ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 101 (Iul  2017)
 

EDITORIAL

IUNIE 2017
Exista un timp în care, fără nicio altă motivaţie decât instinctual realităţilor cotidiene, scriam seară de seară nu ca un automat de idei, cât mai degrabă ca o maşină de scris, racordată printr-o telecomandă invizibilă la frontul creaţiei. Scriul a fost cel care mi-a perfecţionat cugetarea, pentru că o lipsă de coerenţă în exprimare nu făcea din propoziţii decât o risipă de cuvinte. Şi ce poate fi mai plictisitor decât să citeşti lucruri pe care le ştii, le cunoşti în general, dar care pentru alţii par inedite? Din dorinţa clară de a evita astfel de situaţii, radiografiam ziua cu o aşa acurateţe şi bun-simţ de exprimate, că uneori chiar aveam senzaţia unei cronici, a unui roman epistolar, în care eu, autorul, jucam şi rolul principal.
Eram sprinţar în mânuirea cuvintelor că la un moment dat, de dragul lor, eliberam oximoronic compoziţii de care şi acum mă minunez. Nu avea nicio legătură cu antrenamentul scrisului, ci cu dorinţa de a mă exprima cu privire la diversele evenimente ce se succedau, precum nisipul într-o clepsidră. Eram racordat la spontaneitate, iar stilul pamfletăresc al ideilor, se desfăşura pe un fir narativ destul de spumant, cu pauzele adecvate pentru porţiile de râz.
Era hazul de necaz… tipic blogăresc, care, cu timpul s-a mutat prin editorialele acestei reviste, păstrând proporţiile lingvistice, dar şi pe cele ale subiectelor şi, fără nicio jenă, chiar a personajelor, care, deşi penibile la un moment dat, continuă să fie şi astăzi bune subiecte, atât de băşcălie, cât şi de analiză pertinentă, la cel mai critic mod cu putinţă.
Luna iunie a însemnat ca România să fie din nou subiect pentru presa internaţională. Bine, evenimentele desfăşurate au avut darul de a face deliciul inclusiv a presei interne, concentrată pe ideea personajelor, mai mult decât pe sfera şi contextul celor petrecute.
A existat, aşadar, o vizită a preşedintelui ţării, în Statele Unite, o vizită de lucru, ca să fiu şi mai explicit. Când au loc deplasări de acest gen, din timp sunt creionate nişte puncte esenţiale pe agenda de discuţii. Există şi acum întrebarea şi cu siguranţă o să mai fie subiect de dezbatere, cu ce a plecat preşedintele Iohannis la Washington?
Am aflat, în schimb, ce nu s-a discutat. De exemplu, despre decalajul românilor faţă de restul lumii civilizate, deşi ţara noastră este membră cu drepturi depline în spaţiul european de ani buni, cu privire la accesul cetăţenilor noştri în Statele Unite fără viză. Programul intitulat Visa Waiver este valabil pentru marea majoritate a statelor din Europa Unită, mai puţin pentru noi, bulgari, polonezi, croaţi şi ciprioţi.
Întrebat fiind de reporteri, preşedintele Trump a spus cât se poate de sincer, că acest subiect nici nu a fost inclus pe agendă, motiv pentru care nu a fost abordat. Iohannis a tăcut mâlc, deşi, repet, era poate cel mai important lucru pentru care ar fi trebuit să facă deplasarea. Laşitate? Vasalitate? Teama de a nu-l supăra pe Marele Jandarm Mondial? Eu cred… prostie! Nu sunt un fan al niciunui politician, dar cu siguranţă alta ar fi fost agenda preşedintelui dacă ar fi fost vorba de Băsescu. Mai mult ca sigur că acesta, nu numai că ar fi bătut monedă pe subiect, dar s-ar fi întors acasă şi cu un răspuns pozitiv, cât se poate de pozitiv, cu adevărat important, mai important decât circul TVR de la conferinţa de presă.
Şi uite aşa ajungem la o altă gogoriţă pe care presa de proastă calitate o pune pe tava opiniei publice, ca fiind o mare realizare a negocierilor dintre cei doi preşedinţi de stat.
Domniţa Ramona Avramescu, o simplă reporteriţă de la TVR, care nu s-a remarcat cu nimic, dar cu absolut nimic în activitatea sa profesională, deşi acum instituţia susţine că face parte din redacţia Politică Externă, ajunsă la conferinţa de presă a celor doi lideri de stat, a pus întrebarea cam aşa: În cazul unei agresiuni asupra României, veţi activa Articolul 5 al NATO? Prompt, preşedintele Trump a răspuns afirmativ. A urmat o mare sărbătoare în TVR, iar presa a fost inundată de titluri precum, citez: „Ramona Avramescu, despre întrebarea care a făcut înconjurul lumii: „Nu m-am așteptat ca președintele Trump să răspundă așa de tranșant””, sau: „"Acest reporter a reușit ceea ce nu au reușit liderii NATO". Reacție după întrebarea Ramonei Avramescu, Știrile TVR, pentru Donald Trump”.
Preşedintele SUA a răspuns lejer la întrebarea şireată, iar răspunsul oferit şi anume „Da!”, a fost pe măsura incoerenţei formulării întrebării. Se ştie că România nu este angrenată în niciun conflict militar sau diplomatic cu ţările vecine, însă este evident faptul că singura mare ameninţare vine din Rusia lui Putin. Dacă reporteriţa ar fi fost explicită şi ar fi întrebat, de exemplu: Activează Statele Unite, Articolul 5 al NATO, în cazul unei agresiuni militare ruseşti asupra României?, ei, atunci lucrurile ar fi fost cu adevărat clare şi cu siguranţă că această fătucă de la TVR ar fi făcut carieră.
Cât de mare este diferenţa? Păi este una imensă. Doar vreo doi analişti politici de la noi din ţară au reuşit să sesizeze nuanţa, lucru pentru care le aduc mulţumiri. E o mare diferenţă între a spune „ne apăraţi” şi „ne apăraţi de Rusia”, în contextul în care spaţiul NATO s-a extins spre Europa Răsăriteană şi chiar a ajuns, prin ţările baltice, la graninţa cu Rusia, iar România deţine o bază (chipurile) antirachetă la Deveselu.
Am reuşit să-l convingem, în schimb, pe preşedintele Trump că cei 2% din PIB se vor duce sigur la Apărare şi, mai mult ca sigur, vor fi şi folosiţi pentru altceva decât salarii. Să amintesc de faptul că suntem o armată plină de generali, în contextul în care România nu s-a mai luptat cu nimeni de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale, din care a ieşit foarte şifonată?
Eiii… dar nu s-a întors bine Klaus din America, pentru că la Bucureşti a început circul remanierii guvernamentale. Nu, nu doar a câtorva cabine, ci a întregului guvern Grindeanu. Între timp am aflat că s-a stabilit şi un nou record, unul bun şi de Cartea Recordurilor, anume că un partid aflat la guvernare prin majoritate parlamentară, dă jos propriul guvern. Iar guvernul ce face? Se încăpăţânează… refuză să-şi dea demisia. Nu, nu toţi membrii, doar capul, doar şeful lor. Apare, aşadar, condiţia unei noi crize politice, cu toate consecinţele de rigoare, de la cele din plan economic, unde cursul leu-euro a cunoscut o puternică destabilizare, până la decridibilizarea – mai mult sau mai puţin făţişă – pe plan extern.
Grindeanu a spus un NU hotărât demisiei, pentru că şi-a dat seama (de ce tocmai acum?), că şeful său de partid, cel care l-a propus pentru funcţie, adică Dragnea, marele dragoman de la PSD, doreşte să acapareze cât mai multă putere, că vrea totul pentru el. Sigur, premierul nu spunea lucruri noi, doar că ele, aceste opinii, precum că liderul PSD dorea să aibă tot partidul sub un control autoritar, veneau de la opoziţie.
Tardivă tentativa de a se opune deciziei partidului din partea lui Grindeanu, pentru că PSD-iştii au pus umăr de la umăr şi bilă de la bilă (şi la vedere iar ceva de domeniul filmelor cu proşti), unde prin aşa-numita procedură intitulată moţiune de cenzură, au reuşit să aducă pe frontispiciul patriei, un nou guvern, cam cu aceeaşi oameni de acum două săptămâni, care făceau parte din echipa lui Grindeanu.
Este clar că aşa-zisa evaluare nu era altceva decât pretexul pentru care Dragnea şi compania au dorit înlăturarea lui Grindeau de la conducere. Liderul PSD, total nemulţumit de faptul că încă nu poate fi premier, probabil la fel de nemulţumit şi pentru faptul că încă nu a putut scăpa de dosarul penal, a căutat în mod direct să tragă un semnal cu privire la cei care ajung în astfel de funcţii. Din acest motiv, imediat la învestitură, Tudose, noul premier, întrebat de un reporter ce va face în eventualitatea în care Dragnea ar putea deveni premier, acesta a răspuns cât se poate de ferm că se retrage imediat. Ei, de un astfel de om are nevoie Dragnea, de asemenea executanţi, pentru ca absolut ce-i trece prin minte, să devină şi realitate.
Înclinăm cu încedere balanţa în vorbele lui Grindeanu, că este vorba de dorinţa unui singur om de a avea cât mai multă putere, o putere aproape totală, însă regretăm faptul că nu a făcut această declaraţie astă-iarnă, pe timpul protestelor de stradă, generate de faimoasa, ori, mai bine spus, monstruoasa Ordonanţă 13. Atunci, cu siguranţă cuvintele sale ar fi avut o cu totul şi cu totul altă rezonanţă.
După câteva zile de la sosirea din America, nenea Klaus a purces din nou la drum, de data aceasta, în Europa, ca să le spună liderilor comunitari ce mare „succes” a repurtat el cu Trump la Casa Albă şi, mai ales, de ce este România cel mai „americănesc” stat din UE.
Vizita cu noul preşedinte al Franţei, a fost una ştearsă, atât de ştearsă, încât numai muşamalizările presei de proastă calitate a putut-o masca. Plecat cu o cohortă de jurnalişti – aşa cum a făcut şi în America – Iohannis nu a avut spaţiu tipografic în nicio publicaţie franceză, cu excepţia ziarului Liberation, unul de mare tiraj, ce-i drept. Însă, ciudat. Articolul din acest ziar nu o fost semnat de vreun jurnalist al locului, deşi vizita a avut loc în Franţa, ci de românul Luca Niculescu, fost corespondent RFI la Bucureşti, fost realizator TV la Digi 24, în prezent ambadorul României în Franţa. Ei, şi cum putea, oare, să fie un articol semnat de un ambasador, decât laudativ la adresa ţării noastre? De aici se desprinde rapid concluzia, potrivit căreia, Klaus Iohannis suferă dacă nu-i sunt mediatizate „realizările” diplomatice.
În fine, mai gravă a fost situaţia de la Berlin, pentru că preşedintele Iohannis nu avea cum să o rateze pe Merkel, cancelarul german, şi, cu voia dumneavoastră, preşedinta „neinvestită” a Uniunii Europene, om a cărui cuvânt e lege în spaţiul comunitar. Întrebată despre criza politică din România, Merkel a răspuns: ”Nu mă pronunţ, am spus că noi dorim să fie statul de drept întărit în România şi democraţia, dar acestea sunt probleme interne ale României”. Just! Doar că atunci când a venit rândul lui Klaus să vorbească, întrebat fiind despre spaţiul Schengen, una dintre cele două mari probleme ale ţării noastre, cealaltă fiind legată de aderarea la zona euro, acesta a răspuns: „Evident, am menţionat tema spaţiului Schengen şi doamna cancelar să continui discuţiile şi cu alţi parteneri europeni, poate reuşim să ne apropiem de o soluţionare”. Mai pe româneşte, să cânte nenea Verner piesa asta, la altă masă, că d-na Angela nu are decât cardul la ea. O formă nu prea delicată de a-l trimite pe preşedintele României acasă, alături de guvernul dinamic, să-şi facă temele, să treacă cu ele pe la ceilalţi lideri europeni şi la final să vină şi la Berlin. Dacă nu pentru a le spune când o să trecem în mod concret la zona euro şi când în Schengen, atunci de ce mai faci aceste deplasări, nene Klaus? Pe cine crezi că interesează ce-ai sporovăit tu cu Trump, din moment ce declaraţia cancelarului german, după summitul NATO şi întrunirea G7 a fost de genul: „Noi, europenii, trebuie să ne luăm cu adevărat destinul în propriile mâini!” şi nu ca o aluzie la „observaţiile de cowboy” ale lui Trump, despre bugetul NATO, ci la tipul de politică externă pe care acesta doreşte să-l promoveze. Europa vede clar că America lui Trump este cu totul alta decât cea a lui Obama sau Bush. Se pare că aşa-zisul succes repurtat de preşedintele nostru pe plan extern, nu este altceva decât o mare lovitură aducă României în procesul ei de integrare în adevăratul sens al cuvântului, printre ţările europene comunitare. România nu poate fi un nou stat american, ci doar unul european şi pentru asta, prioritatea ar trebui să fie legată de aderarea rapidă la spaţiul Schengen şi la zona euro. De ce alte ţări, din spaţiul răsăritean au putut? Simplu! Pentru că acolo s-a luat în serios soarta statului şi integrarea sa. La noi, priorităţile sunt altele: să ne umplem ţara de soldaţi americani (vezi reportajele de post-gust de pe la televiziunile româneşti), să cumpărăm tehnică militată la mâna a doua şi – culmea – să ne mai şi lăudăm cu asta, să nu facem investiţii în infrastructură, pentru că dacă am avea drumuri şi căi ferate, ţara ar fi mai uşor de invadat şi să ne pese de impunerea unui minim prag în ceea ce priveşte abuzul în serviciu, ca fiecare funcţionar să poată fura, sau face ce-i trece prin minte, fără riscuri prea mari. Bine, lista tâmpeniilor tipic româneşti este mai mare, aşa că nu ne-ar mira ca prin grija noului guvern instalat, să asistăm la noi programe cu caracter social, de exemplu, pe lângă Prima Casă, Prima Bicicletă, să avem Prima Băută, o iniţiativă adecvată celor care doresc cu adevărat să se îmbete, nu cu promisiunile deşarte, ci cu alcoolul de proastă calitate la care ţara noastră este – evident – campioană, sau, poate, dincolo de corturile pentru caniculă, se vor instala şi cele pentru prizat haşis, prin programul Prima Distracţie.
Dar, cine ştie, în mărinimia sa, acest nou guvern instalat pentru semestrul II, o să aducă, tot aşa, pe neştiute programul Prima Anticipată, că, zău, asta ne mai lipsea în 2017, an care şi aşa a debutat cu mişcări ample de stradă, când ministrul-marionetă de pe atunci, Iordache s-a apucat, târziu în noapte, să dea ordonanţe cu dedicaţie.
Despre Tudose, numai „de bine”. Chiar şi din partid au fost voci (unele mai piţigăiate, alte mai baritonale), că nu ar fi omul potrivit, de parcă PSD ar fi avut vreodată aşa ceva. Klaus, pentru că a promis la Bruxelles şi Washington, stabilitate în zonă, nu a avut încotro şi l-a acceptat pe noul propus, în funcţia de premier.
Tudose, nici el nu ştie ce şi cum. Cert e că Dragnea a modificat un pic programul de guvernare, ca să zic aşa l-a mai ajustat, să pară că există democraţie în partid şi că prioritatea numărul unu este grija faţă de alegători. Printre măsuri se numără renunţarea la scăderea TVA-ului, creşterea salariului minim la 2000 lei, respectiv 2300 lei pentru cei cu studii superioare, vrând astfel să dea lovitura de graţie mediului de afaceri privat, unde şi aşa, majorările salariului minim pe economie de la începutul anului au dus la închiderea multor locuri de muncă şi chiar la falimentul unor firme.
Când a venit vorba de crearea de noi locuri de muncă, Dragnea s-a gândit la mărirea numărului angajaţilor din administraţiile publice locale, de parcă aceştia contribuie la realizarea PIB-ului. Acum, însă, a dat ordin să se blocheze din nou posturile de la stat. Despre investiţii străine, despre atragerea de fonduri europene, se pare că fila aceasta „a căzut” din mapa cu promisiuni.
Ei, dar a mai fost şi un congres PNL. S-a înscris Orban şi cu… Orban. Bine, a fost băgat şi Buşoi la înaintare, ca să pară democratic. Scorul, însă, era unul previzibil: 78% pentru Orban.
Am spus eu de câteva ori că PNL nu este altceva decât un PSD vopsit în galben şi declaraţiile noului preşedinte, imediat după rezultatul votului, mă determină să cred şi mai mult în această idee: „PNL sub conducerea mea, va fi un partid…”,  „PNL va fi un garant al îndeplinirii tuturor angajamentelor pe care…”, „Rămânem şi vom fi cel mai puternic susţinător al…”, „PNL va fi începând de astazi un partener loial, corect, transparent...”, „Mă voi bate cu toată forţa mea, cu toată energia mea pentru…”, „Obiectivul meu fundamental este caştigarea alegerilor parlamentare”. Cam aşa vorbea şi în primăvara lui 2016, când cu alegerile pentru Bucureşti, asta până când s-a trezit cu mandatul de la DNA şi marele orator „s-a pus în şlujba justiţiei”, renunţând la candidatură.
Tot ce s-a petrecut în iunie a fost pe repede înainte. Politicienii au vrut să ne demonstreze că se pot concentra pe activităţile lor, de scandalurile lor, mai bine, ca nu cumva să-i prindă iulie sau august pe aici. Urmează perioada de concedii şi până la toamnă, când se va derula partea a doua a acestui film apocaliptic, nu se ştie ce schimbări mai pot interveni în scenariu şi/sau regie.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii