ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

EDITORIAL

AMINTIRI ŞI ATÂT!
Sunt sigur că în materie de povestit, toţi mai avem ceva de adăugat şi asta nu pentru că nu ne-au ajuns cuvintele, ci pentru că amănunte deosebite se recompun din materia cenuşie, în imagini clare, fie ele şi neplăcute. Dar la şcoală am învăţat că amintirile urâte au tendinţa să se disipeze în cadrul memoriei, în timp ce evenimentele plăcute rămân mai mult timp pe scoarţă.
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am amintiri interesante – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o doamnă de română la o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice. Desigur, termenul acesta „băieţoaică” trebuie un pic periat şi distilat la nivelul anilor ´80, perioadă în care tinerii UTC-işti, vlăstarele comuniste de nădejde ale partidului unic, aduceau prin efortul lor zilnic „omagiu conducătorului iubit”, purtând deosebitele uniforme care astăzi le mai vedem doar în filmele de arhivă.
Marcaţi de „Epoca de aur”, care începuse, evident, ca orice epocă, sub auspiciile optimismului hei-rupian, ei bine, ea, epoca, uita să se mai termine, aşa că noi, copiii, „viitorul de aur” al ţării, circumspecţi la „marile realizări şi împliniri”, încercam să fim cât mai departe de tot ceea însemna politic, departe atât cât se putea, pentru că politicul atunci era peste tot. Povestioara mea nu are nimic politic, tocmai de aceea, o dată în plus, o aduc în centrul atenţiei, reliefând zburdălnicia şi cheful de viaţă ce se făcea simţit chiar şi în ultima fază a comunismului oficial din România.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată. Catedra, la acea vreme, era un pupitru simplu, un mobilier banal, dar faţă de care elevii purtau un altfel de respect, în comparaţie cu generaţiile actuale.
La ora de chimie, totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare şi la fustă, iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii gen „lycra” erau accesorii feminine, care, purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Aceste modele se aduceau „de afară”, iar cine purta aşa ceva, altundeva decât la ocazii festive, denota bunăstare…
Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului şi nu de puţine ori, comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan. Nu înţelegeam prea multe, dar era evident faptul că doamna noastră de chimie, prin ţinutele sale mai aparte (dar deloc frivole), devenea de fiecare dată subiect de adevărate şedinţe.
Şi venise tovarăşa profesoară în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală s-a disipat la contactul cu privirea cadrului didactic. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el, poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Ce farmec ar fi avut hainele acelea, dacă nu erau însoţite şi de o mireasmă pe măsură?
Şi cum se plimba dumneaei, punând întrebări despre lecţia anterioară şi căpătând răspunsuri direct din bancă, răspunsuri care, de cele mai multe ori nu erau  cele aşteptate, cu o calmitate specifică numai dânsei, a observat „defectul” de la catedră. A privit mai întâi aşa, dintr-o parte, astfel încât noi să nu ne dăm seama, a mai făcut o tură de rând şi, convinsă fiind că dacă se aşeză pe scaun, cu siguranţă i se vor vedea toate cele, dar şi pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătiserăm însă, avea să fie specială… 
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de la locul ei, pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc, aşa încât toate bucăţelele acelea albe erau pe jos. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă, să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara, neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat mai într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor. 
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de straşnică amintire, mult timp de atunci. 
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, dar viaţa are altfel de drumuri, nu acelea pe care ni le dorim noi.
Nu pot să spun că am mai avut ocazia, dar dacă vremurile sindicaliste din ziua de azi mi-au năpădit nostalgii cu numere matricole cusute pe umărul uniformei, nu voi ezita să continui. Am lucrat şi la stat şi la privat, iar limba română scrisă şi vorbită este un examen dificil chiar şi la vârsta aceasta pentru mulţi dintre cei contemporani mie. Din acest motiv încep un fel de scrisoare adresată doamnei de română.
„I-am urât pe Eminescu şi Arghezi, pentru că, de fiecare dată îmi picau la lucrările de control şi teze, iar dumneavoastră mă trânteaţi rău de tot, motivând că, dacă ar fi fost un alt poet, să zicem Alecsandri, luam nota 4, dar pentru Arghezi şi mai ales, Eminescu, 2 îmi este răsplata. N-am rămas corigent, cu toate că eram pe-aproape, doar proza m-a salvat şi nu aia a mea, din compunerile cu propoziţii de post cu subiect, predicat şi atât, ci proza clasicilor. Şi că veni vorba de proză vs. poezie, mi-aduc aminte de Vasile Voiculescu, cu Dragostea e unica vecie dată nouă, dar o las pentru altă doamnă profesor, mai din generaţia asta. Vă apreciez pentru faptul că nu mi-aţi dat voie să-mi cobor limbajul, dar nici să-l înalţ dincolo de zidul „secerei şi ciocanului”. Cât despre construcţiile mele narative din ziua de azi, îmi cer scuze, dar s-ar putea să mai găsiţi greşeli, că de, scriu la lumina monitorului pe tastatură neagră, iar dacă m-aş uita înapoi, cu siguranţă şterg jumătate din text. Spontaneitatea are şi revers - încerc să mă scuz - nu de alta, dar n-aş vrea ca în faţa cadrului didactic - ce sunteţi şi acum - să repet greşelile ortografice subliniate cu roşu. În privinţa maturităţii - trebuia de la capăt fraza asta, nu? - sunt multe de spus: unii au 36 de ani şi scriu ca la 63, dar marea majoritate, chiar dacă au 36 de ani, scriu ca la 9, când, probabil, ar avea primul contact major cu gramatica limbii materne. Iar o notă slabă, dar decât să mă prindeţi, mai bine să recunosc din start.
Spuneţi-mi dacă mai aveţi poza aceea în care eram toată clasa, la sfârşit de ciclu liceal, cu dumneavoastră în mijlocul atâtor cravate de U.T.C.-işti. Zâmbiţi, nu? Partidul de la guvernare şi ministrul în niciun caz când vine vorba de retribuţia altor mii ca dumneavoastră. Ştiu, am greşit, mă îndrept deja spre colţul pisicii. Nu ştiu acum dacă se mai practică, dar pe vremea mea - ca tare bătrân sunt - asta era o mare dezonoare făcută elevului în faţa clasei. Dar pe atunci doamna de la catedră era mai înaltă şi cu tonul vocii şi cu stiloul pe nota la purtare, iar limba română nu era infectată cu mircicărtăreşti ca acum, cu pornografia lor explicită şi nici de patapievicieni care să lovească la „cuvântul gol” întreaga istorie literară a ţării.
Vă mai aduceţi aminte de teatrul de păpuşi, unde mergeam în clasa a XII-a, obligaţi să cumpărăm bilete, şi acolo nişte oameni mari se dădeau în spectacol în adevăratul sens al cuvântului, copilărindu-se până peste poate? Partea filosofică e că eu plecam mult mai plin de învăţăminte, în timp ce ei, păpuşarii, tot copii rămâneau.
Mi-am adus aminte de toate astea, pentru că azi, îmi trec prin mână texte măreţe, scrise de oameni mult mai măiaştri decât orice personaj ispirescian. Şi îmi pare bine că v-am fost elev, nu tocmai elevul pe care l-aţi fi vrut, dar pe-aproape. Şi vă mulţumesc!”
Deşi poate părea total nelalocul lor aceste scrieri pe post de editorial, le consider mult mai demne de a fi citite decât mizeriile fluxurilor agenţiilor de ştiri la rubrica „specializată”, numită cât se poate de plastic „cultural”. Cu siguranţă, termenul a suferit malformaţii în contextul în care întreaga viaţă culturală românească se ascunde după draperiile timpului din faţa imixtiunii politicului în tot ceea ce reprezintă „viaţă de trăit”. Uitarea şi nepăsarea au şi ele vina lor, iar toate acestea coroborate, dezvăluie realitatea palpabilă în care ne facem că trăim în democraţia cea mai „democratică” de pe faţa pământului, în care fiecare crede că dreptatea e de partea lui şi vina de fiecare dată la alţii!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii