ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 10 NR. 107 (Ian  2018)
 

ATELIER

VOIEVOZII NEAMULUI NOSTRU
ei sunt crescuţi din luturi şi ţărână
sunt Voievozii apogeului de mir
făcuţi sunt doar în locul ăsta să rămână
să-i dea lumină – fir de patrafir
 
ei sunt crescuţi din piatră şi pădure
Voivozi sunt Vulturilor – Epopeii-Munte
înalţă Neamul în Război şi-n Nunte
şi se pogoar' în Mare – pân' la hale sure 
iar Soarele şi Luna – pe umeri li s-aşează
ca două coţofene gemene-n amiază
şi frunzăresc  - alene - istoria străbună
 
ca pe-o poveste: rea întâi – apoi iar bună...
...voievozi au fost – au ars – acum le-aud doar goarnă:
dar unde-s tocmai azi – când vântul ne răstoarnă?
 
LUPUL DACIC
unde ne-aţi alungat Voivozii – venetici cu scai?
unde ni-s Sfinţii – cari cu Luptele Luminii ne sfinţeau
şi Drumul Libertăţii întâi ni-L arătau
din toate drumurile care duc la rai?
 
redaţi Daco-Valahiei splendoarea
şi paradisului ce-i scris aici – răcoarea...
redaţi mândrie – vitejie şi martiriu
în aste locuri unde azi e-un cimitiriu...
 
nemernici zgribuliţi de gândul crimei - lăcomie
iadul vă ardă pân' la Talpa-i – şi din Foc să-nvie
Voievozii noştri cei cumpliţi Arhangheli
 
...osânza voastră -  venetici – nu-i bună nici la candeli...
...dar strig în van: Daco-Valahia e-n agonie
în urma-alaiului funebru – Lup Dacic să ne vie!
 
DOINA POETULUI
şi Pământ înflorit
şi Cer înflorit..:
am privit
şi-am fugit
 
frumosu-i frumos
la om sănătos
la bătrân sfătos
şi la prunc sfios...
frumosu-i frumos
la stejarul gros
la bradul  - Măria Sa
pururea-i Duminica...
 
cine-a vide şi cunoaşte
apoi acela – cu bună veste
pe toţi să-i împroaşte:
că de unde – este!
 
iar cine-a vide şi-o şti
împărat el s-o numi
şi o lumina
pân' Soarele-o sta
şi o tăinui
pân' şi Luna
s-o ivi...
...cununaţi – necununaţi
Soarele şi Luna
fraţi...
 
...nu mă lăudaţi
şi nu mă huliţi
pe cele hudiţi
ale Cerului
ale Hristului
ale Mărului...
 
...şi nu mă cătaţi
pe la Îngeri fraţi
şi nu mă cătaţi
pe la agăţaţi:
de mine voi daţi
doar când vă-nchinaţi
şi-n genunchi suiţi
pe Golgote fiţi
cu oleu de sfinţi
la cei răstigniţi...
 
...Munţii mei
fraţii mei
de temei:
oi urca pe voi
să văd stele roi
oi urca pe voi
să văd şi Ziua
de-Apoi...
 
Hristos şi cu Sfinţii
numa s-uit
cuminţii
cum eu Scripca-nstrun
pentru-un Cânt străbun...
 
or plânge – or râde
ori m-or şi ucide
or râde – or plânge
Cântu-mi pe toţi frânge...
 
...Hristos stele plânge...
 
ARTA BANALULUI
tot şovăim prin lumea-ntunecată
bănănăind pe drumuri cunoscute
de-am dispărea – nu este judecată
iar de-am rămâne -  nu se-observ volute...
 
e-un aer de lehamite şi vrajă
la Cer de mult nu se mai pune strajă
şi – bucuroşi – ne azvârlim singuri în mreajă
cu sufletul scobit – un golf de plajă...
 
nimic nu-i neceasar ori important:
să fie cât mai liniştit şi mai pedant
nimicul fie – el însuşi - ghid constant
 
spre dispariţia supremă: spre neant...
...aşa ne-am calicit de-o veşnicie
şi dispărem – hârtii la primărie...
 
PORUNCI – LOGOFETE!
eram ascuns în tufiş – ascultând zguduirea
de tropot şi chiot şi sfinte blesteme
e plină pădurea – în noapte – de firea
voivozilor noştri: simţim noi îndemne!
 
e plină pădurea de rime cumplite
lumină ca ziua – pustiu de ispite
voievozii aflară bătaia de joc:
pe marii călduţi trag în ţeapă – cu foc!
 
porunci – logofete - s să zvârli reaua pană
şi zale şi paloş să scoată-a ta rană:
cu Luptă se capătă Frunţi de Aramă
 
supuse nicicând: Sfânt Biciul - rău sfarmă...
...şi Crist-Vânătorul poemelor slabe
se-arată cu Craii – iar nu-n patru labe!
 
PRIVIND PE FEREATRĂ
privind pe fereatră
văd  - deasupra DACO-VALAHIEI - cruguri schimbându-şi – cu grabă-nmiită
plimbarea – mersul şi
sensul: o nefireasă şi înfierbântată
grabă – pe toţi – şi pe mine – mă mână - ne
mână – spre luminoasa
fulgerătoarea de demoni
treabă
 
se pare că Domnii şi
Feţii Frumoşi – dar şi
Craii – după trecerea lor în
rândul Arhanghelilor - nu-s lăsaţi – nicicum - de
Crist a fi
trândavi – ci cumplit de
harnic lucrează – cu negrăită
râvnă stăpână – grijind în altare - pentru
Luminata Săptămână...
 
fiece Duh de Voievod – scos  - de îngeri - pe uşa din faţă - nu se
răsfaţă – ci
se-apucă de treabă – spre a-şi călăuzi şi
re-ncălzi - până la
incandescenţă - Neamul
său – scopit de mult prea indecenta
decenţă... - ...ofticoasa
prudenţă
 
voievozii DACO-VALAHIEI ard cei mai harnici – în
stelele lor: eu deja simt – în nări
sporul lor - de fierbinte
şi de chiot
ne-cuminte
 
aşa că lepăd degrab'
Peana din mână – îmi pun cu tot
şartul - Şorţul – şi
deschid – îndat' - Covălia!
 
curând – baroase şi oase de duşman
fărmate – îmi vor confirma
meseria
 
curând – toţi câţi îşi lasă Plugul – pentru
Paloşul Plăţilor Drepte – cu totul riguros
Chitite - cu vârf şi-ndesat
plătite – îşi vor confirma
Sfânt Meşteşugul!
 
CALPUL CRĂCIUN
dat la-ntors ca un palton
Cristul nost' de tinichea
Cristul nostru de carton
confiscat de buni zarafi
(...care pun cozii canafi...)
Cristul nost' – cu zăhărea
pus să vândă la tejghea!
 
nu de Naştere vă doare
ci de pântec şi unsoare
nu de Prunc şi nici de Magi
n-au casapii dor de fragi:
casapilor nu le pasă
nici de casă – nici de masă
de-orfan – văduvi - mahala
care n-au nici ce mânca...
nici de munţi aprinşi de brazi:
...ce Hristos - bancuri cu Magi?
pe sfoară pe toţi să-i tragi!
 
...cu explozii de neoane
cu-electronice zorzoane
etalate din avioane...
 
...hai la Cristul de vânzare
până-ţi golesc buzunare!
hai la Moş – vă jumuleşte
şi de suflet – şi de deşte!
 
...cât să mai răbdăm ăst cleşte:
fariseul de nădejde
cămătari cu rug de bani
pentru fraierii sărmani...
zarafii ce duc popor
la zalhana şi omor...?!
 
...Maica plânge şi-i străină
dar ne-a tot spălat de vină
...ruga Ei numai amână...
 
...aşa că vă ur de-acum
şi aşa – dar şi altcum
să nu scap crima în drum...
 
vă urez urându-vă
vă urez – stârpindu-vă:
urătură din durere
din inimă şi din fiere
urătură şi blestem
pentru toţi ce-acum îi chem:
pentru cămătari de legi
pentru fùrii fără zeghi
pentru sacrul măcelar
mercenarul pe dolar
care – într-un ceas de milă
îmi ia Cer şi îmi dă silă... -
...al dracului-mercenar
cari de sfânt n-are habar
nici cât cucul de  cuibar:
 
să vă fie casa scrum
masa - fum
scuipaţi să fiţi pe-orice drum
iar recolta de sub brazdă
vi s-arate-n chip de iazmă
 
să-nghiţiţi în sec grenade
în loc de snoabe-oranjade
şi-o să facem toţi o chetă
pentru scut anti-rachetă
să vi-l băgăm sub jachetă
cu focul pus la rozetă...
iar în borta pentru Duh
să vă dau eu foc la stuh!
 
să vă fie excrementul
excrement
abundent
şi permanent
fără vreun amendament:
cu poftă-l mâncaţi
şi din cozi mişcaţi!
 
c-au mai fost mai an – în urmă
cazuri de lepră - de ciumă:
pe toate le luaţi
şi vă bucuraţi
aeru-l purgaţi
şi ne mai lăsaţi:
toţi - cotul să daţi!
 
furàţi – măi ciumaţi
din cozi  clătinaţi
şi-apoi explodaţi!
 
la urechi cu-aruncătoare
de flăcări – bună răcoare
să muriţi deodată
să scăpăm de altă plată!
să muriţi grămadă
măturaţi pe stradă!
cu mùzică de flaşnetă
prelua-v-ar altă planetă!
 
dar-ar molimele-n voi
să mai ştiţi şi de nevoi
iar noi să vă dăm – şuvoi
leac: otrăvuri de bun soi!
 
daţi şi voi de ştire
blestemaţilor din fire
zarafi cu nenorocire
şi la piept – şi în privire:
să vă fie casa – masă
masa fie năsălie
pentru toţi cu meserie:
măcelari de ţări şi neam
arde-v-ar focul – prin geam!
 
iar la anul  - în iad lat
vă vom vizita la pat
la cazanul cu c...!
 
...mânaţi – măi
pe căi de răi!
...şi mânaţi-i înc-o dată
cu harapnicul pe spată:
îneca-s-ar  în privată
(vedea-le-aş gura căscată
înghiţind totul odată!) -
îneca-s-ar fără trudă
pe sămânţă şi pe rudă -
venetici cu-inimă crudă!
 
...cămătari
murdari
şi zarafi
tartari
flocăiască-vă cinci draci:
cu harapnic şi haraci
tratament să suportaţi
ca <<uncle sam>>-i şi cazaci!
 
SPECTACOLUL S-A TERMINAT
spectacolul prăpăstiilor
s-a terminat: uite-aşa
i-a venit – deodată
rău – în plină
scenă - şi - eroico-emfatic – pe
scânduri - a
sucombat
 
(...noroc că - fraierii - biletul şi l-au
achitat...)
 
cine mai vrea să vadă
panorama deşertăciunilor – să ia
seama Lunilor: numai pe
Lună - acolo – în simulacrele alea de
gropi şi oceane
vulcanice – paiaţe nude şi
tiranice - se mai
înghit  - chiar şi-n
zilele noastre (fără apă fără
aer) - încă
aşa gogoşi – epopei de
senili - lăudăroşi
moşi: Luna
străbună – strămoaşa
minciunilor şi a
stricăciunilor de
cap – furnizoarea
ospìciilor – mareelor şi a
serviciilor
sociale - de tot
soiul!
 
n-aveţi decât să contactaţi
ramolit - satelitul  pământului
pământului singur - chinuit
de febre  (istoriceşte şi cu
nădejde – răstignit pe
tenebre!) - şi – fără
a mai fi întrebat ori
prin realitate
scurmat - să continuaţi a v-adora – în
creierii iluzorii
puroiul
 
...în niciun caz
zorii...în niciun caz – chiar sub
nas – buboiul...
 
ÎNŢELEPTUL
a fi înţelept – înseamnă să-ţi ştergi – cu
guma – nervii – eroismul
epopeilor
amintirile... – ...şi să-ţi dai drumul
isteric – la
gură – rostind ceea ce – de fapt
n-ai aflat şi n-ai gândit
niciodată – decât (teribil de
tulbure şi-ngălat) - în
somn
 
dacă se potriveşte – cu ceva (nu importă
cu ce!) – ceea ce-ai
zis – se va spune că eşti
înţelept – dacă
nu – te vei consola că
eşti doar
filosof
 
înţeleptule – ridică-ţi
prealăţitul şezut – care a prins
între timp (cât ai sforăit
meditând...) – licheni – muşchi - tot
soiul de scoici
suboceanice – care s-au ţinut
lipcă de tine – cu toţi
dinţii şi ghearele lor
invizibile (cât ai
moţăit în grota părăsirii de
lume – cu totul
insensibile!) – şi – pe dată – fără nicio
amânare – pe loc
dă-ţi foc!
 
SINISTRA VAMPĂ
orfani de omenie şi d-eresuri
maimuţărim – pân' sună jungla-n noi...
...Muntele – Cerul – măcar şi Doruri Noi
nu mai boiţi şi nu mai daţi cu dresuri!
 
Sufletul - Duhul - parcă ies din sauni:
neruşinaţi – năuci – ca nişte fauni...
...să te păstrezi uman – ţi-e jenă şi ţi-e greu
când exhibaţi – ca la nudişti – vezi clàuni
 
cu Falusul în vânt – Grotescul Zeu...
...privesc stele spre noi – cum spre strigoi!
ia faceţi bine şi măcar pe Dumnezeu
nu-l angajaţi – la trepte-vă – trist vistavoi...
 
...nimic nu poate fi – de-acum - eroic - tragic
nimic de epopee n-are snagă:
o lume istovită – tot mai vagă
 
în schimonosituri nu mai găseşti foc magic...
...s-au stins luminile – hotarul dinspre Rampă
l-a cucerit - dement – Sinistra Vampă...
 
PENTRU CEI SINGURI ŞI ÎNSTRĂINAŢI DE SĂRĂCIE
gândiţi-vă – acuma – -n Ajunul de Crăciun
la cei ce nu-şi mai pot vorbi graiul străbun:
săraci – străini – în noaptea fără mâine
plecat-au s-aducă plozilor din depărtări – o pâine
 
pe ce coclauri? – nu mai ştiu nici ei cum să cunoască
în Babilonul ce tot i-a scufundat...
icoana Maicii Domnului o au palmat
şi-n suflet – ruga-n sfântă limbă părintească...
 
în gaura de şoareci – ce li-e casă
şi-n întunericul plătit cu prea mulţi bani
mai au curajul – unii – să şoptească
 
o colinduţă vie – de când aveau cinci ani...
...gândiţi-vă – acum – de sărbătoare
că-n ţară – pe Sfânt Prunc - vestiţi în gura mare!
 
...şi nu vă-mpuşcă – nu vă toarnă în ciment
islamizaţii Occidentului dement...
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

BALADA MARILOR FARSORI
Aleșii noști, în trei decenii
- un timp istoric irosit –
să rupă România-n două
și s-o sleiască-au izbutit.
 
Furând cu toții mai ceva
ca-n codrii falnici de-altădată,
din care nouă ne-au lăsat
doar nostalgia necurmată,
 
imens buboi ei astăzi sunt
pe-al țării trup batjocorit,
dar se pretind predestinați
pentru poporul amăgit.
 
La urma urmei ăsta-i jocul
de politruci mereu jucat:
Sunt darnici în promisiuni
pe cai mari pân-au urcat!
 
Iar mai apoi, piese fiind
în malaxorul doctrinar,
este firesc să dea uitării
ce lui nu-i este necesar...
 
Programul de ocârmuire
al celor două făcături,
constituie dovada vie
că-n frunte-s niște secături:
 
Tovarăși de nelegiuiri
și-aproape toți penali vestiți,
nu doar că evidența neagă,
ci chiar susțin că-s urgisiți.
 
Iar vinovat de-această stare
(că sărăcia-i un flagel
și ei, tâlharii, nu-s închiși)
e numai statul paralel.
 
Motiv întemeiat să facem
democrație paralelă,
cu o justiție-n genunchi
și-o nație tot mai tembelă.
 
De-aceea spusa lui Orwell
la noi continuu se-ncarnează:
Nu victime, ci complici sunt
cei ce pe mârșavi îi votează!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

EROI AU FOST...
Dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei, cântecul „Pui de lei”.
Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…
Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.
Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:
- A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.
- Cum aşa?
- Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi dimineaţă ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.
- Să ne pregătim! Mergem la Săcel!
- Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.
- Bine, ne pregătim şi noi.
Tata a plecat la Săcel după ce a venit mama de la şcoală. A doua zi urma să mergem şi noi. Se obişnuieşte ca mortul să fie privegheat două nopţi. În prima seară, au fost lângă bunica neamurile din sat, tata, mătuşa Mărioara şi vecinii.
Mama şi noi am plecat cu trenul. La gară ne-a aşteptat uncheşul Nicoară. Era în februarie şi uncheşul avea sanie. El ne-a spus ce obiceiuri erau şi ce trebuia să facem noi.
În curtea bunicilor se aflau mulţi oameni din comună. Când am ajuns noi, o vecină a intrat în camera „domnească”, în care se afla bunica, şi a început să se cânte. Mă uitam curioasă. Nu mai văzusem asemenea manifestare. Vorbea cu Maria, care nu-i răspundea, o chema să vadă că au sosit nepoţii de la Vişeu, se aşeza în genunchi… Nu mai ascultam ce spune, auzeam doar o melodie monotonă care se repeta.
După ce a ieşit vecina, ne-am apropiat şi noi de sicriu. Bunica era aşa cum o ştiam noi, calmă, relaxată, aproape că aşteptam să-şi deschidă ochii şi să ne îndemne să vorbim.
N-am rămas mult în cameră. Sosiseră şi alţi oameni. Nu prea era loc. Am ieşit în tindă. De acolo, am văzut-o pe vecina case se cântase. Vorbea liniştită, avea un pahar cu ţuică într-o mână şi o pancovă în cealaltă.
L-am întrebat pe tata cum de s-a schimbat atât de repede vecina.
- Aşa e obiceiul. E un spectacol. În sat sunt femei care ştiu să spună un astfel de text. Îl adaptează după situaţie. Unele sunt chemate special „să se cânte după mort”.
- Eu m-am speriat puţin când am văzut cât de tare suferea. Acum, uite cât e de calmă. Mai are puţin şi începe să râdă.
- Ştii că dacii râdeau când mureau. Ai văzut filmul. Se bucurau că se vor întâlni cu Zamolxe.
- Pe aici nu s-au schimbat prea multe în atâtea secole?
- Acum plânge lumea după cei tineri, după copii, dar pe bătrâni îi menajează şi spun „Dumnezeu să-i ierte şi să-i hodinească”. Se aminteşte în special ceea ce au făcut bine în viaţă. 
S-a făcut târziu. Am rămas numai ai casei. Am aflat că bunica a povestit despre copiii ei, le-a spus despre fiecare ce nume a avut, cât a trăit, la ce şcoală a învăţat, unde se află… Nu a făcut nici o greşeală. S-a culcat, ca de obicei, dar dimineaţă au găsit-o fără suflare.
În căminul studenţesc circulau tot felul de informaţii despre multe lucruri de care eu nu auzisem sau nu ştiam mare lucru. Se discuta în camera noastră despre zodii. Acest subiect îmi era aproximativ cunoscut. Bunicul din Săcel avea un Gromovnic, un calendar pentru 100 de ani. Citisem câte ceva de acolo. Dar ceea ce scria despre Zodia Cumpenei avea formulări care se contraziceau sau erau vagi. Se spunea că persoana are un semn pe mână, sau pe faţă, sau pe picior. Scria că are o cumpănă la 31 de ani. Daca scapă, trăieşte până la 60. Acestea mă făceau să mă îndoiesc. Tata fusese pe front la 31 de ani, fusese operat pentru o cavernă la plămânul stâng când avea 41 de ani. Situaţia era gravă, dar zodiacul nu amintea de ea.
Delia, o colegă din Dej, ne-a adus o carte de grafologie. Mi s-a părut interesantă. Era o carte destul de uzată. Mi-am transcris câteva explicaţii. Mi-au prins bine mai târziu, când am reuşit să îmi fac o părere destul de corectă despre persoanele al căror scris îl vedeam.
Seara, în camera de cămin, vorbeam de chiromanţie. Tot Delia era cea mai informată. Am reţinut câteva date de la ea.
Rămăsesem lângă sicriu doar cu tata. I-am cerut voie să mă uit la liniile din palma bunicii. M-a întrebat dacă nu mi-e frică. N-am înţeles de ce trebuia să mă tem. Tata a fost de acord să vedem palma bunicii. Avusese 12 copii şi voiam să văd ce spun liniile din palma ei. A trăit 84 de ani, a muncit o viaţă întreagă. La câmp, în gospodărie… Am văzut şi i-am aşezat mâinile aşa cum fuseseră înainte.
Am mers împreună cu tata în camera de zi, camera în care se făcea mâncare, se cocea pâinea, se servea masa… Acolo, în timp ce mâncam, fiecare a povestit câte o întâmplare cu bunicii. Numai bunicul a tăcut tot timpul. De multă vreme auzea slab şi nu vorbea când era multă lume. Acum era nu numai tăcut, ci şi de trist.
Bunica avusese doisprezece copii, dar nu au trăit toţi. Unii au murit de mici, fiind bolnavi. Majori au ajuns doar opt. Regimul îi dăduse bunicii o medalie şi titlul „Gloria maternă”, nu ştiu exact, dar nu „Mamă eroină”, cum credeam noi.
Am dormit pe cuptor, adică deasupra cuptorului în care coceau pâinea, cozonacii şi, de data asta, colacii. Nu mi-a plăcut. Era prea cald, dar în cealaltă cameră nu putea fi aprins focul. Era în februarie, dar începuse să plouă.
În ziua următoare au venit preotul cu cantorii, au adus cele necesare slujbei. Nu prea am fost atentă la ceremonial. Ştiu că mama şi o mătuşă au dat colaci şi lumânări celor care erau în curte. Pe noi, nepoţii,  ne-au repartizat să ducem coroanele. Eram destul de mulţi. Pe unii dintre verii mei i-am cunoscut abia atunci.
În curtea bunicilor ceremonialul a fost scurt. Ploua încet şi unde nu se aluneca, era baltă. Am plecat spre cimitir, la biserica de jos. Drumul a fost lung şi opririle numeroase. Am intrat cu toţii în biserică şi acolo s-a ţinut slujba. Biserica fusese greco-catolică, dar în 1948 a trecut la cultul ortodox, conform hotărârii mai marilor bisericii.
După înhumare, am plecat cu toţii în partea de sus a comunei. Casa bunicilor era aproape de centru. O parte dintre participanţii la înmormântare au intrat în prima serie la pomană. Rudele au intrat în seria a doua.
Rămaşi „între noi” am observat mai multe amănunte. O sticlă cu băutură, adusă de la oraş şi îndulcită cu zahăr ars, circula în jurul mesei. Era un singur păhărel din care bea fiecare participant, când îi venea rândul. Am băut şi eu un păhărel. Când mi-a venit rândul, m-am uitat la tata. El mi-a făcut semn să nu beau. Mi-am cerut iertare, motivând că e suficient cât băusem. Era inutil să insiste vecinul de masă.
Se însera. Eram obosită. Cineva a reuşit să aprindă focul în camera „domnească”, dar era fum, ca de fiecare dată. Neamurile plecaseră la casele lor. Mătuşa Palade, cea care locuia cu bunicii,  repartiza musafirii.
- Eu vreau acasă!
- Nu eşti obosită? mă întreabă tata.
- Mai bine merg cu trenul de 10 şi dorm acasă.
- Ştii că nu avem foc…
- Nu contează. Mai bine dorm în frig decât în fum!
- Bine, dacă e aşa, să ne grăbim! Mergem pe jos la gară.
- Pe linia ferată. Avem legătură în Vişeu de Jos?
- Nu cred.
- Nu-i nimic! Facem o plimbare. Ce contează şapte kilometri?!
Am plecat. Mama, sora şi fratele meu au rămas să doarmă la Săcel.
În Vişeu de Jos, la acea oră, nu era tren spre Borşa. Nu era nici autobuz spre Vişeul de Sus. 
Era o noapte senină, cu lună. Pe drum se vedea ca ziua. Era ger, dar ce conta?! Aveam aer curat! Îi ţineam mâinile în buzunar, cu mănuşile pe ele. Le schimbam din când în când. Am mers în ritm susţinut, în ritmul tatii, discutând despre stele, constelaţii, mitologia greacă, observaţii astronomice.
Ajunşi acasă, tata a aprins focul în soba de teracotă. Nu s-a încălzit imediat. M-am acoperit cu plapuma şi vorbeam despre ceea ce văzusem în Săcel. Tata a mai pus doi buşteni în foc şi a început să cânte. Eram surprinsă.
- „Eroi au fost, eroi sunt încă…” Mioara, ştii cântecul?
- Nu l-am mai auzit.
- Nu e voie să-l cânţi. Noi îl cântam la şcoală. E compus pe versurile lui Ioan Neniţescu, un ostaş rănit la Plevna.
- Cum se numeşte cântecul?
- Pui de lei.
Tata mi-a cântat câteva versuri. M-am întrebat ce i-a produs această legătură? Am găsit explicaţia.
- Ţi-ai amintit de cântec după discuţia în legătură cu Ordinul Mamă eroină?
- Oarecum…
Nu-mi mai amintesc ce am mai discutat. Mă doborâse oboseala.
Cântecul l-am auzit abia după câţiva ani buni mai târziu, cântat de Cenaclul Flacăra.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

SEMNELE IUBIRII
M-am îmbătat și-mi este bine! Nu-mi pasă de nimic și nici n-am teamă. Privesc în jurul meu și toate lucrurile au o normalitate aparte, pe care altădată n-o pricepeam. Oamenii îmi par frumoși, deci îi accept. Azi descopăr că mai există bun simț și zâmbesc a plăcere.  Oricum aș lua-o, bucuria emanată de sufletul meu  e total diferită de celelalte bucurii.
Azi e altceva și, din când în când, e bine să fii beată.
Mă uit în jurul meu și mă surprind plăcut. Zâmbesc larg, ochii îmi sclipesc de parcă aș fi văzut visul visurilor împlinit, dau binețe trecătorilor, determinându-i să întoarcă instinctiv și admirativ privirea spre mine, sunt foarte generoasă, oferind foarte multe daruri, pe care altădată nu le-aș fi dat nici picată cu ceară, sunt foarte comunicativă și receptivă la noi proiecte, mă urc la volanul mașinii mele, pe care o iubesc ca pe ochii din cap,  și merg fără a periclita viața celorlalți conducători sau pietoni, în ciuda faptul că sunt beată!
La primul colț mă întâmpină un ehipaj al Poliției Rutiere. Îmi face semn să opresc.
Trag elegant pe dreapta, de, o doamnă sunt, zâmbesc din toată puterea ființei mele, scot actele la control sub auspiciul aceluiași zâmbet. Polițistul ia actele și se uită lung la mine. Continui să zâmbesc, deși-i simt primii muguri ai nervozității. Mă fac că nu pricep și-mi întăresc zâmbetul. Fracțiune de secundă se îndepărtează de mine și merge spre mașina Poliției. Se-ntoarce trap, de parcă i-ar fi fost teamă că fug și-i scapă cel mai mare infractor al secolului, șansa avansării lui în grad, și-mi întinde cu o politețe falsă, plină de eforturi milițienești, o fiolă.
-Suflați, vă rog!  șuieră el, sperând că a dat peste cea mai mare captură a  anului prezent.
-Să suflu? am întrebat. Sfinte Sisoe, scoate duhul rău din acest om și fă-l să-mi redea libertatea! am zis ca pentru mine.
-Ați spus ceva? întreabă slujitorul statului.
-Nimic, nimic, doar că e pentru prima dată și mă tem că n-o să-mi iasă. Dumneavoastră vreți să vedeți ce cantitate de alcool am ingerat în ultimele ore, nu? am răspuns eu, fără a părăsi vreo clipă zâmbetul și liniștea mea de zile mari.
-Exact! răspunde agentul.
Nu știu cine mi-a dat putere, dar am suflat cu atâta entuziasm, încât ochii polițistului mai aveau puțin și ieșeau din orbite. Fără să-mi facă semn, m-am oprit și-am zis:
-Încă, domule polițist?
-Suficient, doamnă! Iertați-mă! Am fost convins că sunteți sub influența băuturilor alcoolice!
 -Să te iert? Nici vorbă! Până nu-mi scrii pe foaia astaceea ce-ți dictez eu, nici nu te iert și nici nu plec de-aici.
Să scriu după dictare? întrebă polițistul.
-Exact, după dictare! Scrie: “Văzut-am azi o doamnă beată și-ntorsu-m-am direct spre ea, cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-i figura sa!”
-Doamnăăă, vă rog! Două-trei cuvinte voi scrie, dar restul...
-Restul ce? Atunci suflă în fiolă! Suflă, suflă!
-Doamnă... azi e 1 aprilie și am vrut să vă păcălesc! zise prietenul meu polițist, dorind să iasă din pitorescul zilei imaculat.
-Nu cred! Întâi aprilie a trecut de mult, acum...
În spatele nostru se auzi un scrășnet de roți, apoi un claxon scurt, după care două bătăi pe capota mașinii. În urma acestor semne, numai de mine știute, aud: „Frosi, dă bice cailor, ne întâlnim la ciupercă în zece minute!”
Era Trif, șeful îndrăgostiților! Eram beată de iubirea lui, de omul care șlefuise în sufletul meu cea mai frumoasă rază a soarelui, de îmbrățișările lui care mă determinau să văd lumea așa cum voiam eu și nu cum era, de nebunia pe care n-o întâlnisem până atunci, o nebunie care luminează minți și suflete, care așază pentru totdeauna pe chipul omului zâmbetul cel de toate zilele.
În fuga mea, i-am spus polițistului: „Tinere, învață să iubești, căci de scris corect românește mai ai vreme!” Și-am apăsat aprig pe accelerație și m-am făcut nevăzută.
În câteva minute, îl zăream pe Trif stând rezemat de capota mașinii sale, cu brațele larg deschise, strigând fără să privească în jur: „Vino, Frosi, vino iubire, m-am perpelit toată noaptea de dorul tău!”
Eram beată! Lumea dispăruse, polițistul se topise sub imperiul dictării mele, iar mașinile noastre priveau, și ele îndrăgostite, spre îndrăgosteala noastră. Eram beată de iubire, iar fiola ar fi trebuit să se înroșească de atâta bucurie sufletească.
Am căzut topită în cea mai adâncă îmbrățișare a lui Trif, iar ochii lui străluceau ca luminița de la capătul tunelului visat de noi toți, în clipe de deznădejde.
Bietul polițist! „Și-ntorsu-m-am direct spre ea, cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-i figura sa!” Oare o să învețe a iubi vreodată, căci de scris după dictare mai are timp! Sau invers, cine mai știe! Pentru mine, oricum n-are importanță! Eu chiar eram beată! De iubire!
Angela Burtea (Brăila)

VISUL ALB
Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl ligea pe faţă cu un devotement rar întâlnit. Nenea Călin, aşa cum îl strigau mai toţi copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră. „Ce miros plăcut de sarmale”, îşi zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi botul sub labele din faţă, veghind cu ochii întredeschişi.  
De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraş. Se înnoptase şi lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colţul unde îşi făcuseră adăpost cei doi. Câinele ciulii urechile la auzul paşilor care se apropiau. Un bărbat venea spre ghenă aruncând punga cu gunoi în pubelă.  
- Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci!? Mama voastră de derbedei!  
Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâii, umbra omului dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.  
- Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.  
Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung.Simţea căldura prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii mari ce se aşterneau peste ei. Simţea o siguranţă ştiind că Patrocle veghează.O moleşeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.  
- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din volumele dumneavoastră.
Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.  
- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale, că: „Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor”, eu nu fac altceva decât să aduc la lumină conştiinţa mea care se comport, de multe ori, ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii mei. În acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi din bucurie o suferinţă… Şi acum daţi-mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat „Germinaţia cuvântului de sub zăpadă”.
Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia „Poetul”, pe care a spus-o pe de rost şi pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:
Poetul  
S-a întors poetul în satul natal  
Cu toate păsările lui zburătoare  
Acelaşi râu îi aduce la mal  
Amintiri din clipe arzătoare.  
S-a întors poetul pe strada copilăriei  
Şi e o altă adresă pe casa lui  
Bronzul toamnei sună în frunza viei  
Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.  
...Ceaţa timpului,val după val,  
peste nuci încet se lasă,  
prin inimile oamenilor din satul natal  
trece poetul, amintire, spre casă...  
- Domnule Călin Matei, vă mulţumim pentru faptul că aţi răspuns la solicitarea noastră. Vă mulţumim în numele conducerii Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor noştri. Vă rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.  
- Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare plăcere.
Ningea intens şi cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obişnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză calită cu cârnaţii aduşi de la ţară, de la socri. „Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima Ardealului, la socri. Dar…, toate s-au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat aşa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul. Fără nici-o explicaţie. Socrii au murit şi pe mine m-a luat valul…”
Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l cuprinse cu braţele.  
Dansam într-un vals ameţitor pe parchetul bine lustruit într-o sală din Bucureşti după ce am luat premiul Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un film tridimensional. Era alb peste tot, până şi în visele noastre acompaniate de orchestră. Rochile femeilor, costumele bărbaţilor, până şi pantofii. Mioara mă strângea în braţe, zâmbind gânditoare. Era în jur numai alb precum în tablourile lui Bimbea, prietenul plecat de mult…”
Zăpada se aşternuse peste tot cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor. Ningea din belşug şi plapuma albă acoperise pe cei doi.  
Al. Florin Țene (Cluj-Napoca)

ORIENTARE DUPĂ SOARE
Într-o lume în care oamenii se pierd
mă regăsesc în fiecare gând
fără să mă caute nimeni.
 
Ochiul meu vede fiecare schimbare
şi simte întâmplările care se succed;
unele rostogolite, altele normale,
pe unele nu le pot preveni
cu nicio formă de înţelegere ori de intuiţie.
 
E atât de complicat să-ţi găseşti calea
ce străbate labirintul acesta analogic
în care cauţi disperat soluţia simplă
fără să ai nevoie de zei pătimaşi,
ori de caii împiedicaţi ai destinului.
 
În memoria mea prinde rădăcina
ce scoate la suprafaţă ideea,
las-o să rodească,
ea poate fi steaua călăuzitoare
 
nu întunericul în care stai,
ci soarele din faţă îţi arată drumul.
 
SĂ ÎNFLORIM ÎN PALME VIAŢA
Rourez cuvintele cu parfum de femeie
până devin mătăsoase şi calde.
 
Mă îmbrac în lacrima lor gingaşe,
visez cu ochii deschişi,
le pun în urechea iubitorilor de frumos
să nască iubire.
 
În versul meu orizontul nu e rotund
capătă colţuri unde te aştept,
să despărţim în silabe anotimpurile
şi să mă primeşti în primăvara ta,
să înflorim în palme viaţa.
 
PÂNĂ ATUNCI NU E MULT
Ochii încă nu văd
calea pe care am gândit-o
printre minunile lumii
ce nu se mai termină-n moarte.
 
Nu-i ştiu întinderea şi perceptele,
simt doar adâncul închis în cuvinte
ca izvorul unui fluviu în munţi.
Timpul furat mi-a lăsat graba lăuntrică
prin care voi învinge necunoscutul.
 
Nu mă cauta în această masă amorfă
ce se zbate în propria umilinţă,
ţi-am lăsat poarta deschisă
pe dincolo de visul albastru
 
când o să vii toţi te vor asculta
din amvon cum predici nesfârşitul.
 
ÎNTRE PLĂCERE ŞI EXTAZ
Într-o seară sfătoasă de vară, trecea singură,
oraşul se înflăcăra rupt din verdele zilei,
cântecele îmbătrânite la ferestre, au plecat.
Izolată de curtea casei şura cu fân abia adus,
în podul ei am păcălit fata zglobie,
să odihnim în mirosul proaspăt şi copt
fără să lipsească prea mult de acasă.
Întunericul îi destrăma emoţia de pe sâni
şi săruturile sfârşeau între plăcere şi extaz,
în pomii din jur, în părul ei cu flori
aerul aluneca-n tăcerea târzie a gândurilor
cu gustul plăcerii închis în trup.
Străduţa aproape se ondula printre case
şi ne aştepta cu promisiuni şi destăinuiri,
E o boare celestă în calea noastră,
lunatice sclipiri înlocuiau lipsa de culoare
şi poate teama de neîmpliniri ne grăbea
până amurgul nu îmbracă haina nopţii
să ne pierdem în timp.
 
AR FI SPRE BINELE TUTUROR
Să rupem din aer aripile zmeului
şi să-l lăsăm să intre-n pământ
ca pe un învins în lupta dreaptă.
 
Să nu-i dăm apă nici când moare de sete,
prea mult am fost exploataţi de zmei
şi niciodată n-au fost darnici
mai mult ne-au forţat să nu ne iubim.
 
Nu ştiu cum şi-ar putea şterge păcatele
când nici nu le recunosc,
ştiu doar că există atâta neîncredere
încât nu pot ascunde ura care ne roade.
 
Ar fi spre binele tututor
voinţa de a face să se vindece treptat rănile
şi să creem un orizont pentru fiecare.
 
PLEC SPRE ALT ORIZONT
Am zăbovit în cuvintele nespuse de tine
cu dragostea adâncită-n sub gene.
 
Am simţit cum o parte din cerul tău
acoperă apele învolburate-ntre maluri
şi tu le chemi într-o mare de linişte
unde corăbii de vise pleacă în larg.
 
Odată cu tine mă despart de lume,
caut nebunia care zace-n umbra tăcerii,
să o învălui în amintiri rebele
ce vor îmbătrâni în aduceri aminte.
 
Nu voi încerca să rup lanţul
prin care se leagă sufletul de trup,
plec spre alt orizont îndepărtat
pe unde drumurile sunt încurcate
de punctele cardinale lăsate în urmă.
 
Braţele vor să-ţi cuprindă cu totul
mijlocul lăsat pradă voinţei
celui care-şi iese din minţi
fără să-şi stabilească limite.
 
Nerăbdarea-mi creşte peste umerii tăi
cu toare pânzele întinse,
nu am altceva de înfăptuit
mai degrabă decât întoarcerea-n credinţă.
 
Orice îmi pare posibil de înfăptuit
când deschisă-i calea spre ştiinţă
şi nu pot trece mai departe de iad
pe drumuri pavate cu promisiuni.
 
Sunetele nesupuse niciunei limbi
au o muzica inefabilă în necuvinte,
iar necuvintele sunt arma lăuntrică
în care mă absorb.
 
UN ECHILIBBRU ESTE O HIMERĂ GREU DE ATINS
Tăcerea îmbracă hainele singurătăţii,
n-are vorbe cu nimeni
se plictiseşre în braţele dorinţelor nelocuite.
 
Îşi adună speranţe pe care le aşează în vise,
chinuie gândurile să capete personalitate
apoi le insufla o schimbare de substanţă
prin acţiune şi prietenie
cu oricine vrrea să scape din chingile proprii.
 
Doreşte să scape de orice reţinere şi timiditate,
să rupă inimi prin bucurie şi improvizaţie
ca un actor care joacă orice rol.
Aşa că a ras tăcerea şi îndepărtat singurătatea
lăsându-se pradă liberă trăirilor imediate
fără nicio temere.
 
Acum nu mai are zile sau nopţi de meditaţie
ci numai treceri prin braţele plăcerii
ce obosesc sufletul până la epuizare.
Un echilibru este o himeră greu de atins
când te-a luat valul
şi marea e de nestăvilit.
 
NEFERICITUL FERICIT
srăbate fericirea pe jos
paşii îl aşteaptă din urmă
vine cu aerul înghesuit în buzunare
şi cântă cu bucuria uitată decuseară
în paharele pline.
 
nu ştie dacă are vreun merit
dar se simte în al noulea cer
când coboară pe pământ se întristează
are zilele bolnave de sărăcie
şi-i cad gândurile pe drum
pierdute în lipsa de speranţă
 
n-are anotimpurile toate
îşi caută simţurile-n amintiri
şi sărbătoreşte singur nunta promisă
într-o cârciumă din paradisul uitat
 
ŞI A ÎNVIAT
Vâslea prin gânduri spre un ţărm,
nu se vedea niciun oraş.
 
Vroia să vadă lumini, aripi de lumini,
dar nu se zărea nici măcar o pasătre,
pesemne în acea noapte se odihneau şi îngerii
şi-a strâns toate visele din memorie,
apoi a pornit prin pustiul aşteptării.
 
Nisip nu era, era adunat în clepsidre
rânduite să fie întoarse pe rând,
semne ciudate ce nu puteau fi descifrate
se conturau la orizont,
lumea părea din alt spaţiu pedepsit pentru indolenţă,
dar nicio teamă nu odihnea prin trup
doar dorinţa unui popas pentru somn.
 
A dormit în cochilia unei cetăţi uitate
undeva lângă un munte de speranţe
unde n-a simţit nicio mângâiere,
doar boarea caldă a unui vânt
chinuit de spasme şi îndoieli,
dar Dumnezeul său era cu sine
şi după miezul nopţii simţea că învie
aşa că niciun chin nu a fost deajuns
şi a înviat.
 
ÎNSEMNĂRI DE CIRCUMSTANŢĂ
Măsor universul cu puterea minţii,
adun în gânduri orizontul de care mă despart,
toate drumurile mă duc spre nefiinţă
şi nimeni nu are nicio explicaţie.
 
Însemnările mele de circumstanţă
mă lasă să zăbovesc în speculaţii logice,
dar nu mă pot arunca în marea cunoaştere.
 
Limba se pietrifică-n cuvinte,
vreua să ştiu ce-i dincolo de realitate
înainte de a nu mă mai întoarce
şi dacă facerea lumii nu-i o întâmplare fericită.
 
Cineva îmi spunea că totul e o minune a creaţei
şi Dumnezeu s-a speriat,
ne-a lăsat liberi să ne alegem calea
numai cu zece porunci.
 
NOAPTEA ERA O PĂDURE ÎNCREMENITĂ
Îşi socotea silabele pe degete şi-i scăpau printre
ca şi norocul pe carte-l aştepta demult,
inima ei se credea plină de dimineţi
şi ochi le schimbau între ele în funcţie de dragoste.
 
Din insatinct m-am furişat în sîngele ei
ce clocotea cu ferestrele deschise,
nimeni nu trecea pe strada ei îngustă,
cuvintele clopoţeau destăinuiri
adunate de sub aripile păsărilor plecate.
 
Noaptea era o pădure încremenită
în care nu mai era loc de ascunziş,
gândurile stăteau în genunchi pe lespezi,
se închinau unui Dumnezeu de piatră.
 
Lumina încă nu-şi adunase puterile depline,
aştepta o desţelenire de suflet,
cuvintele să îmbrace forme de lup
în care haita să câştige lupta.
 
Totul s-a petrecut ca într-un asfinţit
când coboară-n genunchi durerea
şi paşii par o aventură spre moarte
unde doar pământul freamătă în nefiinţă.
 
PE UN RAM NODUROS DE SULET
Dimineaţa iese în cădere pe ferestrele nopţii,
într-un târziu se trezesc şi cântă cocoşii,
bat clopotele cu sunete sparte cu ciocanul,
spiritul zilei aşteaptă trecerea orelor de meditaţie.
 
Păcatele m-au adus până azi călare pe caii soarelui,
iertarea lor mă aşteaptă în cer,
nicio moarte nu ştie mai mult decât pămânul
unde rămân o vreme urmele omului
din care curg râurile sângelui.
 
Lumina m-a răsfăţat cu darul cuvântului,
pesemne sunetele le-am cules din zbor
şi s-au cuibărit într-o vioară
pe un ram noduros de suflet
să dea glas gândurilor.
 
În slava şi misterul care se naşte,
nimeni nu-şi îngăduie să caute
acolo unde ceasurile se opresc şi pornesc singure
cu acele pe cadranul inimii unei femei.
 
TU NU VII
Zi de duminică,
aşteptări înfrunzite... tu nu vii
şi-mi pui în zbaterea de ochi, semnul
unui gând neîmplinit, alunecoasă tristeţe.
Ochii tăi mai negri decât întunericul
în rugina orelor care vin,
îmi curge dezamăgirea pe buze şi vine ploaia,
mă caută tăcerile din cuvinte.
Sărbătoarea se stinge cu dinţii de lapte,
se porneşte vântul cu oasele rupte,
o rândunică aduce hrană în cioc,
tu nu vii, nu vii.
 
NE VOR ACOPERI CU PEŞTI
Ne vom scălda în apele râului
şi soarele ne va privi cu dăruire
ca pe nişte forme lucrate îndelung
de sculptorii sărutului oval şi generos.
În raze vom căpăta o strălucirea argintie,
ne vor acoperi cu peşti, valurile
sub pânze mătăsoase de lumină coaptă,
gura mea îţi va pândi mişcările leneşe
pentru a pune între buzele tale iubirea
şi-ţi va lăsa semne de apă pe sâni
ce se vor împlini cu totul ca nişte gutui
în aşteptarea culesului de toamnă.
Vom deveni limpezi şi alunecoşi de plăcere
dezbrăcaţi ca pietrele de nelinişti,
se vor mira sălciile cu ramurile cărunte
că-n fiecare gest punem câte o taină
rămasă să o descifrăm în zilele care vin.
 
FATA CU PIELEA DE HÂRTIE
Eu pun culorile sufletului pe inimă
și radiază în preajmă căldură
așteaptă să vii ca la o plajă
cu nisipuri albe și strălucitoare.
După-amiaza se dezbracă de hainele tale subțiri
și lasă o briză să-ți mângâie trupul
pe rotunjimile sculptate simetric.
 
Într-o zi când părăseai golful unui vis
vântul ți-a smuls poemul de fericire
și de atunci n-am întâlnit o fată
cu pielea de hârtie
pe care să scriu alt poem.
 
AICI NU ŞTIU CUM CURG ANOTIMPURILE
Nu ştiu de ce pescuiesc în apele din mările tale
şi nu ajung pe nicio insulă de respiro,
am putea cântări trecutul şi prezentul
cu inimi de singuratici călători.
 
Trăirile mele măcinate de aşteptări
şi cântecele pe care le repet în fiecare seară
ar putea să-ţi dea de gândit
de ce scriu afară pe mal
sub o lună ovală nebotezată de nimeni.
 
Aici nu ştiu cum curg anotimpurile,
pare a fi unul singur, al nostru
cu îmbrăţişări lăsate pradă în fiecare seară
patimilor moştenite.
 
Nicio noapte nu are locuri de joacă
doar o hârjoană bezmetică ne stăpâneşte,
dar încetăm ruşinaţi,
aici ne vede Dumnezeu de foarte aproape
şi nu se cade să-l superi.
 
Dimineaţa bem cafeaua fierbinte,
dar mă sfiesc să-ţi ghicesc în ea,
tu ai putea să înterpretezi altfel gestul
aşa că te las în apele tale
până vine vremea să plecăm fericiţi
la nunta din cătunul dintre dealuri
unde povestea e şi mai halucinantă.
 
INIMA-ŢI VA FI O LAMPĂ APRINSĂ
Să nu te dezmierzi seara,
tot ce doreşti n-o să se întâmple
apoi o dezamăgire îi va lua locul.
Noaptea o să-şi cearnă întunericul,
inima-ţi va fi o lampă aprinsă
pe care n-o va stinge nimeni.
 
Nu vei simţi niciodată impasul
până ce drumul se va termina
într-o fundătură
în care o să-ţi îngropi ruginit trupul,
sufletul va pleca pe un alt drum
povârnit printre stele.
 
NĂLUCA PE STRĂZI
Rup ritmul şi-i ascult efortul revenirii
până capăt echilibrul supunerii,
flori de cireş parfumate
mă transpun în gânduri de mirese.
 
O trăire lăuntrică atât de intensă
înrtârzie pe o aripă de suflet
şi zboară la sânul tău cald
atinsă de revelaţii.
 
Tu îmbraci nuanţe de vis,
somn şi noapte magnifice
în care se nasc virtuţi,
ceea ce prinde contur,
pare o nălucă pe străzi.
 
ÎNCERC ALTE GÂNDURI
În noaptea blestemată ai rostit numai interjecţii,
subiectele au rămas pentru zilele ce vor veni
motiv pentru care nu am ajuns la nicio înţelegere,
dar oglinda ţi-a păstrat imaginea în decor
unde se scurgeau ultimile clipe de frumuseţe întrupată,
oarecum speriată
ai protestat în patul acoperit de umbre difuze,
pentru toate nemulţumirile îndurate până acum.
Devenită de nerecunoscut
m-ai închis în temniţele tale fără zăvoare
mult mai bolnav de iubire decât am fost.
 
Ca un săţios îmi priveam în faţă bucuriile
care se plimbau dezinvolt în viitoarele nopţi
fără a simţi atâta dezlegare şi nevoie,
într-o perioadă când libertatea se rupea de patimi
mă dăruiam în locul tău
ca nebunul voios de atâta bine
ce-şi palpează fruntea şi pleacă nedumerit
ca o pasăre prin deşert.
 
Încerc alte gânduri sub un cer numai al meu,
am mâinile grele de atâta nepăsare
în care îmi pot pierde uşor minţile,
să caut mereu altceva mai nu ştiu cum
în care să plouă în cerul gurii
cu gusturi exotice.
 
Sunt într-o dilemă neprevăzută,
vreau să transform totul în prevenire
iar cel care nu crede dintre voi
poate încerca şi dispreţul, dar nu-l satisface.
 
ÎMBĂT CUVINTELE CU SUNETE
Cred că nu sunt omul de care-mi vorbeşti,
de mă priveşti cu suspiciune-n ochi,
îmbăt cuvintele cu sunete până la epuizare,
dar fără să se piardă în desfrâu,
le urmăresc
şi nu pot să-şi facă de cap,
să defileze la vedere,
să mă trădeze ca pe orice poetaş
care-şi înghite vorbele când vrea să vorbească
cu publicul în faţă.
 
Sunt un bolovănos printre ciopliţii cu barda
ce nu se lasă sedus
de propoziţiile care exced în superlative
şi se zvârcolesc în scaunul domnesc
cu auzul sfârtecat de atâtea laude
în faţa oglinzilor sparte.
 
Cioburile strânse cu făraşul spun totul,
un tot ce nu-l înghite nimeni.
 
CU ÎNSERĂRI ÎNVĂLUITE DE CRINI
Bucăţi decupate din frumos
în figuri geometrice amestecate,
au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite
de parcă nervii ar vrea să recompună ceva deosebit
şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji,
dragostea pentru care a curs frenetic
cu o nelegiuită bucurie de viaţă.
 
Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria
în cuvintele nepereche lăsate vraişte
din care nu ştiu ce să fac,
poeme ale luminii sau cântece de suflet
cu înserări învăluite de crini
în arome tari şi praf galben de petale
pe aripi de fluturi albaştri.
 
Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii
unde inimile pereche sunt pe aceeaşi bătaie
ca şi clopotele cu ecoul lor.
 
CERUL ŞI PĂMÂNTUL DĂINUIE
Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.
 
Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.
 
Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.
 
Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.
 
O FEMEIE CU OCHII DE POEZIE
Doar femeia în ochii mei
are o imagine mişcată de gesturi subtile
care se închide în gânduri.
 
O femeie cu ochii de poezie
îţi rupe somnul şi adună cuvintele
în faţa uşii de la intrare,
intră apoi cu surâsul abia schiţat,
cu o mimică salvatoare de la suferinţă
încât îţi caută prin trăsături
şi găseşte întotdeauna răspunsuri potrivite.
 
Înălţat ca un supraveţuitor,
fără scuze îţi rozi în dinţi teama
şi cauţi să-i scrii poezia pe sâni
cu buricile degetelor muiate în gură.
 
Dimineaţa constaţi că noaptea n-a fost noapte,
ci un poem cu prea multe vocale în silabe
şi sunetele din necuvinte
mângâiate pe faţă cu amintiri.
 
PROMISIUNI DEŞARTE
Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi
fără să ai perioade cu odihnă
şi el nu s-a răzvrătit.
 
Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de ale lui,
merge la biserică şi se rogă să ai gânduri bune,
dar tu nu crezi în ce crede el,
îl ei în derâdere.
 
Când se strânge prea multă obidă
de apare pericolul,
începi să dregi busuiocul cu mărinimie.
Toate acestea au sunetele întârziate ale unui ecou
în aşteptare să se piardă fulgerele norilor de ploaie.
 
Mişcările tale perfide cu deturnări de scop
sunt semnele unor vorbe aruncate-n vânt
care obosesc urechea.
 
ÎN DIMINEŢI CU FERESTRE PE OCHI
Din greşală am tăiat aerul care se respira din cer,
acum privesc răpus de întâmplare
şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei,
păşesc târşindu-mi paşii spre puncul de înâlnire
cu simţurile care mă înalţă
şi mă închin ţie Doamne cu aer divin.
 
În dimineţile cu ferestre pe ochi
stau într-un gând şi scormonesc în adâncuri,
caut cu mâinile pacea ta dătătoare de viaţă,
visul va ieşi ca o pasăre din scorbura timpului
cu aripile desfăşurate peste inima mea
închisă într-un cuvânt.
 
Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
prin care îţi mărturisesc cu sufletul
trecerea prin vămile iubirii din ziduri
unde îngerii sunt călăuze.
Nicolae Vălăreanu Sârbu (Sibiu)
 
 © Copyright 2009-2018, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii