ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 

EDITORIAL

CALEA SALVĂRII IMEDIATE
Cu ceva timp în urmă, îmi propuneam să scriu, să reuşesc să traduc trăirile, stările prin intermediul cuvintelor scrise, care, de cele mai multe ori, sunt mai uşor de perceput pe hârtie decât în viu grai. Cuvintele scrise au o altă încărcătură, cea a gândirii premeditate, în comparaţie cu spontaneitatea din limbajul vorbit, iar dacă la această manieră îmi mai orientez paşii spre o idee din afara lanţului trofic al concretului, se cheamă că mă pot implementa în maniera unei povestiri.
Trăim timpuri de derută, în care fiecare este supărat pe fiecare, dar cu toate astea nu doresc să aduc reproşuri vreunei persoane. Avem cu toţii metode diferite de abordare, uneori prea radicale şi asta din cauză că vrem prea mult unul de altul, de la o bucăţică de timp care abia s-a scurs din clepsidra existenţei milenare. Istoria ne grăbeşte, lumea întreagă se grăbeşte, iar evoluţiile socio-politice lasă în permanenţă deschisă calea conflictelor. Dar nu despre acestea doresc să scriu, nu despre răutăţile ce cuprind întreaga societate supusă unei permanente agitaţii, unei prea mari implicări în tot ceea ce înseamnă politic, ci despre stările profund interioare, despre evadările din cotidian, aceste supape fără de care existenţa noastră nu ar fi decât rezultatul economiei regnului animal.
Politica şi politichia consumă enorm din timpul nostru, pentru că i se acordă o prea multă atenţie. Televizorul, transformat în drog, datorită consumului excesiv pe cap de locuitor, devine aliment de bază pentru creierele spălate de mai bine de douăzeci de ani încoace, spălate de minţi luminate cu bani străini, în viziunea aceloraşi interese străine de noi toţi, cei care mai îndrăznim a gândi, a scrie şi a vrea ceva româneşte în ţara asta. Chiar se poate să trăieşti fără TV? Cu siguranţă că da, iar un aliat de nădejde ar fi cartea, cartea fără publicitate comercială, cartea de raft, cartea aceea cu copertele obosite de vreme şi cu numele autorului scris mărunt.
De cum am dat cu ochii de afişele stradale cu demiterea agentului ăstuia dublu, ajuns preşedinte de ţară, am simţit o nevoie acută de mine, de munte, de sihăstrie. Lehamitea faţă de toată această mascaradă nu avea cum să-mi convingă paşii decât în direcţia muntelui. Nu aşa procedau şi străbunii, când hoardele de slavi, otomani, tătari şi câte or mai fi fost ele, dădeau iama pe plaiurile noastre? Nu tot aşa se refugiau spre sfântul munte, adăpost creştinesc din cele mai epopeice timpuri, românii simpli la port dar scumpi la gândire? La mine, în schimb, era o altfel de fugă, una a conflictului interior: omul social contra celui spiritual. Se căuta verticala de pe versanţii obosiţi de vreme şi vremuri, se cerea ascensiunea în sensul unei penitenţe...
Am trecut la drum şi în câteva ceasuri am dat de Munţii Buzăului, ca mai apoi, înaintând în inima lor, să grăbesc pasul până la Penteleu, la staţia meteo. Era destul de frig să dorm în cort, aşa că am decis să rămân la adăpostul pereţilor peste noapte. În capăt de lume, nimic nu se compară cu întregul, de acolo se poate contempla vizionar licărul scenei, de acolo te poţi radiografia chiar şi pe tine, deoarece, aproape de Cer, calea către iertare şi spre înţelepciune e mult mai facilă decât într-o biserică. Cum se percepe lumea de la 1772m altitudine, într-un asfinţit de soare, care taie orice răsuflare? Aici cuvintele se pierd în neputinţă… Simţi cum ţi se purifică mintea de răutăţile din vale, acolo, sus, aproape de tine, de “eu”-l acela dedublat în viaţa cotidiană, sublimul se transformă în fluid şi te învăluie ca şi cum nu ai mai face parte de pe planeta asta. Eşti tu cu Dumnezeu şi capeţi răspunsuri la toate întrebările care te macină. Acolo, sub bolta cerului, stelele stă să-ţi cadă-n cap. Acolo, în infinit, în noaptea nebună de frig şi de seninul cerului am recitit de câteva ori bune ceva versuri din albumul de debut, carte pe care cu grija scrisului pe hârtie am ţinut să o fac cadou sihastrului, care deserveşte staţia meteo, asemeni bătrânilor de la farurile coastelor mărilor, oameni uitaţi de oameni, dar, totodată, mai înţelepţi şi mai profunzi decât o bibliotecă. În gimnastica minţii aceşti (ne)pământeni cu vorbe puţine, pline de înţelesuri, traduc de la distanţă pe oricine se încumetă să urce până la cotă.
Am fost purtat în slujba unei idei abstracte, fără să scot în evidenţă vreun unghi al negării, ci pur şi simplu dorinţa de a mă extrapola dintr-o stare de incertitudine în care am simţit că mă duc. Viaţa din vale devine uneori atât de telurică, încât îi este greu sufletului să se menţină pe linia de plutire, darămite să se mai înalţe! M-am exilat în vârf de munte, nu pentru o ambiţie nocturnă – contemplarea boltei cereşti – ci din necesitatea unei secunde de reculegere, la capătul nordic al versanţilor, în unghiul catetelor din Curbura Carpaţilor. Şi ce puteai să simţi mai pregnant acolo decât sinceritatea?
Tot ce te putea lumina măiastru în acel spaţiu nemărginit erau cuvintele… cuvintele nerostite încă. O zi cu pace în suflet avea să se încheie şi o noapte cu tihnă cerească urma să se nască pe portativul melodiei vieţii celei fireşti!
Îmi plăcea în schimb aici timpul de care dispuneam, un timp al curiozităţii prin citit, o atracţie deloc fatidică, ba din contră, o atracţie binemeritată, fără sincope de interpretare statistică ori sinusoidal grefată pe inconştienţe intelectuale duse în extremităţile unui lexic mult prea accentual sintetic ori programatic din cale afară.
Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în 2005 în Irak. Laînceputul lunii aprilie 2006, Ovidiu Ohanesian arelatat o discuţie pe care a avut-o cu preşedintele Traian Băsescu,referitoare la împrejurările eliberării ziariştilor răpiţi. „L-am întrebatpe preşedinte de ce l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul IsacAdrian. Mai puteam eu să scriu despre abuzurile Serviciului deInformaţii Externe? Înainte de răpire, îl urecheasem zdravăn pe Isac înarticolele mele [...]. N-aveam de unde să ştiu de prietenia veche şitrainică de la Anvers (înainte de 1989) dintre Isac Adrian (fost DIE),Silvian Ionescu (asemenea) şi Traian Băsescu [...]. «Este normal,Ovidiu. Şi noi avem spionii noştri la ei, şi ei la noi», mi-a spus el. Amrămas stupefiat de atâta sinceritate. Întâmplător sau nu, generalul SIE,şeful departamentului neproliferare Isac Adrian, a fost ales pentru acoordona misiunea. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, cum de l-autrimis tocmai pe el să se ocupe de caz. Acum am înţeles. Cu numaidouă luni în urmă îl mângâiasem într-un articol, în care semnalamabuzuri grave şi chiar înaltă trădare. «Domnu' Ohanesian, a citit şimama, dom’le», spunea el, pe un ton mieros. Acum ştim ca IsacAdrian l-a însoţit împreună cu Silvian Ionescu (agenţi DIE) pe TraianBăsescu la Agenţia României de la Anvers în perioada 1987-1989. Da, şi ca să vorbesc de happy-end, acum la mai bine de 7 ani de la scenariul cu Bagdadul, afirm că tovarăşul preşedinte s-a lăudat în 2005, că peste 50 de ani o să ne spună – probabil tot domnia sa – “adevărul” despre – atenţie – “operaţiunea de recuperare” a ziariştilor, jurnaliştilor, că nici ei nu prea ştiu bine ce au fost sau ce sunt până la urmă. Termenii aceştia “jurnalist” şi “ziarist”, deşi înglobează arii concrete la categoria semantică desemnată, dintr-o tendinţă a expansiunii sinonimice, au căpătat o uşoară suprapunere, ca să nu mai aduc în discuţie faptul că orice “hopa-mitică” de pe la srl-uri cu sedii în scări de bloc şi care se joacă de-am televiziunea, se autointitulează “jurnalist”. Da, happy-end-ul ar fi că Marie-Jeanne Ion (nimeni alta decât fata deputatului UNPR Ion Vasile, fost PSD-ist) s-a lăsat de meserie şi se ţine de o firmă, având ca domeniu de activitate relaţiile publice. Băiatul celălalt de la Prima TV, Sorin Mişcoci lucrează la Cotroceni şi unde este - cum altfel - cameramanul preşedintelui, iar Ovidiu Ohanesian (ziaristul de la “România Liberă”), a rămas şomer o perioadă, ce se ştie e că lucrează la o nouă carte despre “răpirea din Irak”.
Interesante lucruri despre activităţile de la Anvers, deşi nu-mi aduceau decât confirmarea bănuielilor potrivit cărora, marele conducător al ţărişoarei noastre nu este altceva decât crema murdară cu cacaua trădării, amestecată în margarina pseudo-politicii dâmboviţene postdecembriste, crema searbădă dintre doi mari biscuiţi: SUA şi Rusia.
Rândurile sunt rupte dintr-o carte pe care “bătrânul farului” o azvârlise pe o policioară. Copertele destul de rezistente dădeau semne de oboseală pe la clei, semn că cititorul îşi făcuse o practică din a o lectura. Era - bătrânul - atins poate de miezul problematicii, sau oare din dorinţa – firească de altfel – de a fi “în rând cu lumea” căuta un subiect pe măsura celor care seară de seară trăncănesc peste canalele (de canalizare) media electronice? Mai mult decât retoric întrebarea nu căuta sub nicio formă reculul unui răspuns plauzibil, nici cât negru sub unghie, pentru că aici, la peste 1700m altitudine, datorită geografiei reliefului, posturile TV bucureştene cu emisie pe FIF/UIF se îngrămădesc în vaşnicul Yagi cu 21 elemenţi, cocoţat şi bine ancorat de coşul de fum al căsuţei de piatră, semnal sugrumat pe 75 ohmi până la “Snagov”-ul alb-negru din inventarul meteorologului. Afară, mai într-o rână, cam la 10m de clădire, se mai găsesc nişte reflectoare parabolice, orientate către SE, antene cu recepţie satelitară, cine mai ştie pentru ce transmisii de date, probabil de la aparatura meteo, la contrast cu veritabila “piesă de muzeu”, produsă de “Electronica” prin anii ’80.
Am deschis încă o dată cartea, nu pentru că m-ar fi chemat ceva către lectură, ci doar aşa, dintr-un reflex al scârbei cu care tratez de mai bine de 15 ani clasa asta politică tembelă, această gaşcă de fanarioţi şi antiromâni cum nu a mai avut ţara niciodată. La 1 ianuarie 1990, flota număra 288 de nave, cu un tonaj total de 5614 mii tone TDW şi avea următoarea componenţă: 188 cargouri de mărfuri generale, reprezentând 25,61% din flotă, 12 tancuri petroliere (19,5%), 70 de mineraliere (53,2%) şi 18 nave specializate (1,7%). Până în 1970 fuseseră construite 54 de nave; între 1970-1975 alte 44 de nave, între 1975-1980 – 91 de nave, între 1980-1985 – 69 de nave şi, în final, între 1985-1990 – 30 de nave. După estimările specialiştilor englezi în domeniu, flota comercială a României era a patra din lume la acea dată. Ea avea să înceteze să mai existe, majoritatea navelor schimbând tricolorul arborat la pupa pentru alte pavilioane, ale unor ţări în care armatorii ştiau să administreze mai bine ceea ce responsabilii flotei le-au oferit pe mai nimic. Curând în Constanţa, printre navigatori, tocmai din acest motiv, vechea poreclă a comandantului Băsescu (i se spunea “Colombo”) a fost dată uitării, fiind înlocuită cu alta, care făcea referire la noile sale abilităţi ministeriale, pe care le exersa la Bucureşti. Cu un umor negru, marinarii flotei dispărute i-au spus “Bermude”. Cum este posibil să faci o aşa crimă economică fără să te întrebe nimeni cât e ceasul? E la mintea cocoşului că toată această poveste cu flota de la Marea Neagră ţine de factori care nu au nicio legătură cu adevărul, cu justiţia, iar anchetele, penale şi/sau jurnalistice nu au avut niciodată rezultatul scontat. Dar cui i-ar fi de folos adevărul când aceleaşi false principii ale “economiei de piaţă” ghidează întreg mecanismul de distrugere sistematică a tot ceea ce a reprezentat România până la distorsiunea destinului, lovitura iliesceană de stat din decembrie 1989? Nimănui!
Citeam nu pentru a mă minuna de varietatea datelor prezentate, cât mai cu seamă de relevanţa cu care acestea se sustrăgeau opiniei publice. De fiecare dată căutam un punct de sprijin lingvistic faţă de care să mă raportez în toată această curiozitate ce mă cuprindea acolo, în vârf de multe, pentru un lucru pe care l-aş fi văzut firesc la biroul de la mine din „vale”.
Apusul aducea cu sine pacea aceea netulburată de zgomotul motoarelor publicitare, o linişte care pătrundea pur şi simplu în toată fiinţa făcând-o să se zguduie de energia benefică generată de soarele aflat la apogeul liniei orizontului, zgâriat de crestele foarte îndepărtate ale Bucegilor. Nimic nu întina sentimentul acela profund de evadare în abisul înălţimilor, nici măcar pământurile din cartea zvârlită pe-un colţ de etajeră, cu toate păcatele ei. Culorile cerului, care nu aveau nimic de-a face cu albastrul ermetic al drapelului Uniunii Europene, se scăldau în cel mai portocaliu cerc cu putinţă. Soarele, obosit de prea multă aversitate umană, încerca să predea ştacheta lunii, la fel de rotundă şi mare precum un balon de săpun. Întregul univers parcă se adunase acolo fixat în acel pisc de şisturi cristaline şi sedimente sarmatice, care, plin de energie vie, dezvolta o atracţie irezistibilă frumos şi natură.
Puteam să scriu de cum ne improvizăm zborul pe la câmpiile apucăturilor, de cum dăm poliedric din aripile imaginare numai să ne ridicăm deasupra tuturor celor din jurul nostru şi a problemelor, ca o levitaţie absolut necesară, concretă până în măduva oaselor. Extrapolarea din contextul realităţii permite sufletului să se salveze de noxele cotidianului învăluindu-l în celofanul protector al unei extensii electronice bine alese, pe măsura sensibilităţii generate de propriul “eu”, acolo unde biţii calculatorului se interpătrund profund - dar profan - cu intenţiile noastre de libertate în nonlibertatea “democratică” a societăţii. O soluţie la îndemână ar fi literatura site-urilor, dar noi ne împleticim privirea în rime, ca acum o sută de ani, o facem pe criticii fără ca măcar să scriem o carte, fie ea şi pentru sertar, ca mai apoi să ne autoperfuzăm în fantasmele subconştientului, la umbra căruia ne credem pe podium, înecaţi de spumantul premiilor de aiurea, apoi, clătinând un pic capul macadam, visăm în drum spre serviciu, la serviciu, la cafeaua de dimineaţă, la masa de prânz, dar neadunând emoţiile în buchetele cuvintelor potrivite la ceasul tainicei inspiraţii.
Am lăsat cartea de versuri să se împletească cu meteorologia, pe aceeaşi etajeră cu politica. Probabil simbioza în timp a celor două coperte, de culori total diferite, ori, tocmai caracterul distinctiv, avea să îi aducă sihastrului pofta de „munte” ori „şes”! Nimic nu-l putea convinge mai tare decât bunul crez, ce anume săi vegheze ideile şi singurătăţile, precum o lanternă scufundată în bezna calei unui cargou transatlantic. Cât despre marea de linişte care întrecea orice aşteptare, ei bine, aceasta se scurgea în voie prin toate cotloanele fiinţei umplând-o cu fluidul vital existenţei creatoare.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii