ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

ÎNVĂŢĂMÂNT

ÎNVĂŢAREA PE TOT PARCURSUL VIEŢII
Unul dintre scopurile educaţiei este formarea tipului de personalitate cerut de condiţiile actuale şi de perspectivă ale unei societăţi. Educaţia contemporană se vrea a fi o educaţie pentru schimbare, rămânând, de cele mai multe ori, din păcate, educarea doar  la nivel pur teoretic, în vederea integrării elevilor pe piaţa muncii. Flexbilitatea, toleranţa şi adaptabilitatea sunt printre cele mai importante abilităţi de viaţă şi de lucru în echipă. Aceste abiliăţi se dezvoltă printr-un continu proces de învăţare activă, experimentare şi reflecţie. Dezvoltarea acestor abilităţi ajută la înfruntarea provocărilor vieţii. 
Piloni ai educaţiei formale, cadrele didactice, de regulă, criticate, umilite, din totdeauna subfinanţate şi desconsiderate, promovează prin exemplul personal, abilităţile cheie, necesare adaptării şi integrării pe piaţa muncii din România contemporană. Formaţi fiind cu ajutorul metodelor clasice şi într-un stil destul de inflexibil, educaţi cu pumnul în gură, cadrele didactice zilelor noastre sunt printre agenţii care promovează ideea conform căreia, “capul plecat, sabia nu-l taie.” Linguşeala şi umilinţa sunt atributele celui cu “capul plecat” care nu se vrea a fi o ameninţare şi speră că va fi cruţat de către cel care are în mâinile sale puterea de a-i face rău. Coincidenţă sau nu, acestea sunt şi atributele celor ajunşi în funcţii de conducere drept recompensă a obedienţei, supunerii şi umilinţei personale. Experienţa practică ne arată că şederea cât mai îndelungată pe un fotoliu de director sau inspector, este direct proporţională cu perioada de linguşire pe lângă reprezentanţii partidului care trebuie.
Şi de ce ar fi rău sau eronat să fii un bun ascultător şi executant, mai ales când trăieşti într-o epocă în care astfel de atitudini sunt nu doar apreciate, dar şi recompensate? Nu ne arată viaţa că a avea o “coloană vertebrală flexibilă”, a şti când să taci, când să zambeşti şi, mai ales, când şi cum să spui ce trebuie şi se aşteaptă a fi auzit, poate aduce o infinitate de beneficii materiale sau profesionale? Putem uita oare că “scopul scuză mijloacele”, poate fi neglijat faptul că familia, copiii şi/ sau rata la bancă impun imperios sacrificii?  Şi la ce bun a păstra măcar un minimum de moralitate şi poate chiar demnitate personală, când traiul celor care au înţeles că nu trebuie să gândească este atât de liniştit?
În contextul laşităţii generalizate, bazată pe  rezistenţa din ce în ce mai scăzută la frustrare, este de condamnat să se transmită elevilor astfel de atitudini care să îi pregătească pentru viaţa? Nu este mai bine sa fie formaţi şi educaţi în spiritul ipocriziei, al abondonării de sine, decât să se simtă ştrangulaţi, sufocaţi şi impotenţi în faţa unei realităţi care nu se dă a fi schimbată? La ce bun sădirea prematură a unor sentimente că se poate, că o floare poate face primvară, că ţine de eu-ul personal a sta drept în faţa nedereptăţilor şi că se impune un set de valori morale? Nu ne-am deprins oare mult prea mult a trăi cu speranţa că ţine de datoria şi obligativitatea celuilat să schimbe ceva, să facă ceea ce noi ne ascundem după degete când ar trebui stand drepţi, să spunem “nu”, când ar trebui să încetăm a mai căuta scuze că am vrea, dar nu putem?
Nu ar trebui să apreciem beneficiile de a avea astfel de actori educaţionali care promovează prin exemplul personal că individul trebuie să se adapteze la contextul socio-economic tranzitat? Pentru ce să se înveţe cum să se susţină o părere personală, cum să se facă filosofie cu ciocanul, cum să se înveţe a înnota contra curentului, când nu este decât o risipă de timp şi consum de energie personală inutilă?
Dincolo de viclenie şi prostie, ţine de decenţa fiecăruia a recunoaşte, măcar în forul interior, că prin participarea la alegerea conducătorilor, la alegerea corupţilor şi farsorilor,  devenim complici şi nu victime.
Falsitatea este o chestiune de alegere liber consimțită sau chiar un modus vivendi impus de jungla socială în care supravietuieşte cel care sesizează cât mai repede trend-ul căruia trebuie să i se adapteze.
Carmen - Lidia Nistor (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii