ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

EDITORIAL

AZI SERBĂM IAR VICTORIA!
„Se poate afirma că în anul 2000, România va fi o ţară socialistă multilateral dezvolată, atât din punct de vedere al industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului. Pe această bază vor fi create condiţiile materiale necesare, care vor asigura trecerea la înfăptuirea şi la manifestarea tot mai largă în societatea noastră, a principiilor comuniste de repartiţie, de muncă şi de viaţă în toate domeniile de activitate. (...)” Erau cuvintele lui Nicolae Ceauşescu la un discurs susţinut cu puţin timp înaintea celui de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român.
Am început cu un citat. Nu-i bine, nu? Dar ce-i bine?
Azi serbăm iar victoria! Sună frumos, sună extraordinar! Ce rezonanţă patriotică. Românii, cu mic, cu mare... pardon, pardon... cred că s-au încurcat literele. Să o luăm metodic. Ce e cu citatul acela... Păi sinistrul preşedinte de atunci al ţării visa roşu la un viitor la fel de roşu, prefigurând că „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii/Vom face ce-am făcut cândva/Toate gândurile noastre/În fapte le vom preschimba”, ca nişte vrednici şoimi ai patriei, pionieri şi UTC-işti, deopotrivă „uniţi în cuget şi-n simţiti”, o să mai lăsăm cartoanele de ridicat pe stadioane şi „o să ducem spre cele mai înalte culmi de civilizaţie, glorie şi progres ţara...” Politica sa, ori mai bine spus viziunea sa politică, deşi orientată catodic spre o utopie de dreapta, a lasat în zilele noastre loc stângii sociliste să „socializeze” în voie, într-un profund regres al „industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului”. Pe atunci ţara era în mâinile preşedintelui, acum – teoritetic – al Parlamentului. Răspunderea era al unuia şi era mare, acum răspunderea e la mai mulţi şi e la fel de mare. El a PLĂTIT CU VIAŢA! Cei de acum CU CE PLĂTESC?
Azi serbăm iar victoria, dar nu ştiu cum se face însă când vine sfârşitul de an, bilanţul, cum îi spun unii cu pretenţii matematic-contabiliceşti, pe mine mă cuprinde o tristeţe teribilă. Ciudat sau nu, de fiecare dată, dar de fiecare dată, debutul iernii coincide cu Ziua Naţională, mai nenaţională ca niciodată, sărbătorită nu cu FAST, ci la FAST-food, acolo unde tinerii, cu curaj de fugă din faţa calculatorului, se întâlnesc pentru a vorbi despre orice mai puţin despre însemnătatea acestei memorabile secvenţe din istoria neamului nostru.
Pun pariu că în această zi de 1 Decembrie, zi naţională, mulţi români nici măcar nu ştiu ce naiba mai sărbătorim, ce e cu 1918, sau cine conducea ţara pe atunci. Dacă te mai uiţi pe la TV, mai sunt unii care confundă momentul 23 august, cu 10 mai, ori 24 ianuarie.
Istoria e plină de evenimente, iar când acestea se succed cu repeziciune, e clar că pot apărea confuzii. Şi când ele, confuziile, răsar din guri autorizate, de oameni cu pretenţii politice, atunci chiar că nu ştii ce să mai crezi. Ce mai contează cine şi când, de asta să se ocupe istoricii, românii de rând vor să petreacă, iar motivul poate fi oricare, important e să se distreze. Ziua Naţională e prilej de bal! Chestia cu „pâine şi circ” nu-i doar o sintagmă ruptă din carte, ci pură realitate.
Azi serbăm iar victoria! Ce anume? Vremea? Nu contează, că românul petrece în felul său, strâns unit în jurul bucătăriei, iar curajul urărilor vine tumultos de la vinul care se bea cu cana, sau tăria cu paharul, dar neapărat, cană după cană şi pahar după alt pahar!
Vremurile total politizate nu dau loc niciunei manifestări la scară naţională, ori cu iz de respect pentru înaintaşi şi faptele lor. Orice acţiune menită să atragă atenţia printr-o ţinută decentă riscă să fie catalogată drept „naţionalistă” şi trâmbiţată ca atare prin mai toate portavocile media electronică.
Azi serbăm iar victoria! Dar pe cine ar interesează amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea beţiilor de Sf. Andrei, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească! Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer.
Şi ce dacă ne-am suprapus din nou cu alegerile anul trecut? Ce mai contează că afişele electorale sunt mai dese decât tricolorul pe străzi, ce mai contează că mutrele ghiftuiţilor ăstora de politicieni fac notă discordantă cu ISTORIA, că din cauza pantei descendente pe care duc ţara din 1990 încoace, au discreditat orice perspectivă de revenire la normal, că însăşi termenul „politică” generează un vortex de furie în mintea celor care încă mai cred în viitor.
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor băieţi ce cântau chiar bine de tot, „Timpuri noi” le era denumirea trupei, stihuri care sună cam aşa: „Azi serbăm iar victoria,/Şi îndoiala se ascunde în gând./Azi serbăm iar victoria,/Moralul e un struţ cu capul în pământ./Te înteb dacă e vreo schimbare./La oamenii din jur./Azi serbăm iar victoria./Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala./Azi serbăm iar victoria,/Cu oborocul car lumină şi pe strada mea./Te întreb dacă vezi vreo schimbare,/Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,/La oamenii din jur./Zic vouă celor fără de prihană,/Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,/Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,/Şi ţie politruc nenorocit./Zic vouă care-aveţi încă puterea /Să scoateţi răul care zace-n voi,/Voi, care vă agonisiţi averea./Ca vagabonzii, scormonind gunoi…”
Şi când te gândeşti că din 1992, de când au apărut aceste versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, estetic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? Cât de actuale sunt ele, cât de multă neschimbare în bine se acumulează în fiecare român, cât de accentuată paralizie se lasă peste conştiinţa naţioală.
Dar e bine cu 1 Decembrie pe stradă, că la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată. Când e de mâncare gratis lumea simplă, din ce în ce mai simplă şi mai flămândă, trece peste orice şi merge să-şi îmbuibe burta cu dumicaţii din vasele de plastic.
Azi serbăm iar victoria! Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor. De unde atât de multă urmă de patriotism? S-a pierdut totul ca şi cum n-a fost. Românul e în continuare sclavul televizorului jidan, care-l distruge creştineşte şi-l fură şi-l înrobeşte în continuare, probabil până la exterminare.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul „stângaci” al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un personaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale. În Basarabia dodonistă încă este treaz tricolorul, iar oamenii, unii, nu toţi, dar nu puţini la număr, simt româneşte tot ceea ce este româneşte, acolo, în spaţiul acela furat de istoriile mai vechi sau mai noi, de unii şi de alţii, dar mai ales de NECURAJUL NOSTRU!
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Şi ce poate fi mai frumos decât zâzania? Preşedintele ţării în capitală, iar alţii – chipurile, invitaţi – pe unde apucă, adică pe nicăieri. Ce, ar fi fost mai bogată Alba Iulia cu mutra lui Dragnea sau cu cea a lui Tăriceanu acolo? Din contră, cred că lumea în loc să se uite la defilare, ar fi făcut tărăboi. Sau în secuime. Cum ar fi ca de Ziua naţională, marii noştri lideri de partid şi de stat, să meargă la Miercurea Ciuc sau la Sf. Gheorghe, sau la Tuşnad, Bixad, la Odorheiu Secuiesc, nu ştiu exact, dar pe acolo, pe unde se vorbeşte numai ungureşte, de să fie demnitarii nevoiţi să aibă la ei translatori pentru cuvântări. Dar, cum Ungaria a decis să boicoteze prin neparticiparea niciunui diplomat ungar la recepţiile date de statul nostru în ţară şi peste hotare, sfidând cu bună ştiinţă şi jignind la modul cel mai grosolan, este posibil ca nici de data aceasta CONDUCĂTORII noştri să nu aibă o conduită, o poziţie fermă, verticală la adresa Budapestei.
Sau, staţi. Staţi, că sunt ocupaţi. De când nenorocirea asta cu ministresa Dan, care s-a pus să şurubărească prin casa închiriată şi a găsit „insecte”, mă tem că toţi posesorii de cabine s-au pus să facă „deratizare”, să caute cârtiţe, greieri şi alte horoscopelniţe de-astea. Ideea e că penibilul nu merge în derizoriu, pentru că ceea ce a găsit d-na Dan în casă e un dispozitiv de amatori, care se găseşte pe internet, chiar şi pe site-uri româneşti, cu alte cuvinte nu-i vina celor pe care – fără să folosească expresii directe – d-na ministresă îi încriminează. De altfel, „statul paralel” are mijloace cu adevărat profesionale, dispozitive pe care ministresa noastră nu le-ar găsi nici dacă ar dat cu… flit! Ei, de flit o să aibă parte cu întreg cabinetul Tudose, pentru că 2018 se anunţă din faşă un an cât se poate de tulbure, cu 25% mai mare pe brut, evident, atât de tulbure şi de mare (impozabil), încât toată social-democraţia se va zgudui, cu tot cu pilonii ei de pensie. Să sperăm însă, că politrucii roşii nu vor avea metehnele lui hopa-mitică, adică să cadă tot în picioare…
Dar până la 2018 avem „sărbătorile de iarnă”, cu un calendar al protestelor ce se suprapune peste ignat şi alte obiceiuri cu ţuică şi vin fiert, manifestaţii prin „târgurile de Crăciun”, unde vor fi invitaţi şi jandarmii (cu cai cu tot), să o mai pună de-un western gratuit în rafalele blitz-urilor de la smartphone-urile celor cu tricolor pe pancartele de la purtător şi portavocea din toţi rărunchii.
Să mai întreb dacă e vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cândva un realizator de emisiuni radio, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: „România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!”
Atât am avut de spus! A, ba da, mai am încă o frază: Azi serbăm iar victoria!, şi nici vorbele astea nu sunt ale mele...
Oare?
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii