ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

REPERE...

RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (2)
(ELEMENTE DE FILOSOFIA RELIGIEI)
I. Homo religiosus
d)Transcendența spre Sfârșit
Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).
Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență.
Dar prin afirmația că Dumnezeu este mort, Altizer nu înțelege că n-a existat niciodată un Dumnezeu viu, că noțiunea de Dumnezeu a încetat să mai aibă eficiență în zilele noastre sau că, așa cum susține filosoful evreu-austriac Martin Buber, El este ascuns vederii omului, atâta timp cât are grijă să precizeze: „Orice om contemporan, receptiv la experiență, știe că Dumnezeu este absent (fenomenul buberian al «eclipsării» lui Dumnezeu, nota mea, G.P.), dar numai creștinul știe că Dumnezeu este mort, că moartea lui Dumnezeu este un eveniment final și irevocabil”. Generată de moartea lui Hristos, moartea lui Dumnezeu este astfel explicată de cugetătorul american: „A ști că Dumnezeu este Isus, înseamnă a ști că Dumnezeu Însuși a devenit trup: El nu mai există ca Spirit transcendent sau ca Domn suveran...”
Vasăzică, dacă admitem că Iisus este totuna cu Dumnezeu, „cerul a fost golit de Dumnezeul său atunci când Cristos a venit pe pământ”, altfel spus că „Ființa esențială sau originară trebuie să fie abandonată într-o formă vidă și fără viață”, atunci când, prin intrarea în lume, „Spiritul se golește cu adevărat de El Însuși”. Mai mult de-atâta, Altizer vorbește de-o dublă moarte a lui Dumnezeu: una în sens general prin întrupare, adică prin părăsirea tărâmului Spiritului și intrarea în cel al cărnii, cealaltă în sensul particular al morții pe cruce. Evident, fiecare moarte cu conținutul ei cutremurător de profund: întruparea este reală doar atunci când săvârșește moartea a ceea de la origine a fost sacru, iar Cuvântul devine „cu adevărat și complet carne” numai prin moartea Lui pe cruce.
Tot Altizer ne spune că, pentru a putea înțelege cum rezultă „moartea” lui Dumnezeu prin întrupare, trebuie să-L considerăm mai degrabă un proces decât o Ființă: „Dumnezeu părăsește sau neagă pasivitatea Sa originară într-un mod progresiv, dar hotărât, devenind trup atât în realitatea lumii și a istoriei, cât și ca realitate a lumii și istoriei”. Pe scurt, asta înseamnă că „Dumnezeu trebuie să moară la Încarnare, pentru că Dumnezeu este un proces dialectic și istoric, care ajunge să se realizeze numai prin negație” (N. Geisler).
Rezultă din cele de mai sus că, prin întrupare și „moartea” lui Dumnezeu, transcendența este definitiv pierdută? Căci Altizer afirmă sus și tare că „moartea lui Dumnezeu desființează transcendența, teologia făcând posibilă o imanență nouă și absolută, eliberată de orice urmă de transcendență”. Moarte cu adevărat pentru filosoful american sunt doar formele tradiționale ale transcendenței (înapoi și în sus), nicidecum transcendența înainte sau în direcția de mișcare a istoriei, de îndată ce el susține, aidoma lui Rudolf Bultman, că noțiunea noutestamentară de Împărăție a lui Dumnezeu este categoric escatologică, că „omul credincios trebuie să rămână deschis în fața viitorului” și că un creștin radical are o speranță de tip escatologic.
Un alt punct de vedere este acela care se declară de acord cu transcendența escatologică, dar – întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit dincolo de lume, ci numai în oameni – afirmațiile despre transcendență trebuie traduse în termeni imanenți (teologia și etica sunt imanentiste), vorbirea teologică să fie transpusă într-un limbaj imanent antropomorfic (afirmațiile despre Dumnezeu trebuie convertite în afirmații despre om), iar religia să fie secularizată prin umanizare, respectiv prin înțelegerea ei în termeni obișnuiți, condiții în care creștinul Îl va cunoaște pe Dumnezeu în omul Iisus, Cel care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14/9).
e) Transcendența spre un Centru
Acest tip de transcendență cuprinde următoarele trei direcții:
e1) Centrul mitic primitiv al vieții
Mircea Eliade ne face cunoscut că în toate religiile preliterate apare manifestarea Sacrului în „centrul” lumii: în acest centru se clădește altarul templului în jurul căruia primitivul își organizează viața, respectivul centru fiind perceput ca „ușa” sau „poarta” prin care se poate ajunge la Transcendent. Acest centru este locul unde se repetă miticul și Sacrul este la el acasă, iar orânduirea vieții în jurul lui poartă numele de cosmizare (realizarea unei creații în miniatură).
e2) Centrul mistic al Universului
Convingerea misticilor că Dumnezeu este Centrul a tot ce există a fost sintetizată de Maestrul Eckhart în splendida definiție: „Dumnezeu este sfera infinită cu centrul oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”.
La rândul său, Plotin îl vede pe Unic ca fiind Centrul în care omul se centrează pe sine însuși („Centrul coincide cu centrul”), atunci când, prin uniune mistică, el trece dincolo de sine și se contopește cu cel Suprem.
e3) Centrul din Mediul Divin
Faimosul iezuit Teilhard de Chardin încearcă să depășească mitologia păgână și misticismul medieval, însă păstrează în concepția sa un Centru transcendental pe care-l numește Mediu Divin. Pe Dumnezeu („Punctul ultim către care converg toate realitățile”) el Îl concepe ca pe o Sursă sau un Centru aflat oriunde și care, tocmai fiindcă este Centrul, umple întreaga sferă, căci posedă puterea absolută și finală de-a uni și de-a completa „toate ființele în sânul Său”, acel Mediu Divin unde „toate elementele Universului se ating unele pe altele prin ceea ce este mai lăuntric și mai intim în ele”.
Întrucât Dumnezeu este Centrul întregii existențe, Chardin ne îndeamnă ca, fără a părăsi lumea, să plonjăm în Dumnezeu, adică „să ne așezăm noi înșine în Mediul Divin”, dar într-un asemenea mod, încât omul să nu se piardă pe sine în Centru, ci căutând să rămână el însuși în timp ce, prin unire, urmărește să devină celălalt. Cu completarea că, în ceea ce-l privește pe creștin, imensul farmec al Mediului Divin se datorează contactului dintre uman și divinul „revelat la Epifania lui Iisus”. Doar astfel, adică nesuprimând realitatea istorică a Mântuitorului (variantă în care omniprezența divină devine vagă, imprecisă și convențională în lipsa unei verificări decisiv-experimentale), „nu ne îndepărtăm niciodată de Isus al Evangheliei”, oricât de departe ne-am situa de Centrul divin al misticismului creștin.
În concluzie, „noi transcendem spre Centrul divin, care este focalizat de Cristosul istoric” (N. Geisler).
f) Transcendența în Adâncime sau spre Temelie
Acest tip de transcendere nu este nou, fapt dovedit atât de Biblie, unde Dumnezeu este socotit temelia vieții credinciosului (psalmistul exclamă în Psalmul 18/2: „Doamne, Tu ești stânca mea, izbăvitorul meu!”, iar apostolul afirmă în 1Corinteni 3/11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos”), cât și de mistici, adică de aceia care vreme îndelungată au căutat divinul în adâncul sufletului lor. Astăzi, în plină epocă modernă, se constată o strânsă legătură între transcenderea „în jos” sau „în adâncime” și vehementa respingere a formelor tradiționale de transcendere (retrospectivă și verticală): Fiind incurabil religioși, oamenii trebuie să transceandă, așa că, atunci când nu mai este cu putință „înapoi” sau „în sus”, ei vor merge „în jos”!
Unul dintre principalii promotori privind validarea ideii de transcendență pentru omul modern a fost episcopul anglican John A.T.Robinson, cel despre care Norman Geisler spune că a fost „conducătorul lipsit de entuziasm al unei revoluții în direcția transcendenței spre adâncime”.
Inspirat de Rudolf Bultmann și mergând pe urmele lui Paul Tillich, gânditorul teologal care afirmase că ”Dumnezeu nu este altă ființă, ci este adâncul și temelia tuturor ființelor”, episcopul Robinson va susține că oamenii trebuie să părăsească noțiunea vetustă de „Cel de Sus” sau „Dumnezeu din ceruri”, precum și falsa imagine a „Bătrânului din Cer”, deoarece acest mod naiv-primitiv de a-L închipui pe Dumnezeu dincolo de spațiul cosmic („sus” sau „în afară”) este, în zilele noastre îmbibate cu știință, mai degrabă „o piatră de poticnire decât un ajutor pentru credință”. Cu toate astea, nedispus să înlocuiască un Dumnezeu transcendent cu unul panteist și imanent, Robinson își propune ca printr-un limbaj religios mai sugestiv să-L înlocuiască pe Dumnezeul din „înălțime” cu acela din „adâncime”. Da, căci cuvântul „adânc” nu numai că este opusul „superficialului”, dar el semnifică totodată cu mult mai mult decât opusul termenului „înalt”.
În altă ordine de idei, cum este de presupus că un Dumnezeu aflat la mare distanță nu poate fi implicat întotdeauna în problemele omului, iată motivul pentru care „înălțime” are adesea înțelesul de indiferență, pe cînd termenul „adâncime” sugerează preocupare.
Vasăzică, ne asigură Robinson, nefiind afirmațiile teologice o descriere a Ființei supreme, ci „analiza adâncimilor unor relații personale”, rezultă că Dumnezeu sau „adevărul și realitatea «lucrurilor din adâncime»” este dragoste. Totodată, din faptul că omul care recunoaște transcendența lui Dumnezeu „este acela care recunoaște necondiționatul în relațiile condiționate ale vieții și îi răspunde prin relații personale necondiționate”, avem dovada că Dumnezeul necondiționat, întrucât este adâncimea și semnificația ultimă a relațiilor condiționate ale vieții, „poate fi găsit numai înlăuntru”. Pe scurt, concepția lui Robinson spune: Fiind deja perimată transcendența „în înălțime”, ea trebuie înlocuită cu una „în adâncime”, proces prin care Transcendentul situat „acolo sus” este detronat de către Transcendentul situat dedesubtul nostru.
Tot aici se încadrează ansamblul concepțiilor de la Freud încoace, potrivit cărora fie că subconștientul este identificat cu Transcendentul, fie că este strâns legat de el. Astfel, Eliade este  de părere că singurul contact real al omului modern cu Sacrul cosmic se efectuează prin inconștient (tărâmul misterios și incontrolabil pentru conștient), „fie prin visurile sau viața lui imaginativă, fie prin creațiile lui care apar din inconștient”, W. James consideră că Transcendentul este cel puțin „continuarea subconștientă a vieții noastre conștiente”, iar Carl Jung Îl identifică pe Dumnezeu cu subconștientul colectiv al oamenilor.
De altminteri, chiar și aceia care nu efectuează această identificare, consideră că Transcendentul ar fi subconștientul omenirii, mai bine spus ceea ce transcende conștiința oamenilor. Toate ca toate, dar dacă prin „realitate” înțelegem independența de subconștientul individual sau colectiv, atunci cum poate fi verificată realitatea Transcendentului?...
g) Transcendența în Cerc
Din această categorie face parte Transcendența printr-o eternă recurență și Transcendența prin eternă absurditate, ambele forme fiind răspunsul filosofic al omului modern la neliniștile sale de natură metafizică.
g1) Transcendența printr-o eternă reîntoarcere
Prin Friedrich Nietzsche avem dovada clară că până și ateii cei mai înverșunați au trebuință de transcendență și că esența ateismului nu este totuna cu negarea oricărei forme de transcendență. Da, pentru că deși a strigat în gura mare că Dumnezeu este mort și în pofida afirmației categorice că „Dumnezeu este zeificarea nimicului, voința de a proclama nimicul drept sfințenie”, totuși, în scrisoarea adresată lui Franz Overbeck pe 2 iulie 1885, revoltatul și ireverențiosul Nietzsche se plânge de insuportabila singurătate a vieții sale fără Dumnezeu...
Dacă din punct de vedere conceptual, Nietzsche nu a fost de acord nici cu teismul și nici cu panteismul, din punct de vedere existențial el a optat pentru un substitut al transcendenței, pe care l-a numit „dorința eternei reîntoarceri a aceleiași stări de lucruri”, susținând că, întrucât eterna recurență este din această lume și acționează asupra omului, ea surclasează pierderea divinității și se constituie în singura cale pentru depășirea nihilismului total.
Astfel, ne spune gânditorul german, comparativ cu toate religiile care disprețuiesc această viață ca ceva curgător, eterna reîntoarcere devine o veritabilă religie a religiilor, eternul  Centru al existenței fiind înlocuit de el cu eternul Ciclu al timpului. De unde rezultă radicala schimbare a transcendenței și a timpului: transcendența „în afară” către o circumferință infinită este înlocuită cu transcendența la nesfârșit în jurul unui cerc, iar locul timpului liniar și transcendent către un sfârșit este luat de un timp ciclic, ce „transcende înlăuntrul propriului său Circuit Etern” (N. Geisler).
g2) Transcendența prin eterna absurditate
Filosoful absurdului, implicit al transcendenței prin eterna absurditate, este Albert Camus. În concepția acestuia, absurdul devine dumnezeu (în înțelesul cel mai larg al acestui cuvînt) și „iluminează totul”. Camus, un incurabil rebel față de orice semnificație superioară, are deplina convingere că „viața este absurdă și că absurdul nu duce spre Dumnezeu”, motiv pentru care nu vrea să întemeieze nimic pe incomprehensibil și nu dorește să-L nege pe Dumnezeu, dar, necunoscând nicio semnificație a vieții dincolo de cea umană, nici nu vrea să apeleze la divin. De ce ar face-o, atunci când viața i se prezintă la fel de irațională ca și chinul lui Sisif, cel care a fost condamnat să rostogolească o piatră mare spre vârful unui deal, pentru ca piatra să o ia la vale mai înainte de-a atinge vârful și procesul să fie reluat la nesfârșit?!
Aici, în acest punct sisific, unde, ne informează Geisler, „omul se transcende pe sine revoltându-se împotriva nihilismului prin afirmarea eternă a caracterului ciclic al vieții sale absurde”, resemnarea lui Camus în fața absurdului aduce foarte mult cu eterna recurență a lui Nietzsche, atitudinile ambilor urmând calea transcendenței circulare.
Vasăzică, deși nu există nicio rațiune pentru care absurditatea să fie transformată în Dumnezeu și niciun Dumnezeu care să transceandă absurditatea, totuși, cineva poate transcende nihilismul personal atunci când „acceptă de bună voie” eterna absurditate a vieții.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CONTRAPERFORMANŢELE OMULUI FĂRĂ ÎNSUŞIRI MORALE
Omul este om în primul rând prin însușirile sale morale (cumpătare, modestie, simplitate, milă, vrerea de-a merge pe calea binelui etc.) și se va simți cu adevărat împlinit doar dacă va izbuti să urmeze porunca hristică din Ioan 13/34: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Neprocedând în acest chip, adică acționând programat-premeditat împotriva divinității și firescului vieții, hipercivilizatul zilelor noastre face cutremurătoarea dovadă a evoluției involutive de la omul fără însușiri al lui Robert Musil, la desăvârșitul robot jovial postbelic, anticipat de Lucian Blaga prin versul „numai trup și numai lut”...
Concret, ultimii peste 150 de ani de istorie umană sunt marcați de catastrofala încăpățânare a doctrinelor cu pretenții revoluționare, dar care, în fond, decurg din împletirea fatalității, cu nepăsarea majorității trăitorilor și cu obnubilarea general-umană: (1) Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Karl Marx și publicat la Londra în anul 1848, șaptezeci de ani mai târziu se continuă cu dictatura proletariatului bolșevizat și enormele suferințe umane cauzate de această lighioană politico-ideologică; (2) Adolf Hitler publică în 1925 cartea Mein Kampf (Lupta mea), platforma ideologică a nazismului și cauza altor zeci de milioane de jertfe umane  prin impulsionarea pangermanismului până la demența celui de-al doilea război mondial; (3) Manifestul Gay, apare în anul 1971 tot la Londra (să reprezinte asta deschiderea spre răul ce trebuie să se închidă taman acolo unde și-a scos capul în lume?!), iar de-atunci poartă un neîntrerupt război, cică pentru dezrobirea (sic!) homosexualilor și lesbienelor, împotriva a tot ceea ce până nu demult era considerat cursul normal și profund creștin al vieții: familia tradițională (văzută până și de marxiști drept celula fundamentală a societății), școala, biserica, mass-media decenței și bunului simț, vocabularul (termeni ca „mama” și „tata” trebuie excluși din vorbirea curentă, chipurile pentru a nu ofensa simțurile pervertite ale sodomiților!), locul de muncă, legislația, psihiatria.
Dar cum nimic din ce-i considerat „corect politic” nu se petrece la întâmplare, toată  această tevatură apuseană cu sodomia homosexuală, transsexuală, lesbiană, pedofilă, zoofilă, necrofilă și cu alte dezgustătoare forme fătate de mințile bolnave, se înscrie în planul eugenistic al globaliștilor cu privire la necesitatea controlului nașterilor (în 27 de ani, numai în România postdecembristă au fost curmate prin avorturi câteva milioane de vieți intrauterine!) și de reducere (prin alimente cancerigene, vaccinuri și medicamente contrafăcute) a omenirii până la două miliarde, după unii păpușari planetari, până la cel mult 900 de milioane, după elitiștii (!) ultrarasiști.
Adică, ce mai, un terragenocid, planificat și dirijat la un asemenea nivel al cinismului disimulat, încât în comparație cu el, toate atrocitățile abătute asupra omenirii până în prezent (războaie, înfometări, răzbunări, epurări, epidemii, catastrofe naturale) vor putea fi trecute la categoria „pierderi colaterale”...
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

CĂ ESTE SAU NU ESTE OMUL DE ACORD, DUMNEZEU EXISTĂ LA MODUL ABSOLUT!
Mie unul mi se pare o necuviință că omul, această nevrednică aparență a creației, nu doar că se îndoiește, dar pe la unele case mai mari ale ateismului chiar neagă cu înverșunare existența lui Dumnezeu, adică a Aceluia care constituie însăși esența existenței. Da, căci problema ateismului este următoarea: admite nevoia omului de transcendență, dar nu admite existența Acelui ceva infinit superior omului (ființă, principiu, fenomen), care poate să-i împlinească această trebuință, ceea ce – ne avertizează Norman L. Geisler în tratatul Filosofia religiei (Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999) – la urma urmei „reprezintă o cruzime existențială față de o nevoie atât de irevocabilă cum este cea religioasă”.
Vizibil deranjat de îndrăzneala ireverențioasă a tot mai mulți dintre semeni, gânditorul danez Søren Kierkegaard spunea la vremea lui că-i curată nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu! Păi cum să nu fie o nebunie, când, așa cum precizam mai sus, El trebuie văzut ca esența perfectă, eternă, atotputernică, atotiubitoare și atotștiuitoare a existenței (lumea văzutelor și nevăzutelor), concluzie spre care converg până și opiniile celor mai îndrăciți evoluționiști, aceștia, de la Darwin încoace, confruntându-se cu un dublu eșec: pe de o parte, cu neputința de a descoperi mult așteptatele verigi intermediare (fosile de tranziție) dintre specii, fapt care acreditează ideea că marile grupuri ale viului au apărut brusc și că formele de viață se reproduc numai potrivit speciei lor, iar pe de altă parte, cu imposibilitatea de-a oferi explicații plauzibile vizavi de uimitoarea armonie universală, apariția viului și năucitoarea profunzime a existentului, totul funcționând cu o precizie matematică.
De pildă, exactitatea mișcării electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului, extraordinara complexitate a celulei vii, care conține până la 200.000 de miliarde de molecule, formidabila organizare a stelelor, gazelor și a altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (bunăoară, Calea noastră Lacteenumără peste 100 de miliarde de stele), a galaxiilor în roiuri și a roiurilor în superroiuri (se presupune că în Univers ar exista peste 50 de miliarde de galaxii, distanțele dintre ele într-un roi fiind, în medie, de circa un milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul supunându-se legii divine a deplasării în spațiul necuprins, în conformitate cu Planul originar și întru atingerea scopului statornicit încă de la facere de Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.
Dar, ne informează fizicianul și astronomul Bernard Lovell, viteza de expansiune a Universului pare să fie stabilită de Sursa acestei energii dinamice cu fantastica exactitate de a milioana parte dintr-o milionime: „Dacă viteza de expansiune ar fi fost mai mare cu a milioana parte dintr-o milionime, până în prezent întreaga materie din Univers s-ar fi dispersat...Iar dacă aceeași viteză ar fi fost mai mică cu a milioana parte dintr-o milionime, forțele gravitaționale ar fi produs un colaps al Universului în primul miliard de ani al existenței acestuia. Pe lângă toate acestea, n-ar mai fi existat nici stele cu viață lungă și nici viață”.
În pofida evidenței și a opiniilor de bun simț (precum cea a lui Sir Bernard Lovell), științificii evoluționiști continuă să susțină ba că Universul s-a creat singur prin explozia unui punct singular de mărime infinitezimală și densitate infinită (procesul invers formării găurilor negre – stele enorme ce se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite), ba că viața a apărut în „supa organică” a începutului prin generația spontanee, adică din materia nevie.
Bernard Lovell precizează: „Dacă într-un moment din trecut Universul era un punct singular, având o mărime infinit de mică și o densitate infinită, trebuie să ne întrebăm ce a existat înainte și ce era în afara Universului...Trebuie să înfruntăm problema unui Început”. Conform Bibliei, acest Început este Dumnezeu, El creând tot ceea ce există din infinitatea energiei Sale de natură divină...
Cât privește teza apariției vieții din întâmplare, în urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental că „viața nu-i cu putință să provină decât din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversarii creaționismului, nimeni n-a izbutit să demonstreze că lucrurile stau altminteri.
Dimpotrivă, biologia modernă a făcut aceste lucruri de-a binelea imposibile pentru evoluționiști. Din următoarele motive:
a) În formarea lor, proteinele depind de ADN. La rîndul lui, ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente, fapt cu atât mai supărător, cu cât originile codului genetic ridică insolubila problemă a oului și găinii, biologii fiind conștienți că „mecanismul necesar pentru a-l face operant este mult prea complex pentru a fi apărut dintr-odată”. Totuși, evoluționiștii nu se dau bătuți, ci avansează ipoteza unui proces treptat, „prin care selecția naturală și-ar fi putut face lucrarea sa în mod progresiv”. Atâta doar că în absența codului genetic, care demarează procesul de reproducere, selecția naturală nu are ce să selecționeze...
b) Întrucât proteinele necesare vieții au molecule foarte complexe, înșiși evoluționiștii sunt de acord că șansa de formare din întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de una la 10113 (1 urmat de 114 zerouri). Și dacă avem în vedere faptul că unele proteine servesc drept materiale structurale, iar altele drept enzime (celula ar muri fără ajutorul enzimelor) și că pentru buna funcționare a celulei sunt necesare circa 2000 proteine cu rol de enzime, atunci șansa ca din întâmplare să se obțină toate aceste proteine este mai mică de una la...1040.000! Ca să ne facem o idee aproximativă despre aceste probabilități cu totul și cu totul neglijabile, fac precizarea că 10113 este un număr mai mare ca presupusul număr al tuturor atomilor din Univers și că evenimentul cu șansa de 1 la 1050 este considerat de matematicieni acel eveniment care nu se produce niciodată.
În plus, deși este știut că toate lucrurile se supun legii entropiei, adică tind spre dezordine, în Universul observabil domnește o atare ordine și cu un atare grad de organizare, încât mulți astrofizicieni sunt de părere că orice teorie cosmologică cu pretenții ar trebui să explice de ce acesta nu s-a transformat în haos.
Oamenii de știință moderni cred că armonia universală și viața pe micuța noastră planetă sunt rezultatul fabulos al acțiunii și interacțiunii celor patru forțe fundamentale:
1) Forța gravitațională – acționează mai puțin asupra atomilor și mai mult asupra corpurilor de mari dimensiuni (planete, stele, galaxii, roiuri de galaxii);
2) Forța electromagnetică (principala forță de atracție dintre protoni și electroni) – permite formarea moleculelor;
3) Forța nucleară tare - ține împreună protonii și neutronii din nucleele atomilor;
4) Forța nucleară slabă – stă la baza dezintegrării elementelor radioactive și a activității termonucleare a soarelui.
De exemplu, dacă forța  electromagnetică ar fi mai mică, electronii nu ar mai gravita în jurul nucleului și atomii nu s-ar putea combina pentru a forma molecule. Invers, dacă aceasta ar fi mai mare decât cea stabilită de Creator, electronii ar „cădea” pe nucleu, între atomi n-ar avea loc reacții chimice și viața ar fi imposibilă. O infimă variație a forței electromagnetice la scară  cosmică s-ar răsfrânge asupra soarelui, generând modificări ale intensității luminii,  acest lucru ar îngreuna procesul fotosintezei până la a-l face imposibil, iar apa n-ar mai avea proprietățile ei vitale. Vasăzică, de precizia forței electromagnetice depinde însăși viața noastră.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

NEDEMNITATEA CAUZATĂ DE RĂBDARE
Din totdeauna (ca indivizi și ca popor), românii și-au făcut un merit din a-și afirma blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar răbdarea seamănă rușinos de mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana umilinței noastre naționale și degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare proverbe și zicători, care nu numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru istoria noastră multimilenară...
În opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele:
1) Își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească;
2) Resemnarea și-a pus amprenta asupra psihologiei individuale și colective în mult mai mare măsură ca renunțarea, prin aceea că renunțarea provine din preaplinul inimii și are vocația verticalei (înalță omul prin conștiința sacrificiului liber asumat), pe când resemnarea iese din golul inimii și are vocația orizontalei (prin asumarea lenei și indolenței, condamnă conștiința la regrete tardive și colectivitatea la suferințe inutile).
Cât privește scepticismul, nu poți omite faptul că acesta este inevitabila plictiseală a marilor culturi obosite, respectiv pauza unui spirit crepuscular, ce-și „refuză alinarea prin reverie”. Atunci, de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică în declin (vezi creșterea exponențială a numărului farmaciilor) și cu un spirit încă nedeșteptat din somnul cel de moarte, dar deja grav infestat de mulțimea plagiatorilor, semidocților și falșilor culți postdecdembriști, vrednici urmași ai siniștrilor proletcultiști și activiști din „iepoca” bolșevică?!...
Cu toate că răbdarea nu figurează nici printre virtuțile teologice (credință, iubire, speranță) și nici printre cele morale sau cardinale (cumpătare, curaj, dreptate, prudență), ceea ce-i pune sub semnul întrebării calitatea de veritabilă virtute, totuși, la nivel individual nu poate fi tăgăduit rolul care-i revine la afirmarea voinței, iar prin aceasta la edificarea caracterului și personalității umane.
Da, căci lucrurile mari purced și au la bază pe cele mărunt-indispensabile. Însă, repet, axioma răbdării este valabilă doar la nivel de individ, cel mult de grup social restrâns (familie, echipă)! La nivel de mase uriașe (popor, națiune) este un nonsens să ceri ca acestea să fie mereu calme și tolerante, adică așa cum și le doresc toți cârmuitorii, îndeosebi cârmuitorii nevrednici. Ăștia din urmă, de altfel, conștienți că nelegiuirile lor generează nemulțumiri în rândul alegătorilor duși cu preșul, nu le vor curma ca să nu-și dezmintă firea și să nu-și dezamăgească ortacii de potlogării, ci se vor grăbi să întărească aparatul represiv al statului (poliție, jandarmerie, servicii secrete, magistrați aserviți etc.) prin promovări, lefuri și indemnizații necuvenite, pentru ca în acest chip ticălos să se poată înfrupta la rândul lor pe rupte din banul public. Vorba ceea: O mână murdară spală pe alta și amândouă caută cu disperare să spele fața îndurerată a țării...
Dar iată ce ne spune Gustave Le Bon despre mulțimi în cartea Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991): „Unele caracteristici speciale ale mulțimilor, cum sunt impulsivitatea, iritabilitatea, incapacitatea de a raționa, absența judecății și a spiritului critic, exagerarea sentimentelor, ca și altele încă, pot fi observate și la ființe care aparțin unor forme inferioare de evoluție: sălbaticul și copilul”.
Cu precizarea că astăzi, în condițiile unei concurențe fără menajamente, răbdarea la nivel național a ticăloșiilor este, în plan politic, egală cu trădarea, iar în plan economic totuna cu genocidul.
De peste 27 de ani, românii tot rabdă și așteaptă schimbarea într-un mai bine real și general. Dar cum toate au o limită, consider că demnitatea poporului român va fi recâștigată doar după ce răbdarea, devenită între timp o unealtă a suferinței naționale, va fi trimisă la plimbare pentru niscaiva timp!
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii