ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 10 NR. 107 (Ian  2018)
 

EDITORIAL

DUPĂ 28 DE ANI…
După toată povestea cu alegerile din decembrie 2016 şi instalarea la putere a noii (dar vechii prietenii) structuri PSD-ALDE-UDMR, a venit (aproape pe nepusă masă) şi anul 2017. Nici nu au mijit bine ochii cele două cifre ale calendarului, că în loc să ne gândim la 24 ianuarie, zi simbol în istorie, ne-am apucat să ne înscriem la coadă pentru un loc în faţa palatului Victoria, la proteste.
Vine din necunoscut - ca şi restul miniştrilor - sau, mai bine spus, apare un neica-nimeni, pe nume Grindeanu, o marionetă cum i-au spus mulţi la TV, un individ cocoţat în scaunul de premier, ca să execute spectacolul artistic al coregrafului Dragnea. Este numit premier, pentru că fiind din Timişoara are mai multă trecere la Iohannis, care, imediat ce a aflat că PSD-ul o propune pe Shhaideh, a şi început asocierea cu sirienii şi oamenii lui Bashar.
În tabăra adversă, primăvara lui 2017 nu a fost de bun augur. Luptele interne au fost evidente. Dincolo de zbaterile din ultimele zile de campanie, nu s-a întrevăzut niciun congres serios. Ludovic câştigă. Credibilitatea sa, chiar şi imaginea pe care o are ca şi fost ministru, suferă. Un lider mai prost nici că se putea. Liberarii demonstrează prin aceste aşa-numite alegeri, că nu sunt decât un PSD vopsit în galben şi nimic altceva. USR are şi el probleme. Îl alungă pe iniţiatorul formaţiunii şi apucă – zic noii lideri – spre noi orizonturi. Greu de crezut, pentru că nu aşa se face politică şi mai ales front comun în opoziţie. PMP este doar umbra lui Băsescu, un biet procent care nu poate – sub nicio formă – să influenţeze cu ceva iniţiativele legislative ce curg din partea celor ce formează solid majoritatea.
Dar urmaşii lui Ion Iliescu sunt în continuare dezbinaţi, aşa cum au fost în toţi aceşti ani de neocomunism. Pleacă Ponta, se schimbă miniştrii, apoi, ca un făcut, se dă jos chiar şi propriul guvern, se instalează unul nou – cu vechi miniştri, că aşa a vrut Dragnea - cu numele de Tudose, care, spre surprinderea multora l-a prins anul 2018 în funcţie. Dragnea se agaţă de putere, dar Tel Drum şi peticul de Dunăre din fundul judeţului Teleorman îl cam cheamă la DNA. Este însă înconjurat de camarila sa, ciraci care acum se pun să schimbe legile de aşa natură încât aceste fapte - de natură penală - să nu mai existe.
În prezent e linişte, dar e calmul acela aparent de dinaintea luptei. Probabil şi pentru faptul că, la 28 de ani de la marea manipulare din decembrie 1989, nimic nu ar fi mai merituos decât… tăcerea! În tot aceşti ani ţara nu a găsit drumul spre Occident, decât scriptic. De vină - cică - ar fi elementul karmic şi anume inferioritatea ortodocşilor moldo-valahi în faţa superiorităţii occidentalilor supuşi ai Romei, adică ai Sfântului Scaun, că greco-ortodoxismul şi pan-slavismul este o direcţie antagonică celei euro-atlantice şi că cei peste o mie de ani sub influenţă greco-slavă încă îl mai trag pe Patriarhul Daniel spre duhovnicie şi sobornicie kirilică, decât spre un scris şi o gândire în latină, în comuniune cu catolicii, adică cu Papa. Şi întrebările curg, mai cu seamă că înaltul prelat al Bisericii Ortodoxe Române l-a primit la Bucureşti pe omologul său din Rusia, apoi, ca un făcut i-a întors vizita, prezentându-se şi dânsul la Moscova, în contextul în care Papa Francisc s-a întâlnit anul acesta cu Patriahul Kiril adică, tatăl tuturor catolicilor şi cu părintele celei mai mari biserici ortodoxe din lume. Au împărţit iar Europa în sfere de influenţă precum Ribbentrop şi Molotov în 1939? Bună întrebare... păcat că nu are cine să ne răspundă acum. Doar istoria...  în timp, desigur.
Dezastrul economic, care a atras după sine un val al migraţiei forţei de muncă spre Vest, nu se întrevede a rezolvare. Nu există în prezent un program coerent al forţelor politice, indiferent de culoarea politică, pentru a stagna exodul românilor spre alte state. Nu există soluţii pentru ca economia românească să capete un suflu nou. Oamenii privesc spre preşedinte, de parcă ţara ar mai fi republică prezidenţială. Guvernul dă vina pe ministere, miniştrii pe consilieri, apoi toţi privesc spre bugetul proaspăt elaborat, iar bugetul spre euro, care caută recorduri, mai ceva ca în industria muzicală.
Stânga a pierdut până la urmă, în 2014, la prezidenţiale, deşi numărul mare de votanţi în primul tur pentru Victor Ponta reprezintă mesajul clar că românii şi nu spun doar pensionarii, au încă viziunea „societăţii multilateral dezvoltate”, pe care Ion Iliescu a preluat-o de la Ceauşescu şi a dus-o mai departe. Ponta şi camarila nu au încercat niciodată o Românie europeană, ci una asiatică. Dragnea, cum altfel... Modelul chinez, foarte bine asimilat în vizitele de lucru, au dat curaj PSD-ului să viseze pentru următorii ani, la o invazie a investiţiilor „roşii” în România, lucru care nu pare o soluţie pentru strategia Comunităţii Europene, din care şi ţara noastră face parte şi, o repet, fără niciun merit din partea politicienilor noştri, aşa cum unii dintre ei curajul să o afirme şi chiar cu vehemenţă.
În decembrie 2016, stânga a câştigat categoric, pe fondul unei prezenţe slabe la vot, dar şi pe faptul că votanţii de serviciu, cu precădere pensionarii, au fost „mituiţi” cu creşteri substanţiale ale punctului. Şi ca lucrurile să fie clare, cele două guverne PSD-ALDE-UDMR de anul trecut şi până în prezent s-au şi pus ce măriri de tot felul, fără să explice omului de rând, dar nici ochiului avizat, că banii pentru pensii şi creşterile salariale de la stat sunt din împrumuturi externe, pe care noi cu toţii le plătim.
Pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, reprezintă o palmă pe care istoria o dă PSD-ului şi a celor care s-au folosit de manipulare şi minciună, pentru a înlocui un regim cu altul. Ceauşescu a sărăcit poporul, Iliescu l-a vândut! Oare libertatea cuvântului şi dreptul de a emigra este tot ce şi-au dorit românii în acele zile de sânge amestecat cu răzbunare?
28 de ani de la evenimentele sângeroase ale înlăturării lui Ceauşescu de la putere, ar trebui să vină cu o „mea culpa” din partea artizanilor. Nu cred că Iliescu şi compania vor avea curajul, în nemernicia lor, să spună ADEVĂRUL despre cum au reuşit să pună mâna pe putere.
Era greu de privit peste 28 de ani de atunci, când toată lumea nu dorea decât „jos călăul”, „jos comunismul”, „libertate”. Nu se spunea nimic de NATO, de UE, nimic despre democraţie în general. Încetul cu încetul, primele alegeri din luna mai 1990, aveau să aducă în fruntea ţării neocomuniştii, pentru că alternativele nu prea existau. Raţiu, Coposu şi Câmpeanu erau necunoscuţi maselor, Regele Mihai cu totul imposibil de digerat de către populaţia prea îndopată în „salamul cu soia”, pe care doar Iliescu ştia să-l servească omului de rând, alături de primele mişcări democratice postrevoluţionare, corturile lui Marian Munteanu, peste care s-a abătut valul de mineri. Clasa muncitoare dorea în continuare puterea, prin conducerea FSN. Ion Iliescu le-a mulţumit minerilor în 13-15 iunie 1990, pentru „corecţia” acordată „golanilor” de la Universitate şi iată-l bine merci, în continuare, preşedinte de onoare al PSD-ului, partid de care se leagă toate relele din ţara noastră din aşa-zişii ani de democraţie.
Astfel am ajuns în 2018 să admitem - ca pe o stare de normalitate - existenţa baronilor, a persoanelor influente, faţă de care a început vânătoarea, prin intermediul unei instituţii a statului, specializată tocmai în astfel de anchete. La început cu teamă, mişcările Direcţiei Naţionale Anticorupţie au devenit astăzi ştiri zilnice în presă, iar persoanele anchetate, dar mai ales faptele, să scandalizeze întreaga societate. Asimilarea marilor corupţi şi condamnaţi cu PSD şi sateliţii acestui partid, ALDE şi UDMR, au reprezentat o altă cauză a răsturnării de situaţie. Tocmai de aceea, această instituţie şi mai ales persoana din fruntea ta, are parte de un atac fără precedent.
În prezent asistăm la un altfel de asalt, al celor îmbogăţiţi fără drept cu numele democraţiei pe buze şi al prostiei ridicată la rang de „sunt alesul poporului”, un asalt direcţionat împotriva legilor normale, care încriminează hoţia. Să sperăm că nu doar ieşitul în stradă va anula această imbecilitate, deşi, la noi, la români, se pare că este bine înrădăcinat spiritul mioritic, adică lupta, violenţa, vărsarea de sânge.
Instalarea în fruntea ţării a eşalonului doi din Partidul Comunist Român a adus pe scenă oameni lipsiţi de orice pregătire politică, de foarte multe ori şi fără carieră profesională. Clientelismul şi lichelismul au născut lideri din oameni de nimic, foştii nomenclaturişti, ascunşi de furia mulţimii în luptele de stradă din decembrie 1989, au reapărut sub formă de investitori, oameni de afaceri şi, cum altfel, politicieni. Unii au mers chiar mai departe. Cu banii obţinuţi prin metode şi scheme de foarte multe ori dincolo de limita legii, au cumpărat mult, cam tot ce se putea cumpăra în România. Inclusiv presa. Lozinca „aţi minţit poporul cu televizorul” nu este doar de faţadă. Sub aceste litere stă mărturie o manipulare fantastică, premeditată, iar acest lucru a fost foarte bine înţeles de cei care, cu orice preţ şi-au dorit puterea. Ziarele şi televiziunile, din ce în ce mai multe şi mai agresive şi-au făcut şi îşi fac în continuare datoria. Le-a răspuns, ca o contrapondere, să-i zicem, internetul. Acesta a reuşit să depăşească cu puterea sa, nu numai graniţele ţării, ci şi mentalităţile. Este clar că noile tehnologii, după care românii, asemenea unor copii, sunt foarte atraşi, au reuşit prin forţa acestei imense invenţii, care este internetul, cea mai mare din istoria omenirii, să schimbe nu numai o situaţie, ci, mai ales, să aducă o nouă perspectivă în gândire, în special în rândul tinerilor.
După 28 de ani România este din nou prizoniera promisiunilor. Ţara va fi refăcută, oamenii de rând vor simţi schimbarea, bla-bla-bla… Speranţa a rămas la aceleaşi cote ca atunci. De fiecare dată, cu fiecare campanie electorală, politicienii aduc buchete de idei salvatoare, prezentând viitorul mult mai luminos decât îl vedea Ceauşescu. Multilateral dezvoltata societate nu este astăzi decât dezideratul unui apropo hilar, o utopie pe umbra căreia, totuşi, socialiştii au mizat în campanie.
Generarea locurilor de muncă, creşterea nivelului de trai, politica externă, rămân în continuare teme fundamentale pentru echipa care conduce ţara. Dar, încotro? Vedem cu toţii direcţia strâmbă în care a apucat Polonia susţinută de Ungaria lui Orban. Din păcate, actualul guvern Tudose, nu poate ieşi în Occident, pentru că nimeni de acolo nu ştie cine sunt aceşti necunoscuţi de miniştri şi încotro vor iei să îndrepte ţara. Bine, dacă ar fost să se preocupe la modul profesionist de ce e în ţară, ar mai avea o scuză, însă, dincolo de orice etichetare e clar pentru toată lumea care-şi permite să vadă dincolo de vălul roşu al „ciumei” care ne-a cuprins, că niciodată România nu a mai fost condusă de o aşa echipă de idioţi. Este suficient cât pentru o istorie întreagă, dar, fără niciun resentiment, aşa e în comunism, mai precis în ultimii 70 de ani de când patria a fost declarată republică, fără o consultare populară, ca la alţii, fie şi formală, ci doar printr-un act de falsă abdicare, sub ameninţare.
Aşa e... şi uite că iar ajung la acest fatidic decembrie. În 2017 ne-am pierdute Regele şi l-am şi înmormântat. În acelaşi timp şi o bucată de istorie vie de care n-am ştiut să profităm în sensul bun al cuvântului. Retorica nu-şi mai are sensul. Însă nu-i de mirare că asta nu schimbă cu nimic comportamentul omului de rând, născut într-o falsă republică. Vrea România să-şi recapete monarhia? Nu. Întrebarea nu e pentru acum... văd doar în ziarul „maestrului” Cristoiu, un articol intitulat aşa: „EXISTĂ sau NU vreo POZĂ cu Regele Mihai încoronat, pe tron sau de la depunerea Jurământului de Credinţă?”. Bine, materialul nu-i aparţine, însă acolo, la Evenimentul Zilei, se pare, toată lumea este setată pe „aflarea adevărului”, aşa că nu trebuie să mire pe nimeni bazaconia de text, fără cap şi fără coadă, şi cu o gramatică din „epoca de aur”, am pus ghilimele aici, ca nu cumva să se creadă... contrariul, vezi cazul lui Miron Cozma, care, se pare, posedă pensie de victimă a mineriadei şi, în prostia lui, se laudă că-i „luceafăr al huilei”. Din cauza liberalizării gramaticii, unul sau mai mulţi dobitoci din presă, au uitat să mai adauge ghilimelele de rigoare şi omul nostru chiar nu a priceput - nici măcar acum - că acest atribut gazetăresc, în cel mai pamfletar mod cu putinţă, reprezintă o expresie cu care nu prea te poţi lăuda, decât dacă... te cheamă Miron Cozma şi – repet – de la prea multe ciomege, şuturi şi pumni pe care i-ai împărţit unor civili, chiar te crezi o victimă a politicii iliesciene şi un slăvit al presei. E adevărat că în prostia legislativă şi lipsa de bun-simţ cras - pot spune, fără reţinere - ceremonia de înmormântare a suveranului a fost ţinută alături de copia coroanei şi nu de original, aşa cum normal ar fi fost. Nu, nu era vorba că ar fi furat-o cineva, doar că acest „detaliu” – să zicem – „a scăpat” organizatorilor republicani. Din această perspectivă şi în strânsă legătură cu Evenimentul Zilei, nu m-ar mira un articol intitulat chiar aşa: „Dacă am avut o copie a coroanei, în sicriu a fost chiar trupul Majestăţii Sale defuncte?”.
Dincolo de orice conjunctură externă România este în continuare România, iar Republica Moldova tot statul de la stânga Prutului. Nu am reuşit ca Germania reunificarea, ba din contră. Se poate merge oriunde cu buletinul prin Europa, doar la „fraţii” noştri foarte greu şi numai după un control amănunţit la vamă. De la graniţă eşti întâmpinat sovietic de grăniceri şi vameşi rusificaţi. Nu mai amintesc de cadoul pe care Adrian Severin l-a făcut Ucrainei, cu Insula Şerpilor şi, mai grav, renunţând la teritoriile strămoşeşti din Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, de parcă ar fi fost ale familiei sale. A existat un referendum pe tema aceasta? Eu nu am cunoştinţă...
Ruşinos e faptul că tot după 28 de ani mâncăm fructe şi legume de import, pentru că la noi nu se mai fac, că nu prea mai este nimic românesc prin ţară, poate doar năravurile. E ruşinoasă chiar lipsa de ruşine, pentru că sunt destui cei care s-au „împăcat cu ideea”, acceptând-o ca atare. Sigur, mai strigă un ziar: „avem şi fructe şi legume româneşti, doar că sunt scumpe”, pentru că a fost secetă, a fost grindină, a nins în aprilie şi alte de-astea... de România. Corect, nu? A fost un 2017 aşa cum numai la noi poate fi.
2018 se anunţă plin de mişcări. În primul rând... de stradă. În pas cum modernismul, tehnica are haştagurile, ceva care pe vremuri ţinea de „agenturili străine”. Pe 15 ianuarie, îl avem pe Eminescu, măcar aşa, în treacăt, între rubrica meteo şi cea de sport, la vreun jurnal TV. Pe 24 ianuarie, un pic despre Unire, Cuza şi mult tricolor peste paltoanele unor edili, gata să se pozeze la coroane. Mai interesante vor fi fluierul şi portavocea de la sindicate, ori flash-urile telefoanelor mobile ale protestatarilor din faţa Guvernului, dar nu se ştie o dată exactă.
În toiul schimbărilor de tot felul a celor de la putere, opoziţia petrece cu... tăcere. Evident! Acum e mai limpede ca niciodată faptul că totul nu e decât de faţadă şi că aşa-zişii opozanţi nu sunt decât nişte parveniţi, la fel de vinovaţi pentru ceea ce este România în prezent, ca şi cei de la putere.
Unde eraţi la revelionul dintre ’89 şi ’90, Şerban, Nicolicea, Dan, Dragnea, Iordache, Vasilescu, Tudose şi compania? În ţara asta se mai trăgea şi cu numai cu petarde, ci şi cu trasoare şi gloanţe vidia. Ştim... ştim sigur că nu eraţi printre terorişti. De altfel aşa ceva nu a existat în realitate. Singura realitate ne sunt morţii a căror morminte ne luminează Crăciunul cu lumânările aducerilor aminte, dar, poate mai presus decât atât, cu speranţa că, până la urmă va exista un an în care, în ţara asta, comunismul va fi scos în afara legii, iar toţi cei care acum fac parte acum din structurile sale, să nu mai aibă dreptul pe viaţă să se înscrie în vreun partid politic.
Iliescu zice în continuare că pe scena Televiziunii Române, unde în decembrie ’89 a interpretat în direct, piesa s-a numit „Revoluţie” şi nu „Lovitură de stat”, cum afirmă unii „analişti” din parchete, acum, îndemnaţi de Bruxelles să re-re-redeschidă celebrele dosare. Cu ce să-l contrazicem pe prietenul lui Gorbaciov? Nicolaescu s-a dus. Nu a făcut niciun film despre cele întâmplare, nici măcar artistic. S-a mulţumit să-i mai acorde o şansă comisarului Moldovan, însă într-o cu totul altă ipostază şi într-un alt context. Dinescu? Ei... Dinescu a spus că nu are decât... reţete la Cetate, evident, transmise tot la televiziunea care i-a consacrat urletele de disperare din studiourile înconjurate de terorişti, sau aşa zicea el atunci, în direct, alături de Lupu, ăla, în uniformă militară şi cu ochelari fumurii... Roman? Petre Roman? Tace... îi este gândul (sau conştiinţa) mai tulbure faţă de mineriadă. Sârbu? A filmat procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu şi, cu ajutorul lui Iliescu - uns preşedinte de ţară - a ajuns, după scurt timp, mare patron de media. Dar s-a apucat de prostii şi acum a încurcat-o. Caramitru? Nu, el a rămas actor de teatru şi... cetăţean de onoare al Sulinei. Cred că a primit în dar, în loc de o bucată de pământ, o parcelă de Dunăre, să poată pescui în voie, aducerile aminte.
Poate vom apuca acele timpuri în care politicienii nu vor mai fi membrii în consiliile de administraţie ale marilor S.A.-uri, nu vor mai deţine averi, altele decât cele intelectuale şi morale. Luminează-ne, Doamne, calea spre un viitor normal, spre un 2018 cum trebuie să fie, că de excese nu am dus lipsă în toţi aceşti ani de imbecilocraţie.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2018, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii