ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 100 (Iun  2017)
 
 EDITORIAL
NEVOIA DE MUZICĂ INSTRUMENTALĂ
Dincolo de orice asemănare cu viaţa pe care o trăim din plin la această vârstă, ceva intrinsec nouă ne aduce aminte de originile sacre ale sufletului. Şi din acest motiv ne permitem să fim dependenţi de ceva sublim, atât de necesar şi totodată nelipsit din cotidianul societăţii în care suntem nevoiţi să ne pierdem paşii. Dincolo de bezna urbanului, dincolo de acaparatoarele secvenţe muzicale oferite din plin de tramvai, autobuz sau de nu ştiu ce post de radio, se ascunde adevărata valoare, cea conferită stilului clasic. Un „intermezzo” pare ca decupat dintr-o revistă a minţii de a gândi cuvinte prin sunete, cu splendide inflexiuni digitale, pe portativul unei linii melodice de o unicitate orbitoare. Tinetii de astăzi au reuşit să contopească partitura clasică cu instrumente de ultimă generaţie, de aşa natură ca rezultatul să fie nu numai splendid ca şi specie, dar mai cu seamă prin faptul că astfel de încercări demonstrează că generaţiile de tineri, indiferent de nonconformism, au încă ideea de frumos artistic.
 INTERVIU
DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII ROMÂNI NU SUNT CU NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA, EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT
Interviu cu scriitorul şi omul de cultură Ioan Miclău, român din Australia
Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla / Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP - Artur Silvestri, în 2006.
Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… - de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!
 CĂRŢILE ZEIT
POATE FI SUSPENDAT D.N.A.-UL?, DE MIHAI DINU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2017
Volumul de pamflete al domnului avocat Mihai Dinu este cel puţin revoltător de bun, datorită stilului incandescent, încărcat de vervă hazlie, revigorant şi fascinant. Autorul aparţine sigur acestui neam de oameni glorioşi, capabili să transforme realitatea într-o glumă extrem de savuroasă. Nici nu clipeşte când trebuie să constate adevărul, încondeindu-l subtil şi inteligent cu splendoarea gândului optimist, de-un autentic românism. Scurte şi concise, textele domnului Mihai Dinu sunt nişte mesaje veritabile, adresate umanităţii. Indiferent de spaţiul şi timpul cărora le aparţin, ori de convingerile de tot felul, oamenii vor percepe apelul insistent la corectitudine şi valori morale, pe care unii le-au uitat, sau, pur şi simplu, nu înţeleg ce sunt. Dincolo de aspectul critic, pur literar, ni se dezvăluie o lume eterogenă, dominată de factori sociali negativi, în care s-au cuibărit o mulţime de nonvalori, de patimi subversive, menite să conducă oamenii către haos, dezbinare şi confuzie. Ca avocat, domnului Mihai Dinu îi este foarte uşor să deconspire planurile mefistofelice puse la cale de mai-marii şi greii lumii, dar, tot în calitate de avocat, oferă şi soluţii pentru redresarea politico-socială globală. Deplânge soarta amară a celor care şi-au părăsit ţara în căutarea unei vieţi normale, dar este unul dintre cei care, nu au plecat încă, şi iubeşte România aşa cum este ea. Ca un adevărat artist al cuvântului, autorul întocmeşte o iscusită declaraţie de dragoste, pe care i-o adresează, nonşalant, României: „Pentru că unicitatea ta este unică, pentru că eşti altfel, pentru că ai extreme dincolo de extreme, deşi în general eşti frumoasă, pitorească, în detaliu eşti fermecătoare… Mă iubeşti, este adevărat, dar ştiu că într-o bună zi mă vei înşela pentru o sticlă de votcă.”
 REVERENŢE CRITICE...
EURIDICE, DE CONSTANTIN OANCĂ
Volumul de poezie Euridice-elegia de la Corod, semnat de domnul Constantin Oancă, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2016, găzduieşte în cele 90 de pagini 60 de poeme, însoţite de 4 desene grafice, care, ele însele, spun povestea de iubire dintre Orfeu şi Euridice, împodobind astfel exprimarea temei lirice aleasă de autor.
Legenda spune că Euridice este nimfa de care s-a îndrăgostit Orfeu, personaj mitologic, poet şi cântăreţ vestit, fiul muzei Caliope. O iubire împlinită, întreruptă de moartea nimfei muşcată de un şarpe veninos, recâştigată prin muzica lirei  care îl impresionează pe Hades, cel care i-o înapoiază şi pierdută iar prin nerespectarea condiţiei impuse aedului de a nu privi înapoi pe drumul lor de întoarcere în lumea pământeană. Deci, o poveste celebră despre o iubire înfiripată, pierdută, regăsită şi pierdută iar!
 SPIRITUALITATE
DUELUL GENERAŢIILOR
Competiţia generează progres, inovaţie, succes. Lupta pentru atingerea unui ţel în viaţă este necesară la orice nivel, numai că, unii luptă făţiş, iar alţii folosesc metode atipice. Oamenii vârstnici, se pare că sunt mai răbdători, ceea ce este explicabil, fiindcă nu prea mai au motive să se grăbească. Ei încearcă să le ofere tinerilor sfaturi preţioase, care, poate le-ar fi de folos în anumite situaţii, dar aceştia sunt prea orgolioşi ca să le primească. Ce-i drept, fiecare individ are propria personalitate, pe care o dezvoltă aşa cum doreşte, nedorind să fie deranjat. Având toate mijloacele de informare la îndemână, fiind dependent de tehnologie, iar prin natura serviciului, nevoit să ţină pasul cu aceasta, omul modern este tot mai ocupat şi nu mai are timp se sine însuşi, de sufletul său. E trist, căci noul îl acaparează ca într-un vârtej, din care nu mai poate ieşi, iar dacă reuşeşte să se desprindă, chiar şi pentru o clipă, de mulţimea preocupărilor cotidiene, e prea puţin, total insuficient. Şi-ar dori să se încuie în cămara sufletului său şi acolo să-şi găsească liniştea pierdută cu atâta uşurinţă. Nu ar mai vrea să audă tumultul vieţii, ori soneria insistentă a mobilului.
 ÎNVĂŢĂMÂNT
TEHNICA DE CALCUL: O ISTORIE PE SCURT
La început a fost calculatorul personal de tip IBM PC. Desigur, nu chiar de la început, ci din august 1981. Evoluţia modelului cu numărul 1550 (cum era denumit acesta în interiorul companiei IBM) a fost – se poate spune fără a greşi – fulminantă. De la procesoare cu frecvenţa de lucru de câteva zeci de MHz, de la memorii RAM de câţiva MB şi de la dispozitive de stocare (hard-disk-uri) de câteva zeci de MB, s-a ajuns în două-trei decenii la procesoare cu frecvenţa de câţiva GHz, la memorii RAM de câţiva GB şi la dispozitive de stocare de sute de GB. Se poate observa că pentru toate cele trei componente, raportul dintre valorile actuale şi cele de început este de cel puţin 100. Această evoluţie – iniţial, de neimaginat – a avut drept factori favorizanţi decisivi miniaturizarea şi crearea unor noi tehnologii.
Pentru puterea de calcul imensă pusă la dispoziţie omului s-au descoperit noi posibilităţi de utilizare odată cu legarea în reţea a calculatoarelor. Internetul este expresia perfectă, de neegalat, a modului responsabil în care resurse nebănuit de mari şi de diverse pot fi puse la dispoziţia utilizatorilor obişnuiţi din întreaga lume.
 REPERE...
DESTINUL ARTISTULUI ÎN SOCIETATE, TEMĂ DE REFERINŢĂ ÎN OPERA LUI THOMAS MANN
Se înşală amarnic cel care crede că izbuteşte să pătrundă în profunzimea desfătătoare a operei unui mare scriitor doar printr-o simplă şi grăbită lectură, procedeu reducţionist prin care cultura temeinică este coborâtă la nivelul informării. Negreşit că sunt şi din aceia care fac mare paradă de cunoştinţele lor, chiar dacă aceste sărmane cunoştinţe trec doar cu puţin peste biografia unui autor şi pătrund doar două degete dincolo de coperţile cărţilor sale...
Se ştie că un autor este mare întrucât el se dovedeşte mereu viu şi proaspăt în maniera-i inconfundabilă de-a înfăţişa temele abordate, altfel spus mereu actual şi foarte aproape de noi, de esenţa noastră umană, cu mulţimea întrebărilor pe care ni le punem şi cu răspunsurile ce ne este dat să le cunoaştem ori poate numai să tindem spre ele.
Iată de ce, inepuizabil în adâncimea sondărilor din suflet şi societate, în general din întreaga existenţă, tot pe-atât pe cât se vădeşte de cuceritor în surprinderea frumosului artistic la cote de-a dreptul ameţitoare pentru cititori sau în locuri nici măcar bănuite de cei din jur, un mare scriitor trebuie citit şi recitit pentru a fi cu adevărat înţeles. Iar fiecare recitire înseamnă nu doar abordarea operei dintr-un nou unghi de înţelegere, care urcă dinspre nivelul plăcerii primare către nivelul superior datorat deplinei conştienţe estetice, filosofice şi morale, ci ea (recitirea) mai înseamnă conturarea şi întărirea unei concepţii juste şi atotcuprinzătoare asupra creaţiei respectivului autor, după care urmează în chip logic pasul decisiv către statutul omului de mare cultură, anume temeinica aşezare a artistului şi operei sale în fluxul culturii universale...
 ATELIER
UN ORAŞ TRANSILVAN
Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul.
Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii. Clopotele catedralelor bat şi absorb sub sunete tristeţe şi bucurie. Nu ştiu dacă ar crede cineva iubirea un păcat , când de fapt este o trăire, un continuu zbucium, o sete de adevăr şi dreptate, o rugăciune îndreptată prin cuvânt spre biruinţă şi înfăptuire. Întotdeauna fac un gest de plecăciune în faţa chemării de taină în dulcea respiraţie a visului frumos. Lacrimile boabe de mărgăritar picurate de stele, uneori haotic pe acoperişuri odată cu ploile răzleţe ne pierd şi ne regăsesc în şoaptele sfâşiate de inconsecvenţa prezentului. Alb de salcâm cu fluturi ne umple sufletul de arome nemirosite încă.
 ATITUDINI
„LA VREMURI NOI, TOT NOI”
Eram în clasa a XI-a atunci când am auzit pentru prima dată această expresie de la un profesor de istorie. Credeam că este valabilă pentru acel timp, dar constat acum, după douăzeci de ani, că semnificația expresiei mai este valabilă, cel puțin în societatea românească în care, din păcate, și regret din în ce în ce mai mult, că fac parte, deoarece am ajuns la concluzia că „ne zbatem ca peștele pe uscat", conform marii înțelepciuni populare.
Și genele se moștenesc, cel puțin cele rele au mai mare grad de adaptabilitate. Vezi rozătoarele, vezi gândacii, vezi, plantele care dăunează agriculturii ce se înmulțesc în progresie geometrică. Și cred că de aceea se tot vorbește de sfârșitul lumii, cel puțin al celor buni, etici... Credeam că cei care sunt autorii morali ai decăderii „epocii de aur", în care „familia era celula de bază a societății", se scria în lecțiile introductive, atunci când învățam eu credulă din cărțile vechi de pedagogie, parveniți îmbogățiți peste noapte, dar nu cu o casă, două, ci cu milioanele de euro în zeci de mii de conturi prin străinătățuri, vor ieși la pensie și vom scăpa așa prin autoeliminarea lor dată de ciclul firesc al vieții. Însă nu, în locul lor au rămas moștenitorii care au o putere fantastică de a-i face pe cei mulți să creadă în lecțiile lor de morală în care „dreptatea este și va rămâne...", conform moralistului care a trăit cu un secol în urmă, dar se pare că a fost un mare vizionar al vremurilor noastre, Grigore Alexandrescu, dar nu „pentru căței". Se pare că ai noștri conducători rămân aceiași, ceea ce mă duce la tragica, disperata concluzie că suntem o nație de plâns și care ne merităm soarta din cauza faptului că suntem solitari, dezbinați de frica de a ne pierde pseudo și bolnava comoditate.
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii