şi nimeni nu este  - nici
nu-ndrăzneşte - să
tragă cu ochiul – prin
preajmă
 
miroase-a tămâie de proaspăt
sânge – vărsat
şi-nchegat - întru propria-mi
împărăţie
 
...şi pentru tot ce te-ai visat ori chiar ai fost
'mi rămâi - dator vândut - doar
mie!
 
VEGHETORII SÂNGELUI
între milă şi pumnal – am ales pumnalul
înarmaţi cu lumini – veghem SanGraalul
vânători – săgetăm a' trădării târfe
eu străpung – zi de zi – galbenele bârfe
 
vârf de munţi – oşteni crunţi – spintecă-ne cerul
suntem străji – când topeşti negura şi fierul
ulcer viu – sângerând – se desfac toţi zeii
vinderei de văpăi ocrotesc - azi - mieii
 
curăţaţi de strigoi – de nemernici – Plita!
cerneţi lumi de beţivi – deasă fie Sita!
hotărâţi – sfinţi călăi – greieri mii – feroce
 
prin tăiş de-armonii trecem orice voce...
...de-aşteptat – săturaţi – ascuţirăm ceasul:
doar curat şi arzând – sânge umple vasul...
 
A FI ONORABIL
n-am cerut – nimănui – nestemata Cheii
dar în cer – drept răspuns – hohotesc toţi zeii!
nici făpturi şi nici lumi nu cerşirăm - unii
dar priviţi pe gealaţi cum ne ţin în funii!
 
noi  - de jos –  încruntaţi - ne sfinţim Cuvântul
ei - de sus - nici măcar nu ne mint cu rândul...
să-i slăvim pe mişei? – n-au decât tiranii
să-i respecte Creaturii - îngerii şi anii!
 
nu mă-nchin – nu mă rog – nu mă rup de frică:
judecând zeităţi şi meschine zâne
noi vedem – neuimiţi – cât le e de mică
 
lumea lor – firea lor – de celeste frâne...
...mai onorabil decât orice zeu din rai
de Legea-Început – nu fug:  mă tot ţin scai!
 
ALTERNATIVE
sunt
o gazetă – sau
carne vie?
 
hotărăşte-te
 
mi-e silă de
voi – mi-e silă de
mine
 
prefer să fiu ocean
dezlănţuit
(...cum se şi cuvine...)
 
CÂNTECUL LUI DISMAS
e fruct Hristosu-n rămuroasa Cruce
e Noul Fruct: nu-amar – copacu-l coace dulce!
ce-i răstignirea? – arătarea vieţii:
e Adevărul – ce nu-l ştiu bureţii...
 
pe frunte-Şi poartă – roşu – Trandafirul:
singurul nume pentru Sfânt Ofirul –
iar Taina-i dezlegată: nu e moarte
ci doar Întregul – niciodată Parte!
 
cu fruntea reazem de picioare-nsângerate -
îmi cresc Smaraldul – Cornul d-Inorog
mijloc de frunte: toate sunt curate
 
Cuvântu-i sfânt: cu mine-n El mă rog...
...e-atâta linişte pe Golgota măririi:
Dismas sunt eu – sunt Chipul Fericirii!
 
CONFIRMARE
un vreasc a trosnit sub picior
 
ură şi dorinţă de crimă
sete sălbatică – de a incendia
întreg universul
 
străfulgerările amurgului
printre ramuri – confirmă
 
VIZIUNE SACRĂ
o ulcică de apă vie – din
fântâna zânelor
 
munţii fulgeră
diamante – deschizând largi porţi către
paradisul amiezii
 
gânditor - vulturul se roteşte
ameţitor de
sus – binecuvântând cu umbra-i
tăcut
 
AŞ VREA SĂ FIU UN ASTRONOM
aş vrea să fiu un
astronom – să aflu  -  pe
ceruri - steaua unde se va duce
sufletul meu – sau
să mi-o aleg
eu însumi:
 
să pregătesc sufletul meu pentru
întâlnirea cu
steaua lui (menită sau aleasă...) – şi
la fel – să-i pregătesc
steaua lui – pentru a-mi întâmpina
sărbătoreşte – sufletul
meu...
 
PÂNĂ LA PRAGUL PRIMEI CASE
picioarele plescăie – dezolant - prin
noroaiele-nnoptate
 
o ramură grea de ploaie-l loveşte-n
frunte pe călător - stropindu-l
din belşug:
 
astfel – îl binecuvântează  - până la
pragul primei case
 
NICIODATĂ
pansamentul
nopţii – aplicat peste rana
lucidităţii
 
chinuitor – spasmodic - somnul lipeşte
pansamentul de rană: niciodată
rana nu se va
cicatriza – cu seninul
uitării
 
FRUNZĂ ÎMBOLNĂVITĂ
frunză îmbolnăvită de
boli omeneşti: zace pe ramură – ca-ntr-un
pat de spital
 
toate frunzele o privesc cu
silă – fără să conştientizeze că epidemia
s-a generalizat
de mult – s-a instalat definitiv şi
absolut
(...pretutindeni...)
 
ÎNŢELEGÂND
două feţe – ale aceleiaşi
monede: viaţa şi
moartea
 
mi s-a făcut silă de
amândouă – aşa că – la ceas
hotărât - voi
scuipa – din toate puterile (ca din
tun)  – parşiva
monedă – în palma lui
Charon – ciungindu-l – făcându-l – astfel
invalid de vâsle
 
ca urmare – liber şi de
unul singur - voi începe să
hoinăresc – să
navighez – foc de
curios – printre hotarele tuturor lumilor
posibile – apărând când
vreau – dispărând
când îmi convine
 
ŞOVĂIELI ÎN EPOPEE
şi vântul şi pădurea galben se-mbolnăviră
e-o moarte fără bocet – o moarte fără liră:
în şanţuri d-epopee – foşnesc cu disperare
regeştile cadavre – prinţesele frunzare
 
văzduhul se-nfioară – pădurea se făleşte
cu armonia sfântă: dispare şi-amăgeşte...
...amiaza şi amurgul – egale-s în hlamide
ruină-i labirintul: un altul se deschide
 
suflării nu se-ncumet' să-i dea liberă cale
aezi nu garantează pentru scornita vale
ard focuri d-epopee – vâltori se-ntorc în sine
 
e la hotarul tainic oprire şi-mbrâncire...
...Hristos  - Aedul Veşnic – a ars în cuvântare:
n-a-nvăpăiat şi nava – să ne-avântăm în mare...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SURPRIZE LA VÂRSTA A TREIA
Se înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.
De ce era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia, soţia lui.
Musafirii sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”. Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de prune, au început să discute cu calm.
Mircea a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.
- Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
- No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic. În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
- Voi unde eraţi?
- La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost cum trebuie!
- Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de el!
- Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate, mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în jurul lui.
- Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!
Irina aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină dulceaţă de cireşe amare...
Soarele apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.
Pupături, urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.
Irina a adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi, alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.
Irina, în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot, soţul ei.
- Ce s-a întâmplat?
- Îţi aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
- Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!
După ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.
- Vezi ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie. Trebuie să înceapă filmul.
În pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt timp. Era veselă. Asta era important.
Maria Tirenescu, (Cugir – Alba)

COLIND ÎNGHEŢAT
prin perdeaua de beculeţe multicolore
motiv de mândrie personală
şi semn de bunăstare
privesc farurile de ceaţă ale maşinilor nebune
puternicele lumini ornamentale ale străzii
formaţiile de luminiţe mişcătoare
împodobite la blocuri vecine
de oameni ca şi mine
conturând desene tematice
cu brazi, moşi şi stele
aştept copiii colindători
şi ei nu mai vin
avem interfon
şi acolo în faţa uşii de termopan
împodobită cu un spectaculos
joc de lumini
se opresc copii repetând colinda
cu mâinile zgribulite
şi obraji febrili, roşii,plini de speranţă,
apăsând aleatoriu
 
butonul
la care nu li se va deschide
niciodată!
 
TABIETURI
cred în lumea de dincolo
dincolo de podea
am vecini noi se pare
cu tabieturi romantice
nu ştiu cine sunt
nu i-am văzut nici aievea
nici pe tabelul de cheltuieli comune
ascult în orele de linişte
frumoasa poveste de dragoste
abia păşesc
abia ating
parchetul de stejar lăcuit
în care mă oglindesc ca
frumos bărbat
 
în urma mea
silenţios
mopul!
 
NAIVĂ ACUARELĂ
unde eşti tu poezia mea,
am rătăcit, te-am rătăcit,nu mai ştiu unde te-am pus,
unde te-am scris,pustiu,
doar masa goală, nici urmă de vers,
nici urmă de poezie,
doar foaia albă de hârtie!
 
să fii întemniţată, n-ai fost de piatră, pentru iubire în turn,
închisă în volum, între coperţi, fără sigiliu, ca într-un scrin,
răvaşul de iubire-nfăşurat, pergament secret al-unui rege crin?
 
abia păşeai, urcai poteci, o poezie strânsă-n pumn, pomelnic dus la schit,
te rogi să nu fi scris, te rogi să nu mă fi citit,
ceaslov îngălbenit de vreme,la foc de lumânare, în psaltire, ruga ai pitit,
 
deasupra lumii mele o pânza-ntinsă ca un cer, naivă-albastră acuarelă,
cu virgula-agăţai lumina poeziei albă, un bucolic nor,
ci în albastre naufragii, naive alte peisagii, naivă mai credeai in sbor,
 
te furişai cu alte poezii frumoase, peniţa lasă urme, încă scrie,
şi nu sunt singurul ce scriu, mai sunt poeţi ce scriu frumos,
refugiul poeziei-ntr-o frumoasă antologie,
şi chiar şi-aşa tot te-aş cunoaşte dintr-o mie,
frumoasa noastră poezie.
 
POŞTAŞUL
nu ţi-am mai scris de mult,
n-am bani de timbre, cărţi poştale, illustrate, să îţi scriu,
poştaşu-n uniform bleumarin din stradă mă salută,
nu mai îmi bate-n uşă, de la fereastră fac un semn,şi parcă-s viu
 
nu ţi-am mai scris de mult,
cămaşa mea de noapte o-mpărţeam, aidoma noaptea,aidoma şi odaia,
te ridicai din pat,din când în când,mai deschideai cutia
poştală,nu ţi-am mai scris de mult,
şi balamaua ruginită-o mai mişcă vântul, ploaia,
 
nu ţi-am mai scris de mult, parcă-aş mai scrie,
mi-e dor să mă aşez la masă, lămpaşul îl apropiu-mi este semen,
scriu pe ascuns,parchetul oglindeşte luna, noaptea-mi este gemen,
trec în papuci de casă-n buzunarul pijamalei port o poezie,
îi dau un leu poştaşului să-o pună mâine în cutie!
 
NOUA AŞEZARE
şi nu ţi-am spus femeie ,eşti frumoasă,
cum desenezi poteci prin ploaie şi inocent noul cadastru,
îngăduiai - tineri poeţi nu mai ştiau ce-i drumul către casă,
şi scări de bloc păreau să fie pietre aşezate de istorii către castru
 
şi nu ţi-am spus femeie, nici n-aveam cum, alergai pe trepţi,
poate că liftul e prea lent şi nu mai vrea să urce,
s-ajungi cu-n vers naintea mea, frumoasă odă să m-aştepţi,
îţi aruncai sandalele să nu te-ncurce
 
şi nu ţi-am spus femeie, eşti frumoasă, mai ezit,
şi ezitant în noua aşezare uit urcuşul, cum îmi este mersul,
poet de cartier, sunt în ascensiune între etajele din vechiul sit,
repet în gând, mai uit, mai lung acum îmi este versul
 
ploua când am ajuns abia şi apa şiroia de pe şarpante,
pierdusem versul printre streşini şi toga albă-i la uscat în casă
priveai zâmbind tineri poeţi cum patinează încercând urcuşu-n pante
şi îl ratau,şi nu ţi-am spus femeie cât eşti de frumoasă!
 
PRIMUL MEU NĂSCUT
iubita mea scăldată-n sânge
nu te întoarce-n trupul care te-a născut,
începi părinţii prin a-i plânge
în palmele din care ai crescut,
 
iubita mea o ursitoare, primul cântec,
în poezie primul meu născut,cuvânt
nespus ce încolţeste-ncet în pântec,
un lujer verde ce răsare din pământ,
 
iubită, prin vitralii razele de soare
aleg culori să odihnească pe frumosul chip,
frumos poem citit în zi de scăldătoare
de însuşi regele Oedip!
Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu)

BALADA HABARNIŞTILOR
Suntem prea mulți și mult prea tari
ca să ne pese de lătrăi,
acei etern nemulțumiți
ce-n toate-s niște pămpălăi:
 
Nu doar că alde ăștia au
abilități de fripturiști,
ci își permit ca despre noi
s-afirme c-am fi habarniști!
 
Mă rog, e una trăncăneala
pe margine fără oprire
și alta-i implicat să fii
în a cetății viețuire...
 
Cum niciodată n-am admis
în sân cu mâinile să stăm,
am fost și suntem beșteliți
că doar pentru ciolan luptăm.
 
De fapt, prin jocul democratic,
puterea vine simultan
cu lunga listă de-obligații
față de-al nost popor sărman.
 
Dar când puterea-i aparentă,
căci sforile-s de alții trase,
ce șanse ai să-ți împlinești
promisiunile fițoase,
 
unite toate-ntr-un program
atât de fantezist croit,
că țara după el condusă,
mai abitir s-a-mpotmolit?!
 
(Pesemne-i cazul s-amintim
că rău-n bine dormitează
și că greșeli nu săvârșește
numai acel ce vegetează...)
 
Văzând că șansele sunt nule
ca într-un singurel mandat
să facem pentru toți românii
cum în program e stipulat,
 
am hotărât că-i mult mai just
c-un lot restrâns să demarăm
și-n viitoarele mandate
procesul să-l finalizăm.
 
(În lot intrând numai aleșii
și a ciocoilor elită,
firește că experimentul
se cheam-o strâmbă reușită.)
 
Democrația, așadar,
este dreptatea-n agonie:
Săracii sunt siliți să dea
ca hoții și mai și să fie!
 
Când lucrurile pe la noi
se mișcă-n sensul arătat,
nu poate nimeni să ne-acuze
nedemocratic c-am luptat.
 
De pildă, pentru noi și-ai noștri
în chip legal am izbutit
venituri în expansiune
și-al sporurilor spor grăbit.
 
Așa se face că toți banii
au fost în pripă mătrășiți,
încât e jale-n investiții
și-ntre românii aburiți,
 
deși se știe că pe urmă
- după reforma fiscălească
cu cei trei lei în plus la leafă –
la noi va fi mană cerească.
 
Chiar fără mană, tot mai bine-i
ca-n Vestul putred de păcate,
unde bisericile goale
sunt păgânește demolate,
 
pentru ca locul lor să-l ia
triumfătoarele moschei,
iar creștinismul să nu-i mustre
pe sodomiți și pe mișei...
 
Concluzia ce se impune,
n-admite bâlbe sau fasoane:
Programul nostru va da roade
doar de-om rămâne la butoane!
George  Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

LA VREMURI NOI
Își aruncă amurgul firele moi și spumoase în evantai, atingând pământul în fugara-i trecere. Zâmbește pământul și-nchide ochii lăsându-și obloanele spre tainica noapte a vieții. Mustește în sufletul său dulceața dorului nestins și lăcrimează adesea sub povara așteptărilor prelungi.
Din loc în loc, printre ramurile salcâmilor, sunetul scurt și prevăzător al păsărilor străpunge până departe, anunțând retragerea spre pacea înserării. Își înfoaie penele, ciugulindu-și puful ciufulit spre o toaletare păsărească de noapte. E-n firescul lucrurilor ca somnul să fie odihnitor, știindu-te curat și îmbăiat în lumina conștiinței. Curată și nepătată conștiință!
Toamna e pe ducă și-și cară cu dârzenie noroiul amestecat cu resturi de frunze uscate, vieți apuse și nechemate. Nu mai are timp de pierdut, cum niciodată n-a avut, trece ca fulgerată și aruncă din loc în loc palmele vântului turbat, biciuind cu stropi mărunți și reci peste fețele încrâncenate ale trăitorilor. Îi lovește uneori nemilos, sperând în trezirea nației peste care a domnit zeci și mii de ani, dar niciodată ca acum.
Trece toamna adulmecând fumul coșurilor și separă puterile, în funcție de aromele percepute. Dezleagă cu repeziciune baierele cerului și stropește hornurile fumegânde pentru a șterge opulența unora, ferind poporul de haznaua populației care triumfă în timp și peste timp, fără să dea vreodată socoteală cuiva.
Mă-ntorc în timp și-mi ies în cale mâinile muncite și frumoase ale înaintașilor, mâini pline de ghimpii pălămidelor și-a altor buruieni. Îmi fac semn și-mi spun că n-au pierit, încă mai poartă în căușul lor sporul de altădată și dulceața multului sau puținului cu care s-au hrănit. N-au știut a căuta prin gropile de gunoi și nici n-au stat cu ele întinse spre pomana trecătorilor.
Se-mpreunau într-o unire fericită, ajutându-se, și sporeau avutul țării și-al lor. Trudeau și suduiau, poate, dar roada umplea sacul. Din sacul ăla mare mânca și bogatul și săracul. Acum, palmele se strâng și iau forma pumnului, dorind să lovească. Pe cine să lovească? Pe stăpânii toamnelor bogate, care au avut grijă să umfle prețurile, făcând ca banalul ou să devină aliment de lux? Poate!
Din prea multă ignoranță sau trufie, am ajuns să fim copia fidelă a moșului care și-a bătut și alungat cocoșul din bătătura casei, fiindcă melodia cântecului său nu-i ținea de foame și, mai rău, copia fidelă a babei care nu s-a mai mulțumit cu produsul găinii sale. Cum mărgelele nu erau comestibile: Moarte dobitoacelor noastre!
Și vine iarna cu alai de crivăț și fulgi de zăpadă pierduți haotic prin văzduh, cu nasuri cârne lipite de sticla ferestrelor, nu întru fericitele clipe ale chiotelor de copii, ci spre așteptarea ajutoarelor venite din țări străine, de-acolo, de unde ai lor, părinți, frați și surori au plecat să-și lase tinerețea, sănătatea și bucuria de-a trăi pe un salariu mai generos sau pe nimic.
Și pumnii s-au deschis din nou, iar palmele au învățat a sta întinse spre alte țări și alte neamuri, fiindcă aici aburii ospățului de toamnă se amână la cel de Crăciun, care taie pofta de-a pofti spre bunăstare!
Angela Burtea (Brăila)

TRASEU
De câte ori am fost, crezând că sînt
Mai mult decât o palmă de pământ,
M-am dezlipit, subtil, de neamul meu
Şi mi-am făcut din sânge curcubeu,
Să se hrănească bolta mai apoi
Cu tot cuvântul argăsit în noi.
 
De câte ori mă simt mai mic c-un cot,
Iau din viaţă argintiul tot
Şi mi-l adaug, neschimbat, în nori,
Cu-n ochi nemărginit să mă omori,
Cum ai făcut-o primăveri la rând,
Ascunsă-n raza Soarelui flămând.
 
Şi dacă iarăşi voi risca la greu
E pentru că din albul serii beu
Ce-a mai rămas lumină în priviri.
Iar de voi plânge-n anii mei subţiri,
Să nu mă laşi vieţii fără glas,
Ci doar să-mi iei din timp ce-a mai rămas.
 
MI-E DOR DE ROD
Mi-e dor de rod. Pe-aici e încă iarnă
Şi-n trup se frânge Soarele departe,
Un car de stele noaptea o răstoarnă,
Iar ochii goi de visu-ţi mă desparte.
 
Mi-e dor de rod. Eu n-am ştiut că-n geruri
Mi se cuvin prea scurte pofte calde.
Cu tot ajunul razelor din ceruri,
Nu-i foc destul văzduhul să mă scalde.
 
Mi-e dor de rod. Şi v-o mai spun o dată,
Iar dacă anii mă lovesc la tâmple,
N-am cum să-ţi uit privirea destrămată,
Când aşteptam păcatul să se-ntâmple.
 
Mi-e dor de rod. De vocile din munte
Ce m-au condus înspre-ale văii pânze,
Mi-e dor să fac din gândul tău o punte,
S-ajung la tine dezbrăcat de frunze.
 
MOTIV DACIC
Copac,
eşti pom sau fiu de dac?
Că niciodată nu te-am ştiut
În faţa sorţii mai sărac
Şi mai străin de ce-ai avut.
 
Nedemn
ţi-e trupul tău de lemn,
În care veacuri ţi s-au ros
De frica asprului îndemn
De-a pune duşmănia jos.
 
Părtaş
la ce suntem, de-un ceas
Tu ne resfeţi, şi te cobori
Priceasnă-n visul ce-a rămas
Cunună nopţilor surori.
 
Şi iar,
de-o fi să fie clar,
Eu vreau de-acuma să rămâi,
În veci destinului altar,
Fiinţei dace căpătâi.
 
ÎN TOATE
Seară de seară,
Ciobanii dau dare de seamă.
În loc să se ceară,
Spre vârfuri să urce, să scape de teamă,
Stângaci se întorc la hotare.
N-au ceasuri la mână şi-i noapte
Când visuri se-ntorc să măsoare,
Iar muntele, gol de cuvinte, în şoapte
Îi cheamă duios la mulsoare.
Dar veacuri ce scurmă milenii răscoapte
Dau dor de tăcere, de umbre, de rouă.
Afară copacii stau demni în răcoare,
Cărări tremurânde se frâng pe din două,
Dar nu mai sunt paşi să calce de-a rândul.
Cu toţii au gândul pierdut,
Căci rostul de viaţă pierzându-l,
Par chipuri cioplite în forme de lut
Din piatră desprinse.
În toate ei poartă al lumii durut,
Nelinişti spre inimi împinse.
 
DIN SOCIETATE
E astăzi tot mai greu cuvântul
Şi patima tot mai adâncă,
Încremenit în spaţii vântul,
De parc-ar fi un colţ de stâncă
Sau o istorie ce moare.
 
E astăzi tot mai greu sub Soare
Cum tot mai mărunţită-i vrerea
De-a poseda în neam şi-n voce,
Curajul de-a primi puterea
Ce face vara mai feroce
Şi atmosfera mai albastră.
 
E astăzi tot mai greu afară
Privirilor ce ţin fereastră
În ochi lumina pusă scară
Apucăturilor fierbinţi.
Şi tot mai mult din vis se frânge,
Descătuşatelor dorinţi,
Otravă pentru-al lumii sânge.
 
DILEME
Mi-e greu să pot, dar n-am să mă rezum
S-adun în minte clipa de pe drum,
Să mi-o alătur vieţii de demult.
Tu doar în mine eşti, şi nu oricum,
Mi-am zis timid, să nu produc tumult,
Că doar spre viitor mă legeni lin.
 
Mi-e greu să pot, în lume să te ţin
O veşnicie de ilustre nopţi,
Când tu, din ochi, mi-ai stors aşa puţin,
Că am rămas cu mugurii necopţi.
 
Mi-e greu să pot, dar mult mai greu să dau
Întâietate ploilor ce stau
Cunună orizontului pierdut.
Şi totuşi, dac-ar fi să pot să iau,
Aş lua iubirea ta drept început.
 
NOSTALGII AUTUMNALE
Acum iar e toamnă. Cuvântul
Din mine clădeşte o rugă.
Sărac e în fapte, ca vântul
Şi pus, mai în toate, pe fugă.
Golită mi-e pofta de rouă,
Copacii-s rămaşi fără nume,
Afară e trist şi ne plouă,
Cum tristă e toamna. Şi spume
S-aleg din rărunchii planetei
Când bocetul nopţii atrage
Un semn din plecarea cometei.
Nu-i nimeni de seamă să bage
Cum horcăie câmpul de groază,
Cum iarba de ploi se înşeală.
Rămasă-i pustie-a mea Ştează
Şi-nchisă-i poiana-n beteală.
 
CABALISTICĂ
Cândva a fost cumva. Dar iarăşi tac,
Să nu se creadă că-n misterul lor
E partea cea mai grea ce pot s-o-mpac
Cu firea mea de grabnic trecător.
Am fost aşa precum am vrut să fiu,
Copil născut devreme (sau târziu?)
Când alţii loc n-au mai avut defel.
De-aceea tac, că poate-n lumea mea,
Ei n-au găsit puterea de-a urca
Şi au murit la poale de muncel.
De-aceea sunt, şi cred c-oi fi mereu,
Mai potrivit la bine şi la greu,
Nu cum mă ştiu cei care, rupţi din vânt,
Culeg furtuna ca pe-un mare rod,
Căci pentru ei nimic nu e mai sfânt
Decât cuvântul frânt la eşafod.
 
Cândva a fost cumva. Atâta ştiu
Şi fiindcă sunt ce-am fost, o să mai fiu.
 
IPOSTAZE AUTUMNALE
Nu-i vina mea,
Dar nici a ta
Că azi, mai mult decât oricând,
Mă prinde Soarele flămând
Deasupra codrului, în frunză,
Când, obosit şi fără zoaie,
Rămas e norul fără rânză
Şi, de atâtea voci ce mor,
Ne plânge lutul după ploaie.
 
Aş vrea să zbor,
Dar nu mă vor,
Nici gândul tău desperecheat,
În pofta plină de păcate,
De ochii care s-au dedat
Aromei toamnei ce se stinge,
Nici frigul rău ce mă străbate
Şi-n voie timpul mi-l atinge.
Pot doar, în toamna tot mai grea,
Să-mi facă nopţile dreptate:
Cum or putea
Sau cum or vrea.
 
ÎNDREPTAR
Neîmpliniri au fost, dar nu destule
Cât să cunosc în faşă Adevărul.
Chiar dacă-n viaţă astfel de recule
Îţi iau din faţă Soarele şi Cerul,
Eu nu m-am aplecat prea mult ţărânei.
Am preferat să caut sensuri clare
Şi, când a fost mai greu, surâsul Lunei
Mi-a dat putere să devin mai mare.
 
Dar nu destul a fost să stau pe buză,
Prăpastiei să-i caut înţelesuri,
Deoarece prea lesne găseam scuză
La orice greutate din spinare.
Şi prea am fost înconjurat de şesuri
Ca să rămân o clipă mai aproape
De provocări ascunse lin în munte,
În glasul sfânt al albelor izvoare.
Şi astfel, cu privirile mioape,
Destinul încă-şi face-n mine punte.
 
CLIPA DE PE URMĂ
Nu pot să cred că toamna vine iară.
De ce-aş uita? M-ai întreba şi tu,
Cum, negreşit, mi-ar spune-a mia oară
Nu doar acelaşi semn, cât poate altu’,
Mult mai bizar decât mi-a fost traseul,
Prin care, neclintit, mi-am luat un nume.
Au fost şi alţii înfrăţiţi cu greul
Şi drumul lor l-au pus stindard la lume,
Dar m-au intersectat în raze surde,
Crezând în şansa dreptului la viaţă.
 
De n-ar fi toamnă, cât ar fi de-absurde
Privirile criptate-adânc pe faţă,
Ce poartă ura tot mai des spre maluri.
Şi cât de greu s-ar şterge, ce emoţii!
Străvechiul obicei de-a face valuri
L-am retrăi în gând, murind, cu toţii
În presupusa clipă de pe urmă.
C-aşa e moartea, când visezi cu morţii,
Prin toamna care seceră şi scurmă.
 
PLANETA PĂMÂNT
Dac-am putea să te cuprindem,
Fără să-ncepi din nou a plânge,
Tot ce-am vândut, şi încă vindem,
Ar fi tribut plătit cu sânge,
Dar şi un semn că stai pe-afară
Când Universul te alintă.
De-ar fi să-ncerc şi-a doua oară
Şi timpul mult să nu mai mintă,
M-aş ţine-n margine de noapte
Un gând anume pentru tine,
Să-ţi prindă visele necoapte.
 
Dac-aş putea, nu m-aş abţine
Să-ţi scriu, desculţ, cărări pe frunte,
Destinului să mi le-alătur
Sub tâmplele tot mai cărunte.
Şi când o fi să mă împături
Cu trupul tău scăldat de Lună,
Redă-mă vremurilor munte
Să-mi fie veşnicia bună.
Grigore Avram (Sângeorz Băi – Bistrița-Năsăud)

1864
(Lui Alexandru Ion Cuza)
Cuget deschizător de drumuri noi
Prin vremuri triste, aspre, te-ai călit
Și spre limanuri ai călăuzit...
În jurul tău găsit-ai mulți eroi!
 
Încrederea ne-înfrântă-în biruință
Este vârtejul nobil, triumfal,
Scânteietorul drum pornit în val
De Dunărea bătrână. Ce ființă
 
Ar fi știut tăia un drum în stânci,
Doar cu puterea vorbei și-a lui faptă,
De n-ar fi idealurile-adânci?
 
De n-ar fi țelul spre o viață dreaptă?
Tu, nedreptatea-n Principate frângi,
Și viața o ridici pe-o nouă treaptă!
 
POEM PENTRU UNIRE
De atâtea jertfe mari ni-e plaiul plin;
Sub lespezi e îngropată numai huma,
Unirea este cea care ne cheamă:
Dreptatea noastră-și face loc de-acuma…
 
Pleiadele de cărturari vestiți
În măiestrite graiuri limba cântă
Dor sfânt ce spre Unire ne frământă…
 
De ce un neam de-o limbă și de-o lege
Să stea în Principate despărțit?
UNIREA este cea care ne cheamă,
Vrem suverani! Vrem un popor unit!
 
Popor străbun te-ai ridicat în ani
Cum crește floarea soarelui spre soare
Și-ai biruit largi hoarde de dușmani,
Iar doinele ți le-au cântat izvoare.
 
Popor viteaz, vestit în lumea veche,
Hălăduind pe plaiul înflorit,
Ți-ai făurit eroi ce n-au pereche
Și-n aur inima le-ai dăltuit.
 
Popor, tu cel mai drept din neamul trac
Înscrii în lume urme de granit
Și pe comori ai pus peceți de dac
Și-n hore ai brodat figuri de mit.
 
Popor sădit la temelii de stânci
Te-asemeni brazilor fără de moarte
Ce-și iau puteri din firele adânci
Ca veșnicia-n freamăt să le-o poate.
 
Popor al meu, mândrie peste timp,
Vestit pe mări și țări îndepărtate,
Ești muntele încununat de nimb
Când roată-i stau vestalele adunate…
 
Popor crescut sub falduri tricolore,
Purpură de drapel incandescent,
Ți-e plină viața, ca sânul de hore
Și-n vers de pace ești mereu prezent.
 
Din fiecare bob de grâu ce crește,
Din fiecare  piatră de pe munte,
Poporul vrea Unirea și o cere…
Cu arma-n mână îndârjit se luptă,
Războiul taie pagini de durere
Și mamele își frâng inima ruptă…
 
Înscrie de trei ori poporu’ în faptă
Cuvântul drag: „UNIRE”, sus, pe steag
De-atâta timp poporul o așteaptă;
Victoria șterge lacrimi din șirag...
 
În transparența hărții văd imagini
De vechi cetăți cu ziduri crenelate
Și carpatine culmi
Și munți și marea,
Și ape ce-au lăsat în urmă pietre.
Mai văd noian de oști tălăzuite;
Aud și bucium, naiuri și-alăute.
 
Colinele și munții și pădurea
Se-apropie în joc mărunt de horă,
Iar din rotirea lor se naște o Țară:
O floare ce se-mbracă în strai de aur
În purpură  și în albastrul zării
Și în căușul de petale involte
Stau așezări și mândre  nestemate.
 
Din fiecare nestemată învie
Un Făt-Frumos, o dalbă Cosânzeană,
Un popor mândru, renumit, ce cântă:
„Azi, Țară, stăpânește fără teamă
„Pământul strămoșesc, Tu, Suverană,
„Unit-ai fiii tăi din văi cărunte,
„Iubește pacea și apără glia!”
 
Reverberând luminile din soare
Tu, Mândră a mea ȚARĂ, ROMÂNIA!
 
UNIRE
Din fiecare fir de grâu și floare,
Din fiecare piatră de pe munte,
Din gânduri ce ales se țes sub frunte,
Poporul vrea unirea și o cere...
 
Înscrie de trei ori poporu-n faptă,
Cuvântul drag, UNIRE, sus pe steag!
De-atâția ani poporul o așteaptă...
Și zbaterile se țineau șirag…
 
S-a-nfăptuit al nostru vis de aur:
Azi mândra Românie e unită,
Mai așteptăm un colț, un mic tezaur,
Cu fii de-ai tăi. Din inimi, fi slăvită!
 
TRĂIM ALE UNIRII ROADE
Din patru hotare ne cheamă
Îndemn îndelung dăltuit:
Azi, demn să trăim fără teamă:
Popor suveran! Fericit!
 
Și liberi, ca vulturii-n zare,
Pe plaiul ce-avem din străbuni,
Din neam oțelit dârz și tare,
Prin pace cu alte popoare,
Noi creștem mai drepți și mai buni!
 
Și frați cu-ale lumilor floare
În pas, spre un larg viitor,
Uniți într-un gând, toți, sub soare,
Clădim zilei viață și spor!
 
AȘTEPTAREA
O Basarabie unită
În veci cu dulcea Țară-Mamă,
Fi-va din nou iar fericită:
Unirea e cea care-o cheamă.
 
Și multe întâmplări trecură
Peste ai noștri frați de sânge,
Iubire, patimă și ură
Cât inima o poate strânge.
 
Vă așteptăm cu braț deschis
Și tulnice de la Ștefan
Pentru-o Unire ca un vis
Cu multă dragoste de neam.
Melania Rusu Caragioiu (St. Constant – Canada)
 
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii